RSS

Arhive pe etichete: Japonia

Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Fără sclipiri de diamant și fără a se pretinde drept capodoperă a genului, pelicula din 2017- Ghost in the Shell (scenariul urmează trama din Robocop și se înnoadă cu mitul din Frankenstein) – marchează, totuși, o reușită. O scurtă privire spre anul 1995 ne arată că internetul nu devenise încă rețeaua mondială pe care o știm astăzi, dar creatorii săi formulau întrebări despre viitorul omenirii. În 2017, filmul-cult, Strange Days regizat de Kathryn Bigelow, cu un scenariu scris de James Cameron și Jay Cocks și filmul Johnny Mnemonic de Robert Longo (adaptare după povestirea lui William Gibson) – primesc o replică: Ghost in the Shell. Recenta peliculă, o adaptare după seria manga cu același nume (realizată de Masamune Shirow), este o creație aflată la jumătatea drumului dintre filmul de acțiune și reflecția filosofică (asupra disoluției identității în rețeaua informatică). Cu siguranță, benzile desenate manga semnate de Masamune Shirow (1989), dar și filmul de animație cu titlu omonim (1995) au funcționat ca un filon pentru regizorul Rupert Sanders, care folosește aproape cadru cu cadru materialul original. După Akira de Katsuhiro Ōtomo (1988), Ghost in the Shell (1995) a devenit cel mai important anime care rezumă acel mit inițiatic din cultura japoneză care capătă pertinență pe măsură ce progresul științific ia amploare. Ideea unui remake i-a lezat pe toți cei pasionați de opera originală, iar alegerea actriței pentru rolul principal a stârnit multe polemici. Filmografia decorativei Scarlett Johansson (Under The Skin, Her, Avengers, Lucy) a recomandat-o ca fiind însăși „reflexia asupra corporalității”. Însuși titlul acestui proiect artistic face referire la un context în care sufletul omenesc este găzduit de un corp artificial.

Ghost In The Shell

Ghost in the Shell este povestea lui Major, un hibrid unic om-cyborg. În viitorul apropiat, cea mai mare parte a oamenilor sunt „tunaţi cibernetic”, sporindu-li-se unele simţuri şi puteri, precum vederea, puterea sau chiar inteligenţa. Hanka Robotics – cea mai mare companie din lume pentru dezvoltarea acestei tehnologii – are un proiect secret: acela de-a dezvolta un corp mecanic, cunoscut şi ca o „cochilie”, capabil să integreze un creier uman, ci nu Inteligenţă Artificială. O tânără femeie, Mira Killian (Scarlett Johansson), singura supravieţuitoare a unui atac ciberterorist – este aleasă ca subiect de teste după ce trupul ei pare să fi fost distrus iremediabil. Alegerea se dovedeşte a fi un real succes, Killian fiind transformată într-un agent   de luptă împotriva terorismului. După un an, ajunge să primească gradul de maior în Secţia 9 a diviziei Antitero. Împreună cu echipa ei, Killian reuşeşte să dejoace un atac terorist. Apar, însă, complicații: Killian începe să aibă nişte halucinaţii, dar Dr. Ouelet (Juliette Binoche), cea care   s-a ocupat de crearea sa, le consideră doar mici erori pe care nu le ia în considerare. Acțiunea se derulează pe fundalul unui megalopolis retro-futurist, în care peisajul e alcătuit din clădiri, dar și din holograme înalte cât zgârie-norii. Peste tot, plutește senzația că unele corporații duc o luptă acerbă să vândă produse, deși aproape toți o duc de pe o zi pe alta, într-o atmosferă apăsătoare.

Ghost in the Shell 2

Așadar, într-o Japonie în care mulţi oameni au creiere cibernetice, majoritatea locuitorilor nu au corpuri naturale, ci doar combinații între organisme și roboți. Deși există membre și ochi artificiali, identificăm și creiere îmbunătățite prin microcipuri, care permit unei persoane să învețe o limbă străină în doar un minut. În această lume, hacking-ul a devenit o amenințare reală. Atacatorii cibernetici îşi obligau victimele să comită orice infracţiune. Așa se face că halucinaţiile devin frustrante pentru Killian deoarece îşi aminteşte foarte puţine lucruri despre trecutul ei. Când află că gheişa pe care a ucis-o în atentatul terorist dejucat a fost atacată de o entitate cunoscută doar sub supranumele de „Kuze” (Michael Pitt), Killian încalcă protocolul şi se afundă în propria Inteligenţă Artificială pentru a găsi răspunsuri. Folosindu-se de informaţiile pe care le-a adunat, Killian şi Batou (Pilou Asbæk), un coleg al ei, urmăresc hackerul până la un club de noapte al celor de la Yakuza, unde sunt prinşi într-o ambuscadă. Devotată lichidării celor mai periculoși criminali și extremiști, Section 9 se vede confruntată acum cu un inamic al cărui singur scop este distrugerea progreselor făcute de Hanka Robotics în cybertehnologie.

