RSS

Arhive pe etichete: Iubire

Cinderella în Ținutul Guernsey – The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society

Mădălina DumitracheEclecticul realizator al celebrei comedii romantice Four Weddings and a Funeral propune o adaptare fidelă, dar – pe alocuri, edulcorată – a unui roman scris de Mary Ann Shaffer și nepoata sa, Annie Barrows: The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society. Pelicula păstrează atât titlul, cât și verva romanului care abordează subiecte grave; o epopee postbelică, dulce-amăruie, despre trădare, chestiuni literare, brave tinere și iubiri, totul într-un decor marin, în mod voit supraîncărcat. Așadar, în Londra anului 1946, Juliet Ashton, o tânără scriitoare – aflată într-o pană de inspirație – primește o misterioasă scrisoare de la „Clubul Literar” din Guernsey (creat în timpul ocupației naziste pentru a abate atenția de la adevăratele intenții ale unei grupări de rezistență). Incitată, dornică să afle mai mult, Juliet se hotărăște să plece pe insulă pentru a-i întâlni pe enigmaticii membri ai „Cercului de literatură”. Dawsey Adams, șarmantul fermier  – autorul acelei epistole -, împreună cu ceilalți localnici îi vor schimba cursul vieții. Corespondența dintre juna scriitoare și fermierul aflat în căutare de sfaturi literare va fi deplin fructificată. Așa s-ar rezuma datele unei duioase melodrame realizate după bestsellerul american. Tânăra scriitoare va scrie o carte despre experiența locuitorilor insulei Guernsey din timpul războiului. Prin urmare, rezultatul va fi o neașteptată legătură durabilă între ea și localnici.

1 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Pelicula se deschide cu un magnific cer în cadru, înțesat de stele, vopsit în maniera unui tavan de teatru, iar camera de filmare însoțește lent umbrele chinezești care se strecoară pe o porțiune de drum de coastă. Deodată, drumul călătorilor, care se întorceau de la o cină veselă, este barat, pe neașteptate, de apariția unor temuți naziști. Brusc, intrăm în contact cu misteriosul „Club Literar” din Guernsey, creat ad-hoc de temerara Elizabeth. Imaginea se-agită în mod brutal când ocupanții germane le cer regruparea, bănuind că în spatele acestora se ascundea o mișcare de rezistență. Spectatorii au fost preveniți.

2 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Noul film al lui Mike Newell, mai puțin cunoscut pentru sobrietate, adaptează parti-pris-urile unei excesive stilizări, à l’anglaise, în folosul istoriei mai degrabă romanțioase decât siropoase. Întreaga Europă fusese devastată de ravagiile războiului, iar Londra fusese aproape demolată; cu toate acestea, în primele secvențe ne e prezentată fermecătoarea și eleganta scriitoare, Juliet Ashton, într-o Anglie din care părea că nu lipsește nimic. Războiul pare destul de îndepărtat de acei oameni zâmbitori care o înconjoară pe Juliet. Abia realizase o biografie a celebrei Anne Brontë (ce-i drept, într-un modest tiraj), iar lipsa de inspirație o lăsa fără venituri. După ce primește misterioasa epistolă, înzestrata autoare se-ndreaptă către uimitoarea insulă, în căutarea unei curajoase femei dispărute în timpul anilor de ocupație. „Clubul de Lectură” reprezenta speranța acelor locuitori. Așteptau cu nerăbdare apariția romanelor, eseurilor și poeziilor pentru  a pune între paranteze o existență năpădită de foamete, griji și frica față de ocupanți.

3 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Romanul, epistolar în esență, a captivat cititorii prin fantezie; elogiul lecturii aduce o undă luminoasă între paginile sumbre din acea insulă anglo-normandă. Împreună cu Jersey, Insulele Canalului au fost singurele teritorii britanice ocupate, între 1 iulie 1940 și 9 mai 1945, de Germania nazistă, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Înainte de ocuparea acestora, un mare număr de copii au fost trimiși în Anglia, iar germanii au făcut deportări ale locuitorilor în lagărele din sudul Germaniei. Fanii bestsellerului vor regăsi toate ingredientele în această ecranizare care-a transpus cu eficiență tonalitățile autumnale, destul de bine pudrate, dar a și adus un strop de sirop (necesar). Regăsim, în adaptarea acestei cărți, și romanța dintre două persoane din clase sociale diferite (o scriitoare și un fermier), decorul de epocă (Marea Britanie, Londra postbelică și insula anglo-normandă Guernsey, flashbackurile istorice (ocuparea insulei de naziști), secrete dramatice relevate rând pe rând, situații comice, roluri secundare făcute să devină atașante chiar și în situațiile tensionate (li se citește tonul pe chipuri) și alte accesorii care s-ar potrivi de minune unei comedii romantice (un „cel mai bun prieten” gay). Rapelul se face de-ndată, fiindcă realizatorul nu e nimeni altul decât Mike Newell (Four Weddings and a Funeral). Ca și în cazul amintitei producții, cineastul mizează pe capacitatea interpreților din distribuție de a găsi tonurile indicate de el pentru personajele din ecranizare.

4 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Având în vedere materialul romanesc generos, am putea spune că rețeta nu funcționează chiar la parametrii optimi, ci lasă impresia de ușoară „complezență”. Eroina, o tânără marcată de bombardamentele lansate asupra Londrei, nu se poate adapta la viața citadină prea rapid reconstruită și pare că vrea să scape de angajamentul de mariaj (față de un ofițer american bogat și posesiv). În acest punct se află atunci când începe corespondența cu tânărul fermier care găsise adresa ei într-o carte pe care o deținuse. Hotărârea ei, fără nicio ezitare, de a descoperi farmecul pitoresc al unui „Club Literar” devine puțin rocambolescă.

The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Ultima imagine din film, în care frumoasa londoneză apare într-un gros-plan, incită imaginația spectatorului, dar și indulgența. Am putea spune că, după două ore de vizionare, am asistat la un fel de „Cinderella în Ținutul Guernsey”, mai ales că Lily James întrupează (și aici) frumusețea naturală și amabilitatea cuceritoare; cam după fiecare secvență, ne bucură privirile etalând câte-o nouă rochie. Printre acei țărani cultivați și imaginile bucolice, spectatorul se lasă purtat de torentul de melancolie și poezie pe care o degajă interpreții. Cu toate că nu excelează în inventivitate, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society are meritul de a deștepta gustul pentru parfumul filmelor old-fashion, din perioada 1940-1950, plăcerea de a citi în tainice grădini, de a scrie și de nu uita că șarmul poate fi găsit și acolo unde nu te-ai fi așteptat.

