RSS

Arhive pe etichete: James Gray

Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

 

A fost odată ca niciodată un Prinț care domnea la Hollywood. S-a căsătorit și a avut parte de mulți (șase) copii, până într-o zi când s-a trezit sufocat de propriul succes. Desigur, a supraviețuit și chiar a făcut minuni în noua producție Ad Astra de James Gray (Premiera în România: 20 sept. 2019).

Așadar, în 1963, Jane și William Pitt, consilier în materie de educație sexuală și patronul unei întreprinderi de transport din Oklahoma, nu bănuiau că le era predestinat un viitor «sex-simbol» al Statelor Unite ale Americii. Ba chiar l-au botezat Bradley (desigur, mai puțin inspirat; cel de-al doilea fiu al lor se numea Doug). Nu a mai surprins pe nimeni faptul că, la 13 ani, fiul cel mare a devenit Brad Pitt. După ce a obținut mai multe roluri de „frumușel belicos” în pelicule precum A River Runs Through It sau Legends of the Fall, de „seducător în smoking” în Meet Joe Black, de „polițist cu bretele” în Seven, sau de caftangiu musculos oxigenat” în Fight Club.

Pe scurt, cinema-ul anilor ‘90 l-a transformat pe chipeșul blondin într-o zeitate a Hollywoodului, aptă să zdrobească inimile a jumătate din populația adolescentină a planetei, fiindcă cealaltă jumătate era prea ocupată să-și șteargă lacrimile de după Titanic. Atinge cote alarmante ale popularității în momentul în care începe să iasă împreună cu blonda perfectă”: Gwyneth Paltrow, alături de care va forma «cuplul asortat». Totuși, paroxismul notorietății devine momentul în care se căsătorește cu Jennifer Aniston, fata din vecini”/frumușica din serialul pentru televiziune Friends. În concluzie, totul părea perfect în viața actorului votat drept cel mai sexy bărbat din lume” (în perioada 1995- 2000, la propunerea revistei People), iar destinul său părea de-a dreptul fabulos.

Putem îndrăzni să credem că iubirea fulgerătoare dintre Brad Pitt și Angelina Jolie – idilă începută pe platourile de filmare, la pelicula Mr. & Mrs. Smith, în 2005 – a însemnat o lentă coborâre în infern. Probabil, așa se explică modificările lui Brad: mustăcioară, ținute din piele, cam tot ce înseamnă un nou «look», o nouă înfățișare. Toate aceste detalii conduc spre ideea de influență. Așa se explică și apariția acronimului «Brangelina», ce exprimă pionieratul acestui cuplu de forță/ «power couples», de la finele anului 2000. Brad Pitt este soțul Angelinei Jolie, ambasadoare a Comisariatului Națiunilor Unite pentru refugiați, cineast angajat, mamă a șase copii (dintre care trei adoptați), purtătoare de cuvânt a femeilor depistate cu cancer de sân (după anunțul operației suferite, de dublă mastectomie), devenită «bimbo intello»/ «frumușică cu fason intelectual».

Brad Pitt, Angelina Jolie, Maddox & Zahara. (Mumbai, 18 nov. 2006 ©Abaca

Alături de ea? Da, Brad Pitt care turna filme de calitate. Totuși, el pare, mai degrabă, să joace rolul de „soț-trofeu” în tandem cu amicul său George Clooney (să ne amintim de mariajul acestuia cu avocata de succes Amal Alamuddin). Să fim sinceri, în 2010, Brad Pitt nu prea exista prin el însuși. Așadar, în momentul în care Angelina Jolie îi cere, brusc, divorțul (septembrie 2016), ne aducem aminte de seducătorul autostopist, fără cămașă, din pelicula Thelma & Louise. S-a pomenit doar despre anumite dependenţe și probleme ce țin de violența domestică, motive care au condus la «ireconciliabile diferende».

