RSS

Arhive pe etichete: Istorie

Noblețea simplității – Fiicele Țarului

În Rusia, revoluția din februarie 1917 a pus capăt unei dinastii cu o tradiție de 300 de ani. Nicolae al – II -lea, Țar al Rusiei din 1894, a fost forțat să abdice după izbucnirea unor revolte populare în Petrograd.

În vara anului 1918, se încheia o epocă: în subsolul unei case dintr-un oraș rusesc, se sfârșea o dinastie care a dăinuit mai bine de trei secole. În doar câteva minute, toți membrii familiei imperiale ruse au fost uciși de gloanțele bolșevicilor; odată cu ei a pierit nu numai o tradiție, ci și Rusia patriarhală, o Rusie care, în pofida stării precare de dezvoltare, avea elite. Grăitoare sunt numeroase pagini despre ceea ce însemna odinoară adevărata noblețe aristocratică.

În Rusia, ca în mai toate monarhiile ereditare, principalul rol al soției Țarului era acela de a-i oferi un moștenitor (de genul masculin). Până să îi dăruiască Țarului moștenitorul mult-așteptat, împărăteasa Alexandra a adus pe lume patru fiice. Olga, cea dintâi născută era inteligentă și avea multă prestanță, Tatiana era frumoasă și elegantă, Maria era visătoare și fermecătoare, iar cadeta, Anastasia, era năzdrăvană și puțin cicălitoare. Lipsite de un anturaj în care să se regăsească și copii, relațiile dintre cele patru fete s-au stabilit în mod spontan, ca între surori, în cadrul strict de la palatul Țarskoe-Selo. Monitorul fetelor, Pierre Gilliard, nota în memoriile sale: «Ducesele erau șarmante și aveau mereu un aer plin de prospețime. Ar fi greu de găsit patru surori atât de diferite din punct de vedere temperamental, dar atât de armonios reunite de o prietenie care nu împiedica deloc independența, ba dimpotrivă, tocmai diferențele comportamentale deveneau liantul cel mai viu. Reunite, inițialele prenumelor celor patru fete păreau un prenume colectiv: OTMA, iar acesta devenea “semnătura” comună pe care o lăsau când aveau de oferit, în comun, cadouri. Ceea ce făcea greu de definit șarmul acestor patru surori era marea lor simplitate, naturalețea, prospețimea și bunătatea genuină.»

Marile Ducese primiseră o educație severă, moștenită de la bunicul lor, Alexandru al -III-lea, tinzând spre adevărata…simplitate. Fetele ajutau servitoarele când li se strângeau așternuturile și se făcea ordine în dormitoare; de asemenea mergeau în vizită în apartamentele slujitorilor și se jucau cu copiii acestora. Dar, toate acestea au stârnit indignarea bunicii lor, împărăteasa Maria: «Când mă gândesc că nepoatele mele dăruiesc prăjituri plozilor slugilor, mi se pare de-a dreptul decadent! Cu siguranță, soțul meu nu ar fi făcut o astfel de derogare de la principiile noastre. Nu ar fi fost mai bine să stea într-un salon alături de copiii prietenilor noștri ca să poată trăi armonios, în loc să le regăsesc în mijlocul acestor manifestări decadente?».

Romanovii

Niciodată instrucțiunile pe care le lansau cele patru fete nu păreau să sune ca niște ordine: «Dacă nu vă deranjează, ziceau ele, Mama mea vă cere…». Chiar dacă toată lumea li se adresa cu titlul de «Alteța Voastră Imperială», ducesele nu făceau caz de acest rang. În general, voiau ca toată lumea să li se adreseze în limba rusă, amintind de acea uzanță care adăuga la patronim (format din prenumele tatălui plus sufixul – vitch, în cazul băieților, și –vna, în cazul fetelor). Așadar, li se spunea Olga Nicolaievna, Tatiana Nicolaievna, Maria Nicolaievna et Anastasia Nicolaievna.

Dar atunci când titulurile lor ofciale erau declinate în mod public, bietele aristocrate se simțeau ușor stânjenite. Nu cunoșteau alți copii de vârsta lor, nu aveau o idee clară despre lumea exterioară, de aceea atenția lor se concentra mai mult pe activitățile domestice din interiorul palatului imperial.

Fetele cunoșteau numele tuturor mateloților de pe iahtul imperial sau pe cele ale cazacilor din escorta Țarului. Adesea, purtau discuții libere cu aceștia și se interesau despre soțiile și copii lor; ele le priveau fotografiile, le citeau scrisorile și-apoi le ofereau mici daruri. În ceea ce privește banii de buzunar, cele patru mari Ducese primeau, fiecare în parte, lunar, câte 45 de franci, iar din această sumă își achiziționau parfumuri și hârtie pentru scrisori.

Adesea, fetele primeau vizitele tinerei Ducese Olga Alexandrovna, sora lui Nicolae al II-lea, care era doar cu treispezece ani mai vârstnică decât cele patru adolescente. De cele mai multe ori, făceau vizite la Sankt Petersburg și luau parte la dejunul protocolar oferit de împărăteasa Maria. Fetele erau preluate, la întoarcerea la Țarskoe-Selo (actualul oraş Puşkin), de o doamnă de onoare de la Curtea împărătesei.

Adevărate binecuvântări deveneau vacanțele familie imperiale; la bordul iahtului Standart, rigorile protocolare erau interzise. Fetele Țarului se plimbau pe pont fără escortă, echipate cu bluze albe și fuste plisate.

Nicolae al II-lea și Alexandra își stabliseră principala  reședință la palatul Alexandre, un palat burghez, situat la douăzeci de kilometri de Sankt Petersburg. Apartamentele marilor Ducese se aflau sub dormitorul împărătesei, un ascensor și o scară le conduceau direct la etajul superior. În aceste vaste camere, bine aerisite, aristocratele erau crescute în simplitate și rigoare. Nu aveau la dispoziție paturi somptuoase cu baldachin, ci paturi de campanie, fără perne, iar dușurile matinale erau întotdeauna reci. Guvernantele – englezoiace sau rusoaice – primiseră ordine clare să păstreze severitatea impusă. Primele două născute, Olga și Tatiana, supranumite și «Marea Pereche» împărțeau aceeași cameră, iar mezinele, Maria și Anastasia, supranumite și «Mica Pereche» aveau la dispoziție o altă cameră. Împărăteasa păstra această clasificare chiar și la capitolul vestimentar.

În copilărie, Olga și Tatiana aveau rochițe asortate, ca și Maria și Anastasia; abia pe măsură ce-au crescut, cele patru surori au mai ameliorat, în mod progresiv, decorul sumar primit de la părinții lor. Au păstrat paturile de campanie, dar pereții goi au fost acoperiți cu icoane, tablouri și fotografii. Încet-încet, s-au ivit și alte elemente de decor mai mult sau mai puțin prețioase.