Regia: Mike Newell

Scenariul: Don Roos, Kevin Hood, Thomas Bezucha după romanul The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows

Imaginea: Zac Nicholson

Decorurile: James Merifield

Costumele: Charlotte Walter

Sunetul: Alistair Crocker

Montajul: Paul Tothill

Muzica: Alexandra Harwood

Distribuția:

Lily James  – Juliet Ashton

Michiel Huisman – Dawsey Adams

Glen Powell – Mark Reynolds

Jessica Brown Findlay – Elizabeth McKenna

Katherine Parkinson – Isola Pribby

Matthew Goode – Sidney Stark

Tom Courtenay – Eben Ramsey

Penelope Wilton – Amelia Maugery

Durata: 123 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cinderella în Ținutul Guernsey – The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society

Scris de pe iunie 9, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Iubire, Lectură, Moravuri

 

Etichete: , , , , , ,

Mai… către lumină

Salcâmii sunt înfloriţi, străjuind ca nişte lumânări de nuntă la cununia cerului cu zborul de ciocârlii. Este cea mai frumoasă vârstă a anului, când livezile îşi strecoară prin uluci parfumul florilor, când lalelele inundă pieţele, într-un vacarm de culori, când albinele adună licoarea florilor pentru mierea cea mai bună, tămâiată cu iz de brebenea şi de iasomie.

În nicio altă lună a anului, cerul nu se înveşmântează cu hlamida aceasta, de un albastru indescriptibil, ireproductibil, obţinut printr-o formulă secretă, asemenea nuanţelor zugrăvite pe ctitoria de la Voroneţ.

Dintotdeauna, omul s-a simţit irezistibil provocat, atras de sondarea profunzimilor infinite ale spaţiului. Privind, mai întâi, spre sine omul caută să privească şi în ceilalţi. El caută să înţeleagă însăşi viaţa, să-i pătrundă miezul. Vrea să-i priceapă determinările şi rosturile. Face lucrul acesta cel puţin din două motive – pentru a încerca să-şi domine propria existenţă, măcar în punctele ei nodale şi pentru a-şi armoniza propria fiinţă şi viaţă cu ordinea universală.

Experienţa îndelungată a permis configurarea unor concluzii ferme: zestrea de aptitudini, trăsături de caracter şi temperament, structura afectivă şi mentală a individului, dispoziţiile lui sufleteşti sunt determinante şi de momentul ivirii sale pe această lume (lăsăm deoparte speculațiile numerologilor). Fiinţa umană va acţiona şi va reacţiona într-un fel sau altul nu numai datorită zestrei genetice, nu numai datorită educaţiei, ci şi profilului său moral. În mijlocul acestei degringolade perpetue, în care trăieşte, un singur strigăt merită să fie slobozit: bucuria, lauda, speranţa profetică în pofida deselor provocări ale deznădejdii.

Viaţa îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie, omule, calcă sub picioare tot neantul lumii. “Eroarea” de a te fi născut se răscumpără prin “osânda” de a te înfrupta cu bucurie din fiecare întâmplare, din fiecare clipă care ți-a fost dată să o trăiești. Prima lecție de optimism – timpul este prielnic nu doar trecerii noastre, ci şi disprețului pentru condiția noastră efemeră şi, deopotrivă, a aventurii de a fi.Viaţa trebuie luată aşa cum vine, să încerci numai să înfrunţi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este Bun şi Frumos.

Luna Mai – explozia Naturii, singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne înconjoară existenţa, invazie de miresme şi de culori.

Haideţi să gustăm din această simplitate nobilă, prin care să (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de –a culege, de-a mirosi şi de-a oferi, o floare, odată cu sărbătoarea de Armindeni.

leagan-flori
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , ,

O subtilă geografie amoroasă – L’Autre Continent

La ce te poți aștepta de la un spirit liber (atât în suflet, cât și în trup) care și-a ales să se călăuzească în viață după deviza:“Carpe diem !”(Trăiește clipa !) ? “Dragostea fără limite” ar putea fi un (posibil) răspuns. O femeie îndrăgostită nebunește refuză să-și vadă iubitul în comă. Sinistru? Nu și când un cineast abil știe să evite panta melodramatică.

Așadar, regăsim în L’Autre Continent o scriitoare, aspirantă la succes, care plănuiește să își definitiveze romanul (încă în lucru) îndr-un cadru special, un fel de ‘Territory of Love’. Pelicula nu are nimic de-a face cu celebrul basm «Frumoasa din Pădurea adormită», iar prințesa nu îl sărută pe tânăr ca să îl smulgă din comă. Filmul este unic prin abordarea părții medicale, o viziune care  să îl țină departe de rezultatele rigide. Bunăoară, cineastul francez Romain Cogitore a ales să își convingă spectatorii că măreția iubirii nu ține de granițe și a turnat, alături de cei doi interpreți din rolurile principale, o pasionantă poveste, într-un cadru idilic. Déborah François și Paul Hamy l-au susținut, achitându-se cu brio chiar și de replicile rostite în mandarină (limba vorbită în Taiwan). Coproducția franco-taiwaneză a beneficiat de suportul autorităților din statele insulare din Asia de Est.

Pelicula se deschide cu plecarea eroinei, Maria (Déborah François), din Paris către celălalt capăt al lumii, Kaohsiung, unde visa să își desăvârșească lucrarea. Vedem o tânără poliglotă, plină de viață, care schimbă tot felul de ‘iubiri’, apoi lucrând ca ghid pentru niște turiști olandezi. Trentagenara, rebelă și nerăbdătoare, părăsise Franța îndreptându-se către Taiwan. Tânăra, care vorbește fluent cinci limbi străine, e dornică să termine un roman cu fason de veacul ala XIX-lea, căutând un loc special. De cealaltă parte, Olivier (Paul Hamy), care are aceeași vârstă cu cea a Mariei, este încet, timid și vorbește… paisprezece limbi. Cei doi se întâlnesc în Taipei și se îndrăgostesc. Pe cât de exuberantă este ea, pe atât de timid și de pudic este el. Ea insistă, el cedează. Complementari (ea: extrovertită, el: introvertit), ambii se lansează pe orbita dragostei. Tânărul va învăța, alături de Maria, un nou limbaj: al iubirii fără limite. Apoi, brusc, totul este dat peste cap. Povestea lor poate fi cea a iubirii incredibile,  a granițelor între care lucrurile    încep să se destrame, mai puțin limitele Mariei.

După o deschidere plină de vivacitate și poezie, povestea de pe ecran devine o narațiune cvasi-biologică, cu accente profund melodramatice, despre ravagiile bolii în viața unui cuplu. Lungmetrajul a fost conceput în trei părți. Cea dintâi e și cea mai reușită, este cea care evocă întâlnirea din Taiwan. Tonul este lejer, delicat, aproape poetic, iar imaginea pare impecabilă.

