RSS

Arhive pe etichete: Jacques Audiard

Un imn al vulnerabilității – De rouille et d’os

Cum ar fi să fii tânără, frumoasă, curtată și să te trezești, la un moment dat, că rămâi doar într-un scaun cu rotile? Asemenea situație-limită ne prezintă cineastul Jacques Audiard în puternica dramă De rouille et d’os.

Exceptând scenele de violență și cruzimea imaginilor realist redate, drama psihologică se transformă într-un emoționant imn al vulnerabilității. Ferm convins în puterea de a renaște a celor striviți de un destin potrivnic. Eroilor din peliculă li se amputează membrele, dar nu și fericirea, așa cum o pot simți doar cei confruntați cu hazardul vieții. Lecțiile oferite de cei doi tineri, Alain/Ali (Matthias Schoenaerts) – tânărul bătăuș, tătic neîndemânatic – și Stéphanie (Marion Cotillard), frumoasa cu picioarele amputate, sunt de-a dreptul tulburătoare.

Departe de glamour-ul hollywoodian, fermecătoarea Marion Cotillard dă măsura talentului său, iar chipeșul Matthias Schoenaerts atrage atenția nu doar a publicului (în special, feminin), ci și a producătorilor din afara spațiului francofon și ajunge «revelația» acelui an (2012), la Festivalul de Film de la Cannes. În egală măsură, aspru și senzual, filmul ne propune o perspectivă alternativă asupra vieții. Această aspră cronică socială e traversată de tușe romantice, menite să confere optimism, într-o versiune à la Belle et la Bête (Beauty and the Beast).

Meșteșugitor desăvârșit de filme polițiste, cineastul francez a realizat de astă-dată o melodramă luminoasă în care-a mixat drama socială cu suspansul. După ce și-a obișnuit publicul cu povești unicat, neașteptate, despre ucenicia în viață, despre virilitate și despre accesul la conștiință, Jacques Audiard, legitimat de un scenariu după romanul Un goût de rouille et d’os de Craig Davidson, prezintă un film răvășitor despre „rugină și oase”. Așadar, viața lui Stéphanie (dresoare de balene) capătă accente cumplite, tragice, după un teribil accident din timpul unui spectacol la «Marineland», parcul acvatic din Antibes. În urma accidentării, tânăra/Belle își pierde ambele picioare (de la genunchi în jos) și e nevoită să își ducă traiul într-un scaun cu rotile. Voinicul/la Bête (Ali) e un bărbat plin de forță, ce-și etalează adesea bustul XXL, dar care se trezește în situația de a crește singur un băiețel de cinci ani. Fiul lui, blondinul Sam, abia dacă își cunoaște tatăl. Fără casă, fără bani și fără prieteni, Ali se refugiază undeva, în sudul Franței, la sora lui, Anna.

Din acest moment lucrurile păreau că se îndreptă spre bine: Anna le amenajează un loc în garajul său și ia copilul sub aripa ei. Într-o seară, Ali o întâlnește pe Stéphanie, care fusese acostată de niște indivizi agresivi, într-un club de noapte. Drumurile celor doi se despart, temporar, dar atunci când una dintre sesiunile ei de antrenament se sfârșește cu o tragedie, un telefon în miez de noapte îi va aduce din nou împreună. De data aceasta, fata este țintuită într-un scaun cu rotile. Brusc, o revedem pe cea care fusese odinioară plină de viață, cuprinsă de deznădejde. Lăsată baltă de cei apropiați, apelează la ajutorul lui Ali, care devine ajutorul său. El se ocupă de transportarea ei, îi făcea micile treburi casnice, ca apoi să devină mult mai apropiat, opé/ „operativ” în codul lor privat. În galop, scenariul trepidează și îi confruntă pe cei doi tineri singuratici cu alte situații problematice.

