RSS

Arhive pe etichete: Libertate

L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Mădălina DumitracheRâsul este o atitudine în fața vieții – o fațetă a seriozității – care arată că, la urma urmei, tot distracția e cea mai inofensivă admonestare pentru tot ce e considerat reprobabil sau condamnabil în lumea asta. Iată cum, oferind o altă coloratură comediilor romantice, un regizor își poate regăsi rădăcinile – după ce a testat piața cu două producții în limba engleză (Playing for Keeps, Fathers & Daughters) – repoziționând Italia pe harta umorului odată cu pelicula Summertime. Gabriele Muccino se lansează în căutarea vârstei „fără griji și fără bani” – în care sentimentele năvalnice fac ravagii – și deschide o acoladă în zona minorităților sexuale (cuplurile gay). Această lecție de „educație sentimentală” se vrea tandră, lipsită de aciditate, o deschidere spre toleranță, dar și către acceptarea sentimentelor (fie și înfrângeri). Cineastul nu-și asumă mutații, ci pare mai degrabă că „trimite bezele” tinerilor din ziua de azi, fără a le ține prelegeri, dar păstrează, totuși, o anumită notă de gravitate solară.

Summertime 3

În vara de după absolvirea liceului, când totul capătă un aer contemplativ, viitorul pare pentru doi adolescenți atât de înfricoșător și, totuși, promițător. Gabriele Muccino știe să nareze cu simpatie și detașare despre iubirea adolescentină, dar și cu o fină atenție în ceea ce privește interogațiile specifice acestei perioade „de trecere”. Deși îi oferă spectatorului imagini fermecătoare ale unei veri toride, interesul e centrat pe interogațiile despre o anumită percepție  a vârstei „tuturor posibilităților”. Încă de la debutul filmului, realizăm ce fel de prototip este eroul principal, când – pe fundal sonor instrumental (ukulele) – se prezintă: „My name is Marco. I’m 18 years old. I often think about death.” Apoi, cel care fusese morbid câteva secunde, Marco (Brando Pacitto), devine adolescentul cu „capul în nori” și cu părul vâlvoi, care suferă un accident de motor-scuter. În urma nefericitului eveniment, se alege cu un picior în ghips, dar      și cu o poliță în valoare de 3000 de euro (despăgubiri). La sugestia amicului Vulcano (Guglielmo Poggi), vrea să viziteze California. Bucuros că-și va vedea un vis împlinit, Marco se trezește că fericirea e de scurtă durată: Vulcano îi aranjează același tip de vizită și Mariei (Matilda Lutz),    o puștoiacă îngâmfată, colegă din același liceu. Așadar, Maria și Marco, chiar dacă nu se prea înghit, ajung să petreacă o vacanță de vară împreună, la San Francisco. Prin intermediul comunicării (electronice) și-al unui amic comun, tinerii ajung să petreacă câteva zile în Statele Unite ale Americii. Deși nesiguri din pricina viitorului lor, dar nerăbdători să se aventureze    într-o călătorie în America, adolescenții aterizează la San Francisco, unde îi întâlnesc pe Matt (Taylor Frey) și Paul (Joseph Haro), un cuplu de homosexuali care le devin gazde. Catolică ferventă și cam rigidă, Maria nu își ascunde homofobia față de cuplul ce tocmai îi primise cu brațele deschise. Nici Marco nu se simte în apele lui, dar continuă să o bombardeze cu acuze doar pe Maria. În scurt timp, cei patru devin prieteni și pornesc într-o explorare a iubirii, a vieții și a propriilor evoluții, încercând să se descopere și să se definească. De-a lungul unei veri pe care nu o vor uita niciodată, tachinându-se reciproc, Marco și Maria se lasă purtați de magia verii și de farmecul locurilor, copleșiți de gentilețea gazdelor. Afectele sunt mereu în transformare și    într-o continuă progresie. Cineastul oscilează între justețea privirii și automatismele din scriitură. Această peliculă, cu aspect de carte poștală aseptizată cizelează, ilustrează într-un mod pitoresc maturizarea celor doi adolescenți.

Summertime 4

Zilele petrecute în casa celor doi amici se scurg între ciondănelile dintre Maria (care acaparase dormitorul pentru oaspeți) și Marco (dormind pe canapea, alături de câinele jucăuș, dar iritant)  și numeroasele escapade în orașul american. Pentru că se simțea nevoia și unui altfel de conflict, Maria se simte atrasă de Matt (bisexual), în pofida homofobiei declarate inițial. Egoista „cool chick” nu va reuși să modifice nimic din comportamentul cuplului Paul & Matt, își stăpânește izbucnirile și va face pași simțitori către maturizare. Bietul Marco se îneacă într-o mare de melancolie, fiindcă avansurile sale erau mereu refuzate de inabordabila Maria. Totuși, adolescenții rețin una din lecțiile lui Matt, care – adesea – le atrăgea atenția: „Life’s too short    not to be happy.” Astfel, uită de toate grijile și trăiesc la cote înalte o vară plină de peripeții, de la Roma la San Francisco, apoi în New York și în New Orleans. Veritabile imagini de cartolină ni se prezintă odată cu escapada celor patru amici în Cuba, acolo unde puștii de pe bătrânul continent vor descoperi ceea aflaseră doar din mediul virtual:„tropical-paradise beach”.

În vreme ce Marco și Maria se plâng de corupția endemică din Italia contemporană, cuplul    Matt și Paul se desprinde de materialista civilizație americană, când Paul – încurajat de Marco    – se decide să părăsească bănoasa slujbă/„job-ul” din domeniul finanțelor și se întoarce la o veche pasiune – natura, unde predă lecții de călărie. În vara petrecută împreună, cei patru amici scapă de inhibiții, iar adolescenții încep să înțeleagă sensul noțiunii de acceptare. Autenticitatea trăirilor o probează chiar Maria, când exclamă cu sinceritate: „I’m so happy right now”. Códa (twistul sentimental) din New York îi aduce și un alt tip de experiență, care-i alimentează și    mai mult melancolia lui Marco, acest Werther din Roma. Așa cum îi stă bine tinereții (vârstei juvenile), deloc monotonă, dar pe-alocuri dureroasă, trecerea spre o altă etapă a vieții se face ușurel, prin acea vibrație de„feel-good”.

