RSS

Arhive pe etichete: Keira Knightley

Fapte din umbră – Official Secrets

Manipularea a devenit un termen omniprezent în lumea actuală. Din fericire, există încă câțiva cetățeni sinceri a căror istorie de viață merită amintită în această lume vândută și mult prea agresivă. Geopolitica nu este punctul tău forte? Nicio problemă, Official Secret încearcă să ne lămurească cum s-au mai petrecut unele fapte din istoria recentă.

Official Secrets este un film   în care descoperim mecanismele prin care marile puteri se folosesc de informații, pe care le tot răstălmăcesc, o bună ocazie pentru a descoperi o aventură geopolitică care, o bucată de vreme, a fost complet ignorată.Pelicula prezintă o fațetă suplimentară a războiului din Irak (din 2003) și indică o viziune sută la sută britanică asupra schimbării. Gavin Hood a prezentat povestea britanicei Katharine Gun, traducător în serviciul guvernului britanic. Urmând linia filmelor despre comploturi și mașinațiuni – Alan J. Pakula (The President’s Men), Oliver Stone (JFK, Snowden) sau mai recent Steven Spielberg (Pentagon Papers) –  cineastul alege unghiul intim, ancheta jurnalistică și rechiziția legală, conjugate în această poveste cinematografică. Chiar dacă nu este un film de acțiune, precum Green Zone, ci e o biografie cinamatografică, Official Secrets e un film despre primii denunțători (neprotejat) și, cu siguranță, că, astăzi, un caz similar nu mai poate fi lăsat descoperit  în «era transparenței» și a rețelelor sociale.

Așadar, pornind de la un caz real, filmul dezvăluie corupția morală – SUA și Marea Britanie vor să determine unele state membre ale O.N.U. să voteze în favoarea invaziei în Irak. În 2003, la doi ani de la atacurile din 11 septembrie, SUA și aliații săi englezi s-au străduit să convingă ONU  să-i autorizeze să atace Irakul, bănuit că ar deține arme de distrugere în masă.

Katharine Gun, angajat britanic în domeniul informațiilor, primește o notă NSA: Statele Unite solicită ajutorul Marii Britanii în colectarea informațiilor compromițătoare asupra anumitor membri ai Consiliului de Securitate al ONU și obligarea acestora să voteze favoarea invaziei. Acest „memo”/notă  clarifică faptul că SUA au nevoie de ajutorul englezilor, pentru ca membrii Consiliului de Securitate al ONU să poată înclina votul în favoarea unui atac al SUA împotriva Irakului chiar dacă nu s-au găsit arme chimice acolo. Tânăra Gun decide apoi să livreze presei nota pentru a preveni războiul.  Faptele din umbră devoalate de această umilă slujbașă ar fi putut salva mii de vieți expuse pericolelor unui război necruțător (invazie autorizată de George W. Bush, fără acordul ONU). Optând să expună această vastă conspirație politică, Katharine Gun va risca totul: viața, familia, libertatea sa.

Avem de-a face cu un film de actualitate, pe fundalul politicii internaționale, spionajului și proceselor. De la bun început, trebuie să înțelegem că nu este un film bine-ritmat/de acțiune, există anumite lungimi, explicații mult prea detaliate, dar cu dialoguri consistente. De apreciat rămâne, de departe, distribuția, deși regizorul nu a urmărit identificare fizică perfectă pentru personaje și actori, ci – mai ales – „compatibilitatea” emoțională. Povestea de pe ecran este fluidă, inteligent spusă și relevantă pentru temă: nevoia de morală. Peliculă capătă, pe alocuri, aspectul unui thriller, soțul eroinei fiind un imigrant kurd/ Yasar (Adam Bakri), amenintat cu deportarea, iar twistul final aduce satisfacție spectatorului. Fermecătoarea Keira Knightley este complet convingătoare în postura unui „denunțător” incoruptibil, actrița fiind o artistă în arta persuasiunii.