Ghost in the Shell 3

Eroina nu e doar un simplu robot, lipsit de atitudini, de frământări, de dileme şi alegeri, aplicând mecanic legea (Major lucrează sub supravegherea directă a unui ministru, interpretat de celebrul Takeshi Kitano), ci  îmbină farmecul suav, aproape copilăresc, cu duritatea în portretizarea femeii-cyborg. Chipul lui Scarlett Johansson exprimă emoții, pe când trupul său se mișcă robotic. Muzica semnată de Kenji Kawai sporește efectul hipnotic al filmului. Mitul lui Frankenstein (creat de Mary Shelley) este, aici, doar o masă de epave aflate sub impulsul revoluției electrice. Cu ajutorul anvelopei carnale a lui Johansson – rece, vocală și mereu puternică – filmul redefinește monstruozitatea mașinăriei tehnologizate, etalând o reflexie a inteligenței artificiale.

Anamaria Marinca plays Dr. Dahlin in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures.

Distribuția internațională reunește actori precum danezul Pilou Asbæk, în rolul lui Batou, secundul lui Major. Fizicul impozant al lui Asbaek a fost recomandarea pentru alegerea lui în rolul de soldat dur, dar și acel simț aspru al umorului a contat. Aspectul de bărbat masiv („uriaș cu suflet duios”), dar și doza de sensibilitate de care Batou dă dovadă – îl transformă într-un bun companion pentru Major. Deși românca Anamaria Marinca are un rol episodic, acesta devine important în film, căci Marinca este unul dintre oamenii de știință incluși în programul prin care Major a devenit un cyborg cu creier omenesc. Actrița dă dovadă de încredere în propriile forțe și manifestă stăpânire de sine, în conformitate cu poziția personajului ei, relevând talentul bine educat. Pentru îngrijirile de rutină, există cercetătoarea Dr. Ouelet (Juliette Binoche), care se implică activ în binele eroinei centrale. Calitățile lui Binoche transformă personajul de pe ecran într-o ființă afabilă, dar ușor atinsă de o adiere de anxietate, probabil menită să  pună la îndoială valoarea morală a muncii, a vieții și a lumii ei. În această ambițioasă re-lectură transculturală făcută la Hollywood, regăsim din plin referințele nipone și motive din videoclipul lui Björk (All if full of love – Chris Cunningham).

Scarlett Johansson plays The Major and Juliette Binoche plays Dr. Ouelet in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures in theaters March 31, 2017.

Ghost in the Shell rămâne o abordare reverențioasă față de un model (manga/Masamume Shirow), iar fumusețea rece a imaginilor (3D) și decorul numeric din acest univers high-tech se armonizează cu actualul context hollywoodian.

Regia: Rupert Sanders

Autor (după seria desenată The Ghost in the Shell): Masamune Shirow

Scenariul: Jamie Moss, William Wheeler

Imaginea: Jess Hall

Montajul: Billy Rich, Neil Smith

Muzica: Lorne Balfe, Clint Mansell

Distribuția:

Scarlett Johansson  – Major/Motoko Kusanagi

Pilou Asbæk – Batou

Michael Pitt  – The Laughing Man

Takeshi Kitano  – Daisuke Aramaki

Juliette Binoche  –  Dr. Ouelet

Chin Han – Togusa

Lasarus Ratuere – Ishikawa

Anamaria Marinca –  Dr. Dahlin

Durata: 1h 47 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Scris de pe august 11, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate, Postmodernitate

 

Etichete: ,

Destinul îmblânzit – Silence

Martin Scorsese își invită spectatorii în inima tenebrelor. Silence este o profundă reflecție asupra credinței, dar și o magistrală lecție de cinema, pledând pentru înțelepciune în pofida oricărei dâre de prozelitism deplasat. Scenariul a fost scris de Scorsese, împreună cu Jay Cocks, şi are la bază romanul publicat în 1966 de Shusaka Endo/ Endō Shūsaku (japonez convertit la creștinism) și care pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Cineastul italo-american își ține sub  tăcere / Silence ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson.