În adolescență, Ducesele au înlocuit dușurile matinale reci cu băile călduțe care se făceau seara, în apă ușor parfumată. Parfumurile erau franțuzești și proveneau de la casa Coty. Evident, fiecare dintre ele avea o anumită preferință: «Rosé-thé» pentru Olga, «Jasmin de Corse» pentru Tatiana, «Violette » pentru Anastasia. Maria, după numeroase testări, a rămas fidelă formulei «Lilas ». Ducesele nu purtau bijuterii decât cu prilejul unor ocazii oficiale. Alexandra Feodorovna a fost mereu econoamă și le-a dăruit câte o perlă și câte un diamant fiecăreia la aniversările lor, abia la împlinirea vârstei de șaisprezece ani au primit câte un colier.

Familia imperială era mereu unită. Deoarece împărăteasa suferea de anumite maladii (cardiace), era nevoită să stea mai mult la orizontală. De comun acord, Ducesele se rânduiau în jurul mamei lor și-i țineau companie, iar când împărăteasa era suferindă fiicele sale îi acordau, primele, ajutorul.

Niciodată cele patru surori nu și-au perceput tatăl ca pe un suveran, ci doar ca pe un părinte și-un camarad. Profesorul fetelor, Pierre Gilliard, nota: «Sentimentul pe care îl încercau pentru el se modifica destul de des (…) Acest sentiment mergea de la venerația de tip religios până la cea mai cordială amiciție».

Atât profesorii, cât și guvernantele își petreceau întreagul timp alături de copiii Țarului. Asta însemna că luau masa împreună, organizau plimbări zilnice și amenajau locul de joacă/relaxare. Guvernantele se ocupau de predarea-învățarea limbilor străine, a lecturii, a geografiei și-a muzicii, iar preceptorii le predau matematica și științele. Printre profesorii fetelor Țarului s-au numărat Mlle Schneider, supranumită «Trina». În acea epocă, era la modă să aduci (la curtea imperială) profesori din Elveția, prin urmare, în 1905, Țarul Nicolae și Țarina Alexandra l-au angajat pe profesorul Pierre Gilliard (ca să le predea fetelor limba franceză). Pentru deprinderea limbii engleze, au apelat la serviciile lui Sydney Gibbs.

Ducesele vorbeau rusește cu tatăl lor și  englezește cu mama; stăpâneau bine ambele limbi. Chiar dacă îndrăgeau limba franceză, fiicele Țarului, exceptând-o pe Olga, întâmpinau dificultăți la exprimare. În ceea ce privește limba germană, limba maternă a Țarinei, aproape că nici nu se utiliza în sânul familiei imperiale. Olga și Tatiana vorbeau puțin în germană, iar Maria și Anastasia refuzau să pronunțe vreo vorbă nemțească. Dintre fete, profesorul Pierre Gilliard găsește că Olga era cea mai inteligentă, iar celelalte îi lăsau impresia că sunt dezinteresate de studiu, fiind atrase de activitățile practice.

S-au succedat numeroase guvernante în jurul fetelor, precum Alexandra Tegelva (Sasha), Miss Eager, Marie Vechniakova, etc. Fiindcă adesea erau schimbate guvernantele, cât și anturajul, Gilliard îi scria mamei sale (în corespondența sa privată) că se simte efectul permanetelor schimbări deoarece elevele sale tindeau către o suferificialitate a sentimentelor.

Venirea pe lume, în 1904, a țareviciului Alexei a adus cu sine și alte schimbări. Micul țar suferea de hemofilie (la acea epocă, maladia – genetică – era mortală) și fost salvat de numeroase ori de mujicul Grigori Rasputin. Tratamentele aplicate de acest rus carismatic păreau adevărate miracole în fața celor patru surori mai mari ale prințului afectat de numeroase crize ale bolii. De aceea, ducesele l-au considerat multă vreme ca pe un trimis al lui Dumnezeu și le-a devenit un fidel prieten. Lipsa acestui om providențial (în viziunea familiei imperiale) era motiv de adevărată tristețe pentru impresionabilele adolescente. În corespondența lor, deplâng orice întârziere sau absență a lui Rasputin.

Deși erau absolut decente vizitele călugărului în dormitoarele odraslelor imperiale, nu au lipsit vorbele cu iz de cancan. Guvernantele erau scandalizate de apariția acelui țăran în odăile fetelor pregătite de culcare și  îi solicitau Țarului, în regim de urgență, interzicerea accesului în dormitoarele copiilor. Dar, furia împărătesei nu s-a manifestat defel contra lui Rasputin, ci împotriva bietei Tioutcheva, care “îndrăznise ” să pună la îndoială sfințenia unui “om al lui Dumnezeu”. Abia interveția Țarului a mai domolit spiritele; l-a rugat pe stareț să nu mai pătrundă în camerele fetelor, dar a concediat-o pe Tioutcheva. Vorbele de ocară aruncate pe seama împărătesei au fost contrabalansate de unele declarații ale lui Lili Dehn, domnișoară de onoare de la Curte, care califica defăimătoare toate bârfele lansate în urma acelor vizite nocturne.

Folosind cutumele din Prusia, Romanovii decernau grade militare onorifice chiar și membrilor de gen feminin din familia regentă. Așadar, cele trei fiice mai mari au primit, în 1912, titlul de colonel în regimentul de elită și purtau uniforme militare. Fiicele Țarului, ca niște veritabile amazoane, călăreau înveșmânate în fuste și echipate cu cizme cu pinteni. Cu timpul, fetele au avut dreptul de-a se plimba călare, alături de tineri ofițeri (bine aleși), de-a dansa cu aceștia – totul sub o atentă supraveghere. Olaga și Tatiana și-au făcut debutul în societate, alături de Țar, la teatru și la concerte. Nu au întârziat cererile în căsătorie pentru fiicele Țarului, chiar și pentru Maria, cea de-a treia, încă prea fragedă, dar foarte admirată pentru fumusețea sa.

În perioada Primului Război Mondial, fiicele mai mari erau în floarea vârstei – Olga avea nouăsprezece ani, iar Tatiana împlinise șaptesprezece ani. În 1914, Țarul Nicolae și Țarina Alexandra au hotărât debutul oficial al primelor născute. Din păcate, a izbucnit prima conflagrație mondială, de aceea intrarea în societate a fost temporar abandonată, cele patru prințese au rămas în palatul familiei de la Țarskoe-Selo. Gilliard nota: «Ducesele au acceptat cu multă simplitate viața din ce în ce mai austeră de la palat ». Principala lor preocupare va fi aceea de a-și îngriji cu multă afecțiune părinții, de a le alina suferințele și neliniștea, înconjurându-i cu multă afecțiune.