Summertime 2

Summertime e o agreabilă pagină din calendarul vieții unor adolescenți abia ieșiți de pe băncile școlii, dispuși să se arunce degrabă în valurile vieții, dar și o invitație la mai multă înțelegere și toleranță.

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Gabriele Muccino în colaborare cu Dale Nall
Producători: Marco Cohen, Benedetto Habib, Fabrizio Donvito

Imaginea: Paolo Caimi
Costumele: Angelica Russo
Muzica: Lorenzo Jovanotti Cherubini
Montajul: Alexandro Rodriguez, Valentina Brunetti
Directori de casting: Denise Chamian, Judith Sunga

Distribuția:

Brando Pacitto – Marco

Matilda Lutz – Maria (as Matilda Lutz)

Taylor Frey – Matt

Joseph Haro – Paul

Jessica Rothe – Jules

Scott Bakula – tatăl lui Paul

Ludovico Tersigni – Federico

Durata:108 min

 
Comentarii închise la L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Scris de pe septembrie 12, 2019 în Cinema, Educaţie, Estival, Film, Filme indie (independente), Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Exploatarea inocenților – The Paradise Suite

Un oraș cosmopolit și șase personaje în căutarea propriului adevăr ne propune regizorul Joost van Ginkel în pelicula The Paradise Suite. Privirea mozaicată a cineastului olandez aduce în prim-plan relativitatea, dar și speranța că nu clasa, religia, apartenența religioasă sau originea îți definesc destinul. Cu o evidentă tonalitate moralizatoare, dar și cu un acut simț al realității, cineastul olandez a reunit, în The Paradise Suite, personaje și situații total diferite.

Bunăoară, pentru frumoasa tânără bulgăroaică Jenya, călătoria ei la Amsterdam se dovedește a fi diametral opusă visurilor sale. Îngrozitoarea ei captivitate îl forțează pe sufletistul Yaya, de origine africană, să lupte pentru libertatea ei – o luptă periculoasă în care el pierde totul, mai puțin credința. Fostul criminal de război, sârbul Ivica, care tocmai a devenit tată, se confruntă cu teama că faptele lui nu vor rămâne nepedepsite. Bosniaca Seka trăiește doar pentru răzbunarea ei, dar după cum se va demonstra, tocmai dorința de revanșă îi va aduce înapoi, în viața sa, dragostea. Apoi, când Lukas, un virtuoz suedez al pianului, fuge din noua lui casă temporară, tatăl lui (Stig), își dă în sfârșit seama că pasiunea lor comună pentru muzică le afectează relația.

Așadar, un cumul de emoții, destine greu încercate, reflectă prin această suită actuala imagine a unei Europe multiculturale. Această rapidă radiografie socio-culturală păstrează nota de snapshot ce i se poate oricând aplica unui oraș zilnic traversat de călători, precum este Amsterdam-ul în care se derulează în mare parte acțiunea. Un simplu «gaze game» poate influența destinul eroilor de pe ecran. Joost van Ginkel încearcă să integreze, într-o manieră fluidă, aproape omogenă, personaje, situaţii şi spaţii diferite într-o suită a unui (ipotetic) paradis.

În Bulgaria, fermecătoarea Jenya (Anjela Nedyalkova) își ducea traiul alături de mama sa (Petia Silianova într-un modest cartier mărginaș din Sofia și visa la o carieră de model. Ofertată de un așa-zis contract în Amsterdam, ajunge – alături de alte două tinere, de aceeași condiție – prada unei rețele de proxeneți coordonați de criminalul de război Ivica (Boris Isakovic). Gorilele sârbului le anihilează pe bietele fete din primele ore petrecute în aeroportul olandez. Abuzată zilnic și forțată „să lucreze” pentru bărbații dornici de „plăceri interzise”, într-un «fancy gentleman’s club», va interacționa cu africanul Yaya (Issaka Sawadogo), un uriaș cu suflet de aur, plecat din Lumea a Treia în căutarea unui trai mai bun. Zilnic, acest refugiat își riscă sănătatea și chiar viața pentru a le ține departe de agenții de la Imigrări pe femeile africane alături de care conviețuia. Tocmai generozitatea și buna credință îl vor duce la pieire pe acest măreț salvator.

În paralel cu această lume a marginalilor, se derulează viețile celorlalte personaje – astfel, dirijorul suedez Stig (Magnus Krepper) întâmpină dificultăți în viața de familist. Sosit în Olanda pentru un concert, se confruntă cu probleme familiale. Fiul lui și-al violonistei Antoinette avea reale dificultăți de natură emoțională; presiunile și perfecționismul tatălui îi tulburaseră viața micului Lukas (Erik Adelow). Micuțul blondin, departe de mama care concerta prin lumea largă, aflat doar între bone ocazionale și un tată sever, devenise ținta „băieților răi” din școală și era permanent agresat. Repetițiile la pian nu mai reprezentau o sursă de plăcere, dimpotrivă, băiețelul dădea semne de aversiune. În paralel, Seka (Jasna Djuricic) încerca pe toate căile să îl aducă pe zbirul Ivica în fața justiției și încearcă să i-l răpească pe Mateja, bebelușul său drag, singura iubire adevărată a unei brute, sperând că astfel îl va pedepsi pentru uciderea bosniacilor.

Desigur, problematica e complexă, există situații cu puternic aspect melodramatic, dar Van Ginkel le gestionează pe toate cu pricepere și o anumită reținere din punct de vedere regizoral. „Tenorul” acestei suite dramatice l-ar reprezenta umanizarea, dorința de a readuce în prim-plan acele afecte care îl caracterizau pe omul modern. Din păcate, situațiile prezentate – persoane lipsite de adăpost, traficul de persoane și exploatarea sexuală, hărțuirea în rândul copiilor din școlile olandezilor înstăriți – toate surprind un anumit „spirit al timpului actual”. Temporar, Amsterdam-ul devine un veritabil loc geometric al viciilor unei lumi aflate în derivă.