Cea de-a doua parte anunță zorii maladiei, iar ultima parte descrie reconstrucția amoroasă.     Cele trei acte se leagă, (aproape) distinct, ca într-o piesă de teatru în care e vorba despre trei   cadre temporale diferite din viața unui cuplu tânăr. Prin urmare, povestea intră pe o pantă descendentă, după ce Maria suferă o întrerupere de sarcină, iar Olivier fusese diagnosticat cu o formă rară de leucemie. Atins de această cumplită maladie, bărbatul are nevoie de o internare urgentă la Strasbourg. În loc să plece în călătoria pentru documentare, Maria și iubitul ei se întorc în Europa, unde Olivier va începe ședințele de radioterapie. Ambițiile literare ale femeii vor superi modificări, pentru că ea este preocupată doar de iubitul ei, devenit din ce în ce mai slab. Spectatorul e nevoit să ia contact cu perdele care separă camerele sterile și să vadă aparatură medicală de înaltă tehnologie, dar și multă știință medicală. Încet-încet, Maria va ajunge doar umbra tinerei ambițioase de odinioară. E destul de greu să nu te îndoiești că o femeie, așa cum era Maria, și-ar abandona propriile ambiții pentru devotamentul neclintit.

Aici, intervine «chimia iubirii». Un savant profesor a propus includerea, în tratamentul lui Olivier, dragostei. Dacă la început erau amândoi angajați (emoțional și fizic) să cucerească noi teritorii fizice, apoi, totul se va reduce la supraviețuire. Când bărbatul se zbate în comă, doar forța iubirii Mariei îl mai poate smulge, dar problemele nu se termină aici.

Aparatul de filmare (Imaginea:Thomas Ozoux) reușește să transmită, în mod eficient, stările fizice și emoționale fluctuante ale personajelor. Între timp, montajul subtil și dimanic (Florence Vassault & Romain Cogitore) ajută la creșterea tensiunii, mai ales când filmul alunecă încet spre melodramă (boli terminale). Pentru că dialogurile nu sunt mereu veridice, iar drama nu convinge de-a dreptul, totuși, interpretarea actoricească ajută mult. Sinceritatea cu care cei doi artiști redau ravagiile unei leziuni cerebrale nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Departe de realitățile strict medicale, totul e pus în seama forței iubirii. Privirea cineastului e plină de perspicacitate. Filmul e înțesat de portrete, cu interioare (de apartament), ici-colo, găsim și-un clișeu exotic, ce conferă transcendență. Totul devine un exercițiu de stil, un eseu cinematografic, cu multă încărcătură emoțională, plină de o stranie grație. Romain Cogitore a deturnat codurile acestei «Love Story» în oglindă, care se derulează între Taiwan și Alsacia, și a menținut cu dibăcie balanța dintre realitate și vis, dintre fantezie și îndrăzneală, jucându-se cu nuanțele. Oniric, melancolic, L’Autre Continent face o grațioasă echilibristică pe panta periculoasă a melodramei și ne livrează o dramă intimistă plină de pathos și de culoare.

Regia: Romain Cogitore

Scenariul: Romain Cogitore

Decorurile: David Faivre și Huei-li Liao

Costumele: Morgane Lambert

Imaginea: Thomas Ozoux

Montajul: Florent Vassault și Romain Cogitore

Muzica: Mathieu Lamboley

Distribuția:

Déborah François – Maria

Paul Hamy – Olivier

Vincent Perez – profesorul Deglacière

Aviis Zhong – profesorul Chen

Durata: 90 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O subtilă geografie amoroasă – L’Autre Continent

Scris de pe aprilie 6, 2020 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Melodramă

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Tu, primăvara mea…

Primăvara nu este o “întâmplare”, un eveniment menit să coloreze destinul şi să spargă monotonia, ci o stare de fapt a Naturii. Existenţa umană nu poate fi imaginată  izolat de spectacolul rotund al lumii, tocmai de aceea ochiul Poetului îi vedea pe oameni ca pe niște “copaci gânditori”.

Verdele – pentru viaţă. Început – adică speranţă, încredere, optimism.

În fața exploziilor de vitalitate nu poți fi altfel decât vesel. Farmecul primăverii trezeşte o stare de beatitudine şi de pasivitate încât devine aproape periculoasă. Devenim îngăduitori şi imprevizibili – nu vedem pe nimeni şi nimic în jurul nostru; suntem capabili să ne pierdem în pasiune şi să credem în promisiuni fără acoperire. Vrem să construim ceva nou, mai altfel şi mai bun. Uneori, trezind sentimente, primăvara poate să adoarmă raţiunea. Şi uite-aşa, iubirea devine “un drog natural” (Anthony Walsh).

Iubirea nu este doar o emoţie oarecare, ci un fenomen universal produs de o combinaţie specifică. Primăvara – redeschizându-i instinctele –  îi indică omului drumul înapoi către Natură şi îi reamintește acestuia cât de aproape este încă de uitarea de sine. “Beţia” simţurilor abureşte conştiinţa ca oglindă a Naturii, în care aceasta se simţea concurată şi, incomod, scindată. Prin ea, Natura se eliberează de tirania Eului. Invadaţi de substanţe care le creează dependenţe, dar și energie şi vigoare, motivaţi de motorul creierului, îndrăgostiţii se lasă  “îmbătaţi” şi sunt capabili să îndeplinească munci herculiene pentru a-şi cuceri Alesul/Aleasa.

”Life” Cover artwork by Louis A. MakSiccar – February 1924

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iubim iarba, fânul, arborii, dar nu ştim cum să-i iubim exact pentru că avem prea multă fervoare sau prea multă tristeţe. Sunt elanuri oprite, sunt efuziuni care n-au curajul să meargă până la capăt, sunt strigăte care se împiedică de un zâmbet. Umor? Poate…

Dar mai ales, incapacitatea de a evada, de a renunța la sine, de a se rostogoli printre pietre și buruieni, de a trage oblonul de seară peste prăvălia cu probleme şi de a intra în plin soare, fără amintiri, fără regrete. Explozia Naturii este singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne-nconjoară existența – invazie de miresme şi de culori.

E bine să abandonăm orice prejudecăţi, duplicităţi, patimi şi anxietăţi şi să ne lăsăm o clipă seduşi de simplitatea nobilă cu care (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de-a iubi.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Tu, primăvara mea…

Scris de pe aprilie 1, 2020 în Eseu, Feminin, Iubire

 

Etichete: , , ,

Cheamă femeia cu singurul ei nume – Iubire

Orologiul Naturii bate în consonanţă cu ritmurile Universului, cele care ne măsoară, în adevăr, omeneasca noastră viaţă. Se simte în aer primăvara. Iarna se dezice de peticele albe de zăpadă, retrăgându-se istovită.

În fiecare primăvară, un pic mai devreme sau ceva mai târziu, în fiecare primăvară, dar nu la aceeași vârstă a mugurilor care stau să se prefacă sau deja sunt prefăcuți în stamine și corole, Dumnezeu pogoară pe cerul fiecăruia dintre noi. În furnicarul unui cotidian cenușiu, plini de neliniște şi de agitaţie, uităm că Sărbătorile sunt precum surâsul într-un somn de copil; multe și grele sunt încercările care traversează, astăzi ca totdeauna, destinul omenesc. Ne pregătim să schimbăm anotimpurile de aceea peste tot cortegiul emoțiilor şi senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare dintre ele este aceea de înnoire. Sărbătoarea, ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru…nădejde.