În primăvara anului 1915, Țarul părăsește palatul și ajunge în Marele Cartier General. În pofida bolii sale, Alexei își va însoți tatăl, iar Țarina și fetele îi vor vizita din timp în timp. Prințesele s-au bucurat de această ocazie de a alunga monotonia unui trai auster și abia așteptau vizitele de la Mohilev pentru că puteau să facă mici vizite familiilor de țărani din zonă. Pierre Gilliard observa: «Simplitatea și spontaneitatea lor le fac să câștige inimile tuturor, fetele adoră să ofere bomboane micuților găsiți pe parcursul acestor mici plimbări».

Întreaga lor viață, Ducesele au fost tratate ca niște copii. Timpul maturizării lor s-a ivit pe fundalul izbucnirii revoluției bolșevice. În 1917, în Rusia țaristă, situația era una complicată. Războiul părea fără sfârșit, pierderile omenești erau considerabile, forțele statului erau slăbite. Poporul era înfometat și se cerea o nouă constituție. Când a izbucnit revoluția, la Sankt Petersburg, Ducesele erau doar cu Țarina și Alexei, la Țarskoe-Selo; Țarul era tot în Marele Cartier General.

În capitala imperială, armata pactizase cu revoluționarii și au instaurat un guvern provizoriu. Singure, departe de mulțimea dezlănțuită, Țarina și copiii ei au picat pradă bolii – au căpătat rujeolă. Nici nu bănuiau ce primejdii le mai așteaptă. Îndată ce-a sematul actul de abdicare, Țarul și familia sa au devenit prizonieri. Deși primeseră aprobarea de-a expedia copiii în Crimeea, la împărăteasa Maria Feodorovna, de unde-ar fi putut lesne părăsi Rusia, nici Ducesele, nici Alexei n-au vrut să fie despărțiți de părinții lor și le-au rămas alături în ciuda tutror pericolelor.

În anul 1917, fiicele Țarului deveniseră veritabile tinere femei., dar destinul crud a decis ca toate darurile cu care fuseseră înzestrate să nu fie fructificate niciodată. Cele patru mari Ducese, tinere, sănătoase și pline de viață aveau să înfrunte un final brutal. Chiar dacă au înfrunta cu seninătate acele ceasuri tragice, revoluția a pus capăt tuturor visurilor fiicelor Țarului. La 14 iulie, familia imperială a primit ultima slujbă bisericească, iar trei zile mai târziu, pe 17 iulie 1918, dimineața-devreme, întreaga familie imperială a fost asasinată în subsolul casei Ipatiev.

Câțiva ani mai târziu, Lili Dehn le descria,  în memoriile sale, pe fiicele Țarului: «Marile Ducese au ieșit brusc din copilărie și-au devenit “fete în floare”. Toate sunt frumoase, dar fiecare în alt mod, dar toate foarte frumoase. Nu-mi pot imagina ce ființe inumane ar putea ucide aceste făpturi fără apărare din acea casă a morții de la Ekaterinbourg. Frumusețea și blândețea ar fi trebuit să pledeze în favoarea salvării lor, dar dacă a fost ca ele astăzi să nu mai fie niciun alt  epitaf nu ar fi mai potrivit decât aceste cuvinte nemuritoare: “agreabile și frumoase în viață, inseparabile la moarte”».

Marile Ducese în 1914. De  la stânga la  dreapta: Maria, Anastasia, Tatiana  și Olga

Traducere și adaptare după: Ultimii RomanoviMarile Ducese.

 

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 
Comentarii închise la Noblețea simplității – Fiicele Țarului

Scris de pe iulie 17, 2019 în Cultură, Educaţie, Pedagogie, Revoluţie

 

Etichete: , , , ,

În pași de dans cu Istoria – Royal Fashion

Căci regalitatea asta presupune: o înălţare, o înnobilare, o scoatere din mulţime, spune Dan Puric, scenarist şi regizor al spectacolului. În termenii vieţii, femeia pe care o iubim este regina noastră. Ea ne înalţă dincolo de obişnuitul trăit până s-o cunoaştem. La fel, bărbatul iubit de femeie este regele ei. Dragostea, deci, nu este nici pe departe o stare democratică, ci o stare aristocratic (…) «Ca şi în alte spectacole ale mele, încerc să pun stavilă prostului gust, nu cumva să mai înainteze către România… România şi-a ars fluturii valorilor şi-i arde fără milă şi azi. De asta am făcut acest spectacol, ca să sting lumina ucigaşă şi să deschid fereastra ca să intre soarele. «Royal Fashion» este o pledoarie pentru Frumos şi Măreţie, pentru un model care te obligă să te-nalţi, să părăseşti cantitatea şi să ai privilegiul existenţei calitative.”

Mereu vulnerabil, suspendat între universul creației și cel al materialității, Artistul își poartă cu vioiciune măștile printre semenii săi. Cuvintele, cu sensurile adeseori tulburi, ar produce încurcături, de aceea expresia spiritualizată a privirilor calme şi meditative ale actorului ajută spectatorul să pătrundă meandrele Istoriei illustrate de sensibilitatea Artistului. Așadar, spectacolul Royal Fashion devine o fereastră deschisă prin care lumea se vede altfel.

Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri, echipa coordonată de Dan Puric umple spațiul cu o energie debordantă, expunând metafore vivante organizate sub mulineta sa estetică, în care mixează clasicul și postmodernul într-un original mashup. Iscusitul regizor a mizat pe tonalitatea umoristică a abordării evenimentelor istorice, dar fără să rateze punctele-cheie (proiecțiile video din debut – familiile monarhice europene – își regăsesc justificarea într-o ciclicitate bine-gândită, la final). Montarea mizează pe farmecul poveştii împletite cu muzică, dans (Coregrafie: Lelia Marcu) şi gestică; manifestarea sincretismului se observă în interacţiunea costumului (Costume: Doina Levintza) şi muzicii, mimicii, gestului, recuzitei şi butaforiei (Scenografie: Corina Grămoşteanu) cu valoare metaforică (crinolină- colivie, boschet– cuibușor pentru hârjoneli erotice, ramă- iatac – oglindă, mască de bal – Soare cu lumințe/beculețe, aparat foto-mitralieră). Astfel, printr-un rapid tur al Europei (focus Europa Occidentală, cu un scurt popas în Rusia) spectatorii recunosc preocuparea pentru mentalităţi şi tipologii, dintre care s-a detaşat mereu un personaj: clasicul/eleganța. Frumuseţea plastică a scenografiei şi a costumelor se prelungeşte sonor în acordurile muzicii devenite paracomentariu estetic (selectiv, amintim creații ale unor celebri compozitori: Antonio Vivaldi, Luigi Boccherini, Piotr Ceaikovski, Dmitri Șostakovic).

Eleganţa poate fi un lux interior, o combinaţie de rafinament, seducţie şi rigoare înţeleasă ca formă a respectului de sine şi a respectului faţă de ceilalţi. În demersul său artistic, folosește

o cronologie subiectivă, prin care momente importante din evoluția umanității sunt astăzi re-evaluate. Bunăoară, se schimbă valorile, se schimbă şi imaginile. Rând pe rând, actorii din Compania Passe Partout Dan Puric re-compun scene din istoria moravurilor, desenând cu umor amorul curtenesc/fin’amor, cu toate hibele sale, camuflate de intervențiile shabby-chic (actorii parodiază cavalerismul medieval în ritm de step, afișând, apoi pancarte cu anglicisme «Horse», «Chevalier», în timp ce “domnițele” suspină galant în fața armurilor greoaie).