Realitățile Europei contemporane ajută spectatorul să accepte „cusăturile cu ață albă” din scenariu, maniera este uşor artificială, fiindcă traiectoriile personajelor urmează un curs care este previzibil din momentul în care identificăm cine este o victimă și cine este exploatator. Contrastele sunt șocante: trandafirii și toate florile pe care le căra inițial africanul Yaya vor fi înlocuite cu trupul fragil al fetei din Europa săracă, frumoasa Jenya; adevărurile par inacceptabile. Cruzimea este expusă în mod realist. Printr-un stil discret, dar eficient, regizorul oferă publicului un portret incredibil de realist al Europei contemporane, unde fiecare dintre personaje întruchipează un stereotip actual conținut în inconștientul colectiv. Distribuţia internaţională, de o calitate superioară, ajută ca ritmul filmului să fie unul aproape firesc, în funcţie de problemele existenţiale pe care le ridică. Regăsim legături subtile, motivaţii esenţiale, chiar şi o raţiune, fie ea şi adormită – toate acestea fiind însă convergente.

The Paradise Suite aruncă o privire moralizatoare şi lansează interogaţii despre o copleșitoare realitate şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr.

Regia: Joost van Ginkel

Scenariul: Joost van Ginkel

Imaginea: Andréas Lennartsson

Montajul: Bob Soetekouw, Teun Rietveld, Wouter van  Luijn

Muzica: Bram Meindersma, Alexander Doychev

Distribuția:

Isaka Sawadogo -Yaya

Anjela Nedyalkova – Jenya

Magnus Krepper – Stig

Jasna Đuričić – Seka

Erik Adelöw – Lukas

Dragan Bakema – Milijan

Raymond Thiry – Maarten

Sigrid ten Napel – Antoinette

Durata: 118 min

Regia: Joost van Ginkel

Scenariul: Joost van Ginkel

Imaginea: Andréas Lennartsson

Montajul: Bob Soetekouw, Teun Rietveld, Wouter van Luijn

Muzica: Bram Meindersma, Alexander Doychev

Distribuția:

Isaka Sawadogo -Yaya

Anjela Nedyalkova – Jenya

Magnus Krepper – Stig

Jasna Đuričić – Seka

Erik Adelöw – Lukas

Dragan Bakema – Milijan

Raymond Thiry – Maarten

Sigrid ten Napel – Antoinette

Durata: 118 min
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Exploatarea inocenților – The Paradise Suite

Scris de pe august 2, 2019 în Actualitate, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Să achiziționezi organe de la persoane sărace, dar disperate, pentru a-i vindeca pe cei bogați e un mit urban? Cine știe? În Dirty Pretty Things, este cu siguranță o metaforă. Așa cum ne sugerează și titlul, în pelicula regizată de Stephen Frears (The Grifters), după un scenariu de Steven Knight, regăsim o doză mare de umor british, servită de o garnitură actoricească grozavă. Distins cu numeroase premii la Festivalurile de Film europene, inclusiv în cadrul Festivalurilor de Film de la Londra și de la Veneţia, Dirty Pretty Things (2002) este un thriller urban.
Bunăoară, îi regăsim pe britanicul de culoare, Chiwetel Ejiofor, în rolul unui nigerian, pe ingenua Audrey Tautou, departe de Amélie, dar conturând bine poziția ingrată a unei turcoaice aflate la mare ananghie, și pe inepuizabilul Sergi López, cu un accent cam exagerat, dar cu cinismul „de rigoare”, într-o hipnotică poveste despre marginalii din marea metropolă de pe malul Tamisei. Din seria thrillerelor cu tematică socială, Dirty Pretty Things aduce în prim-plan aspecte din viața unor imigranți din Londra de dinainte de Brexit; lungmetrajul e realizat în maniera realistă a producțiilor BBC Films & Celador Films.

Așadar, auto-exilatul Okwe (Chiwetel Ejiofor) muncește în Londra, ziua – ca șofer de taxi, iar noaptea e recepționer la un hotel. În acest lăcaș, lucrează numeroși alți imigranți (atât legal, cât și ilegal), dar viețile lor sunt invizibile pentru cei care găseau adăpost și confort la hotelul The Baltic. Fiindcă a fost nevoit să părăsească țara natală – din Africa de Vest – din pricina unor încurcături (în mod eronat, fusese acuzat de uciderea soției sale) nu putea să își exercite profesiunea de bază. Situația lui e rapid explicată într-o expeditivă replică: „It’s an African story.” Totuși, ajutat de amicul său chinez Guo Yi, care lucra la morgă, reușea să obțină antibiotice și astfel să îi poată trata pe imigranții săraci, fiind un „medic-underground”. De la prostituata Juliette află că în acel spațiu – paravan pentru afaceri ilegale – se realizau transplanturi ilegale de organe umane pentru obținerea unor pașapoarte false. La capătul acestei „afaceri” se găsea chiar Juan, managerul hotelului.

Tot aici, o întâlnește și pe Senay (Audrey Tautou), o turcoaică fără viză, care primise un post de menajeră „la negru”. Tânăra menajeră refuză sprijinul oferit de Okwe – credința musulmană îi interzicea să petreacă noaptea alături de un bărbat cu care nu era căsătorită, de aceea folosea canapeaua acestuia cât el muncea de noapte. Agenții de la Imigrări o urmăresc încontinuu, de aceea fragila străină e într-o cursă contracronometru prin marele oraș, slujind pe la diverși patroni (perverși). Profund atașat de fată, sufletistul Okwe îi găsește temporar o cameră la morgă, tot prin intermediul lui Guo Yi. Hăituită de patronii profitori, speriată de agenții de la Imigrări, Senay speră să obțină niște bani vânzând hainele furate de la magazinul unde fusese hărțuită, pentru a-și vedea visul – să ajungă în America. Singura ei speranță se va transforma într-un coșmar, căci Juan, managerul hitchcockian al hotelului de unde fugise inițial, îi propune un târg: un rinichi contra pașaportul către libertate. Propunerea îi pune pe cei doi într-o dilemă imposibilă, care testează limitele a tot ceea ce cunosc.

Așa se face că în întreaga încrengătură, principalul pion devine medicul nigerian. Acesta acceptă (formal) să execute planul. După ce Juan le livrează noile pașapoarte, Okwe și Senay îl droghează, și-i îndepărtează chiar lui rinichii. Twistul din final aduce liniște în viețile celor doi fugari: el speră șă își regăsească fiica în Nigeria, iar Senay intenționează să înceapă o viață nouă în New York. Scena de la aeroportul Stansted lasă se-ntrevadă și o (posibilă) idilă între cei doi tineri.