În vremuri de demult, probând subtilitatea unei filosofii a existenţei (parcă mult mai bine aşezată în matca firească a lucrurilor), subtilitate care, astăzi, nouă – oamenilor moderni – ne scapă din ce în ce mai des. Străbunii noştri celebrau – în chip mai adevărat – începutul Anului, odată cu debutul primăverii. Pesemne că, de pe-atunci, s-au perpetuat şi sărbătoarea Dragobetelui şi cea a Mărţişorului. Momentul de omagiere a celor care dau zămislire, avânt, culoare şi sfinţenie, înălţare şi cădere, pare a fi mai potrivit în acest anotimp al reînnoirii, când toate păsările îşi fac cuib. Singurul nume care i se potriveşte este: Iubire. În cerdacul acestui nou anotimp, care deschide un ciclu, eternul traseu al Naturii îşi reaşază însemnele vieţii şi ale permanentei dăinuiri. Prin ignoranţă, delăsarea sau infamia mai-marilor zilei, omul poate fi deposedat de reperele unui trai mai bun; îi pot fi ipotecate iluziile, năzuințele și viitorul. Bucuria și emoția nu pot fi confiscate de nimeni pentru nimic în lume.

aolăriți

Grațiela Aolăriți

Doar prin sărbători omul poate simți că nu e izolat în cochilia destinului său, că dincolo de marginile înguste în care se înghesuie atâtea neîmpliniri poate găsi și fericiri. Din cumpăna mileniilor, primăvara este un anotimp de lumină şi speranţă. Din pulberea de stele care suntem, singurul sentiment care-a putut clădi destine pe soclul de lumină a fost iubirea. Gândul nostru cel bun se întoarce către femeie. A vorbi despre dragoste – cuvântul amor, înțeles în limitele reproducerii speciei – este o insultă adusă fiinţei umane, îndeosebi femeii și sufletului ei dantelat în mii și mii de flori ale spiritului, mereu înamorat. Numai că taina dragostei cere inițiere, exercițiu și… pasiune(durată). Ca și arta… Toți sunt dornici s-o guste, mai puțin s-o creeze.

În regăsirea târzie, pribeagul “păcătos” va desluşi, în zâmbetul bătrânei din colţ de stradă, doar cu privirea limpede implorând oprirea ceasornicelor noastre grăbite, spre a nu uita că şi ea a fost cândva frumoasă şi dătătoare de viaţă pentru întregirea lanţului veşniciei. Şi-n acea privire va desluşi amintirea zâmbetului bunicii sau dorul după îmbrăţişarea mamei ori nostalgia unei sărutări de iubită. Poate-aşa, s-ar aduna – acolo – toate cele ce întregesc frumuseţea nobilă: femeia. Cealaltă jumătate a lumii, pe care o alcătuim în rotundul eternităţii, va chema femeia cu singurul nume care i se potriveşte: iubire.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cheamă femeia cu singurul ei nume – Iubire

Scris de pe martie 8, 2020 în Eseu, Feminin, Iubire

 

Etichete: , , ,

Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Mădălina DumitracheÎntre focurile iubirii, doi îndrăgostiți – César și Paz – descind în infern, înoată în apele tulburi ale pasiunii și explorează fundul mărilor. Plonger aduce în prim-plan iubirea pasională și ecologia. Imagini submarine fabuloase alternează cu cele din viața de cuplu, pe fundalul sonor aparte.

Aflată la al treilea lungmetraj, Mélanie Laurent, șarmanta blondină distribuită de Tarantino în blockbuster-ul Inglourious Basterds, ecranizează, într-o manieră lirică, romanul omonim al lui Christophe Ono-dit-Biot: «Plonger». Să poți transpune pe ecran o carte de 450 de pagini necesită un dezvoltat simț al elipsei. Cineasta ilustrează, sub formă de instantanee, mărirea și decăderea unui cuplu, aflat între Paris și fundul Mării Omanului. Tinerii reprezintă cuplul total, dar complementar: ea – o focoasă spanioloaică, o febrilă fotograf-artistă, iar el, un fost reporter în zone de conflict, dornic să se adăpostească de tumultul vieții de teren. În nordul Spaniei, aveau tot ce le trebuia: libertatea, pasiunea devoratoare și intimitatea unei vieți colorate, pline de lumină și magie. Întoarcerea în Paris și o sarcină neașteptată, nedorită de Paz, marchează începutul declinului. Cei doi tineri se iubesc cu patimă, dar, imediat după apariția copilului, se ivește și tristețea. Absorbită de viața de mămică, Paz își neglijează munca/activitatea de creație și pică, lent, dar sigur, pradă deznădejdii. Odată cu maternitatea, a apărut și disperarea.

1- Plonger

În prima parte a peliculei, María Valverde depășește ecranul prin forța jocului actoricesc, dar și grație uluitorului său farmec personal; disperarea ei de-a trăi ferecată în sine umple tot spațiul. Personajul ei este o artistă frisonată în permanență de focul creației, genul care punea munca deasupra vieții personale. Cu toate că o adora, César nu a întrevăzut această latură a ei și părea să nu o înțeleagă. Pentru el, nașterea micuțului valora mai mult decât orice alte ambiții profesionale. Cu toate acestea, hiatusul e semnalat atunci când Paz mărturisea: „Je devrais être remplie, je me sens vide”/„Ar trebui să fiu împlinită, fiindcă mă simt golită.”- setea de experiențe nu fusese potolită. Aidoma unei păsări închise într-o colivie, fotografa plonjează în valurile dezamăgirii. Prea des chinuită de îndoieli, Paz va lua o decizie neașteptată. Așadar, Mélanie Laurent nu ezită deloc să adapteze în stilul său, reducând din povestea întâlnirii amorezilor și acordând mult spațiu evoluției, pasiunii dintre cei doi îndrăgostiți.

2 - Plonger

Reușita acestei sensibile pelicule a constat și în distribuirea rolurilor principale unor actori uimitori: Gilles Lellouche & Maria Valverde. Dacă ea este fascinantă și seducătoare, în contrapondere, el este îndrăgostitul terre à terre, care temperează – atât cât i se permite – pasiunea. Într-una dintre zile, César descoperă țiuitul unei balize GPS. Uimit, el află că Paz „adoptase” un rechin care se strecura între apele Mării din Oman, aflată la mii de kilometri distanță. Declinul cuplului este evident, decalajul dintre preocupările lor se accentuează, iar amorul începe să fie șters de apele tulburi ale neîncrederii, „plictiseala din dormitor” se instalează și le acaparează definitiv viețile. În vreme ce Paz se frământă cum să dea de rechin, César e preocupat de creșterea micuțului. Rutina domestică devine poveste. Cea care cedează prima este fragila artistă, care își părăsește și soțul și copilul, abandonându-și traiul de dinainte. Marea iubire va atinge fundul marin; o a doua parte a filmului va începe, dar fără Paz. Cel care câștigă simpatia publicului este Gilles Lellouche, actorul interpretează, cu mult farmec, un bărbat îndrăgostit până peste cap, teribil de stângace, dar incredibil de tulburător. Actorul dă multă culoare rolului de soț abandonat și întrupează cu sinceritate un tată iubitor, devastat de pierderea soției.