În „micul infern” în care se derulează acțiunea, Audiard scrutează tristețea și sărăcia, fără morgă și fără condescendență, dar decis să evidențieze cotidianul sinistru din acel orășel cu fason de stațiune balneară. Nici logodit, nici angajat, într-o tulburătoare incertitudine, Ali pendulează între cursele pentru Stéphanie și scurtele întrevederi cu micuțul său. Sora lui (Corinne Masiero) îl susține atât cât poate, mai ales că ea însăși se află într-o situație financiară precară. În acest microunivers, cineastul plasează multiple piste narative: relația Ali-Stéphanie, plină de promisiuni, începe în forță, dar se lasă întreruptă de o buclă ambiguă, de asemenea, poziția unei femei cu handicap motor vizibil într-un câmp de luptă/street fight – toate invită la interogații. Hiperrealismul social glisează cu sentimentalul și menține treaz interesul spectatorului. Deși pare că-i trădează pe toți (soră, fiu, iubită), Ali ne demonstrează din plin că are două conștiințe: afectivă și socială.

Cu certitudine, Audiard mânuiește cu abilitate spectaculosul (scena cu lacul înghețat) și se pricepe de minune să arate o imagine scăldată de o lumină care să acopere tăcerile semnificative dintre eroi. Adaptând liber un roman, realizatorul mixează gustul de rugină (sângele revărsat din plin pe ecran) cu stilizarea și evită lăcrimarea excesivă. Într-un discurs amoros zdrențuit de un destin orb, cei doi năpăstuiți ai sorții își (re)găsesc locul sub soare. Audiard plânge, surâde și-și uimește mereu spectatorii într-o melodramă asumată, dar răvășitoare.

Regia: Jacques Audiard

Scenariul: Jacques Audiard, Thomas Bidegain, după romanul Un goût de rouille et d’os de Craig Davidson

Imaginea: Stéphane Fontaine

Montajul: Juliette Welfling

Muzica: Alexandre Desplat

Decorurile: Michel Barthélémy

Costumele: Virginie Montel

Distribuția:

Marion Cotillard – Stéphanie

Matthias Schoenaerts – Ali

Armand Verdure – Sam

Corinne Masiero – Anna

Bouli Lanners – Martial

Céline Sallette – Louise

Durata: 122 min

Premii, nominalizări:

Globul de Aur (2013)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Marion Cotillard Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin într-o limbă străină – Jacques Audiard Nominalizat

 BAFTA (2013)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Marion Cotillard Nominalizat
Premiul BAFTA pentru un film în altă limbă decât engleza
Pascal Caucheteux Nominalizat
Jacques Audiard Nominalizat

 Cannes (2012)

Categoria Rezultatul
Palme d’Or – Jacques Audiard Nominalizat

 

Articol publicat în revista Catchy

Reclame
 
Comentarii închise la Un imn al vulnerabilității – De rouille et d’os

Scris de pe august 10, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

La ora nouă dimineața, Marion Cotillard ne primește la Paris, în biroul lui Guillaume Canet, partenerul său, în fața unui suc proaspăt de sfeclă. Actrița n-a prea dormit – fiica sa, în vârstă de doi ani, a împiedicat-o, dar chipul îi este radios, e acel chip expresiv pe care cineaști precum James Gray, Jacques Audiard, frații Dardenne sau Woody Allen l-au surprins pe cameră. Pe rafturi, se regăsește o multitudine de trofee, iar pe pereți, afișele filmelor în care ea a jucat și o fotografie în alb-negru, în care Marion râde, ținându-l în brațe pe Marcel, fiul său.

Motivul pentru care Marion ne-a primit este discuția despre filmul Nous finirons ensemble (premiera: 1 mai 2019), urmare a filmului Les Petits Mouchoirs de Guillaume Canet, care are o cotă de popularitate în mare creștere. Îi vom regăsi pe amicii căpitanului Ferret, François Cluzet, Benoît Magimel și Laurent Laffite. Cu toții au mai îmbătrânit în cei nouă ani de la premira din 2010, și-au schimbat viața sau partenrii. Printre ei, Marie (Marion Cotillard), cu părul decolorat (oxigenat) e printre cele mai tensionate: n-are nicio relație amoroasă, iar instinctul matern e în bernă. Nu e tocmai lejer să te reconectezi cu un personaj pierdut, dar, ca de obicei, actrița se achită onorabil de orice sarcină artistică. Nimic nu pare să-i reziste lui Marion Cotillard, actriță oscarizată, veritabil star artistic, activistă în acțiunile de protejare a mediului natural și multe alte calități. În ultimele luni, a părăsit studiorile de filmare și s-a dedicat creșterii copiilor. O paranteză revigoranată, dar nu care nu va dura mult fiindcă pe Marion Cotillard „o iubește camera de filmare”.