Deși nu există focuri de armă, iar violența fizică e redusă, realizatorii au exploatat la maximum echilibrul precar dintre situații duale: să te simți confortabil sau să fii pus pe fugă, medii ospitaliere-inospitaliere, medic-șofer de taxi ș.a.m.d. Așa se explică și rolul imaginii care alternează culorile calde până la limita saturației în redarea spațiului din hotel și eclerajul rece pentru lumea subterană a acelui lăcaș, iar glisarea de la odăile bine întreținute la cele insalubre se face în mare viteză. Camera de filmare urmărește eroii ba prin holuri spațioase, ba prin subsoluri, prin birouri ori prin camere de morgă, încât nu te-ar mira dacă te-ar izbi claustrofobia privind acele spații înguste.

Problematica socială s-a pliat perfect pe codurile unui thriller. Cineastul a mizat, cu siguranță, și pe scoaterea spectatorului din zona de confort atunci când nigerianul – întrupat cu mult șarm de Chiwetel Ejiofor – descoperă o inimă umană într-o toaletă a hotelului. Interpretarea actoricească e de excepție, iar aerul virginal al lui Audrey Tautou contrastează de minune cu cel al ipocritului Sneaky, încarnat de Sergi López, veritabilul șef al unui black-market business – un Mefistofel modern, care cumpără trupuri și suflete. Capacitatea regizorală de a conferi dramatism și consistență unor povești e dovedită de Stephen Frears și în acest caz. Dirty Pretty Things menține în echilibru balanța între melodramatic și comentariul social și rămâne genul de peliculă care solicită totala atenție a spectatorului; perseverența eroilor de pe ecran nu te poate lăsa fără atitudine.

Regia: Stephen Frears

Scenariul: Steven Knight

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Mick Audsley

Muzica: Nathan Larson

Distribuția:

Chiwetel Ejiofor – Okwe/Dr. Olusegun Olatokumbo Fadipe

Audrey Tautou – Senay Gelik

Sergi López – Sneaky (Juan)

Sophie Okonedo – Juliette

Benedict Wong – Guo Yi

Paul Bhattacharjee – Mohammed

Darrell D’Silva – Ofițerul de la Imigrări

Durata: 97 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Scris de pe iulie 29, 2019 în Cinema, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Mădălina DumitracheImposibilitatea de-a fi împreună face iubirea mai puternică ? Așa apare în multipremiata peliculă Cold War/Zimna Wojna. Așadar, între Polonia (stalinistă) și Franța (boemei), în perioada dintre 1949-1964, un bărbat și o femeie se iubesc cu pasiune, în ciuda manevrelor Istoriei. Într-un film simplu, dar frumos, se poate încapsula esența unei drame romanești. Pawel Pawlikowski (în 2013, a primit premiul Oscar pentru Ida/ „Cel mai bun film într-o limbă străină”) revine, odată cu Cold War, la portretele în filigran, în alb și negru, într-o epocă tulbure, surprinzând etapele unui amor intens, care traversează anii și frontierele, de la Varșovia la Paris, de la Berlin în Iugoslavia, de o parte și de alta a Cortinei de Fier. Cineastul a omagiat, astfel, trainica legătură dintre părinții săi, cărora le-a dedicat această peliculă.

Pawlikowski a vrut să restituie, pe ecran, o lume care împiedica libertatea individului, îi bara dorința de exprimare; Războiul Rece a reținut, a separat, a mutilat personalități. Pe fundalul retoricii toxice staliniste, ia naștere iubirea între Wiktor (Tomasz Kot), un intelectual trecut de prima tinerețe, (aparent) blazat și mult mai tânăra Zula (Joanna Kulig).Cu delicatețe, cineastul polonez creează, ca într-un tablou perfect, unitatea spațiu-timp în toată unicitatea sa. În Polonia postbelică, Wiktor, pianist și muzicolog, traversează o țară aflată în ruină, în căutarea unor melodii populare. Bunăoară, pe drum, prin diferite ferme, el ascultă muzicanți amatori. Într-una dintre zile, cărările sale se-ntretaie cu cea a blondei Zula, care-l învăluie imediat cu farmecul său natural. Șarmanta jună cântă, dansează și e ambițioasă. Regimul comunist impunea legea sa de fier, astfel ansamblul folcloric al lui Wiktor trebuia să execute mai mult piese de propagandă și să promoveze valorile proletariatului de tip stalinist. Rapid, Wiktor și Zula devin amanți; par destinați unul pentru celălalt.

0- Cold War

În timpul unui turneu triumfal, în Europa de Est, la Berlin, Wiktor reușește să înșele supravegherea cerberilor comuniști și trece dincolo de Cortina de Fier. Își reface viața, devine pianist în cluburile jazz și compozitor de muzică pentru film, în Parisul boem al anilor ’50. Zula a rămas «femeia vieții sale». Iubirea lor e mereu pusă la încercare din pricina condițiilor istorice, dar și din pricina temperamentelor atât de diferite. Cei doi îndrăgostiți se caută, se urmăresc. Sunt nedespărțiți, dar niciodată împreună. Wiktor, transfugul parizian, e rece, reflexiv, în aparență, atent, câtă vreme Zula e mereu imprevizibilă, femeia temperamentală (adesea, motivațiile Zulei sunt uneori doar capriciile unei femei care nu depinde de nimeni), prinsă în capcana comuniștilor. Deși sunt atât de diferiți, cei doi rămân mereu atașați unul de celălalt. Războiul Rece i-a ținut la distanță, dar incandescența iubirii lor a topit granițele formale, făcându-i mereu să revină, într-o prelungită dramă amoroasă de tip romanesc.