Grație măiestriei artistice ale celor doi actori de excepție – Keira Knightley și Ralph Fiennes – marile minciuni ale guvernanților sunt demonstrate. Realizatorul a mizat pe distribuție (Keira Knightley, Matt Smith, Matthew Goode, Ralph Fiennes) și pe ambinață (Imaginea: Florian Hoffmeister), de aceea, imaginile par decupate dintr-un film anxiogen din anii ’70. Timp de aproape două ore, cineastul sud-african se străduiește să creeze o tensiune reală.  Pe fondul ipocriziei generale, care confundă eroismul cu trădarea și binele comun cu interesele particulare, Official Secrets știe să facă inteligibilă problematica acestui fel de „scandal”. De asemenea, ridică problema liberului arbitru și a dreptului unei persoane de a nu se supune orbește directivelor care i-au fost date („I work for the British people. I do not gather intelligence so the government can lie to the British people.”/ „Lucrez penttru poporul britanic și vreau să cred că guvernul nu îi poate minți pe englezi.”).

În fapt, pelicula demască acea parte ascunsă a izbucnirii celui de-al doilea război din Golf și devine o reflecție asupra valorilor umane purtate de anumiți „denunțători” care, uneori, trebuie să încalce legea. Official Secrets  are marea calitatea să ne amintească că, dacă trădarea poate fi instituțională, curajul este universal.

***

Regia: Gavin Hood

Scenariul: Gregory Bernstein, Sara Bernstein, Gavin Hood după  volumul The Spy Who Tried to Stop a War de Marcia & Thomas Mitchell

Imaginea: Florian Hoffmeister

Montajul: Megan Gill

Muzica: Paul Hepker și Mark Kilian

Distribuția:

Keira Knightley – Katharine Gun

Matt Smith – Martin Bright

Matthew Goode – Peter Beaumont

Rhys Ifans – Ed Vulliamy

Adam Bakri – Yasar Gun

Indira Varma – Shami Chakrabarti

Ralph Fiennes – Ben Emmerson

Conleth Hill – Roger Alton

Tamsin Greig  – Elizabeth Wilmshurst

Durata: 112 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Fapte din umbră – Official Secrets

Scris de pe iulie 22, 2020 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Dragoste, nu război – The Aftermath

Ruinele Germaniei naziste au fost adesea sursă de inspirație pentru cinema . Iată că o dramă sentimentală, pe fundal istoric, îndeamnă spectatorul să aleagă partea luminoasă și să se lase purtat de bune sentmente. O veritabilă melodramă, în buna tradiție a genului (à la Douglas Sirk), ale cărei rezonanțe pot fi mereu trimise în actualitate, devine The Aftermath, peliculă semnată de James Kent. Scenariul realizat de Joe Shrapnel și Anna Waterhouse se bazează pe opera lui Rhidian Brook, iar evoluția personajeleor principale este susținută de starurile Keira Knightley, Alexander Skarsgård și Jason Clarke. O adevărată frescă, inspirată dintr-un roman cu tematică de război, The Aftermath nu maschează nici durerea, nici cruzimea, iar personajele ilustrează o bulversantă situație care se poate derula oriunde și oricând. Este o pagină de istorie, adesea uitată sau tratată în grabă, despre acea perioadă în care Germania a fost ocupată de aliați. După acordul semnat la Yalta, această ocupație viza denazificarea și menținerea pacii mondiale. Bunăoară, Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, dar și Franța, au împărțit Germania în mai multe teritorii (zone   de influență). Landul Hamburg intra în zona britanicilor și, astfel, servește drept cadru general pentru romanul lui Rhidian Brook, apoi adaptării pentru ecran, realizată de James Kent.