Cu ironie fină și subtilitate, moravurile sunt re-evaluate de Ileana Olteanu, Dragoș Huluba, Violeta Totir,  Ștefan Ruxanda, Lelia Marcu, Andreea Căpraru, Adriana Nicolae, Adrian Nour, Ion Parea, Paul Cimpoieru, Silviu Oltean, Tony Dumitrescu, Silviu Man, acompaniați de grația și eleganța balerinelor Andreea Soare, Sabina Chirilă, Teodora Munteanu, Teodora Velescu, Teodora Carpati, Silvia Godeanu, Daniela Godeanu și de uimitorul solist Ionuț Diniță; eleganţa presupune o sumă de calităţi – graţie, rafinament, bun-gust, absenţa ostentaţiei/aroganţei, echilibru, proporţie, stil, inteligenţă, detaşare, seninătate – toate laolaltă se regăsesc din plin în această meșteșugită montare. Coregrafia şi mişcarea scenică (Mișcare scenică: Nadejda Dimitriu) contribuie la dezlănţuirea de energii a unei echipe de artişti bine închegate. Dar, eleganţa fără o permanentă rafinare moare precum o plantă neudată. Prin urmare, directorul de scenă introduce  o tușă ironic- caustică, în acord cu momentul istoric dat. Parisul geometriei clasice (grădinile clasice, organizate cu rigoare) sau Londra edwardiană primesc contrapuncte ale invaziei “barbarilor” (fie că sunt cei din contemporanieitate, fie sunt cei din manualele de Istorie canonizate).

De un haz sănătos este apariția femeii de serviciu (Nadia Dimitriu) care lucrează- dansează în fața unei vitrine ce adăpostește grațioase manechine. Plină de naturaleţe, fără stridenţe recalibrează tempoul care aluneca spre un paseism desuet. Pe aceeași linie se înscrie simpaticul intermezzo amoros dintre muncitorul în salopetă și vajnica sa companioană (șarjă parodică pentru logo-ul   de la Mosfilm) descarcă multe energii. Cuplul Nadia Dimitriu-Silviu Oltean parodiază, cu mult farmec, schimbarea de raporturi yin si yang ad-hoc, în care bărbatul seceră, abil, puternica femeie care îl amenința cu ciocanul, deși coafura ei (coc) atârna într-un  cui supradimensionat. În contrabalans, asistăm la un discret menuet à la Boccherini, grație balerinilor din echipă. Apoi, Istoria nu e un tărâm uşor, kitsch-ul e o draperie, iar turismul o faţadă. Mărturiile Istoriei devin pretxt pentru etalarea succesului. Cinismul neîndurător al banului rămâne, totuşi, suveran. În acest paradis al succesului facil, unde totul e permis şi nimic nu pare să lipsească, tehnologia îşi are preţul şi prestaţia ei. Tabloul scenic în care hoardele de vizitatori contemporani cotropesc muzeele e de un haz la graniță cu tristețea iremediabilă. Simpaticul ghid, ipostaziat  de Dragoș Huluba, trebuie să reziste în fața năvălirilor turiștilor veniți doar ca să bifeze și să se pozeze (nu lipsesc celebrele selfie cu exponatele). Prestația fetiței abulice (poartă căști și nu scoate nasul din ecranul unui smartphone) ilustrează perfect motivația multor turiști din zilele noastre (Euforia perpetuă de aici a dus, probabil, la situaţia în care niciun american de condiție medie nu mai citeşte astăzi Shakespeare).

Noblețea cuceritorului de teritorii pe hartă nu eludează harta sentimentelor, prin urmare Napoleon îi “dedică” împărătesei Josephine întregul glob și …inima. Șarmantul duo Ileana Olteanu- Dragoș Huluba reface puzzle-ul acestei geografii speciale, etalând eșarfe-în-dar/state ocupate, spre deliciul publicului amator de secvențe shabby-chic.Un loc aparte în economia spectacolului îi revine memorabilei scene în care se ciocnesc civilizații. Eleganţa sobră din sala de repetiții de balet clasic intră în conflict deschis cu o generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Adrian Nour exploatează valenţele talentului său – reliefând goliciunea unui idol (cocainoman/hype, tattoo & electro) al vremurilor moderne sau contemporane (jonglează cu terminologia “F**k & Oh, my God!”). Candoare şi vulgaritate se lasă analizate în lumina reflectoarelor (Light design: Sorin Vintilă), iar semnele globalizării sunt prezente în toate momentele spectacolului. Axul emoțional al reprezentației îl constituie re-compunerea tabloului dedicat familiei Țarului Nicolae al II-lea. Noblețea simplității aristocraților albi emoționează spectatorul care asistă la o dureroasă reconstituire. Familia Romanovilor  devine un stol de pescăruși, pe nava Istoriei, mitraliați de barbarii roșii. Imensa cortină sângerie invadează spațiul de joc, iar grupul de actori/familia Țarului e acoperit de confettile stacojii.  Doar acordurile imnului din fundalul sonor amplifică și dezlănțuie furtuna de emoție care inundă toată sală.

Că eleganţa este modul rafinat, rasat, elevat, inteligent şi natural deopotrivă de a căuta, găsi şi administra plăcerea ne demonstrează întreaga echipă coordonată, cu har, de neobositul director de scenă, Dan Puric, care-a lansat către spectatori întrebări despre “societatea spectacolului”. Viziunea regizoral-scenografică asupra textului a Artistului Dan Puric şi-a găsit echivalenţe scenice expresive cu ajutorul unui colectiv actoricesc plin de entuziasm, permiţând evadarea, preţ de o oră şi patruzeci de minute, din realitatea aflată sub dictatura mass-media/mainstream, şi, în acelaşi timp, un serios avertisment asupra pierderii reperelor.

Royal Fashion

Regie: Dan Puric
Costume: Doina Levintza
Scenografie: Corina Grămoşteanu
Coregrafie: Lelia Marcu
Light design: Sorin Vintilă
Asistent regie: Dragoș Huluba
Mișcare scenică: Nadejda Dimitriu
Coproducție Compania Passe Partout Dan Puric și Teatrul Național I.L. Caragiale din București
(Pantomimă, muzică și dans)

Distribuție:
Ileana Olteanu
Violeta Huluba
Nadejda Dimitriu
Lelia Marcu
Adriana Nicolae
Dragoș Huluba
Ion Parea
Adrian Nour
Ștefan Ruxanda
Silviu Oltean
Vadim Rusu
Petru Voicu
Florin Roșu
Toni Dumitrescu
Sebastian Petrovici
Daniela Niculae
Veronica Stoian

Balet:
Andreea Soare
Sabina Chirilă
Teodora Munteanu
Teodora Velescu
Teodora Karpatti
Silvia Bodeanu
Daniela Bodeanu
Ionuț Diniță

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la În pași de dans cu Istoria – Royal Fashion

Scris de pe octombrie 21, 2018 în Cultură, Modernitate, Morală, Moravuri, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , ,

Regina muzicii pop la curtea Angliei – W. E.