1- Cold War

Construită pe etape temporale și cu elipse (asumate), narațiunea filmică e cizelată cu pasiune, chiar dacă predomină formalul (narativ), există și senzualitate. Camera de filmat surprinde chipurile, glasurile și trupurile celor doi artiști – Joanna Kulig și Tomasz Kot, revărsând seducția. Întrupările sunt totale, organice; actorii fuzionează cu personajele, cu sudoarea acestora, dar și cu vibrațiile coardelor vocale. Cineastul le căptușește cu profunzimea privirii sale, iar rezultatul este emoționant. Așadar, în timpul Războiului Rece, undeva între Polonia, ruinată după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață pătimașă trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică tensionată. Soarta le e potrivnică, totul îi separă: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale destinului. Cu toate acestea, sunt – în mod fatal – „urziți” să fie împreună. Povestea urmărește o iubire ce se derulează timp de cincisprezece ani, dar Pawlikowski a ales să o trateze eliptic, într-o manieră dulce-melancolică, în genul „Ne-am cunoscut, ne-am recunoscut, dar ne-am pierdut și-tot-așa”. În această peliculă, anii trec la fel de repede, precum niște faruri prin noaptea rece. Evenimentele, peripețiile dramatice sunt expediate sub înghețul negrului care separă fiecare dintre tablouri, doar dragostea înfocată le poate străpunge. Mereu, emoția se regăsește în interferența dintre o elipsă și-o privire; o regăsim și în frumusețea fiecărui act, în pudoarea cântecelor triste, care știu să redea o dramă fără să o transforme într-o tragedie.

2- Cold War

Cold War poare conceput ca o rafinată expoziție fotografică. Cu toate acestea, e un film puternic jazzy, sonor, fiindcă muzica deține un rol important, iar coloana sonoră e concepută ca o țesătură de voci, sunete (cântece populare poloneze, jazz, imnuri staliniste), suspine alternate cu tăceri pline de semnificație (în deplină ritmicitate, precum o melodie sentimental-lascivă). Zula și Wiktor, cântăreața și muzicianul, își trăiesc la intensitate maximă elanul amoros, în acordurile jazzului, care tulbură imaginile impecabil realizate de Łukasz Żal. Precizia și profunzimea planurilor magnetizează ecranul (format 1.33, încadraturi sofisticate). Povestea lor este, în fapt, o poveste de dragoste cu reprezentanți din lumi diferite: eterna atracție a contrariilor şi dorință către o cvasiimposibilă fuziune.

3- Cold War

Cold War rămâne o demonstrație a puterii de seducție pe care o mai are (încă) minimalismul atunci când redă o tumultuoasă poveste de iubire pură. Cei doi actori, Joanna Kulig și Tomasz Kot, iluminează această fascinantă lucrare nostalgică.

4- Cold War

Regia: Paweł Pawlikowski
Scenariul: Paweł Pawlikowski, Janusz Głowacki, Piotr Borkowski
Imaginea: Łukasz Żal
Decorurile: Katarzyna Sobańska, Marcel Sławiński
Costumele: Aleksandra Staszko
Sunetul: Maciej Pawłowski, Mirosław Makowski
Montajul : Jarosław Kamiński

Distribuția:
Joanna Kulig – Zula
Tomasz Kot – Wiktor
Borys Szyc – Kaczmarek
Agata Kulesza – Irena
Adam Woronowicz – Consulul
Adam Ferency – Ministrul
Jeanne Balibar – Juliette
Cédric Kahn – Michel
Durata: 1h27min

Premii, nominalăzări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Cannes (2018) :

Categoria: Rezultatul
Palme d’Or – Pawel Pawlikowski Nominalizat
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător

Premii Academia Europeana de Film (2018):

Categoria: Rezultatul
Cel mai bun film
Tanya Seghatchian Câștigător
Pawel Pawlikowski Câștigător
Ewa Puszczynska Câștigător
Cel mai bun actor – Tomasz Kot Nominalizat
Cea mai buna actrita – Joanna Kulig Câștigător
Cel mai bun scenarist – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun monteur – Jaroslaw Kaminski Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Scris de pe februarie 23, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nimic nou sub soarele legăturilor periculoase – Newness

Mădălina DumitracheÎn plină eră a iPhone-lui și-a rețelelor de socializare online, bruscarea limitelor unei relații mai poate uimi, astăzi, pe cineva? Cineastul Drake Doremus (realizatorul emoționantei drame romantice Like Crazy și al science-fictionului Equals) revine cu o incitantă propunere în producția Newness, lansată în 2017 la The Sundance Film Festival. Acest realizator de producții indie aruncă acum o privire intimistă asupra poftelor hedoniste ale tinerilor din zilele noastre. Filmat în actualul Los Angeles, lungmetrajul aduce în prim-plan o poveste contemporană despre doi amorezi (din categoria „tinerii mileniali”) aduși împreună de tehnologie, dar legați de ceva mai profund. În pofida aspectelor facile – specifice „ritualurilor de întâlnire”-, tema e una profundă: trăinicia unei relații solide, nevoia de sacrificiu, toleranță și răbdare pentru păstrarea sentimentelor de iubire. Remarcabilă, la această producție, este și intervenția& contribuția lui Ridley Scott, cel care a semnat producția acestui film, realizat după scenariul lui Ben York Jones. Una dintre eroine (interpretată de Laia Costa) mărturisește ideea centrală încă din materialele de promovare/trailer: „I like new things – I like a lot of newness”. Tehnologia modernă, cu toate gadgeturile sale, poate face fericit pe oricine? Legături periculoase au existat de când e lumea, dar în secolul al XXI-lea, totul pare mai altfel grație aplicațiilor online. Nefiind nimic nou sub soare și cuplurile contemporane continuă să ducă aceleași bătălii pentru fidelitate, armonie și veridicitate, exact așa cum făceau părinții și bunicii lor, doar că, acum, au loc în spatele ecranelor alunecoase de unde zâmbesc – în pictograme – Valentine și Valentini postmoderni.

newness2

Martin Hallock (Nicholas Hoult) și Gabi Silva (Laia Costa) trăiesc în Los Angeles. Martin este farmacist, iar Gabi lucrează ca asistent-terapeut. Și unul și celălalt utilizează o aplicație de dating online. Așadar, doi necunoscuți își petrec weekendul navigând pe aplicația pentru întâlniri Winx/ Tinder-like app (aplicația permite glisarea de la o persoană la alta în vederea alegerii persoanei râvnite/partenerului). Opțiunile sunt nelimitate, dar nu se prea pune problema despre conexiune, ci ar fi vorba mai curând despre aventurile de-o noapte.Totuși, când Martin și Gabi se întâlnesc în mediul real, într-un bar, se bucură de companie și se trezesc pălăvrăgind până la primele ore ale dimineții. Conectarea devine interesantă și incitantă. Fascinați unul de celălalt, cei doi se grăbesc să înjghebe o relație. Focoasa aventurieră Gabi mărturisește că adoră lucrurile noi și interesante, dar se plictisește ușor, iar Martin aduce mereu vorba despre fosta sa soție, Bethany. Cu toate acestea, se întorc în apartamentul lui Martin și fac s*x. Mai târziu, Martin și Gabi vor ieși la întâlniri, apoi se vor muta împreună. Ambii excavează în căutarea adevărului despre monogamie, dar este, oare, acest tip nou de relație este iubire?