Această ecranizare are un merit: plonjeul într-o Germanie (a anului 1946),  abia ieșită din al Doilea Război Mondial, controlată de aliați cu scopul „de-a pune țara pe picioare”. Survolând Marea Istorie, pelicula se concentrează asupra unui triunghi amoros, bine susținut de o distribuție de «cinci stele». Așadar, după armistițiul marilor puteri, un colonel britanic și soția lui sunt repartizați să locuiască în Hamburg ca parte a planului de reconstrucție, însă între ei și foștii proprietari ai casei, în care se mută, apar tensiuni periculoase. Aflăm că, la doar cinci luni după victoria aliaților, Rachel Morgan ajunge în Hamburg, unde se afla soțul ei, Lewis, ofițer britanic. După o lungă perioadă de separare, cei doi soți se regăsesc ușor stânjeniți, aproape distanți. Pentru întâmpinarea lui Rachel, Lewis a rechiziționat vasta rezidență a unui arhitct, Stephan Lubert. Contrar uzanțelor, ofițerul britanic i-a permis ofițerului să rămână – altături de fiica sa adolescentă (Freda/ Flora Thiemann) – în vilă. Plină de resentimente față de germani, Rachel nu pare încântată de această coabitare impusă. Prin urmare, un ofițer englez trimis la Hamburg să reclădească zona afectată de ravagiile războiului, soția acestuia și proprietarul unei luxoase vile rechiziționate – vor fi vectorii unei mișcări permanete de refacere (atât al unei națiuni, dar și al unui mariaj). Realizatorul supravehează, cu abilitate, pendulările între accesele extremiste și manifestările de umanitate, conferind ritmicitate întregii pelicule, iar atmosfera e încărcată de pasiune conjugată cu durere.

Perspectiva  asupra războiului este puțin diferită, fiindcă regăsim un cadru general în care rănile încă nu s-au cicatrizat, iar catastrofa umană devine fundal pentru o melodramă elegantă. Obișnuită cu ecranizările de calitate, aflată la maturitate, Keira Knightley strălucește și în rolul englezoaicei expuse unor confruntări mocnite. Atrasă de un fermecător arhitect german, Rachel (Keira Knightley) vibrază într-o impecabilă demonstrație despre un ‘caz de conștiință’. Coabitarea devine insuportabilă pentru o femeie care trebuie să trăiască alături de un popor pe care-l detesta, considerându-l responsabil de pierderea fiului său. Frământările sunt îngrozitoare pentru că raporturile sunt mereu alterate, soțul ei (Jason Clarke) și arhitectul german (fermecătorul Alexander Skarsgård) îi amplifică neliniștea de după pierderea copilului. Amorțeala mariajului ‘cârpit’ și tentația unei idile cu seducătorul german tulbură viața acestei tinere femei. Durerea și trădarea vor modela personajul întrupat cu sensibilitate și subtilitate de rafinata Keira Knightley.

Simetriile din scenariu, contextul și romanța, încadrează plicula în rândul melodramelor clasice, dar șic. Scenografia și costumele (Bojana Nikitovic) ar putea lejer concura cu orice magazin de modă (à la Vogue), dar toate sunt circumscrise zonei istorice (Germania «anului zero», în devenire postnazistă) și vizează depășirea zonei de conflict, drumul spre reconciliere (cu sine, dar și cu ceilalți). Deși asipră să să fie u dramă epică profundă, The Aftermath se menține în zona melodramelor de calitate, care tratează cu onestitate intimitatea și durerea, proiectate pe un fundal general cu iz catastrofal. Centrată pe punerea față-în-față a două victime ale Istoriei, povestea cinematografică se derulează cu tact și inteligență, între ură și reconciliere, în zorii unei noi ere și încearcă să convingă spectatorul să aleagă mereu dragostea, fie și într-un context conflictual.