Cinema-ul nu este chiar un hobby pentru Madonna, care a avut două mariaje cu realizatori de filme: Sean Penn şi Guy Ritchie. Cântăreaţa a jucat în Desperately Seeking Susan (1985), Shanghai Surprise (1986), Who’s That Girl (1987), Evita (1996); de asemenea, a produs şi filme documentare: I’m Going to Tell You a Secret, In Bed with Madonna, I Am Because We Are.

În calitate de regizor, Material Girl – Madonna aduce în prim-plan puterea de seducţie feminină, moda, bijuteriile, ambiţia, scandalurile amoroase şi viaţa în high-life odată cu pelicula W.E. din 2011.În comunicatul de presă, Madonna explică fascinaţia sa dintotdeauna pentru biografiile femeilor puternice, dar în mod special pentru Wallis Simpson, cea care l-a determinat pe regele Edward al VIII-lea să abdice de la tron pentru a se căsători cu ea. Cântăreaţa pop consideră pasiunea dintre cei doi „cea mai mare poveste de iubire din secolul al XX-lea”. Însuşi titlul filmului face referire directă la iniţialele celor doi protagonişti W. (Wallis) & E. (Edward).

madonna-we
Pentru scenariu a făcut apel la Alek Keshihian cu care a colaborat şi la In Bed with Madonna. Filmul W.E. arată perspectiva asupra unei filosofii de viaţă pe care a îmbrăţişat-o regele Edward al VIII-lea, oferind, astfel, un punct de vedere simetric cu cel din The King’s Speech (2010), în care e prezentată petrspectiva celuilalt frate. Edward a renunţat la tron la câteva luni după începutul domniei sale, în preajma celui de-al doilea război mondial, lăsând fratelui său, George al VI-lea, coroana. La rândul ei, americanca Wallis Simpson a divorţat a doua oară, oferindu-şi viaţa personală „furaj” pentru jurnaliştii de cancan şi a purtat stigmatul de „aventurieră care şi-a separat regele de poporul său” până la finele vieţii.

Cu siguranţă, Madonna nu a încercat să creeze doar o dramă istorică, ci a realizat un film în care sunt surprinse obiecte-fetiş, atitudini, culori şi atmosferă a unei epoci. Acest gen de peliculă poate seduce prin sinceritate. Ca să îi ofere puţină amploare – căci doar celebritatea lui Wallis Simpson şi a universului ei este prea puţin – Madonna se foloseşte de un soi de „dublu” al acestei femei atât de speciale. Tânăra Wally este o admiratoare a casei Windsor şi merge să-l întâlnească pe celebrul magnat Mahomed al Fayed, care a cumpărat obiectele ce aparţinuseră ducesei. Practic, puţin adevăr se insinuează într-un mod agreabil în această viziune adesea idealizată. Tânăra americancă, nefericită în căsnicie şi suferind de o depresie severă încearcă să uite dezastrul din existenţa sa petrecându-şi vremea printre obiectele de lux expuse în New York şi redescoperind detaliile faimoasei poveşti de iubire.

Nu se pomeneşte mai nimic despre prieteniile naziste ale lui Wallis Simpson, pelicula insistă doar pe frumuseţea şi carisma americancei. Alegerea actriţei din rolul principal, incredibila Andrea Riseborough, a fost o reuşită. Nu însă acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre „dublul” lui Wallis, actriţa care a întrupat-o pe Wally, Abbie Cornish, pare lipsită de suflu în partitura americancei nefericite în mariaj, obsedată de sinuosul destin al lui Wallis.

În loc să se concentreze doar pe povestea cuplului principal, Wallis şi Edward, ca în orice film biografic, Madonna complică situaţia, aducând sub observaţie şi o poveste contemporană new-yorkeză. Astfel, tânăra Wally Winthrop(Abbie Cornish) îşi reanalizează mariajul în perioada în care se lasă fermecată de expoziţia cu obiectele ce aparţinuseră ducesei de Windsor. În acest mod, povestea dintre Wallis şi Edward se narează, în paralel, cu cea a lui Wally şi a Evgeni, doi solitari ce se întâlnesc la licitaţia din 1998 cu obiectele casei Windsor.

Dar aceste flashback-uri îngreunează filmul, ducând uşor-uşor către plictiseală. Tehnica abordată de Madonna aici este departe de reuşita din The Hours, în care proiecţiile Virginiei Woolf din viaţa celor trei femei care-i citeau opera (de-a lungul a mai multor perioade) au avut mai multă profunzime şi bogăţie psihologică. Regina muzicii pop a încercat să ofere prea mult, dar a tăiat din emoţie, deşi din punct de vedere estetic, filmul este onest.

Realizatoarea a folosit, mai degrabă, nişte trucuri decât geniu creativ dacă ne gândim la gros-planurile fotografiilor şi diversitatea suporturilor de 35 mm, 16 mm şi Super 8. De asemenea, se poate lesne observa atenţia realizatoarei pentru imagine, reconstituirea epocii prin decoruri, costume şi bijuterii. Cu toate acestea, un film nu este un shooting pentru revista Vogue sau altă revistă glossy.

Madonna nu dovedeşte, nici de data aceasta, fler în a-şi alege un subiect pe măsură şi nu se poate compara cu alte actriţe care au trecut cu succes în spatele camerelor de filmat (Barbra Streisand de exemplu a ştiut să-şi găsească un loc în filmul muzical şi în comedia romantică). Totuşi, producătorul Harvei Weinstein a avut încredere în ea, mai mult în „numele” ei, reducând totul la o chestiune de marketing când a dat undă verde acestui proiect al Madonnei.

În genericul de final se află ceea ce filmul are mai bun: cântecul Masterpiece, frumoasa baladă recompensată cu un Glob de Aur. Din păcate, coloana sonoră nu a imprimat acestei pelicule anvergura unei capodopere. Neobosita Madonna a încercat să evite convenţiile din filmele biografice şi a introdus povestea „la dublu”. Influenţată, formal, de filmul In the Mood for Love al lui Wong Kar-wai, regina muzicii pop nu face dovada aceleiaşi inspiraţii ca a regizorului chinez.

Regie: Madonna
Scenariu: Madonna, Alek Keshishian
Distribuţie:
Wallis Simpson: Andrea Riseborough
Wally Winthrop: Abbie Cornish
Edward: James D’Arcy
Evgeni: Oscar Isaac.