3 - Plonger

Tragic, Plonger rămâne fidel spiritului cărții din care s-a inspirat. Serenitatea din prima parte a filmului ar putea să-l plaseze sub influența cineastului-estet Terrence Malick; instantaneele fericirii sunt întretăiate mereu de o lumină pudrată. Criza conjugală transformă partea a doua într-o cursă în căutarea unui adevăr bine ascuns sub undele marine. Aflat în contratimp, bărbatul bulversat de șocul pierderii definitive înțelege prea târziu că ar fi trebuit să plonjeze mult mai devreme alături de fragila/„capricioasa” Paz. Soția sa ilustrase perfect butada: «Qui trop embrasse mal étreint.»

4 - Plonger

Aflat între romanță și dramă, Plonger tulbură prin sinceritatea abordării, grație unui duo actoricesc de excepție și îndeamnă la meditație. Filmul – în două părți (incongruente) – abordează cu sensibilitate teme ale actualității (maternitate vs. creație artistică, deschidere vs. închidere în sine, eroziunea cuplului și iubirea) oferind teme de reflecție și de sinceritate, într-un răsfăț vizual/imagistic.

5 - Plonger

Regia: Mélanie Laurent
Scenariul: Mélanie Laurent
Montajul: Guerric Catala
Ilustrația muzicală: Thomas Jamois
Distribuția:
Gilles Lellouche – César
María Valverde – Paz Aguilera
Ibrahim Ahmed – Marin
Marie Denarnaud – Patroana hotelului
Noémie Merlant – Tânăra artistă
Albert Delpy – Léo
Durata: 102 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Scris de pe noiembrie 16, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Dorința sau absența? – Matthias & Maxime

“Prin dragoste, am căutat să remediez un anume sentiment, al imposturii, și chiar m-am luat pe mine însumi în râs. Adesea, succesul e însoțit de izolare și, abia când am constatat că mi s-a scurs un sfert de secol din viață în singurătate, am realizat unde mă aflu”, mărturisea Xavier Dolan în 9 aprilie 2019.

La 30 de ani, Xavier Dolan nu mai este un “puști teribil al cinema-ului”, ci semnează al optulea film, după aventura din The Death and Life of John F. Donovan, și revine la tematicile sale favorite odată cu Matthias & Maxime: familie, prietenie, homosexualitate, introspecție. În recenta peliculă, prezentată în selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, ediția 2019, tema centrală e solitudinea. Diluând, într-o (aparentă) bandă desenată, tânărul cineast încearcă să își elibereze personajele. Încă din titlu și de la primele scene ale filmului, totul ne indică faptul că viața veselă a trentagenarilor pe care Dolan îi filmează pare liniștită, atinsă de un soi de gregarism. Tinerii discută, se amuză, pare că se bucură de locuințele confortabile și au mereu o companie plăcută. Ca o marcă personală a cineastului, amestecul dintre amiciție și umor face grupul inalterabil. Și aici, justețea cu care Xavier Dolan își acompaniază personajele în descoperirea de sine funcționează perfect. Bunăoară, doi prieteni din copilărie se sărută  pentru o filmare (un scurtmetraj de amatori). Ca urmare a acestui aparent sărut anodin, se instalează îndoiala, confruntându-i pe cei doi băieți cu preferințele lor, bulversându-le echilibrul din cercul lor social și, bineînțeles, întreaga existență.

În Matthias & Maxime, regăsim proiecția unor trăiri din trecutul afectiv al personajelor. În toată această veritabilă “dezordine organizată”, proprie filmografiei lui Dolan, povestea capătă o altă turnură în momentul în care o tânără din gașca de quebecoazi lansează un pariu: care dintre tineri va juca «scena sărutului» doar dintr-un capriciu pentru un scurtmetraj? Această posibilitate readuce în actualitate anumite trăiri date uitării? Oare s-au iubit cei doi cândva? Și-au mărturistit vreodată sentimentele?”. Matthias (Gabriel D’Almeida Freitas) și Maxime (Xavier Dolan) găsesc sursa suferințelor personale în două evenimente: sărutul solicitat pentru filmare și anunțul despre plecarea lui Maxime pentru doi ani în Australia. Realizatorul își fondează “mitul” despre Matthias și Maxime pe o întrebare: “Dorința s-a născut de la acel sărut (gest care maschează anumite orientări refulate) sau lipsa/ absența celuilalt va contura mai bine o iubire tăinuită?”.

Întreaga peliculă va urmări cum un sărut din afara câmpului de filmare perturbă viața celor două personaje. Intervine întrebarea despre reala afecțiune și despre posibilitatea ca cei doi să nu fie heterosexuali. Prin urmare, planează suspiciunea asupra adevăratelor sentimente ale lui Matthias pentru frumoasa lui logodnică. Dolan folosește încă un motiv puternic din filmografia sa – mama violentă – și produce destabilizarea. Bine închegat din punct de vedere estetic, în egală măsură contemplativ, gălăgios sau tandru, filmul evocă primii pași în cinema făcuți de Dolan.

Metaforică, importanța contracâmpului e oferită de semnificația cadrului. Îndepărtarea sau apropierea de cadru relevă natura relației afective dintre personaje. Filmările sunt făcute à la «naturel». Chiar dacă există anumite lentori ale ritmului și unele inegalități, filmul emoționează spectatorul și îi oferă satisfacția identificării. Micile eschivări ale lui Xavier Dolan lasă loc personajelor pentru delicatețe. Spectatorul se poate interoga pe sine despre propriile istorii de viață, despre alegeri și despre frustrările acumulate din trecutele iubiri, în vreme ce pe ecran iubirea dintre Matthias și Maxime devine tot mai evidentă. Lărgind considerabil unghiul, Dolan părăsește teritoriul sexualității (gay) și ajunge într-un teren mai larg: amorul în stare latentă este relevat de absență. Cu cât persoana îndrăgită se află mai departe, cu atât crește dorința de a o iubi mai mult.

Xavier Dolan se amuză alături de spectatorii săi, cristalizând în mod ironic narațiunea care pune în abis cinema-ul. Într-un Montreal al anului 2018, sărutul dintre doi bărbați pare să nu conțină nimic subversiv. Matthias, cel care are deja o traiectorie bine trasată a vieții personale, e stabil (are o iubită, o familie înstărită din burghezia canadiană, un loc de muncă cu multe responsabilități). De cealaltă parte, Maxime, e tipul crescut fără tată, sub tutela unei mame alcoolice – el rămâne partea “mobilă”.