Regia: James Kent

Scenariul: Joe Shrapnel & Anna Waterhouse, după romanul The Aftermath semnat de Rhidian Brook

Imaginea: Franz Lustig

Montajul: Beverley Mills

Muzica: Martin Phipps

Distribuția:

Keira Knightley – Rachael Morgan, soția lui  Lewis

Alexander Skarsgård – Stephen Lubert

Jason Clarke – Colonelul Lewis Morgan, soțul lui Rachael

Flora Thiemann – Freda Lubert

Martin Compston – Burnham

Kate Phillips – Susan Burnam

Durata: 108 min

Articol publicta în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Dragoste, nu război – The Aftermath

Scris de pe mai 21, 2020 în Cinema

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

Începe sezonul puloverelor colorate, al colindelor, al mirosului de scorțișoară și-al… feeriilor. Candoarea, speranța, melancolia, dar și kitsch-ul domestic ar putea reprezenta formula potrivită pentru o feerie care-a înfrumusețat viața multor generații de copii. Așadar, The Nutcracker and the Four Realms/Spărgătorul de Nuci şi Cele Patru Tărâmuri are la bază povestea care l-a inspirat pe Piotr Ilici Ceaikovski să compună (în 1892) muzica pentru baletul cu același nume. Pelicula realizată de Lasse Hallström și Joe Johnston are la bază un scenariu semnat de către debutantul Ashleigh Powell, inspirat de povestea original (Spărgătorul de Nuci și Regele Șoarecilor) semnată de E.T.A. Hoffmann (1816) și libretul pentru balet scris de Marius Petipa,  devine o adaptare liberă, cu ușoare abateri de la pivotul narativ tradițional (intriga clasică).

Prin urmare, vechea poveste a fost “reambalată” în studiourile Disney, într-o manieră similar cu povestea lui Lewis Carroll, actualizată de Tim Burton. Paralela este necesară, fiindcă recenta peliculă se distinge prin plasticitatea imaginii (directorul de imagine este Linus Sandgren – La La Land). Lumina, din acest fantasy al vremurilor recente, e un factor esențial, deoarece e corelată atât cu starea sufletească a eroinei (în preajma Crăciunului, își pierduse mama), cât și   cu anul în care se derulează acțiunea de pe ecran: 1879, când inventatorul Thomas Edison «a dat o altă față lumii» – becul electric. Întreg filmul alternează secvențe în care spațiile sunt iluminate cu pâlpâitoare luminițe, dar zărim și zonele umbrite. Ambițiile regizorale ale lui Lasse Hallström se regăsesc și în zona de efecte speciale, având co-realizator un artizan care-a excelat în I Shrunk the Kids, Jumanji, Jurassic Park III și Captain America: The First Avenger.

În astfel de condiții, regizorul principat a condensate narațiunea și a oferit și alte paliere. Bunăoară, pelicula o aduce în prim-plan pe Clara Stahlbaum (frumușica Mackenzie Foy), adolescenta de paisprezece ani pasionată de știință și tehnică, care trăia în Londra victoriană. Aceasta e o mică inventatoare, căreia îi place să pună în mișcare tot soiul de mecanisme, să meșterească obiecte și să găsească soluții. Alături de cei doi frați, Clara se luptă să facă față unei mari pierderi: moartea mamei sale. Din nefericire, e primul Crăciun fără Marie, mama celor trei copii. Totuși, a lăsat cadouri pentru Clara și frații ei, acesta fiind și punctul de plecare al marii aventuri. Adolescenta primește o cutie muzicală în formă de ou. În căutarea cheii care să deschidă cutia, copila ajunge într-un misterios univers paralel. Aici, Clara îl cunoaște pe «soldatul Phillip» și, tot aici, dă și peste «Regele șoarecilor», dar și peste cei care conduc cele «Patru Tărâmuri». În această nouă lume, e primită cu brațele deschise, mai ales de «Zâna Fondantelor».