Bunăoară, «Joe Black» se trezește sub jugul unei anchete a FBI-ului și rămâne singur împotriva tuturor, doar cu buldogul său, Jacques. Într-un interviu din ediția americană a publicației GQ, din mai 2017, se confesa, într-un stil à la Jean-Claude Van Damme: «Mă trezesc în fiecare dimineață, fac focul. Mă duc la culcare și – iarăși – fac singur focul, pentru că doar așa mă simt viu». Tot în acel interviu-confesiune, se întrevăd dependențele: «Am renunțat la tot când mi-am întemeiat o familie, mai puțin la alcool. (…) Am băut mult. Evident, asta a devenit o problemă». Ținut departe de copiii lui, a încercat din răsputeri să își recucerească familia, a renunțat la alcool. Îi menținea speranța și vestea că va juca în proiectul lui Quentin Tarantino, lungmetrajul Once Upon a Time in Hollywood, fiind propus pentru dublura altui star al anilor ‘90, Leonardo DiCaprio. Salvarea este inedită. Cel care părea slăbit, cu fața brăzdată de riduri, pe străzile din Los Angeles în martie 2017 (imediat după despărțirea de Angelina), revenea din toate abisurile, într-un film inedit în care eroul său repara o antenă pe un acoperiș de la Hollywood, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut între timp.

Brad Pitt @ Cannes, 22 mai 2019, © Loïc Venance / AFP

Așa se explică de ce o femeie îl striga de zor, în spatele barierelor oficiale, la Festivalul de Film de la Cannes, aproape leșinată în fața apariției lui Brad Pitt, ascuns în spatele ochelarilor fumurii. «Și-a revenit Brad?» se șușotea pe Croazetă. Multă lume se întreba dacă nu cumva acesta l-a eclipsat pe mai junele Leonardo DiCaprio. Jurnalistul Samuel Blumenfeld mărturisea: «În timpul interviului, DiCaprio se ținea bățos, cu brațele încrucișate, cu picioarele strânse, într-o postură formală, în timp ce Brad Pitt părea opusul: «cool» – cu șapca pe ochi, într-o poziție lejeră, zâmbitor».

Brad Pitt @ Mostra de la Veneția, 29 aug. 2019, © Tristan Fewings/Getty Images

Brad a redevenit Brad. Atât la Cannes, cât și la Mostra de la Veneția, unde a participat cu pelicula realiztă de James Gray, Ad Astra, o odisee spațială bine receptată de critici, aflată déjà în cursa pentru premiile Oscar. Actorul, în vârstă de 55 de ani, deține rolul principal, un astronaut talentat trimis să-și găsească tatăl între limitele spațiului cosmic. Astronautul american Nick Hague devine mult mai credibil decât George Clooney în Gravity. Publicația  New York Times titrează: « Planetele, stelele și Brad Pitt». În vremea asta, Angelina Jolie își promovează viitoarea premieră de la Maleficent: Powers of Maleficent.

[Traducere și adaptare după interviul realizat de Marion Galy-Ramounot în revista Madame Le Figaro]

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

Scris de pe iulie 2, 2020 în Cinema, Film, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

La ora nouă dimineața, Marion Cotillard ne primește la Paris, în biroul lui Guillaume Canet, partenerul său, în fața unui suc proaspăt de sfeclă. Actrița n-a prea dormit – fiica sa, în vârstă de doi ani, a împiedicat-o, dar chipul îi este radios, e acel chip expresiv pe care cineaști precum James Gray, Jacques Audiard, frații Dardenne sau Woody Allen l-au surprins pe cameră. Pe rafturi, se regăsește o multitudine de trofee, iar pe pereți, afișele filmelor în care ea a jucat și o fotografie în alb-negru, în care Marion râde, ținându-l în brațe pe Marcel, fiul său.