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Regina muzicii pop la curtea Angliei – W. E.

Scris de pe august 16, 2018 în Cinema, Film, Uncategorized

 

Etichete: , , ,

Top cinci filme despre copilărie

Mădălina DumitracheExistă o legătură naturală între copilărie și cea de-a șaptea artă, un fel de tunel secret, precum e cel din Alice în Țara Minunilor. Să vezi și să revezi micile personaje de pe ecran e ca și cum ai traversa istoria într-un mod mai plăcut. Încă de la debutul secolului al XX-lea, copilul a căpătat un loc special în societate, iar cinemaul a consemnat această importantă stare de fapt. Pe marele ecran, personajele copilăriei au modul lor personal de-a povesti istoria lumii. Când în prim-plan se află creșterea și educarea unui copil, familia e mai bine observată. Bineînțeles, copilăria nu trebuie să fie neapărat transformată, de cinema, într-o formă de divertisment facil, ci să ajute la transmiterea valorilor autentice cu rol inițiatic. Dramele sociale sau chiar comediile dramatice ilustrează adevăratele confruntări cu viața și potențează rolul formativ. Copilăria e privită, de cele mai multe ori, ca întruparea inocenței, o „vârstă de aur” pe care adulții o caută pentru că trece mult prea repede.

Vă propunem o serie de filme, recent realizate, cu subiecte din epoci diferite, care vor stârni dorința de evadare din viitorul incert. Aceasta rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: „Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”  Dacă fiecare adult ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

  • Wadja (Regia: Haifaa Al-Mansour)

1- Wadjda

Dacă ar fi să ne luăm după ortografia titlului, Wadjda,  am crede că avem de-a face cu un film polonez. Totuşi, nu este aşa, ci avem în faţă primul lungmetraj al unei cineaste din Arabia Saudită şi, totodată, întâiul film turnat în această ţară. Deja încununată cu numeroase premii, povestea micuţei rebele saudite, ce-şi dorea o bicicletă, a cucerit inimile spectatorilor europeni. Oda pentru libertate, realizată de cineasta Haifaa Al-Mansour, degajă un extraordinar suflu de eliberare pentru femeile din lumea arabă. Pretextul de-a realiza portretul fetei, în prag de adolescenţă, ne introduce într-o lume ferită bine de ochiul vestic. Filmul se achită de rolul de ghid încărcat fiind  de informaţii topografice, sociologice pentru spectatorul vestic, care n-a pătruns niciodată în această lume. Primul film saudit emană energia micuţei Waad Mohammed, irezistibilă, fermecătoare, descurcăreaţă şi plină de ambiţie. Bineînţeles, se poate face asocierea fetişcanei cu personajul lui Chaplin din  The Kid, dar, mai ales cu neorealismul italian din filmele lui Vittorio de Sica (Bicycle Thieves). Primul lungmetraj saudit a fost realizat de o femeie (şcolită în Australia), care povesteşte despre o fetiţă, într-un stat în care nu există săli de cinema (legea coranică interzice reproducerea figurii umane în situaţii de divertisment aşa cum este considerată, adesea, cea de-a şaptea artă). În paralel cu pregătirea fetei pentru concurs, spectatorul descoperă viaţa mamei (Reem Abdullah), care se pregăteşte să accepte cel de-al doilea mariaj al soţului ei. În plan secund, se desfăşoară şi o campanie electorală locală. Sunt, apoi, acele scene care surprind viaţa de zi cu zi a micilor vânzători şi a funcţionarilor din capitala saudită. Pretutindeni, se simte unda de ironie subtilă a realizatoarei Al-Mansour, care aduce în prim-plan poligamia şi fundamentalismul, fără a le denunţa. Filmând într-o ţară în care se amestecă cutumele arhaice cu normalitatea modernităţii (televiziune, consumerism de mall), cineasta transmite un mesaj de optimism, amplificat şi de coloana sonoră semnată de Max Richter. Chiar dacă banii câştigaţi de la concurs vor merge către scopuri nobile (copiii din Palestina), Wadjda va trăi, alături de frumoasa ei mamă, bucuria de-a primi bicicleta visată şi va pedala după o camionetă ca… după un vis. Gestul mamei este unul simbolic, este nevoia de optimism rezervat deocamdată doar privitorilor, dar nu şi fetelor sau fetiţelor care nu au o altă perspectivă decât de a-şi petrece restul existenţei într-un regat care produce aproape zece milioane de barili de petrol pe zi şi un film într-un secol. Wadjda rămâne un film sensibil, încărcat de semnificaţii, ce deschide o primă fereastră către o lume închistată. Pelicula rămâne o duioasă pledoarie pentru toleranţă, libertate şi demnitate umană.

2 - Le voyage de Fanny

Când Marea Istorie bulversează mica istorie, pare dificil de a realiza un spectacol de tip familial în care emoția să capete pregnanță. Cineasta Lola Doillon nu ezită să se lanseze într-un proiect ambițios, într-o aventură umană, prin care să mențină vie amintirea lui Shoah. Demnă continuatoare a îndeletnicirii tatălui, ilustrul cineast Jacques Doillon, care-a reconstituit atmosfera din Franța aflată sub ocupație nazistă, în Un sac de billes (1975), Lola Doillon se inspiră dintr-o poveste adevărată și redă copilăria, pe fundalul grozăviilor războiului, în pelicula Le Voyage de Fanny. Această călătorie, bine calată pe modelul divertismentului familial, eludează unele asperități și se înscrie în buna tradiție a cinemaului francez popular, cultivând optimismul și lumina. Voiajul copiilor reprezintă acea călătorie inițiatică ce transformă niște țânci naivi în copii cu maturitate cvasi-adultă. Filmul necesită atenție, iar tinerii spectatori vor avea prilejul de-a afla isprăvi din Marea Istorie, într-o peliculă cu tentă de «feel good movie». Fuga prin tainicele păduri ajunge o aventură imaginară pentru a contrabalansa ororile unui război devastator. Realizatoarea menține o tonalitate neutră și prezintă cadre originale, cu osebire în peliculele de război, evitând perimetrul strict și limitat al genului. Însăși Fanny Ben-Ami, adevărata eroină, o va denumi „dublul perfect cinematografic”. Fetița a găsit tonul potrivit fiecărui cadru; înconjurată de tipologii variate, copila aparent impulsivă va suscita imediat empatie. Delicata preadolescentă reprezintă echilibrul și face agreabile trecerile de la tensiune la seninătate. Deși confruntată cu probleme spinoase – „vinovăţia” (apartenența la o anumită rasă) transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – mica actriţă cu privirea de ciută a demonstrat măsura unui real talent. Povestea de pe ecran – o certă lecție de solidaritate și prietenie – a fost o deplină reușită pedagogică, răsplătită cu binemeritate premii internaționale. Pledoaria regizoarei-scenarist pentru toleranţă s-a îmbinat cu portretizarea unei vârste dificile.