Madame Figaro –  Cum regăsești un personaj după nouă ani ?

Marion Cotillard –  Mi-am reluat inspirația din acea perioadă, oamenii pe care îi cunoșteam, mai mult sau mai puțin și m-am susținut pe ajutorul celorlalți. Personajul meu, Marie, a evoluat. În Les Petits Mouchoirs, avea o latură solară, chiar dacă se afla într-o formă de autodistrugere, dar soarele i-o acoperea. În intervalul 3o-40 de ani, mai toate iluziile se spulberă. Eroina e dezabuzată, de aceea și-a creat un sistem propriu de apărare pentru a nu suferi. Atrecut printr-un doliu, o ruptură și își consideră viața ca pe o acumulare de constrângeri. Drept urmare, e antrenată într-o spirală negativă și nimeni nu o împiedică. Dacă prima oară Guillaume a fost inspirat chiar de mine, de data aceasta personajul nu-mi mai seamănă. Am ales o altă cale: caut tot ce este luminos, pozitiv și liber.

Spre ce vreți să vă întreptați ?

Aș vrea să descopăr cine sunt, am nevoie să găsesc autenticitatea. Există atâtea cercetări și devine o experiență pasionantă. Fiecare trebuie să-și descopere propria cale. M-am convins de acest fapt după ce-am urmat câteva ședințe de psihanaliză. Mi-au fost relevat anumite lucruri, ședințele n-au fost inutile, dar sunt, din punctul meu de vedere, incomplete. Rezonez mai bine în munca/efortul spiritual și corporal. Cred că purtăm cu toții vechi traume și avem amprentele lor pe trupurile noastre. Ca să mă eliberez de ele, am nevoie de muncă fizică. Una dintre cele mai bune metode de eliberare emoțională de vechile traume care m-a ajutat mult a fost hipnoza (metoda EMDR), am experimentat-o și mi s-a părut revoluționară. Apoi, am regăsit și alte activități în sprijin, precum cântatul sau dansatul. Mi-am impus să cânt, să dansez și să meditez măcar o dată pe zi.

Ați identificat rădăcinile răului?

Există anumite lucruri din viața mea și sunt convinsă că purtăm în noi urmele strămoșilor noștri. Cred că atunci când cineva are o traumă, dezvoltă o patologie sau comportament care este transmis din generație în generație. Nu ne cunoașteam îndeaproape istoria familială, iar memoria celulară poartă traumele noastre. Scopul este să ne dezlegăm de ele și să acceptăm cine suntem.

Ce a însemnat copilăria pentru dumneavoastră?

Părințiii mei sunt actori. Nu am jucta niciodată împreună decât la Conservatorul din Orléans. Am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei. Am renunțat la tot, chiar și la mine însămi. Acest fapt l-a destabilizat pe tatăl meu și a condus către o relație conflictuală. Am doi frați care sunt gemeni. Găsirea locului în fața unui duo atât de puternic a fost complexă. Cred, totuși, că cel mai dificil este să-ți găsești locul în societate; asta valorează cel mai mult. Mai târziu, mi-am regăsit și frații, iar legătura a devenit una indestructibilă, acum avem o minunată relație.

Dumneavoastră, fata care nu se simțea bine în pielea ei, ați nimerit într-o profesiune dintre cele mai destabilizante posibil …

Da, judecata altora este cea de care mă temeam cel mai mult. Am ales o meserie în care există competiție, o meserie în care trebuie să-ți găsești propriul loc fiind judecat cvasi-permanent. Totuși, astăzi, îi mulțumesc vieții pentru că m-a făcut să mă confrunt cu ceea ce mă speria cel mai mult. Odată cu pelicula Taxi, am cunoscut succesul și popularitatea derutantă. N-am trăit-o  prea rău pentru că a fost satisfăcută nevoia mea de recunoaștere. Satisfacerea creativității a sosit mai târziu, odată cu filmul lui Jean-Pierre Jeunet, Un long dimanche de fiançaillesDin acest punct, totul a devenit diferit, s-a lărgit câmpul posibilităților.