Suava Mackenzie Foy e convingătoare în rolul Clarei, invitând spectatorii să o urmărească pas cu pas prin cele patru tărâmuri, deși primul dintre acestea e de-a dreptul înspăimântător: «Regatul Mamei Ginger». Întâlnirea cu Mama Ghimbir (fascinanta Helen Mirren) și acoliții ei are un mare impact, atât vizual (coregrafie & costume), cât și al semnificației. Mesajul e clar: în fiecare dintre noi, există infinite resurse de a depăși orice obstacol. Ritul de trecere către o altă vârstă îmbracă aici staiele de luptă, iar Clara trăieste aventura descoperirii de sine într-o “călătorie plină de obstacole”. Aceste tărâmuri magice se găsesc undeva între «Narnia» și «Țara Minunilor». Ca și Alice, fetița se întâlnește cu personaje magice. Clara are de-a face cu lupta pentru putere în cele patru regate și face o serie de alegeri, erijându-se chiar într-un justițiar, după o confruntare finală survenită în urma unui twist, pus la cale de scenarist. Dorința cea mai mare a Clarei este de a găsi cheia; o cheie cum nu mai există o alta, o cheie ce poate deschide cufărul ce adăpostește un dar extrem de prețios de la mama ei, plecată dintre cei vii. Un fir de aur, ce îi fusese pus în față la petrecerea de Crăciun a nașului ei, Drosselmeyer (fermecătorul Morgan Freeman), o conduce la cheia mult dorită – care dispare, apoi, într-o ciudată și misterioasă lume paralelă.

Abia aici, Clara întâlnește un soldat pe nume Phillip (Jayden Fowora-Knight), o ceată de șoricei și pe regenții care conduc trei Tărâmuri: «Ținutul Fulgilor de Zăpadă», «Ținutul Florilor» și «Ținutul Dulciurilor». Întâlnim mereu trei mari motive ornitologice: bufniţa, lebăda şi păunul. Bufniţa e un fel de locotonent pentru Drosselmeyer, lebedele o simbolizează pe mama Clarei, iar păunii sunt un omagiu adus tot ei. Pentru a recupera cheia și a reinstaura armonia în lume, Clara și Phillip trebuie să răzbească în sumbrul tărâm condus de tiranica Mama Ghimbir/Mother Ginger. Distribuția reunește stele ale cinematografiei mondiale: Morgan Freeman, Helen Mirren, Keira Knightley și nou-venita Mackenzie Foy (vă amintiți de fiica lui Edward și-a Bellei din saga pentru adolescenți Twilight ?); prin urmare, magia Crăciunului se infiltrează și mai ușor, grație acestor staruri. Adaptarea actuală ține seama și de moravurilor actuale, așadar Clara e o versiune a tinerei moderne: independentă și temerară. Opulența din aristocrația londoneză se asortează perfect cu muzica lui Ceaikovski și facilitează calea către un epilog plin de sentimente nobile, sub semnul reconcilierii tată-fiică, depășin motivul dureros al doliului. Baletul și fulgii de nea marchează ieșirea din suferința dolilului și din vârsta inocenței/copilărie.

Spărgătorul de Nuci o consolează pe fata decepționată de a nu fi găsit “secretul” din interiorul cutiuței muzicale (inspirată de ouăle Fabergé): «There’s nothing here. – There’s music/ Nu e nimic aici, e doar muzică.» Piruetele progresive, deși de modă veche/old fashioned, ne ajută să înaintăm spre echilibru și ne oferă mereu alte perspective, mai luminoase.

Regia: Lasse Hallström și Joe Johnston

Scenariul: Ashleigh Powell

Imaginea: Linus Sandgren

Montajul: Stuart Levy

Costumele: Jenny Beavan

Muzica: James Newton Howard

Distribuția:

Mackenzie Foy – Clara Stahlbaum

Jayden Fowora-Knight – Căpitanul Philip Hoffman, un spărgător de nuci

Keira Knightley – Zâna Fondantelor, regent al Tărâmului Dulciurilor.