Motivul pentru care Marion ne-a primit este discuția despre filmul Nous finirons ensemble (premiera: 1 mai 2019), urmare a filmului Les Petits Mouchoirs de Guillaume Canet, care are o cotă de popularitate în mare creștere. Îi vom regăsi pe amicii căpitanului Ferret, François Cluzet, Benoît Magimel și Laurent Laffite. Cu toții au mai îmbătrânit în cei nouă ani de la premira din 2010, și-au schimbat viața sau partenrii. Printre ei, Marie (Marion Cotillard), cu părul decolorat (oxigenat) e printre cele mai tensionate: n-are nicio relație amoroasă, iar instinctul matern e în bernă. Nu e tocmai lejer să te reconectezi cu un personaj pierdut, dar, ca de obicei, actrița se achită onorabil de orice sarcină artistică. Nimic nu pare să-i reziste lui Marion Cotillard, actriță oscarizată, veritabil star artistic, activistă în acțiunile de protejare a mediului natural și multe alte calități. În ultimele luni, a părăsit studiorile de filmare și s-a dedicat creșterii copiilor. O paranteză revigoranată, dar nu care nu va dura mult fiindcă pe Marion Cotillard „o iubește camera de filmare”.

Madame Figaro –  Cum regăsești un personaj după nouă ani ?

Marion Cotillard –  Mi-am reluat inspirația din acea perioadă, oamenii pe care îi cunoșteam, mai mult sau mai puțin și m-am susținut pe ajutorul celorlalți. Personajul meu, Marie, a evoluat. În Les Petits Mouchoirs, avea o latură solară, chiar dacă se afla într-o formă de autodistrugere, dar soarele i-o acoperea. În intervalul 3o-40 de ani, mai toate iluziile se spulberă. Eroina e dezabuzată, de aceea și-a creat un sistem propriu de apărare pentru a nu suferi. Atrecut printr-un doliu, o ruptură și își consideră viața ca pe o acumulare de constrângeri. Drept urmare, e antrenată într-o spirală negativă și nimeni nu o împiedică. Dacă prima oară Guillaume a fost inspirat chiar de mine, de data aceasta personajul nu-mi mai seamănă. Am ales o altă cale: caut tot ce este luminos, pozitiv și liber.

Spre ce vreți să vă întreptați ?

Aș vrea să descopăr cine sunt, am nevoie să găsesc autenticitatea. Există atâtea cercetări și devine o experiență pasionantă. Fiecare trebuie să-și descopere propria cale. M-am convins de acest fapt după ce-am urmat câteva ședințe de psihanaliză. Mi-au fost relevat anumite lucruri, ședințele n-au fost inutile, dar sunt, din punctul meu de vedere, incomplete. Rezonez mai bine în munca/efortul spiritual și corporal. Cred că purtăm cu toții vechi traume și avem amprentele lor pe trupurile noastre. Ca să mă eliberez de ele, am nevoie de muncă fizică. Una dintre cele mai bune metode de eliberare emoțională de vechile traume care m-a ajutat mult a fost hipnoza (metoda EMDR), am experimentat-o și mi s-a părut revoluționară. Apoi, am regăsit și alte activități în sprijin, precum cântatul sau dansatul. Mi-am impus să cânt, să dansez și să meditez măcar o dată pe zi.

Ați identificat rădăcinile răului?

Există anumite lucruri din viața mea și sunt convinsă că purtăm în noi urmele strămoșilor noștri. Cred că atunci când cineva are o traumă, dezvoltă o patologie sau comportament care este transmis din generație în generație. Nu ne cunoașteam îndeaproape istoria familială, iar memoria celulară poartă traumele noastre. Scopul este să ne dezlegăm de ele și să acceptăm cine suntem.

Ce a însemnat copilăria pentru dumneavoastră?

Părințiii mei sunt actori. Nu am jucta niciodată împreună decât la Conservatorul din Orléans. Am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei. Am renunțat la tot, chiar și la mine însămi. Acest fapt l-a destabilizat pe tatăl meu și a condus către o relație conflictuală. Am doi frați care sunt gemeni. Găsirea locului în fața unui duo atât de puternic a fost complexă. Cred, totuși, că cel mai dificil este să-ți găsești locul în societate; asta valorează cel mai mult. Mai târziu, mi-am regăsit și frații, iar legătura a devenit una indestructibilă, acum avem o minunată relație.