Newness1

Ambii eroi își vor avea de înfruntat tainele trecutului și însemnele relațiilor anterioare – Martin avea o mamă atinsă de nemiloasa maladie Alzheimer, dar și o soră decedată într-un accident pe când avea doar șaisprezece ani. Eroina pare versiunea feminină a lui Tomas din celebra operă a lui Milan Kundera, The Unbearable Lightness of Being. Niciunul dintre cei doi (nici Martin, nici Gabi) nu se ascultă cu adevărat, ci doar se prefac. Gabi frecventează tot felul de medii petrecărețe unde relaționează cu diferiți indivizi (Roland, Larry), dar nici Martin nu se lasă mai prejos, flirtează cu Blake. Bunăoară, cei doi cunosc diverși inși, relaționează și se-ncadrează în ceea ce azi, generic, numim, „o relație deschisă/an open relationship”. Rapid, se schimbă cadrele, personele și relația, într-un amețitor circuit. După nenumărate legături mai mult sau mai puțin amoroase, vulcanica hispanică Gabi îl părăsește pe Larry și – în cele din urmă – ajunge tot la Martin. Acesta admite că niciodată nu s-a simțit confortabil într-o „relație deschisă”. Cei doi ajunge la reconciliere și își mărturisesc dragostea unul pentru celălalt. Se decid să-și ia cât se poate de serios relația, chiar dacă s-ar putea să mai dea nas în nas cu plictisul, ba chiar și să se mai răzbune din când în când. Filmul surprinde, datorită montajului, textura emoțională și intimitatea fizică a unei relații din zilele noastre. Doar pentru că înțelepciunea comună sugerează că mai toate relațiile sunt grele, iar monogamia nu îi este destinată oricui, nu înseamnă că tinerii de azi nu realizează această situație.

Newness3

Aspectele cam sulfuroase ale așa-ziselor trăiri din vremurile actuale, superficialitatea (spionaj, „infiltrări”) asumată cochetând cu zonele mai kinky au servit realizatorilor drept „scut” pentru a prezenta o reflecție asupra cuplului de azi. Deranjând spiritele profund morale, jonglnând cu nuditatea și implicațiile sale, pelicula relevă, sub o mască aparent banal-jucăușă , dificultatea de a găsi, în lumea contemporană, relații trainice, bazate pe încredere. Doremus ilustrează într-un mod convingător această dinamică năvalnică în care cinstea și răbdarea pălesc sub dominația ispitirii și-a unei perpetue euforii. Departe, însă, de a imprima o notă dramatică asupra crizei cuplului, Newness stârnește interogații (dintre care amintim doar «Social media a distrus ordinea naturală? ») și lasă la dispoziția spectatorilor libertatea deciziilor.

Newness4

Regia: Drake Doremus

Scenariul: Ben York Jones

Imaginea: Sean Stiegemeier

Montajul: Lisa Gunning

Muzica: Gwilym Gold

Distribuția:

Nicholas Hoult – Martin Hallock

Laia Costa – Gabi Silva

Danny Huston – Larry Bejerano

Courtney Eaton – Blake Beeson

Matthew Gray Gubler – Paul

Pom Klementieff – Bethany

Albert Hammond Jr. – Roland

Jessica Henwick – Joanne

Durata: 112 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Nimic nou sub soarele legăturilor periculoase – Newness

Scris de pe septembrie 15, 2018 în Actualitate, Cinema, Film, Morală, Moravuri, Postmodernitate, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , ,

Dreptate în amurg – Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas

O dramă epică, din Franţa secolului al XVI-lea (feudalismul în declin),  Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas, îl aduce în prim-plan pe Mads Mikkelsen (A Royal Affair, Valhalla Rising, Hannibal) în rolul unui negustor de cai ce-şi caută dreptatea într-o lume a violenţei şi a fanatismului. Prima adaptare a nuvelei Michael Kohlhaas, de Heinrich von Kleist (reprezentant de seamă al romatismului german) a fost făcută în 1969 de Volker Schlöndorff.  Pelicula, realizată de Arnaud des ­Pallières în 2013,  a fost prezenatată în competiţie, la Festivalul de Film de la Cannes. Regizorul  a fost atras de forţa textului scris de Kleist, precum a fost marcat şi Franz Kafka (Autorul celebrului Procesul mărturisea: “Nuvela Michael Kohlhaas se citeşte aşa cum urmărim o flacără aprinsă”).

Avem, aşadar, de-a face cu povestea (reală, la bază) unui negustor de cai care se pomeneşte că este pradă arbitrarului unui baron. Ca să-şi recupereze prejudiciul, Michael va mobiliza o armată de ţărani, din provincia în care trăia. Pentru a-i da credibilitate unui personaj atât de puternic, Arnaud des Pallières i-a oferit această partitură danezului Mads Mikkelsen, unul dintre cei mai în vogă actori europeni. Alegerea a fost înţeleaptă fiindcă trupul viguros, chipul brăzdat de linii ce-l fac şi mai expresiv, privirea dârză, plină de inteligenţă însumează şi rezumă forţa telurică pe care o degajă acest personaj.  Mutată din Germania în Franţa (Cévennes) medievală, acţiunea  lungmetrajului are în centru un crescător de cai – onest,  inteligent şi educat, dar fără să fie bogat sau savant – care  se confruntă cu un mic senior  (uşor degenerat). Nobilul (Swan Arlaud), moştenitorul îngâmfat, îi cere lui Michael un preţ imposibil pentru a avea dreptul de-a trece peste pământurile sale (deşi legea censului fusese abolită). Neavând cum să achite suma pretinsă, Michael se vede nevoit să lase gaj doi dintre superbii săi armăsari. La câteva săptămâni distanţă, cei doi cai superbi ajunseseră lipsiţi de valoare fiindcă fuseseră ultra-solicitaţi şi brutalizaţi. Hotărât să nu tolereze asemenea abuz, negustorul se plânge seniorului. După nenumărate refuzuri ale autorităţilor, soţia sa încearcă să obţină un favor chiar din partea Curţii. Din păcate, soarta este aspră, iar cu cât Michael se încăpăţâna să-şi ceară drepturile, se alegea cu mai multă violenţă. Când îşi pierde soţia (urmare a vizitei la Curte), se hotărăşte să-şi facă singur dreptate. Îşi strânge o adevărată armată de ţărani şi luptă contra injustiţiei. Totuşi, Michael Kohlhaas nu este povestea unui haiduc oarecare, sunt implicate, aici,  justiţia şi morala, justiţia şi violenţa, justiţia şi orgoliul, justiţia şi credinţa. O dezbatere de natură morală se creează în dialogul dintre Michael şi Prinţesă (Roxane Duran); cum să repare ea ofensele primite de Kohlhaas, dar cum să îl pedepsească pentru crimele comise? Răspunsul va fi la fel de absurd ca orice răspuns “administrativ”, de aceea nu ne surprinde faptul că Franz Kafka adora textul lui Kleist.

