RSS

Arhive pe etichete: Literatură clasică

Super-mustața lui Kenneth Branagh – Murder on the Orient Express

Kenneth Branagh îl rejuvenează pe miticul Hercule Poirot – „cel mai belgian erou din literatura britanică” – într-un film elegant, cu nuanțe vintage, Murder on the Orient Express, într-un ritm bine-dozat. Mai ales că, în cvasitotalitatea lor, cărțile polițiste nu se cer re-citite. Nici că se putea imagina un „moștenitor” mai șarmant pentru opera celebrei Agatha Christie! Există la Agatha Christie o adevărată rigoare a textului, o manieră specială în care sufletul omenesc este disecat într-o aparent banală conversație și acest fapt ține de măreția literaturii clasice. Iată că artistul preocupat – în egală măsură – de monologurile shakespeariene, dar și de poveștile clasice, se interesează (și) de micul univers al Agathei.

Calmul unei confortabile și luxoase călătorii cu Orient-Express-ul este bulversat de o crimă. Cei treisprezece pasageri sunt suspectați de faimosul detectiv Hercule Poirot, care se lansează într-o cursă contra cronometru pentru a-l identifica pe asasin, înainte ca acesta să mai dea încă o lovitură.

Murder on the Orient Express 1

Chiar dacă și-a manifestat direct preferința pentru ecranizările comerciale (Frankenstein, Cinderella sau blockbustere precum Thor), numele lui Kenneth Branagh va rămâne mereu asociat cu regia din zona operelor lui Shakespeare. Și cum nu i-ar fi plăcut să rămână cantonat doar în această arie strictă, actorul-realizator „a atacat” scrierile unui alt pilon al literaturii britanice: Agatha Christie. Într-o altă ordine de idei, s-ar putea spune că l-a mai „scuturat puțin de praf” pe Hercule Poirot, care zăcea în naftalină, nefiind luat în seamă decât de-o serie T.V. britanică. Preluând chiar el rolul detectivului belgian, Branagh s-a decis să îi confere o alură de veritabil erou, în sensul contemporan al termenului. Pentru a fi pe deplin convins de capacitatea deductivă incredibilă, ne prezintă o introducere (prologul – inedit și autonom de intriga romanului) plină de ritm, în care super-inteligența personajului apare precum o „super-putere” asociată – concomitent – cu efectul comic (posibil, inspirat de recentele adaptări după Sherlock Holmes). Cu un soi de cabotinism (asumat), Branagh a reușit în cele mai multe puncte ale scenariului să ofere un joc suficient de atractiv pentru toți spectatorii care cunoșteau deja povestea.

Murder on the Orient Express 4

Din materialul de origine, acest nou film nu a modificat decât unele caracteristici minore ale personajelor, începând cu naționalitatea și terminând cu asocierea eroilor de pe ecran cu o distribuție credibilă (de cinci stele !). Branagh a rămas fidel romanului, așa cum procedase și Sidney Lumet în versiunea din 1974, dar a îmbunătățit – prin interpretarea actoricească și montaj – psihologia propriului său rol. Un singur minus ar putea atenua prestația sa: accentul „fals -britanic”, accentuând prea mult dimensiunea iconoclast-burlescă dorită. Adesea, întorsăturile din scenariu sunt urmate de momente de introspecție. Și, pentru că e aproape imposibil să nu compari această nouă versiune cu cea din 1974, trebuie adăugată suita de prezențe – Judi Dench, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Penélope Cruz sau Daisy Ridley (cota acestor actori atrage numeroși spectatori) – care încearcă să mențină ștacheta cât mai sus, așa cum o făceau, anterior, fermecătorii Lauren Bacall, Jacqueline Bisset, Sean Connery, Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Albert Finney. Se cuvine o mențiune specială pentru mai puțin celebrul Leslie Odom Jr., care – prin intermediul personajului său – lansează subtile aluzii la segregare (inexistente în roman și care nu apar nici în prima ecranizare). Printre asemenea prezențe, personajele secundare nu au prea mult loc. Kenneth Branagh se joacă, abil, cu spectatorii săi, conducându-i pe piste false, iar la deznodământ, toate personajele sunt aliniate în fața lui Poirot, într-un tunel, în vreme ce Orient Express-ul e blocat în zăpadă.

Murder on the Orient Express 2

Cineastul devine omniprezent pe ecran, îndreptându-se către ultimul act în care judecata morală se relevă ca o veritabilă provocare, în această intrigă. Cu o vădită tentă hitchcockiană, regia semnată de Branagh permite re-descoperirea tensiunii acestui clasic „whodunit”. Adevărata plusvaloare din noua ecranizare e asigurată de calitatea estetică care-a făcut posibil ca acest tren de lux să devină locul propice unui thriller psihologic. Frumusețea peisajelor hibernale (filmate în zona Chamonix) e contrapunctată de încordarea din spatele ușilor închise (decorurile din interiorul trenului au fost realizate în studio) și se face și mai vizibilă atunci când personajele ies din vagon. Așadar, am putea spune că modernitatea și respirația personajelor alimentează ritmul acestui film în care intriga (destul de sumară) se rezolvă printr-o lovitură de teatru și permite transformarea morală. Branagh a insuflat o anumită gravitate personajelor, iar lui Poirot i-a conferit, pe lângă silueta pitorească, o anumită obstinație solitară (eroul e conștient de potențialul său, dar și de o anume inadecvare) pentru a demasca adevărata natură umană.