Cineastul atinge teme (mereu) actuale: sexualitatea și comunicarea. Singura scenă carnală din film e succintă, rece, expediată aproape chirurgical. De asemenea, imaginea rețelelor sociale (despre care se narează în scurtmetraj) reflectă dorința în raport cu efemeritatea și distanța. Despărțirea tinerilor accentuează singurătatea care exista de dinaintea plecării lui Maxime. Așadar, cineastul accentuează influența lipsei în relevarea adevărului. Grație regiei precise și dialogurilor inspirate, cineastul lansează provocări spectatorilor dispuși să reflecteze asupra modului în care se naște dorința de-a iubi și de a fi iubiți. Trăinicia unor sentimente e pusă în lumină de obiectul iubirii. Matthias & Maxime e un diamant brut care poate înfrumuseța amintirile și visele oricărui îndrăgostit.

Regia: Xavier Dolan

Scenariul: Xavier Dolan

Imaginea: André Turpin

Decorurile: Geneviève Boivin

Costumele: Xavier Dolan

Sunetul: Sylvain Brassard

Montajul: Xavier Dolan

Muzica: Jean-Michel Blais

Distribuția :

Gabriel D’Almeida Freitas – Matthias

Xavier Dolan – Maxime

Anne Dorval – Manon

Pier-Luc Funk – Rivette

Samuel Gauthier – Frank

Durata: 1h59

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința sau absența? – Matthias & Maxime

Scris de pe octombrie 26, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Cannes, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Licărul discret al optimismului – Midnight Sun

Mădălina DumitracheAsemenea unui ecou al celebrei Love Story din 1970, recentul lungmetraj Midnight Sun îi reunește pe Bella Thorne și Patrick Schwarzenegger (fiul lui Arnold) pentru a-i seduce pe adolescenții romantici din zilele noastre, cât și pe adulții nostalgic, amatori de „dying-girl movies”. Pornind de la o producţie japoneză, pelicula Midnight Sun este povestea lui Katie, o tânără de șaptesprezece  ani, rămasă fără mamă de la o vârstă fragedă, care trăiește alături de bunul ei tată. Din pricina unei boli foarte rare (maladia genetică XP/xeroderma pigmentosum), tânăra a fost nevoită să stea închisă în casă încă de când era mică. Cea mai scurtă expunere  la lumina soarelui îi pune viața în pericol, degenerând în necruțătorul „ucigaș” al ultimelor secole – cancerul. Prin urmare, tot timpul și-l consumă privind lumea doar de la fereastra camerei sale ori cântând la chitară. Soarta pare mai îngăduitoare cu ea abia atunci când îl cunoaște cu adevărat pe Charlie Reed. La căderea nopții, visele prind contur – ieșind din casă pentru a cânta, în gara din vecinătate -, se întâlnește cu Charlie, alături de care va trăi o poveste de dragoste de-o vară. Așadar, mixând trama din Cinderella și Twilight, se ajunge tot la un fel de „lonely beauty meets forbidden fruit”, dar cu nuanțele desprinse din actualitate (Instagram, WhatsApp ș.a).

1- Midnight Sun

E cunoscut: codurile melodramei au fost născocite pentru a bulversa spectatorul. Totuși, nicio lege nu interzice ajustarea nuanțelor. Prudența nu împiedică pe nimeni, nici măcar pe scenarist (care a făcut un remake mai ușurel după Taiyō no Uta, o peliculă niponă realizată în 2006) sau pe realizator (Step Up Revolution) să traseze, cu abilitate, tușa lor personală. De ce să arunci batista când poți să mai netezești puțin asperitățile condiției de «amor imposibil»?

2 - Midnight Sun

Katie (Bella Thorne), frumoasa jună – crescută fără mamă – își va alunga spleenul în gara locală (nu e nimic amuzant), iar încrucișarea cărării sale cu cea a lui Charlie (îl admirase în taină toată copilăria) va ameliora suferința. Cu toate că suspansul e cvasi-anulat, jocul va fi urmărit de iubitorii acestui gen. Emoția degajată de autenticitatea interpretării (mai ales cea a tinerei și charismaticei Bella Thorne și a lui Rob Riggie în postura de tată iubitor) îndepărtează neajunsurile scenariului previzibil. Deși filmul începe ca oricare alt film din categoria „teenager movies”, capătă – în mod progresiv – gravitate și nota de seriozitate.

4 - Midnight Sun

Montajul dinamic împrospătează genul (numeroasele efecte facile nu mai par jenante, iar lacrimile se pot prelinge justificat); fata frumoasă, dar grav bolnavă, suferă iubind și fiind iubită (are prieteni, merge la petreceri, folosește rețelele de socializare, e veselă și are o relație perfectă cu tatăl ei). „Copilă a Lunii”, această versiune modernizată a Cenușăresei (fuga dinainte de miezul nopții/Katie: „ I’m really busy during the day, but I can be free at night”) reprezintă modelul de fată voioasă, dar serioasă, de care e nevoie printre atâtea modele zgomotoase (compune muzică, se acompaniază la chitară, își susține iubitul studios de la Berkeley, la competițiile sportive și, mai ales, nu încalcă promisiunile). Chitara acestei talentate Rapunzel- Cenușărese devine un inedit „dovleac fermecat”, apt să se transforme nu într-o caleașcă, ci într-un vehicul al succesului/hit la radio.

3 - Midnight Sun

Viața eroilor de pe ecran pare autentică, chiar dacă regia e atât de transparentă. Finalul cu ținută motivațional-optimistă îndreaptă atenția spre intesitatea trăirilor, ci nu pe durată. Totul se rezumă la prețuirea fiecărui moment din durata vieții. Tonul general este unul aspirațional: tinerii sunt serioși, au preocupări în conformitate cu vârsta, sunt sportivi sau creativi, iar adulții (tatăl, medicul curant) din preajma lor le oferă sprijinul necondiționat. Recluziunea singuraticei fără mamă va scoate la iveală frumuseți, nu răbufneli ivite din frustrare, cum ar fi fost de așteptat în astfel de situații (dureroase). Soarele interior al eroinei va străluci, iar undele radioului/fm-ului vor răspândi luminozitatea (melodia dedicată lui Charlie) acelei fete răpuse mult prea devreme. Chiar dacă este doar o melodramă pentru adolescenții din generația WhatsApp, morala sa demonstrează că se poate iubi fără rețineri, singura boală (contagioasă) fiind doar… iubirea (Katie: „And if you need me, all you have to do is look up. And remember, I love you”). Eclipsa poate adăposti și surprize plăcute, în funcție de locul și de poziționarea fiecăruia sub stele.