Ați avut modele în copilărie ?

Mai degrabă care mă bulversau. De exemplu, o adoram pe Catherine Deneuve. Acasă, cu toții o veneram pe Greta Garbo, iar mama ne-o arăta în Queen Christina și Camille, filme înregistrate pe casete video. La fel, m-a marcat ultima scenă din The Great Dictator, cu Paulette Godard, o actriță uimitoare, foarte sensibilă.

Astăzi, dumneavoastră aparțineți cinematografiei hollywoodiene …

Sunt o norocoasă pentru că lucrez în Franța, o țară a cinemaului. Dar sunt norocoasă și pentru că e țara de adopție în care revin cu regularitate. Este adevărat că am luat o pauză pentru creșterea copiilor, dar și pentru mine. Am muncit enorm și aveam nevoie de această pauză. În momentul în care nu aveam chef să intru pe platoul de filmare, simțeam că îmi trădez pasiunea și aș fi luat și locul altcuiva. N-am mai turnat un film de aproape un an, dar îmi doresc să revin.

Ce altceva vă mai doriți?

Am produs un documnetar, Bigger Than Us de Flore Vasseur, care urmărește tineri activiști în lumea întreagă. Îmi place foarte mult să fiu în această poziție. Această provocare îmi face plăcere. Există o similitudine cu profesia mea de actriță: în poziții diferite, punem totul în mișcare pentru ca realizatorul să își concretizeze visul. Un alt lucru care mi-a devenit mai clar este faptul că trebuie să împărtășesc viziunea mea. Nu știu sigur sub ce formă, dar știu că trebuie să mă exprim și în alt mod decât ca actriță. Evident, îmi pun întrebări: ceea ce vreau să exprim e atât de percutant pentru a fi livrat? Dar la un moment dat, prea multe întrebări ne împiedică să progresăm. În cel mai rău caz, mă plâng, dar nu e așa de rău. Simt că viața este o permanentă mișcare, că locul fiecăruia e variabil, iar eu accept acest dat. Sunt femeie, actriță, dar niciun statut nu este „sigilat” pentru totdeauna. Și asta face aventura omenească atât de frumoasă: viața este plină de surprize.

În ce mod resimte cetățeanul din dvs. actuala criză?

Diferența dintre nevoile unei populații și modul în care este condusă este uneori deconcertantă. Oamenii au nevoie și merită să aibă încredere; inteligența, sensibilitatea și creativitatea francezilor reprezintă o bogăție incomensurabilă. Suntem deasupra problemelor ecologice, economice și sociale, dacă ni se oferă și mijloacele necesare. Oricine se simte nedreptățit se răzvrătește. Aici, dar și în orice alt loc din lume, vedem oameni care vor să spună și să trăiască o altă poveste. Tineretul se ridică și aduce cu el oameni mai puțin tineri, care sunt de partea lor, alte forțe sunt puse în mișcare. În acest sens, ultimul marș pentru climat m-a emoționat: suflul tinerilor era așa de puternic. Este evident că nu putem continua astfel, să fim conduși de bani, să distrugem ceea ce ne face să trăim și să alimentăm un sistem care ne trage în jos. Acești tineri, care și-au văzut părinții și bunicii trudind, fără a fi fericiți, refuză aceeași soartă. Totuși eu sunt optimistă. Guvernanții vor trebui să-i urmeze, deoarece oamenii modifică deja evoluția societății.

Festivalul de la Cannes se apropie și, odată cu el, se reaprind discuțiile despre paritate.  S-a vorbit deja prea mult ?

Niciodată nu va fi destul! Se vor opri atunci când o femeie va primi un salariu egal cu cel al unui bărbat. Mi se pare deja o nebunie că încă luptăm pentru asta și în 2019. Este rușinos și absurd. Nu pentru că avem complexe și modalități diferite de abordare, ci nu avem aceleași capacități și aceleași drepturi legitime pentru aceleași oportunități.

*Traducere și adaptare după interviul realizat de Richard Gianorio [Le 25 avril 2019 @ MadameLeFigaro.fr]

Photo by Jan Welters

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

Scris de pe aprilie 29, 2019 în Cinema, Feminin

 

Etichete: , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web