3 - Miss Peregrine's Home for Peculiar Children

Odată cu pelicula Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children, Tim Burton se întoarce la formulele care l-au consacrat, călăuzindu-și privitorii spre un tărâm vizual ce i-a adus nenumărate elogii. Vom regăsi tușele estetice și tematica îndrăgită de autorul neuitatului Beetlejuice – o arhitectură alambicată și decoruri adecvate pentru o narațiune complexă (pe mai multe paliere), ce are la bază scenariul semnat de Jane Goldman – o adaptare a romanului omonim, redactat de Ransom Riggs. Filmul redă peripețiile lui Jacob/„Jake”, care debarcă pe o insulă din Țara Galilor – unde găsește un straniu orfelinat – pentru a elucida un mister. La moartea bunicului său, băiatul descoperă indicii care îl vor ghida spre o lume misterioasă. La vârsta de șaisprezece ani, învață să descopere propriile puteri, fiindcă este nevoit să îi salveze pe noii lui prieteni. În casa Domnișoarei Peregrine și a copiilor cu abilități speciale, se alătură celor dotați cu abilități ieșite din comun și luptă pentru o cauză dreaptă. Când răul apare, cu toţii sunt pregătiţi să acţioneze. Exact talentele lor deosebite îi vor ajuta să se transforme în eroi. Timpul este cel care-i ţine în siguranţă pe cei diferiţi. Dar până când? E limpede că, pentru Tim Burton, orfelinatul are un statut aparte. În acest cadru (adevărat „stat” pentru  cineast/un soi de Burtonland), copiii orfani ne reamintesc de marginalii din filmografia burtoniană. Din start, povestea acestui maestru al bizareriei creează o atmosferă cu un efect aparte: insula și orfelinatul de poveste par desprinse din vechile povești gotice. Faptul că acei copii suferă de unele handicapuri fizice ne duce cu gândul la Edward Scissorhands și la toți marginalii despre care cineastul a istorisit prin intermediul filmelor realizate până acum. Și în orfelinatul administrat de Miss Peregrine există paria – acei copii excluși de ceilalți -, toți repliați în sfere temporale ale trecutului, denumite, în film, loops (bucle temporale prin care ei pot retrăi o dată sau la infinit una sau mai multe secvențe din viața lor, până când tragedia este evitată). Diferențele, inadaptarea, sfârșitul inocenței, visele imposibile ale celor mai aparte, care vor să trăiască în mod liniștit se regăsesc din plin în acest univers vizual (înțesat cu spații-fetiș: casa în paragină, circul, locurile în care se-ntâmplă extraordinarul, deși pentru trecătorii considerați normali acestea sunt invizibile). Regăsim marca Burton: „Stay peculiar!”; filmul invită spectatorii să deschidă mai bină ochii și să fie mai dispuși să accepte și ceea ce este diferit. În egală măsură, magic și magnific, Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children etalează capacitatea lui Tim Burton de-a rămâne el însuși, când este cazul, și ne invită să ne împrospătăm, la rândul nostru, admirația sau aversiunea pentru tot ce înseamnă „altfel”.

 

  • Wonder (Regia: Stephen Chbosky)

4 - Wonder

On ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux”, grăia Vulpea din Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry, dar oamenii uită prea des esența acestei fraze. Într-o lume din ce în ce mai obsedată de „imagine”, devine tot mai greu să-ți păstrezi echilibrul, mai ales dacă ești părintele unui copil diform, care s-a născut cu o malformație a… chipului. Pelicula Wonder are toate datele unei lecții despre toleranță, bună înțelegere și prietenie. Inspirată din bestsellerul omonim semnat de R.J. Palacio, pelicula transpune cinematografic povestea lui August Pullman, un copil diferit, dar cu o inimă uriaşă. Pentru că s-a născut cu o malformație a feței/maladie cranio-facială, a fost ținut departe de sistemul public de educație (școlarizat acasă). Totuși, Auggie se încăpăţânează să frecventeze, în clasa a cincea, o şcoală publică, din cartierul în care locuia. Deși acasă e adorat de părinții săi și de sora mai mare, în noul mediu școlar s-a confruntat cu duritatea privirilor și cu vorbe de ocară venite din partea unora. Chiar dacă are de suferit, iar chipul poartă urmele tratamentelor îndelungate, încet-încet, cu răbdare, Auggie răzbate în  această aventură umană, ba chiar – la final –  va ajunge un fel de erou pentru colegi. Împărțit în capitole, ce reflectă punctele de vedere ale fiecărui personaj din această istorie a lui Auggie (profesorul, cel mai bun prieten, sora mai mare ș.a.m.d), filmul este o mică bijuterie de bunăvoință, în care o tematică gravă, neplăcută, e privită cu omenie și e argumentată. Raportarea la o boală gravă, necesitatea și importanța prieteniei, dar și hărțuirea în mediul școlar – toate sunt abordate cu finețe, chiar cu delicatețe. Realizatorul nu se impune ca un moralizator, nu acuză, doar încearcă să deschidă ochii și mințile pentru a putea înțelege mai ușor suferința. În acest lungmetraj, se confruntă două lumi: cea a copiilor și cea a adulților, cu scopul de-a pune în lumină importanța capitală a educației și acceptarea unor copii precum micul Auggie. Educarea atitudinii, schimbarea opticii asupra celor încadrați la categoria „diferiți” ar putea fi mesajul sosit din partea realizatorilor. Abil, cineastul distilează orice detaliu în mod inteligent (teama de a nu fi respins de ceilalți fiindcă te-ai împrietenit cu „un ciudat”, solidaritatea puștilor în fața inamicului needucat și brutal – scena bătăii din tabără) și transformă Wonder într-un indispensabil „feel-good movie”.

  • Jack (Regia: Edward Berger)