Dumneavoastră, fata care nu se simțea bine în pielea ei, ați nimerit într-o profesiune dintre cele mai destabilizante posibil …

Da, judecata altora este cea de care mă temeam cel mai mult. Am ales o meserie în care există competiție, o meserie în care trebuie să-ți găsești propriul loc fiind judecat cvasi-permanent. Totuși, astăzi, îi mulțumesc vieții pentru că m-a făcut să mă confrunt cu ceea ce mă speria cel mai mult. Odată cu pelicula Taxi, am cunoscut succesul și popularitatea derutantă. N-am trăit-o  prea rău pentru că a fost satisfăcută nevoia mea de recunoaștere. Satisfacerea creativității a sosit mai târziu, odată cu filmul lui Jean-Pierre Jeunet, Un long dimanche de fiançaillesDin acest punct, totul a devenit diferit, s-a lărgit câmpul posibilităților.

Ați avut modele în copilărie ?

Mai degrabă care mă bulversau. De exemplu, o adoram pe Catherine Deneuve. Acasă, cu toții o veneram pe Greta Garbo, iar mama ne-o arăta în Queen Christina și Camille, filme înregistrate pe casete video. La fel, m-a marcat ultima scenă din The Great Dictator, cu Paulette Godard, o actriță uimitoare, foarte sensibilă.

Astăzi, dumneavoastră aparțineți cinematografiei hollywoodiene …

Sunt o norocoasă pentru că lucrez în Franța, o țară a cinemaului. Dar sunt norocoasă și pentru că e țara de adopție în care revin cu regularitate. Este adevărat că am luat o pauză pentru creșterea copiilor, dar și pentru mine. Am muncit enorm și aveam nevoie de această pauză. În momentul în care nu aveam chef să intru pe platoul de filmare, simțeam că îmi trădez pasiunea și aș fi luat și locul altcuiva. N-am mai turnat un film de aproape un an, dar îmi doresc să revin.

Ce altceva vă mai doriți?

Am produs un documnetar, Bigger Than Us de Flore Vasseur, care urmărește tineri activiști în lumea întreagă. Îmi place foarte mult să fiu în această poziție. Această provocare îmi face plăcere. Există o similitudine cu profesia mea de actriță: în poziții diferite, punem totul în mișcare pentru ca realizatorul să își concretizeze visul. Un alt lucru care mi-a devenit mai clar este faptul că trebuie să împărtășesc viziunea mea. Nu știu sigur sub ce formă, dar știu că trebuie să mă exprim și în alt mod decât ca actriță. Evident, îmi pun întrebări: ceea ce vreau să exprim e atât de percutant pentru a fi livrat? Dar la un moment dat, prea multe întrebări ne împiedică să progresăm. În cel mai rău caz, mă plâng, dar nu e așa de rău. Simt că viața este o permanentă mișcare, că locul fiecăruia e variabil, iar eu accept acest dat. Sunt femeie, actriță, dar niciun statut nu este „sigilat” pentru totdeauna. Și asta face aventura omenească atât de frumoasă: viața este plină de surprize.

În ce mod resimte cetățeanul din dvs. actuala criză?

Diferența dintre nevoile unei populații și modul în care este condusă este uneori deconcertantă. Oamenii au nevoie și merită să aibă încredere; inteligența, sensibilitatea și creativitatea francezilor reprezintă o bogăție incomensurabilă. Suntem deasupra problemelor ecologice, economice și sociale, dacă ni se oferă și mijloacele necesare. Oricine se simte nedreptățit se răzvrătește. Aici, dar și în orice alt loc din lume, vedem oameni care vor să spună și să trăiască o altă poveste. Tineretul se ridică și aduce cu el oameni mai puțin tineri, care sunt de partea lor, alte forțe sunt puse în mișcare. În acest sens, ultimul marș pentru climat m-a emoționat: suflul tinerilor era așa de puternic. Este evident că nu putem continua astfel, să fim conduși de bani, să distrugem ceea ce ne face să trăim și să alimentăm un sistem care ne trage în jos. Acești tineri, care și-au văzut părinții și bunicii trudind, fără a fi fericiți, refuză aceeași soartă. Totuși eu sunt optimistă. Guvernanții vor trebui să-i urmeze, deoarece oamenii modifică deja evoluția societății.

Festivalul de la Cannes se apropie și, odată cu el, se reaprind discuțiile despre paritate.  S-a vorbit deja prea mult ?