Recenta producție este povestea pusă într-un context istoric insolit: doi misionari (preoți iezuiți) portughezi pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi catolicismul, dar și în căutarea mentorului lor dispărut (Părintele Ferreira). Europenii (spaniolii  și portughezii) descoperiseră acolo un ținut nesigur, în care creștinismul fusese declarat ilegal. De aceea, acțiunea lor devine o probă extrem de periculoasă. În Japonia medievală, elita samurailor ducea o luptă de eradicare a creştinismului, prigonind toți adepții/«kirishitan» care erau vânaţi şi torturaţi, forţaţi să renunţe la credinţă sau ucişi în chinuri greu de imaginat astăzi. Tema este pasionantă, ne menține țintuiți în fotolii timp de multe ceasuri într-o urmărire, cu sufletul la gură, a europenilor care-au încercat mondializarea unui  cult.

Silence își trage forța dintr-o inedită uniune între tenebre și lumină, un “big-bang” ivit din șocul cultural care duce la contradicții și rezistență. Într-o epocă cvasibiblică, lupta dintre proaspăt-creștinii și cruzii niponi se desfășoară pe teritoriul mâlos din Țara Soarelui Răsare. Deși abia fuseseră convertiți de misionarii de la Vatican, locuitorii sunt umiliți, torturați cu scopul de a-i face să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, apostat, care-a fost copleșit de torturi până a cedat negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei. Subiectul acestui thriller original în care cuvintele, gândurile și deciziile sunt grave ne îndeamnă la reflecție. Vizibil șocat de atrocitățile comise în numele credinței – masacrarea creștinilor, războaiele, terorismul – cineastul substituie epocii noastre  barbare o perioadă a imperialismului creștin printre barbarii japonezi. Desigur, religia catolică e prezentată în toată generozitatea și bunătatea, când populația din satele nipone  e scoasă din tenebrele ignoranței grație luminii credinței.

Cu un fel de maniheism (asumat) la vedere, Scorsese expune  paradoxurile gândirii religioase, confruntând dogmele, arătând contradicții și – mai ales – indicând relativitatea cultelor și-a culturilor. Indirect, invită spectatorii la întoarcerea spre intim, către respectul față de celălalt/ diferit și pledează pentru pluralism în această perioadă în care se reîncearcă impunerea unor ierarhii (a cultelor). Din acest voiaj ezoteric și metafizic, se naște o stare de apăsare, dar sentimentele fiecărui spectator sunt prezervate. Pe fundalul cinemaului total, maestrul artei narative de tip vizual își surprinde din nou fanii, iar noii săi “recruți” sunt Andrew Garfield și Adam Driver, respectând toate rigorile cinematografice scorsesiene, așa cum făceau, la     vremea lor, DiCaprio sau De Niro. Cel mai “pop-corn” cineast al introspecției renunță la grandilocvența formală: la planurile accelerante, la travellingurile amețitoare și reduce efectul muzicii dintr-o nevoie agresivă de realism. Căile autoflagelării țin acum de tăcere și de frumusețile interiorizate. Cineastul italo-american a ajuns la un alt nivel al maturității artistice, acela în care cinemaul nu se definește doar prin stilul propriu, ci și prin maniera în care ne învață să trăim și să acceptăm imperfecțiunea. A ierta înseamnă a trăi cu conștiința păcatului/greșelii, dar și cu speranță în evoluție. Adoptând tăcerea în detrimentul retoricii și argumentelor, părintele Rodrigues și-a exprimat credința, apoi a s-a adaptat vieții locale (prin extensie, America – imperialismul cultural prin limba engleză și convențiile hollywoodiene).

Silence devine un anti-western, apostat de stil, încrăcat de slăbiciune, dar o demonstrație de forță. Reprezintă victoria unei credințe care-a eșuat să se impună prin intransigența retorică, dar  a re-cucerit prin căile liniștite, integrând inima în credința pură (fostul preot va arde, după obiceiurile nipone, într-un imens butoi din lemn, dar ținând în mâinile sale un minuscul crucifix, abil sculptat ca să evite suspiciunile japonezilor). După un inedit traseu moral, rebusul metafizic își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea flmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