5 - Midnight Sun

Regia: Scott Speer

Scenariul: Eric Kirsten (după romanul Midnight Sun de Kenji Bandō)

Imaginea: Karsten Gopinath

Montajul: Michelle Harrison și Tia Nolan

Muzica: Nate Walcott

Distribuția:

Bella Thorne – Katherine/ “Katie”

Patrick Schwarzenegger – Charlie

Rob Riggle – Jack Price, tatăl lui Katie

Quinn Shephard – Morgan

Tiera Skovbye – Zoe Carmichael

Paul McGillion – Blake Jones

Durata: 91 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Licărul discret al optimismului – Midnight Sun

Scris de pe iulie 8, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme de dragoste, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , ,

Tehnologizarea lui Cupidon – Zoe

 În era tehnologică/digitală („smart”, „internet-age”) dragostea adevărată devine aproape imposibilă, ne sugerează mai toți cineaștii, dacă ne gândim doar la pelicule precum Newness, Westworld, Her, Love Potion No. 9. Iată că realizatorul de filme indie, Drake Doremus, lansează interogații despre trăinicia legăturilor amoroase pe fundalul robotizării. Așadar, cineastul – care emoționa publicul “douămiist” cu Like Crazy (2011)propune un revoluționar start-up: legăturile cu humanoizii sintetici, grație inteligenței artificiale, într-o poveste de iubire, în pelicula Zoe.
Prin urmare, într-un viitor nu prea îndepărtat, androizii (numiți „sintetici”) vor fi omniprezenți, iar dragostea va fi o raritate. Totuși, identificăm iubirea dintre Zoe (Léa Seydoux) și Cole (Ewan McGregor), iubiți, dar și colegi la Relationist Labs, o companie de robotică unde sunt produși „însoțitori sintetici”, rezultați din împletirea unor ramuri precum robotică, farmaceutică și psihologie. Pe măsură ce legătura lor devine mai puternică, Ash (Theo James), unul dintre androizii pe care i-au creat, le descoperă relația secretă. Din gelozie, acesta dezvăluie un adevăr dureros: Zoe este robot. Divizați între sentimentele pe care le au unul pentru celălalt și stigmatizarea relațiilor dintre oameni și androizi, Zoe și Cole se despart, în timp ce invidiosul Ash încearcă să o convingă pe Zoe să accepte ceea ce este. Intervențiile lui Ash transformă acest triunghi amoros într-un amestec de confuzie, trădare și dragoste.

Filmul începe chiar cu întrebările adresate eroinei din titlu, Zoe, despre „partenerul perfect”. Din start, identificăm cinismul indus de actualele servicii de „dating” și de multitudinea de aplicații/„app culture” menite să ofere plăceri rapide, dar costisitoare, sau să te scutească de efortul emoțiilor, îndeosebi de cele așa-zis negative, în fond, cele care călesc și șlefuiesc anumite trăsături de caracter, acolo unde ele există. Un veritabil geniu al tehnologiei, Cole (expresivul Ewan McGregor) lucrează alături de Zoe, până târziu, trudind la un prototip masculin (Theo James) căruia i-a implantat ceva din memoria sa. Cu alura unui model retro, din anii ’60, Zoe îl privește languros; de fapt, ea este prototipul feminin al acelei linii de producție (există acel twist des folosit: „it’s not you, it’s me”).

În acest univers futuristic, viața e simplificată, iar relațiile se transformă în niște „aplicații” (cu scoruri)/ mașinăriile, dotate cu memorie à la Rachael din Blade Runner, sunt capabile să cuantifice compatibilitatea dintre două persoane. Așa se face că relația dintre Cole și Emma (soția sa, interpretată de o Rashida Jones destul de răvășită) capătă scoruri joase, de aceea cei doi rămân doar prieteni apropiați și vor împărți custodia copilului lor.

Pe de altă parte, se pun la punct linii de producție ce livrează însoțitori sintetici, croiți după tiparele omenești. Conceput chiar de Cole, prototipul masculin, Ash, e chipeș, are un frumos accent britanic și e priceput să dibuiască emoțiile omenești mai abitir decât aceștia. Așadar, roboții sunt concepuți pentru a înțelege sentimentele celorlați și pentru a-și iubi partenerul. În acest cadru, se dezvoltă legătura dintre Cole Ainsley și cea care superviza laboratorul și testele aplicate, Zoe.

Într-un mediu aparte, în care „triparea” în pereche e ceva obișnuit (cu medicamentele Benysol dizolvabile/buvabile sentimentul de îndrăgostire poate dura chiar și două ore!),  se naște o idilă specială. Interogațiile trec ecranul, iar spectatorul trebuie să cuprindă limitele inteligenței artificiale. Întreaga atmosferă e una voit artificială, de show (aparițiile bulversante ale prostituatei Jewels, interpretată de Christina Aguilera, ne duc cu gândul la flamboiantul Burlesque. Romanța de pe ecran e întreținută și de ilustrația muzicală (Beach House” și Cigarettes After Sex”), iar acel yuppie-style” de fundal ne trimite spre zona comercialului. În ciuda tuturor complicațiilor (bifează și o  ruptură temporară), Zoe și Cole mai dau șansă iubirii.

Citiţi şi Dernier amour – prostituata care i-a pus capac lui Casanova

Relația devine de-a dreptul „complicated” între cele două ființe care lucrează împreună, dar care nu găsesc pașii potriviți în acest straniu dans al dragostei. Cârligul emoțional e mult mai evident în prestația lui McGregor, câtă vreme bizarul experiment îl provoacă la adevărate dialoguri filosofice pe tema iubirii, chiar dacă se aduc în discuția de la trei dimineața nelipsitele „dating apps”. Există și persoane care încă mai rezonează la replici precum: „It’s better to feel pain than to feel nothing”/„E mai bine să simți durerea decât să nu simți nimic”. Este evident că Benysol-ul nu va înlătura problema singurătății, ba chiar o va accentua, prin urmare, filmul deschide cutia Pandorei: criza relațiilor interpersonale din actuala lume ce tinde spre astfel de perspective.

Rostul lui Zoe – romanța cu roboți, dar cu replici din Taxi Driver – este de a atenționa asupra pericolului deteriorării generalizate a ceea ce mintea omenească a creat mai frumos: rosturile dragostei. Odată ce acumulezi o anumită experiență de viață – ne previne această peliculă cu fason de pildă în nuanțe S.F. – accepți că unele lucruri trebuie să se întâmple și că e puțin probabil să existe acel „everlasting love”, fixat în ideal.

Regia: Drake Doremus

Scenariul: Richard Greenberg

Imaginea: John Guleserian

Montajul: Douglas Crise

Muzica: Dan Romer

Costumele: Alana Morshead

Distribuția:

Ewan McGregor – Cole

Léa Seydoux – Zoe

Christina Aguilera – Jewels

Theo James – Ash

Rashida Jones – Emma

Durata: 104 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Tehnologizarea lui Cupidon – Zoe

Scris de pe mai 23, 2019 în Cinema, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Modernitate, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Iubirea, încotro ? Ar trebui regândită iubirea? – Le poison d’amour

“Modelele de ieri nu sunt neapărat și cele de azi, în schimb pasiunea se dezlănțuie cu aceeași violență și mânie. În acest sens, Romeo și Julieta sunt și rămân arhetipurile pasiunii eterne.”