The Legend of Michael Kohlhaas

Într-o aparentă liniaritate, povestirea degajă, încet-încet, suflul filosofic, politic şi spiritual al unui subiect complex şi atemporal. Spectatorii care îi cunosc filmografia lui Mads Mikkelsen vor putea regăsi anumite scene desprinse parcă din A Royal Affair, însă nu-l pot acuza de manierism (cadrul istoric este asemănător în cazul celor două pelicule). De la început până la sfârşit, eroul său nu se modifică, rămâne un om fără frică, ezitări sau slăbiciuni. Finalul peliculei este de-o ironie crudă pentru personaj şi neaşteptat pentru spectatorul de secolul XXI.

Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas are, aparent, rigoarea unui film istoric – prin lentoare, austeritate, costume -, dar este o creaţie expresionistă prin hieratismul venit din interioritatea personajului  şi prin compoziţia naturalistă a cadrelor. Calităţile peliculei ţin şi de ştiinţa de-a alege decorul natural – un ţinut pietros şi auster, scăldat de o lumină rece, având permanent un fundal (agasant) de bâzâit de muşte sau ţârâit de greieri, peste care vine acompaniamentul coloanei sonore – o muzică pregnantă, apăsătoare chiar. Neliniştea mută a sufletului pare să ţâşnească dintre acele stane de piatră, brumate. Negrul domină personajele în cadrele de iarnă şi de toamnă. Dialogurile sunt rostite într-o limbă sobră, dar nu voit “veche”, anacronică. Distribuţia e aleasă riguros; germanul Bruno Ganz (Guvernatorul) se alătură francezului Denis Lavant (Teologul, în textul lui Kleist, Luther) şi dau greutate afişului. Bruno Ganz aduce o tuşă fină de ironie în rolul guvernatorului, iar Denis  Lavant imprimă morala cărţii ce-a stat la baza ecranizării.

Filmul realizat de francezul Arnaud des ­Pallières este o adevărată odisee despre “odioasa perversitate a lumii”, idee care l-a scos din minţi pe Heinrich von Kleist (autorul s-a sinucis la vârsta de 34 de ani, sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec). Injustiţia îi provoacă omului cinstit o adevărată răscolire a sentimentelor, îl pune faţă în faţă cu sine, cu comunitatea, cu statul şi cu divinitatea, şi, mai ales, cu umilinţa. Kohlhaas devine un erou apropiat spectatorului contemporan pentru că fiecare a încercat, măcar odată, sentimentul de revoltă în faţa unei puteri indiferente, ostile şi oarbe. Michael Kohlhaas se luptă pentru fiecare dintre oamenii oneşti, el apără principiile.

Age of Uprising

Regizor: Arnaud des Pallieres
Scenarist: Arnaud des Pallieres, Christelle Berthevas, Heinrich von Kleist
Operator: Jeanne Lapoirie
Producător: Serge Lalou
Monteur: Sandie Bompar

Distribuţia

Mads Mikkelsen (Michael Kohlhaas)
Mélusine Mayance (Lisbeth)
Delphine Chuillot (Judith)
David Bennent (César)
David Kross (Cler)
Bruno Ganz (Guvernatorul)
Denis Lavant (Teolog)
Swann Arlaud (Baronul)
Roxane Duran (Prinţesa)
Paul Bartel (Jérémie)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or – nominalizat: Arnaud des Pallieres

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Libertate – Egalitate – Fraternitate

Marianne

Mottoul republican care împodobeşte frontispiciul clădirilor publice franceze tronează în linişte de mai bine de două sute de ani. Triada “Libertate-Egalitate-Fraternitate” încă mai incită spiritele, invitându-ne la întrebări legate de aceste  trei concepte.

Filosofia ne învaţă că adevărul este abrupt şi ne incită. Nu din plăcere, poate doar cea a sofiştilor, ci din nevoie, dintr-o cerinţă critică, precum cea din epoca Luminilor care a reanalizat concepte vechi, ce păreau certitudini  se impune analiza.

Aceeaşi nevoie ne face să reanalizăm astăzi aceste concepte. Precum ideile luminoase de pe cerul lui Platon, libertatea, egalitatea şi fratenitatea păreau intangibile; totuşi, faimoasa trilogie pare a fi ameninţată, sub unele aspecte, de pericol.

Putem observa cu repeziciune cum, prin derivare lingvistică, cuvântul libertate a ajuns liberalism, cuvânt ce ne duce cu gândul la marfă. Indirect, acesta subminează fundamentele spirituale ale fiinţei umane.

Libertatea poltică ar fi lipsită de sens dacă nu ar face referire la fiinţe, înzestrate cu libertatea metafizică, capabile să-şi aleagă o conduită. Această libertate  înseamnă să fii o persoană cu demnitate umană.

Determinismul filosofic afirmă că libertatea n-a fost decât un concept pur teoretic. Noi toţi credem că această libertate pe care nu o putem înţelege, deoarece inteligenţa noastră doar gândeşte problema, după cum spune Bergson, nu poate concepe decât  determinări.

Cei care au cerut libertatea politică, în veacul al XVIII-lea, în special, au făcut-o în numele libertăţii metafizice, precum Voltaire, Rousseau şi Kant. Acestei  libertăţi, aparent lipsită de sens, i-au atribuit un conţinut moral. Libertatea noastră înseamnă să fim nişte fiinţe raţionale, care să acţioneze în conformitate cu preceptele  morale sau ca raţiunea să ne guverneze conduita. O conduită bună este una autonomă, dar al cărei maxim este universal, virtutea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi şi trebuie să fie un scop, nu un mijloc.