5 - Jack

Oare câți dintre noi n-am suspinat, în copilărie sau adolescență, citind aventurile unor orfelini precum Oliver Twist din romanul Oliver Twist/The Parish Boy’s Progress de Charles Dickens, Tom Sawyer din The Adventures of Tom Sawyer de Mark Twain sau Rémi din Sans Famille/ Nobody’s Boy de Hector Malot? Suferința unui copil fără familie stârnește întotdeauna valuri de emoție și afecțiune, dar ce te faci când un băiețel, care are mamă, descoperă  brusc gustul amar al maturizării? Puteam să credem că am citit, am văzut și-am simțit (cam) totul: copilăria însăși sau copilăria tristă, familia monoparentală, părinții iresponsabili, sacrificarea unor inocenți. Pialat, Dardenne, Truffaut, Rossellini sau Kore-eda au trecut peste toate acestea. Totuși, nu fusese surprinsă dragostea uriașă a unui puști de zece ani pentru mama și pentru frățiorul său (vitreg!). Câteva zile și nopți de cursă cu obstacole pentru Jack – pornit în căutarea mamei – devin temă de reflecție pentru spectator. Inspirat din realitățile crude ale unei actualități tulburi, filmul semnat de Edward Berger aduce în prim-plan nefericirea unui băiețel berlinez de zece ani. Dacă Jack se poate încadra cu ușurință la categoria „cronica unei copilării nefericite”, pelicula nu este lipsită de filiație. Motivul copilului care crește într-un mediu sordid și ostil este lesne de recunoscut și aici. După modelul fraților Dardenne, camera de filmat îl va însoți pe Jack în permanență, în  cursa teribilă prin Berlin. Fără să vrea, Jack, berlinezul de zece ani, devine un fel de Tom Sawyer al zilelor noastre, dar care poartă singur toate grijile „familiei sale”. Rapiditatea camerei de filmare surprinde trăirile acestui copil, grăbit să intre în lumea adulților. Realismul imersiv al filmului lasă la vedere ruptura clară dintre lumea copiilor lipsiți de protecție și cea a unor adulți egoiști, insensibili și total indiferenți față de pericolele la care-și expun copiii. Jack este un film de acțiune în toată puterea cuvântului, dar vibrant și mișcător. Hăituit, hămesit de foame și speriat de nesiguranță, puștiul aleargă zi și noapte printr-un oraș intens animat, dar în care nimănui nu-i pasă de soarta celor ca el. Metropola germană devine un imens labirint al existenței, iar micul erou se vede nevoit să sară mereu garduri, să se strecoare pe ferestre sau printre ușile întredeschise. Actorul – de numai zece ani – devine principalul vector al emoțiilor, care transformă pelicula într-o reușită. Dezamăgit de reacțiile false ale mamei („Where have you been? I was so worried!”), de nepăsarea altora ca ea, face alegeri tranșante. Ușa în fața căreia cei doi copilași se opresc, în final, mai lasă loc pentru optimism și pentru speranța de-a găsi afecțiunea de care aveau atâta nevoie. Mesajul cineastului german este clar, fără echivoc: „În ce lume ne creștem astăzi copiii?”

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre copilărie

Scris de pe mai 23, 2018 în Cinema, Educaţie, Film

 

Etichete: , , , , , ,

Prototipul feminităţii

Fericirea paradisiacă este curmată brusc de căderea în păcat, iar cea dintâi vinovată de greşeală va fi Eva. Rolul ei a fost să-l ducă în ispită pe Adam.

Ce semnificaţii ar putea avea Eva?

După textul Facerii, Eva e socotită drept cea dintâi femeie de pe pământ, prima soţie, “mama celor vii”. Deopotrivă asemănătoare şi diferită, izvor de viaţă şi model de fragilitate, sedusă şi seducătoare, Eva, asemenea divinităţilor hinduse, împleteşte virtuţile lui Adam.

Femeia este “produsul” unui furt – Adam fusese cufundat într-un somn adânc. Actul acesta este începutul marii aventuri a omenirii, este începutul intimităţii cuplului.

Dumnezeu i-a creat pe primii oameni după chipul şi asemănarea sa. În faţa lumii, ei sunt un singur trup, o singură fiinţă. Eva este simbol al paradisului dinaintea căderii, unde cresc toate soiurile de arbori şi unde curg cele patru fluvii ale Edenului. Ea a fost înadins creată, să cultive grădina şi s-o păzească. Eva este semnul prezenţei dumnezeieşti, unirea de bunăvoie şi fără prefăcătorie.

Apariţia şarpelui – sub înfăţişarea mărului – distruge minunata unitate. Episodul se sfârşeşte prin alungarea omului din Rai. De acum înainte, omul va trebui să-şi construiască propria lume, iar Eva s-o populeze, s-o însufleţească, să-i dea viaţă, cu preţul suferinţelor şi al sarcinilor. Adam o va “cunoaşte” pe Eva şi aceasta va zămisli fii şi fiice: Cain şi Abel. Conflictul celor doi fraţi ilustrează prezenţa răului şi a dezbinării. Din acel moment, va începe ISTORIA.

Plămădită din coasta lui Adam, Eva, este înzestrată – mai presus decât bărbatul – cu sensibilitate, emotivitate, spontaneitate. Ea este miracolul – “măduva hrănitoare” a firii omeneşti. Adam zice: “Aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea.” (Geneza 2, 23).

Eva

Pe planul lăuntric, ea simbolizează elementul feminin care există în bărbat, căci omul, în interioritatea sa, posedă spirit şi suflet. Se spune că spiritul este masculin, iar sufletul poate fi socotit feminin. Din înţelegerea care domneşte între spirit şi suflet, iau naştere fiii, aceştia reprezintă gândirea corectă şi bunele impulsuri.

Eva reprezintă sensibilitatea fiinţei umane şi latura ei iraţională. Ruptura dintre Adam şi Eva, neînţelegerea dintre ei, faptul că Adam aruncă vina pe Eva rezultă din duşmănia care separă sufletul lui de spirit. În comiterea greşelii, primul rol l-a avut sufletul (Eva), dar spiritul (Adam) i-a dat legitimitatea. Ispititorul (şarpele) nu putea să se adreseze direct spiritului pentru a învinge, trebuia să provoace mai întâi sufletul.

Înţelegerea păcatului originar şi a consecinţelor lui într-un plan al interiorităţii – reducerea la consimţământul pe care l-a dat un cuplu de sex diferit – înseamnă a-i distruge sensul. Sfinţii Părinţi, prin cunoaşterea parţială a mitului despre Adam şi Eva, îl denaturează prin tendinţe misogine, printr-o interpretare exterioară, pur literală a faptelor.

În gândirea ebraică, aşa cum apare în Vechiul Testament, “a cunoaşte” are şi semnificaţia cunoaşterii ca act conjugal. Astfel, Adam o cunoaşte pe Eva. Într-un sens asemănător, a scris şi Sf. Augustin, socotindu-i pe Adam şi pe Eva drept simboluri ale sufletului şi ale trupului.

De aici şi legătura dintre suflet şi trup, spiritul şi carnea simbolizează – într-un plan lăuntric – unirea masculinului şi a femininului. Dacă scopul final al căsătoriei este procrearea, legătura conjugală a spiritului cu trupul necesită zămislirea care i se potriveşte: aceea de faptă bună. Căci femeia însufleţeşte bărbatul, aduce o pată de culoare în universul masculin, tern şi întunecat. Nu este bine ca bărbatul să fie singur, spune Yahve şi nicio altă făptură, afară de femeie, nu-i poate da îndeajuns fiinţă, frumuseţe, strălucire, într-un cuvânt, viitor. Femeia este împlinirea bărbatului.

Nu trebuie să uităm că numele acestui arhetip feminin este reversibil. Eve, ca şi Ana, se poate citi la fel de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, ceea ce nu este rodul întâmplării.

Scriitura simbolizează, de fapt, că femeia posedă o natură duală, fiind creatoarea unei anume semnificaţii şi în acelaşi timp receptaculul concret al acestei semnificaţii.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web