RSS

Arhive pe etichete: Iubire interzisă

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Romeo dărâmă zidul pentru Julieta – Omar

În anul 2006, realizatorul Hany Abu-Assad a fost nominalizat la premiul Oscar, secţiunea „Cel mai bun film străin”, pentru Paradise Now (2005) – drama unor palestinieni care pregăteau un atac sinucigaş la Tel Aviv. Pelicula a câştigat numeroase alte premii dintre care şi Globul de Aur. Câţiva ani mai târziu, Omar, prezentat la Cannes, 2013Un certain regard, a fost recompensat cu premiul juriului. Cineastul Abu-Assad şi-a constituit o echipă majoritar palestiniană şi a realizat un proiect solid, răspunzând unor situaţii realiste.

Ca şi în Paradise Now, scenele au loc în Cisiordania, teritoriu scindat de acel „zid al ruşinii” ce separă Palestina de Israel. Este o linie de demarcaţie pe care Omar şi doi prieteni de-ai săi, Amjad şi Tarek, o depăşesc zilnic. Din dorinţa de a o întâlni pe Nadia – sora lui Tarek şi iubita lui Omar – , cei trei tineri păcălesc obiectivele de supraveghere. Când se hotărăsc să creeze o celulă de rezistenţă şi să treacă la acţiune, au parte de eşec. Un soldat este ucis, iar Omar este capturat de armata israeliană. Băgat la închisoare, Omar devine ţinta poliţiei militare şi a serviciilor secrete. Un întreg proces de intimidare e pe cale să înceapă. Istoria, pornită de la un caz real, se transformă într-o spirală infernală.

Plecând de la un cadru mai larg, propice analizei politice şi metadiscursului „angajat”, Hany Abu-Assad virează şi concentrează întreaga atenţie asupra acestui caz. Alegerea acestui spaţiu conflictual vine să justifice, cumva, raporturile umane aşa cum vor fi ele prezentate pe parcursul celor 96 de minute ale peliculei. Relaţiile umane sunt exacerbate în astfel de situaţii şi lasă loc pentru gelozie, trădare, suspiciune şi chiar paranoia. Originalitatea acestui regizor constă în atenţia pe care o acordă analizei relaţiilor umane în punctele lor slabe. Vor fi prezentaţi eroi pulsând de viaţă (impulsuri sexuale şi angajament politic), iar palestinienii nu vor mai fi limitaţi doar la o faţadă activist-insurgentă aseptizată. Personajele de pe ecran sunt croite din carne şi sânge, dorinţe şi contradicţii. Forţat de conjunctură, torturat, Omar se vede nevoit să „colaboreze” cu serviciile israeliene şi să-i denunţe pe complicii săi. Din ziua capturării sale, tânărul de numai douăzeci de ani cade pradă unor derapaje incontrolabile.

Cineastul îşi plasează camera de filmat într-un spaţiu sufocant, fără loc de respirat, rătăcind pe urmele personajelor, într-un labirint de străduţe. Eroii sunt, astfel, urmaţi la reuniunile secrete, întâlniri şi urmăriri, într-o ţesătură de relaţii ce perturbă conflictul istoric. Filmul devine un thriller psihologic, plin de virtuozitate.

omar

Omar este eroul romantic care luptă atât pentru o cauză justă (aici, revolta împotriva ocupanţilor care au ridicat ziduri între prieteni şi familii), dar şi pentru iubirea sa. Tânărul care munceşte într-o brutărie ar fi în stare să dărâme ziduri pentru a ajunge la cea pe care o îndrăgeşte; o dovedesc escapadele sale zilnice. Mai degrabă taciturn, dar expresiv, Omar visează la o viaţă frumoasă alături de sora celui mai bun prieten din copilărie. Supus dogmelor unei societăţi (încă) patriarhale, care impune reguli chiar şi în viaţa maritală, tânărul nu renunţă la visele sale romantice, dar pică pradă poliţiei militare israeliene.

Gravitatea destinului şi manipulările machiavelice îi vor distruge tăria de caracter şi idealismul? Pe lângă miza politică, pulsează şi cea sentimentală deoarece între Omar şi unul dintre cei mai buni prieteni există rivalitate amoroasă, situaţie ce poate slăbi loialitatea şi face loc duplicităţii. Eroul trebuie să reziste în faţa unor presiuni multiple (cauza politică, devotamentul faţă de prietenii şi familia sa, dragostea sa, interesul strict personal). Clivajul general israeliano-palestinian, pare să contamineze tot: dragoste, prietenie şi viaţă cotidiană.

Regizorul pare să fi învăţat o regulă a suspansului de la Hitchcock: cu cât personajul negativ e mai seducător, pe atât filmul devine mai atrăgător. Departe de a fi o brută rasistă, ofiţerul israelian care încearcă să îl manipuleze pe Omar este o fiinţă sofisticată – viclean, dar inteligent, vorbind perfect limba arabă. Interpretat de Waleed Zuaiter, acest personaj fascinant, subjugă privitorul prin ambiguitatea eleganţei sale. Prin el, regizorul îşi exprimă credinţa că evreii şi arabii sunt „veri” , de aceea cauza este una dureroasă şi absurdă.

Întunecatul Omar, întrupat de un june actor ce umple ecranul – Adam Bakri – nu ne este prezentat ca o victimă naivă, care cedează uşor. Întreaga sa evoluţie marchează determinarea eroului dornic să-şi înfrunte destinul potrivnic şi creează un personaj cinematografic remarcabil. La fel de cuceritoare este şi frumoasa actriţă Lubany Leem, iubita lui Omar, ce iradiază la fiecare apariţie.

Hany Abu-Assad demonstrează că este posibil să aibă un punct de vedere „angajat”, fără a leza vreun adversar. Cineastul a tratat conflictul israeliano-palestinian printr-o naraţiune percutantă, relevând astfel complexitatea şi eficienţa cinema-ului.

Regizor: Hany Abu-Assad
Operator: Ehab Assal / Producător: David Gerson, Waleed Zuaiter / Monteur: Martin Brinkler, Eyas Salman
Distribuţia: Adam Bakri (Omar), Essam Abu Aabed (Şeful lui Omar), Wafaa Aon (Mama lui Omar), Jehad Abu Assal (Tatăl lui Omar), Samer Bisharat (Amjad)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Romeo dărâmă zidul pentru Julieta – Omar

Scris de pe mai 5, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web