Silence

Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Jay Cocks, Martin Scorsese (după romanul Silence de Shûsako Endô)
Imaginea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Dante Ferretti
Costumele: Dante Ferretti
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Kim Allen Kluge, Kathryn Kluge
Producători : Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich, Irwin Winkler, Vittorio Cecchi Gori
Distribuția: Andrew Garfield – Părintele Sebastião Rodrigues
Adam Driver – Părintele Francisco Garupe
Liam Neeson – Părintele Cristóvão Ferreira
Tadanobu Asano – Interpretul
Ciarán Hinds – Părintele Alessandro Valignano
Yôsuke Kubozuka – Kichijiro
Yoshi Oida – Ichizo
Shinya Tsukamoto – Mokichi
Durata: 2h41

Premii, festivaluri, nominalizări:

– Chicago Film Critics Association Awards 2016 – Nominalizări: Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks)
– Indiewire Critics’ Poll 2016 – Nominalizări: Cel mai bun regizor (Martin Scorsese)
– International Cinephile Society Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor (Andrew Garfield), Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– London Critics Circle Film Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor britanic/Actorul Anului (Andrew Garfield)
– Academy Awards, USA 2017 (Oscar) – Nominalizare: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– AFI Awards, USA 2017 – Câștigător la categoria “Filmul Anului”
– Gold Derby Awards 2017 – Nominalizări: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– International Online Cinema Awards (INOCA) 2017 – Nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Destinul îmblânzit – Silence

Scris de pe decembrie 11, 2019 în Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar, Morală, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Stampă japoneză cu un personaj belgian – Tokyo Fiancée

Într-un Tokyo insolit și derutant, departe de ceea ce știm din banalele cărți poștale, o jună belgiană vrea să devină japoneză. Ea se-ndrăgostește de un tânăr nipon francofil. Realizatorul belgian, Stefan Liberski, a adaptat pentru ecran Ni d’Ève ni d’Adam de Amélie Nothomb, într-o peliculă, veritabilă declarație de iubire pentru Japonia. Rezultatul obținut respiră umorul și delicatețea autoarei și este iluminat de șarmul irezistibil al tinerei  actrițe Pauline Étienne. Așadar, știm că scrierile literare ale lui Amélie Nothomb se pot grupa în două secțiuni: ficțiune pură și romane autobiografice. Ni d’Eve, ni d’Adam – devenită Tokyo Fiancée – intră în a doua categorie, printre celelalte scrieri precum La Métaphysique des tubes, în care descrie copilăria sa în Japonia și Stupeur et tremblements, cea care deapănă impresii despre experiența profesională din Țara Soarelui Răsare, ecranizată de Alain Corneau. Autoarea cărții Stupeur et tremblement avea doar douăzeci de ani când a plecat în Japonia și-a trăit o înflăcărată poveste de amor cu junele tokiot, Rinri. Delicată, precum o floare de cireș, tânăra care visa să devină japoneză, după ce-și petrecuse ani buni în Țara Soarelui Răsare, redescoperă  minunățiile din acest colț al lumii, grație unui șarmant nipon, pe care-l inițiase în limba franceză. Jonglând cu dubla semnificație a termenului „maîtresse” (învățătoare/iubită),  acest unic elev al cursurilor de franceză predate de visătoarea Amélie devine – cu timpul – „iubirea de la douăzeci de ani” a unei viitoare scriitoare. Amélie traversează o gamă largă de surprize, de la șocul cultural ilar sau poetic, până la fascinația provenită de la decorurilor cubiste din arhitectura urbană, apoi tandrețea în fața arnajamentele Ikebana sau admirația față de năstrușnicia unui personaj Manga.

Tokyo Fianc__e  2

Stephan Liberski demonstrează că are abilitate vizuală, fără să fie ostentativ, dar dublează imaginea cu narațiunea plină de farmec, grație talentatei  Pauline Étienne, o excelentă actriță belgiană, care s-a făcut remarcată în rolul titular din La Religieuse (regia: Guillaume Nicloux, 2013). Aceasta o va întrupa pe compatrioata sa, romanciera Amélie Nothomb. Cineastul își asumă, totuși, unele libertăți față de autoarea cărții care l-a inspirat, și adaugă episodul catastrofei de la Fukushima, care nu apărea în roman, dar pe care el simte nevoia să îl evoce. Însăși Amélie Nothomb și-a dat acordul în privința regiei, interpretării și scenariului în această adaptare pentru ecran. Pauline Étienne este de un mimetism ce se poate confunda cu modelul – rotind ochii mari, fiind foarte expresivă și-n gesturi și-n mișcări. Stefan Liberski pune accentul pe șocul (reciproc) cultural al celor doi amorezi din Tokyo Fiancée.