Regăsim aici o limită a ei, dacă ne gândim la Emile sau Critica raţiunii practice, la cerinţele morale sterile din Evanghelii. Această cerinţă kantiană prevedea respectarea normei morale. Mai târziu, romantismul, o va transforma în inefabilul  ego transcendent.  Din acest “eu” romantic (incomunicabil), va trece, prin avataruri succesive precum “sinceritatea gidiană (a lui Gide), autenticitatea sartriană, stranietatea radicală a eroilor lui Camus (el însuşi kantian) sau, în final, la libertatea şaizecişioptistă şi ridicola sa interdicţie  de a interzice.

De-a lungul istoriei, constrângerile abuzive sau artificiale au făcut din libertate un act himeric, despre care însuşi Gide spunea în  Fructele pământului: ”Înspăimântător, o libertate care apasă mai mult decât o sarcină.” Cu certitudine, nu se mai poate vorbi de mult despre libertatea de tip kantian.

Înainte de a muri, Jean-Paul Aron, a aruncat o privire lucidă, plină de strigăte sfâşietoare, asupra inconsitenţei noastre funciare: ”Modernitatea  trăieşte în momente halucinante, greu de identificat. Acest lucru duce la o succesiune frenetică de moduri care se anulează unele pe altele..şi asta pentru totdeauna. Trăim în nimic, vidul unei lumi îngheţate.”

( Sud-Vest Duminică – 02/21/88). Aceste propoziţii, aproape profetice, nu spun totul, dar indică esenţialul. Să nu ne mire că libertatea ne face pe toţi sclavi.

Astăzi,  egalitatea a devenit o valoare ce a căzut în dizgraţie în societatea contemporană. Aceste fapt se poate constata cu uşurinţă, dacă luăm sub observaţie S.U. A şi Franţa, locul în care s-a născut triada “Libertate-Egalitate- Fraternitate”. Există obiceiul de a compara mereu societatea nord-americană liberală, unde valoarea libertăţii primează în toate, şi cea franceză, unde, dimpotrivă, noţiunea  de egalitate prevalează.

Dacă această opoziţie schematică este puţin caricaturală, este clar că în Franţa, în cadrul tripticului de valori ale acestei republici, într-adevăr,  egalitatea ocupă locul central.

Valoarea care pare mai încurajatoare în societatea franceză actuală este egalitatea. Cererea francezilor pentru egalitate se reflectă, azi, în varii domenii: atât în accesul la ocuparea forţei de muncă, responsabilităţi, educaţie, petrecerea timpului lber ş.a.m.d. Francezii doresc reintroducerea acestei valori în modelul social.

Analizând cifrele din lumea afacerilor, se poate sesiza că francezii preferă o concentrare mai mare asupra măsurilor de compensare; doresc să maximizeze minimul cu scopul de a ajunge la egalitarismul perfect, îmbunătăţind lotul celor defavorizaţi. Confruntându-se cu un sentiment crescând de perturbare al echlibrului dintre acţionari, patroni şi salariaţi, francezii preferă o repartizare mai echilibrată a profiturilor către cei mai săraci. (Francezii  fac parte dintre popoarele declarat anticapitaliste.)

În lumea politică franceză actuală, se observă o mai mare cerinţă pentru egalitate şi moralitate. Locuitorii din Hexagon pretind elitelor politice mai multă moralitate, doresc reducerea mandatelor duble şi vor ca egalitatea să fie cât mai vizibilă şi în această sferă. Puternic ataşaţi de această valoare, francezii consideră că egalitatea este astăzi în declin şi de aceea doresc ca toate condiţiile de realizare ale acestei valori să fie mai stabile.

Se pare că democraţia (un vot are valoare) este o ficţiune comodă, dar este cel mai potrivit model de guvernare în lumea actuală. Câteodată, prea multă democraţie poate ucide republica şi asta se poate vedea  în cazul excesului de opinii din preajma alegerilor electorale. Egalitatea riscă şi ea, din perspectiva conceptuală, să devină o noţiune ambiguă, atunci când reflectă lipsa de diferenţiere şi efectul multiplicator adus de mondializarea fără discernământ. Comunitarismul poate induce mari crize de identitate şi poate duce la înghiţirea individului de grupuri, comunităţi.

Cea de-a treia valoare a revoluţionarilor (comunarzilor) francezi, fraternitatea,  rima perfect cu o cauză comună, excluderea răului din rândurile celor care aveau o altă apartenenţă. Astăzi, apartenenţa se poate face la orice grup, fie religios, fie sportiv, fie artistic, sau etnic. De aceea, limitele departajării simpatizanţilor se face mai greu şi totuşi se mai poate întâlni ura sau dezacordul faţă de cei care nu aparţin unei grupări. Nu trebuie să uităm că prima crimă a apărut dintr-o rivalitate fraternă: Abel şi Cain. La fel, prima tragedie clasică, Antigona,   s-a născut pe baza unei rivalităţi dintre doi “fraţi- inamici”: Eteocles şi Polinice, fiii nefericitului Oedip. Cetatea Roma s-a  născut pe rămăşiţele luptei dintre doi fraţi: Romulus şi Remus.

Aşadar, pentru a vorbi despre fraternitate, trebuie să omitem faptele rele, să recurgem la reconciliere şi să plătim o taxă pe uitare, amintindu-ne vorbele lui Plotin:“Omul înţelept este uituc.” Prin urmare, este bine să nu uităm să iertăm, ca la rândul nostru şi noi să putem fi iertaţi. Pascal este cel care ne reaminteşte despre creştinism (cel confiscat de Republică):” Deismul şi ateismul, iată două lucruri pe care religia creştină aproape că le detestă la fel.”

Şi, astfel, revenim la cele spuse de Bergson: “Democraţia proclamă LIBERTATEA şi reconciliază cele două surori-inamice, reamintindu-le că sunt surori, punându-le deasupra FRATERNITĂŢII.” Fraternitatea este, deci,  esenţială între aceşti termeni relevând esenţa evanghelică a democraţiei şi că motorul ei este iubirea.

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web