Niciodată nu va fi destul! Se vor opri atunci când o femeie va primi un salariu egal cu cel al unui bărbat. Mi se pare deja o nebunie că încă luptăm pentru asta și în 2019. Este rușinos și absurd. Nu pentru că avem complexe și modalități diferite de abordare, ci nu avem aceleași capacități și aceleași drepturi legitime pentru aceleași oportunități.

*Traducere și adaptare după interviul realizat de Richard Gianorio [Le 25 avril 2019 @ MadameLeFigaro.fr]

Photo by Jan Welters

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

Scris de pe februarie 25, 2020 în Cinema, Feminin

 

Etichete: , , , , , , , , ,

O altă odisee spațială, dar în formulă freudiană – Ad Astra

Încă o poveste cu iz filosofic, învelită în straie S.F. și-apoi aruncată în galaxie ? Se pare că da. Pelicula cu rezonanță epopeică (vezi Eneida de Vergiliu), Ad Astra, e mai întâi de toate povestea unui om forțat să se autoexileze printre stele. Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale anului 2019, Ad Astra, ilustrează încă o dată măiestria lui James Gray, dar și talentul actoricesc al lui Brad Pitt.

Mai mult decât un film S.F., Ad Astra descrie relația dintre un copil  și tatăl absent. Așadar, inginerul spaţial – Roy McBride (Brad Pitt) – pornește într-o expediţie la marginile sistemului nostru solar, pentru a da de urma tatălui său (Tommy Lee Jones), dispărut într-o misiune pentru descoperirea vieţii extraterestre lângă Neptun. În egală măsură, dorește a descoperi misterul ce amenință viața planetei noastre. În drumul său, îi sunt dezvăluite informații secrete, ce pun într-o nouă lumină existența oamenilor și locul nostru în Univers.

Totul începe cu un plonjeu gigantic din înaltul cerurilor până în străfundurile Terrei. Încă de la primul pas pe care Roy McBride îl efectuează pe scara ce-l împinge spre vid, amețeala pune stăpânire deplină pe spectator. Explozia are loc, iar corpul astronautului basculează iremediabil spre albastrul cerului. Spectatorul urmărește ființa omenească între imensitățile cerului și ale planetei noastre și identifică, de-ndată, profunda melancolie a realizatorului.

Mai mereu, un film realizat de James Gray a reprezentat un eveniment. Cineastul a căutat mereu sensurile profunde în arta cinematografică. Mai toate producțiile sale descriu dificultatea omului de a-și găsi adevăratul loc în lume și de a țese legături afective trainice. Evident, este vorba despre un cinema cu profunzimi, nuanțat melancolic, ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent și care se ține la distanță de un simplu divertisment. Interogațiile artistului țin de omenesc și se-ndreaptă către fragilitatea legăturilor și către misterul morții. Ca și în cazul altor producții, cineastul realizează o peliculă intensă, susținută și de o coloană sonoră densă (Max Richter, «Nosedive» de Black Mirror, The Leftovers, Lorne Bafle «The Crown»), romantică, dar și de dialogurile interioare, care se rezumă în cea mai mare parte la gândurile eroului.

Plasat într-un viitor (2120) – destul de asemănător cu prezentul – în care călătoriile spaţiale sunt posibile, semănând cu nişte zboruri de avion (până pe Lună sau pe Marte), filmul prezintă omenirea ce se confruntă cu exact aceleaşi probleme ca în prezent. Din punct de vedere stilistic, reprezentarea spațiului e similară celei din Gravity. Personajul întrupat de Brad Pitt nu este Captain Kirk, nici Obi Wan, ci este astronautul cu date perfecte pentru o misiune de recuperare, dar cu vizibile accente malickiene (vocea din off, navigarea în spațiul cosmic implică și navigarea în propriul univers). Cosmonautul rămâne mereu calm în situaţiile de tensiune maximă, dar este și bărbatul/ civilul trecut de 40 de ani, apăsat de “moștenirea” tatălui său – eroul care a facut posibilă colonizarea altor planete.