Tokyo Fianc__e 4

Personajul masculin i-a fost încredințat lui Taichi Inoue, un actor care și-a făcut, odată cu acest film, debutul pe ecran. Calitățile artistice  l-au ajutat să învețe acest rol, chiar dacă nu știa o vorbă în limba lui Molière. Vocea din off face racordul cu povestea autobiografică – povestea unei tinere, născută în Japonia, dar repatriată în Belgia pe când avea doar cinci ani, apoi întoarcerea în arhipeleag, după cincisprezece ani. Realizatorul belgian alege să introducă în această poveste și unele scene onirice, după canonul teatrului japonez . Ca și scriitoarea, regizorul iubește Țara Soarelui Răsare și acest fapt se vede în modul în care-a filmat, de la primele cadre până la final, folosind o lumină transparentă: în natură (excelentă scena de la muntele Fuji), de neon: în metropolă (orașul Tokyo văzut din mașină) și în alte cadre atent studiate, neostentative, dar fidele rigorii japoneze. Stefan Liberski transpune această alchimie dintre: tradiție și futurism, eleganță și exuberanță, coduri și libertăți, proprie societății nipone, așa cum o regăsim și la Nothomb.

Tokyo Fianc__e  3

Tokyo Fiancée surprinde esența Japoniei și toată pudoarea sa comportamentală, fie că e surprinsă în timpul mesei sau la îmbăiere, expunând acel echilibru dintre reținerea interioară și natură, totul într-o profundă notă de mister. Pelicula narează romanța dintre două ființe aflate la antipozi, dar care vibrează la fel.  Povestea de iubire, cu caracter inițiatic, este realizată cu  o debordantă fantezie și cu mult umor. În această comedie romantică, în care neînțelegerile și fascinația rimează, șarmul exotic estompează șocul cultural ivit în ambele părți. Ecranul este invadat de imagini când himerice (eroina costumată în gheișă, la brațul bărbatului iubit), când surprinse în actualitate (interiorul bucătăriei nipone, printre decorurile futuriste sau în mijloacele de transport). Povestea lasă de înțeles că Orientul Îndepărtat și Occidentul ar fuziona. Totuși, suflul asiatic (din prima parte) este estompat de punctul de vedere occidental, cel al eroinei principale. Farmecul poetic se ciocnește, progresiv, de ceea ce numim flirt și, astfel, se mai duce din pertinență. Regăsim la eroină independența și libertatea tipic europeană, iar la antipozi, Rinri rămâne foarte atașat de tradiție și de convenție, specifice țării sale. Chiar dacă cei doi „samurai” își declară iubirea, fiecare dintre ei întâmpină dificultăți când trebuie să transcendă granițele etnice. În fapt, legătura dintre cei doi eroi nu este una de inimă și una de trup – care evidențiază diferențele culturale. Fascinația cvasi-onirică a tinerei pentru Japonia nu rămâne, se estompează, odată cu trecerea timpului; nu vom ști niciodată de ce Amélie va păstra Japonia doar ca pe o fantasmă existențială.

Tokyo Fianc__e 1

În toată pelicula, vom regăsi libertatea formală de la filmele din Nouvelle Vague. Stefan Liberski nu forțează spectatorul să iubească Japonia, ci doar îi stârnește curiozitatea – prin regia îngrijită, dar cu unele inserturi delicios-licențioase – și încearcă să reconcilieze Orientul cu Occidentul. O reușită deplină o reprezintă interpretarea feminină. Actrița belgiană compune, cu mult farmec, o eroină precum o floare de cireș: proaspătă, delicată, care i-a totul à la légère, mai ales că prenumele ei este… Amélie (precum Nothomb, dar și ca Poulain).

Tokyo Fianc__e 5

Tokyo Fiancée rămâne o duioasă declarație (europeană) de iubire și-o poveste inițiatică încărcată de farmec și exotism.

Regia: Stefan Liberski
Scenariul: Stefan Liberski (după romanul lui Amélie Nothomb)

Distribuția:
Pauline Etienne (Amélie)
Taichi Inoue (Rinri)
Julie Le Breton (Christine)
Alice De Lencquesaing (Yasmine)
Muzica: Casimir Liberski
Țara: Belgia-Franța-Canada
Durata :1h40

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Stampă japoneză cu un personaj belgian – Tokyo Fiancée

Scris de pe iulie 21, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Film, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web