Helen Mirren – Mama Ghimbir, regent al Tărâmului Distracțiilor

Morgan Freeman – Drosselmeyer, nașul Clarei

Misty Copeland – Prințesa Balerină.

Eugenio Derbez – Hawthorne, regent al Tărâmului Florilor

Matthew Macfadyen – Benjamin Stahlbaum, tatăl Clarei și văduv după moartea soției sale, Marie.

Anna Madeley – Marie Stahlbaum, mama Clarei, care a creat și a domnit peste Cele Patru Tărâmuri pe când era copil.

Serghei Polunin – Cavaler, dansator partener al Balerinei.

Ellie Bamber – Louise Stahlbaum, sora mai mare a Clarei.

Tom Sweet – Fritz Stahlbaum, fratele mai mic al Clarei.

Jack Whitehall – Harlequin, gardian la Palatul Celor Patru Tărâmuri

 

 
Comentarii închise la Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

Scris de pe noiembrie 26, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Biografia british a unei franțuzoaice de succes – Colette

Cum a devenit „Colette” celebra scriitoare ascunsă după acest pseudonim? Ne lămurește o biografie cinematografică realizată de britanicul Wash Westmoreland (Still Alice) – Colette (2018). Pelicula anglo-americană rămâne fidelă personajului din perioada anilor primelor sale încercări literare, în plină perioadă „Belle Epoque”. Bunăoară, regăsim portretul unei mari doamne a literaturii franceza care se străduia să își afirme singularitatea talentului și să se afirme într-o lume patriarhală, deschizând, astfel, o portiță către feminism. Așadar, în 1893, când se afla încă la o vârstă fragedă, Sidonie-Gabrielle Colette, spirit rebel, se căsătorește cu mondenul Willy (Henry Gauthier-Villars), un scriitor fermecător, dar egoist. Datorită relațiilor soțului său, tânăra descoperă fascinantul mediu artistic, care-i stimula creativitatea. Mai priceput decât orice altă persoană, Willy întrevăzuse talentul junei scriitoare și îi acordă permisiunea de a publica, dar numai sub semnătura lui. Odată apărută seria romanelor Claudine, se ivește și celebritatea. Totuși, pe măsură ce infidelitățile lui Willy creșteau, se adâncea (și) suferința de a nu-i fi fost recunoscut talentul literar. Utilizarea talentului soției de către un soț cu scopul de a se bucura de succes se regăsește și în pelicula semnată de Tim Burton – Big Eyes (2015), dar și în cea semnată de Haifa Al-Mansour – Mary Shelley (2018).

Fascinat, de multă vreme, de personalitatea combativei Sidonie-Gabrielle Colette, Wash Westmoreland – realizator născut în Leeds – visează să îi consacre un lungmetraj. În 1999,   asistat de Richard Glatzer, co-scenarist, co-realizator și companion, parcurge scrierile biografice dedicate acestei autoare. Așadar, descoperă că primul mariaj al scriitoarei, derulat în perioada 1893-1906, reprezintă perfect pașii spre modernizarea ce avea să înceapă la debutul secolului al XX-lea. Această epocă a însemnat începutul luptei femeilor pentru independență, în toate domeniile, deși bărbații încă le combăteau. Proiectul cinematografic pare și mai ambițios dacă avem în vedere că este vorba despre un film dedicat unei celebrități din Franța (cunoscut fiind naționalismul aceste țări), dar a fost realizat în limba engleză. Abia în 2018, Wash Westmoreland duce singur (în 2015, partenerul său a murit) la capăt acest proiect.