(Éric-Emmanuel Schmitt)

otrava-iubiriiIscoditorul Éric-Emmanuel Schmitt pătrunde, prin romanul Le poison d’amour/Otrava iubirii, pe terenul nisipurilor mișcătoare, al pulsiunilor și tulburărilor amoroase din perioada adolescenței. Romanul face parte dintr-un diptic tematic – sentimenetul iubirii văzut ca o poțiune: L’Elixir d’amour și Le poison d’amour.

“Nu se poate alege în dragoste, căci suntem aleși de iubire” – regăsim această concluzie între paginile cărții. Așadar, Julia, Anouchka, Colombe și Raphaëlle sunt patru adolescente, “cele mai bune prietene din lume”, așa cum se consideră ele, la vârsta marilor pasiuni și pacte (pactul lor s-a legat pe Pont des Arts), la doar șaisprezece ani. Eroinele sunt eleve la liceul (nimic mai potrivit) Marivaux și se izbesc de o întrebare chinuitoare în zilele noastre: “De ce mai toate cuplurile – care se-ncheagă din iubire – se desfac foarte rapid ?” Există o singură excepție:  bunicii lui Raphaëlle – o plăpândă luminiță în obscuritate, dar și acesta e fragilă și dureroasă.

Prinse în capcana emoțiilor bulversante, fetițele de ieri se simt pregătite să pătrundă într-o etapă nouă, misterioasă, care le atrage. Rezervată întotdeauna, Julia pare mereu torturată de gânduri, deși rămâne seducătoare, Raphaëlle se-ntreabă necontenit dacă poate să fie atrăgătoare cu adevărat, ea reprezintă tipul androgin, Colombe își controlează feminitatea printre nenumăratele ei cuceriri și-și păstrează starea sa, de visătoare, iar Anouchka poate fi asimilată cu personajul copilăros căci are mari dubii cu privire la perenitatea iubirii,de aceea, ea se-ntreabă fără-ncetare, în oglindă: “Cine sunt eu ?”.

Shakespeare și tema iubirii din celebra sa piesă vor intensifica îndoielile din acest roman, în care “otrava” iubirii le va contamina atât mintea, cât și trupurile, lansând  o mare neîncredere în această noțiune. Parcurgându-le jurnalele sau citindu-le mesajele din telefon (sms) ori emailurile  vom descoperi ce poate însemna pasiunea amoroasă, cu toate fațetele ei, mai bune sau mai rele. Există, totuși, un bemol în analiza jurnalelor  pentru că (re)găsim neliniști, pasiuni, cuceriri și visuri, ce pot fi considerate aproape literare, dar prea bine scrise, pentru a fi credibile. Trebuie să ne lăsăm conduși de talentul lui Éric-Emmanuel Schmitt , care actualizează firul roșu din cea mai cunoscută scriere despre iubirea (pasională) juvenilă: Romeo și Julieta. Precum la Shakespeare, și aici,  jocul amoros sfârșește tragic, nebunia iscată din iubire conduce spre un final trist.

Adolescentele învață seducția, conștientizează puterea exercitată asupra băieților, dar, în egală măsură, ele fac cunoștință și cu gelozia, manipularea și trădarea. Tainele din jurnalele lor nu se întrepătrund decât selectiv. Fetele devin, pe nesimțite, femei. Fiecare personaj își exprimă adevărul, unul subiectiv, deci incomplet, invers decât o face naratorul care “fușerește” exactitatea. Totuși, am putea spune că “tutorele” adolescentelor va fi chiar Shakespeare, des citat, fiindcă fetele aveau de pregătit, pentru orele de “Rétho” (cursuri de artă teatrală), cunoscuta piesă Romeo și Julieta. Trecând printr-un spectru larg al culorilor, care pornește, aici, de la rozul istorioarelor despre fete (în genul seriilor TV populare) spre gri și, în final, negru; povestea aduce în prim-plan suflul unei actualități tulburate.

Adolescentele vor descoperi și alte fațete ale iubirii – tatăl uneia dintre ele era gay (divorțul intră, deja, în sfera obișnuinței), iar bunica alteia suferea de maladia Alzheimer (cu toate acestea, după moartea soțului, femeia și-a urmat partenerul de-o viață în doar câteva ore!).

Înveșmântând scrierile fetelor cu lirism (desprins și din eleganța din descrierile fizice), introducând dialoguri și suspans, Éric-Emmanuel Schmitt conturează portrete convingătoare. Toți cei care îl îndrăgesc pe acest autor pentru maniera sa de abordare a sentimentelor și a psihologiei vor avea plăcerea de-a regăsi formația sa de filosof, deși e “deghizat” în scriitor. Așadar, un lucru este cert: iubirea reprezintă un subiect complex, nuanțat, la orice vârstă.

Tinerii care descoperă mai întâi prietenia, apoi află cum iubirea leagă fiecare za din “lanțul iubirii” și demonstrează, că deși punctele de vedere sunt diferite, dragostea nu are vârstă, iar “lacrimile sunt mesaje subtile, care distilează multe informații.”Formal, apar stilizate însemne  ale actualității (email, sms, jurnal), totuși, iluzia iubirii este aceeași ca la tinerii din Verona, atât de bine surprinși de marele Will. Din păcate, în fiecare epocă au existat variații, dar și unele modele de cuplu care-au sfidat trecerea timpului, râmânând unite, deși, astăzi, acestea au devenit rarități. Tinerii prezentați de Schmitt învață cum să controleze presiunile sociale pentru a forma un cuplu, de aceea  personajele declară că dragostea trebuie să aleagă, deși mereu contează dozajul.

Tragediile, fie și cele din amor, s-au născut din exces. Le poison d’amour ilustrează adolescența (prin excelență, perioadă a exceselor) ca o vârstă periculoasă, când orice comedie poate deveni tragedie. Ideile contrafăcute despre iubire sau excesele ivite din pulsiuni pot deveni toxice și, uneori, pot duce la un final trist. De aceea, în urma unei asemenea lecturi, se impun moderația și reflecția. Violența transpare cu fiecare pagină parcursă și se impune în finalul teribil pe care autorul îl rezervă personajelor sale. Condensate, emoțiile puternice – resimțite din plin – impun o profundă analiză asupra acestui sentiment omenesc care presupune atât de multe riscuri: iubirea.

Cu subtilitate, Éric-Emmanuel Schmitt prezintă confuzia sentimentelor, elanurile, emoțiile bulversante ale adolescenților de azi, dorințele radicale, visurile, dar și personalitățile fragile. Otrava capătă nuanțele reci ale albastrului versatil – atât al seninului zilei, cât și al nopții – (așa cum apare și în ilustrația de pe coperta originală), iar titlul rezumă ravagiile pe care le poate face dragostea, îndeobște, în adolescență.

Le poison d’amour devine o interesantă alternativă fluidă, pe alocuri hipnotică, pentru respectul de sine – (care este) o versiunea modernă a vechiului concept – onoare.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web