Filmul narează istoria unui fiu căruia societatea a încercat să-i inducă ideea că tatăl său, dispărut de mult timp, ar fi fost un obscur terorist, hotărât să distrugă Pământul. Roy depășește cu brio toate obstacolele, manipulările, şi “fentează” moartea pentru că înțelesese că tatăl său ar putea fi viu și ar trăi undeva departe, în spațiu. Povestea e profund ancorată într-o filieră psihanalist-freudiană (Roy trebuie “să-și ucidă” tatăl pentru a putea crește). Călătoria stelară se calează pe una spirituală, intimă. Cei care-i dau mereu bătăi de cap  lui Roy, în parcursul cvasi-inițiatic, sunt propriii colegi, pirați fără chip. Totul devine potrivnic demersului de a-și regăsi tatăl; prin acest personaj, realizatorul indică paradoxurile omenirii și imposibilitățile în care se pierd oamenii. Tema e gravă, de-a dreptul tristă. Miza pare salvarea omenirii. Totuși, grație imaginii somptuoase și sobrietății regizorale, spectatorul poate urmări această “cursă” existențială cosmică, înțelegând că Ad Astra e un film psihologic, reflexiv.

În egală măsură, intimist și visceral, filmul are, totuși, un filon narativ. Sugestive sunt cadrele în care personajul, întrupat de mereu uimitorul Brad Pitt, își pune casca (acest obiect de recuzită/ costum devine un adevărat motiv în film), respiră cu greutate sau privește în gol când i se cere să fie gata să își “elimine” propriul tată, meditând asupra deciziei dar și asupra propriei vieți. Tensiunea e întreținută mereu și de luptele “din exterior”: lupte cu colonişti ostili precum în Star Wars, moștri ca în saga Alien, astfel încât interogațiile năvălesc de peste tot: “Oare astronautul va mai putea reintra în «nava-mamă»?”.

“Jungla” cosmică e totuna cu cea de pe Terra. Toate acestea indică faptul că pelicula nu e doar o reflecţie filosofică în interiorul căştii unui astronaut – personajul este hiperactiv: poartă aprige lupte, inclusiv fizice, ba trage și cu arma laser, dar în imponderabilitate. Ritmul acțiunii împrumută totuși din cadența reflecțiilor despre viață ale personajului. Bunăoară, Ad Astra reprezintă (și) rezultatul jocului stupefiant al lui Brad Pitt. Actorul își asumă profunzimea privirilor și îmbătrânirea trăsăturilor eroului greu-încercat. Frumusețea universului cosmic capătă alte valențe grație privirii astronautului. Rămas fără orice armură exterioară, personajul întruchipat de Brad Pitt exprimă vulnerabilitatea izvorâtă din eșecul relațiilor cu tatăl, cu soția. Se pare că Brad Pitt nu își mai disimulează suferința (din viața reală/personală) pentru acest rol. Odată cu acest personaj, ne oferă o fereastră deschisă chiar spre profunzimile sufletului său. Prin urmare, la finalul odiseei, protagonistul îşi va depăşi propria dramă biografică, iar – pe drum – va salva lumea.

James Gray s-a servit de univers și de formula S.F. pentru a livra o metaforă cinematografică despre profunzimile omenescului: căutarea de sine, masculinitatea, raportul tată-fiu, poziționarea față de problematica religioasă. Cu plusuri și minusuri, Ad Astra devine o altă odisee spațială, dar în formulă freudiană, în care Brad Pitt retranscrie dogmele virilității, dictate de James Gray.

Regia: James Gray

Scenariul: James Gray, Ethan Gross

Imaginea: Hoyte Van Hoytema

Decorurile: Karen O’Hara, Kevin Thompson

Costumele: Albert Wolsky

Montajul: John Axelrad, Lee Haugen

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Brad Pitt – Roy McBride

Tommy Lee Jones – Clifford McBride

Ruth Negga – Helen Lantos

Liv Tyler – Eve

Donald Sutherland – Col. Tom Pruitt

Durata: 2h04

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O altă odisee spațială, dar în formulă freudiană – Ad Astra

Scris de pe octombrie 15, 2019 în Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web