Povestea cinematografică se axează pe drumul inițiatic al uneia dintre cele mai puternice simboluri ale mișcării de emancipărie de la debutul veacului al XX-lea, când mai toate convențiile sociale erau busculate (raportatea la sexualitate, drepturile bărbaților, dar și cele ale femeilor). Realizatorul-scenarist a ales să-și concentreze atenția asupra evoluției unui cuplu ivit din oportunism (fiecare se hrănea din prezența celuilalt). Explorând cu dibăcie această puternică legătură, cineastul ne oferă o largă paletă de emoții (dragoste-ură, tandrețe-perversiune, inițiere-exploatare). Din dorința de a ancora povestea în modernitatea aflată la începuturi, conferă cuplului de pe ecran alúra unor staruri hollywoodiene și nu ezită să etaleze conflictele.

Așa se explică de ce îl putem lesne asocia pe Willy cu un veritabil „om de marketing” din zilele noastre, dacă ne gândim că a avut flerul de-a intui potențialul comercial al seriei Claudine (scrieri cu tentă autobiografică). Acest lucru nu ne împiedică să admirăm, totuși, reconstituirea minuțioasă din decorurile și costumele fascinantei perioade „Belle Epoque”. În momentul în care Sidonie-Gabrielle (Keira Knightley – emblemă a casei de modă Chanel) îl întâlnește pe Henry Gauthier Villars, (Dominic West) – influent critic musical, prolific romanicer, proprietar al unei edituri – era foarte tânără și abia părăsise viața de provincie. Spritul nonconformist al talentatei fete se afirmă imediat în cercurile aristocratice pe care i le prezintă seducătorul ei soț. Profitând din plin de conexiunile acestuia, Sidonie-Gabrielle își va împărți existența între activitățile de la saloane literare, spectacole de teatru și cafenele artistice. În schimbul acestora, Willy îi pretinde să semneze romanele din seria Claudine sub pseudonim.

O regie destul de convențională lasă locul unor interpretări artistice de excepție, prin puterea    lor de convingere, permițând spectatorului să pătrundă cu ușurință într-un univers fascinat și tulburător. Biografia cinematografică s-a constituit pe trei timpi: de la tânăra cuminte la soție,   de la soție la femeia liberă/scriitoare de succes, de la scandaloasa artistă la amoreza bisexuală. Viața scriitoarei a fost pasinantă, iar lungmetrajul o reflectă din plin. Se vor derula evenimentele importante din viața autoarei, care-au marcat trecerea de la tânăra cumințică la femeia hotărâtă, care se eliberează de sub jugul cinicului său bărbat. O scenă semnificativă în acest sens este cea petrecută la o reprezentație de la Moulin Rouge: Colette o sărută în public pe Missy, cea cu care va avea și o relație de natură intimă. Montajul alert și dialogurile vii conturează spiritul viu al personajului, fantezia și elanul  acestei autoare. Uimitoarea  Keira Knightley expune multiplele fațete ale talentului său pentru a ne face să simțim cum vibra inima aeestei femei „teribil de moderne”. În același registru, clasic, se regăsește și jocul actoricesc al lui Dominic West. Impresionanta veridicitate a interpretării actorului britanic ne convinge că Willy era un falocrat  și un manipulator notoriu nu doar pentru că circumstanțele îi dădeau această posibilitate. Prestanța actoricească ne convinge, pe ici-colo, să-i găsim, totuși, unele circumstanțe atenuante.

Colette aduce un frumos omagiu unei somități din lumea literară franceză, la care se adaugă și un altfel de mesaj (universal) într-o perioadă în care feminismul are un suflu nou.

Colette

Regia: Wash Westmoreland
Scenariul: Richard Glatzer, Rebecca Lenkiewicz,Wash Westmoreland
Imaginea: Giles Nuttgens
Montajul: Lucia Zucchetti
Muzica: Thomas Adès

Distribuția

Keira Knightley – Gabrielle Colette
Dominic West – Henry Gauthier-Villars (Soțul lui Colette)
Eleanor Tomlinson – Georgie Raoul-Duval
Aiysha Hart – Polaire
Fiona Shaw – Sido

Durata: 111 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Biografia british a unei franțuzoaice de succes – Colette

Scris de pe martie 1, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web