Murder on the Orient Express 3

În afara divertismentului și a efectelor generate de mișcările camerei, se impune o reflecție asupra pierderii și-asupra doliului, o analiză mai clară despre bine și rău. Ca nu cumva – dacă realizatorii își vor pune în minte să ne dea jaloane într-o posibilă (viitoare) croazieră pe Nil, spectatorii să nu fie luați prin surprindere de fluctuațiile curenților/curentelor de la Fox.

Murder on the Orient Express 5

Regia: Kenneth Branagh

Scenariul: Michael Green (după romanul Murder on the Orient Express de Agatha Christie)

Imaginea: Haris Zambarloukos

Decorurile: Jim Clay

Costumele: Alexandra Byrne

Montajul: Mick Audlsey

Muzica: Patrick Doyle

Productori: Simon Kinberg, Ridley Scott, Mark Gordon, Kenneth Branagh, Michael Schaefer, Judy Hofflund

Producția: Scott Free Productions, The Mark Gordon Compagny, Kinberg Genre

Distribuția:

Kenneth Branagh – Hercule Poirot

Johnny Depp – Edward Ratchett

Michelle Pfeiffer – Caroline Hubbard

Josh Gad – Hector MacQueen

Willem Dafoe – Gerhard Hardman

Derek Jacobi – Edward Masterman

Daisy Ridley – Mary Debenham

Penélope Cruz – Pilar Estravados

Judi Dench – Prințesa Dragomiroff

Leslie Odom Jr – Dr Arbuthnot

Durata: 1h49 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Super-mustața lui Kenneth Branagh – Murder on the Orient Express

Scris de pe iunie 10, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , ,

Prosit, Kinder! – Risipitorul

Contrar aparenţelor, pentru tinerii din generaţia „ipod & social media users„, există şi alte opţiuni: să citească şi să joace teatru. Astfel, şaizeci de copii, cu vârste cuprinse între şapte şi optsprezece ani, coordonaţi de o echipă de actori profesionişti (Petrică Voicu, Diana Vladu, Raluca Urea, Ştefan Ruxandra şi Laura Vasiliu) sunt familiarizaţi cu universul literaturii şi al spectacolului. Teatrul Vienez de Copii a reuşit să educe şi să anime atât participanţii, cât şi publicul care le-a vizionat producţiile artistice de-a lungul timpului.

Spectacolul Risipitorul, prezentat de trupa de copii, are la bază textul cu acelaşi nume, scris de autorul vienez Ferdinand Jakob Raimund în 1833. Actor la bază, a jucat în diverse trupe de teatru, apoi a scris el însuşi texte dramatice aşa cum a fost cea care i-a adus şi ultimul său mare succes financiar şi artistic, Risipitorul. Alături de Johann Nepomuk Nestroy, Raimund a rămas un reper artistic al literaturii dramatice vieneze din perioada Biedermaier. Forma tradiţională a teatrului vienez a fost dezvoltată şi de acest autor, influenţând-o până în secolul al XX-lea.

Risipitorul

Regizorul a valorificat cu inventivitate o piesă în trei acte, transformând-o într-un spectacol cu însuşiri muzicale, adaptate publicului tânăr din secolul al XXI-lea. Astfel, Petrică Voicu a conjugat textul (adaptarea textului original de Sylvia Rotter) cu mijloace audio-vizuale (muzică live şi proiecţii video) cu resursa umană (trupa de copii-actori) obţinând un divertisment de calitate pentru un public destul de pretenţios (copii şi adolescenţi). Tema spectacolului propus este puterea devastatoare conţinută în textul de factură romantică. Personajele sunt decupate net, iar aerul puţin didacticist al finalului e atenuat prin muzică şi ecleraj. Finalizarea scenică este o reuşită vizibilă, având în vedere eterogenitatea trupei.

Încercarea lui Andrei Costinescu de a-l portretiza pe Julius von Flotwell este desenată cu acurateţe dramatică. Tânărul simpatic, dar destul de naiv, Julius von Flottwell, devine posesorul unei averi considerabile, graţie iubirii sale sincere pentru o fată frumoasă, dar săracă. Textul vienezului Raimund este un basm cu accente de dramă, care avea meritul de a reliefa calităţi precum dragostea necondiţionată, statornicia şi devotamentul. Junele von Flottwell, ipostaziat de Andrei Costinescu aduce un suflu impetuos în relaţia cu iubita-zână. Ca în orice basm, fata săracă din pădure era, de fapt, o zână şi, ca orice zână bună, Cheristane venise pe Pământ pentru a face bine cu ajutorul perlelor din coroana sa. Magia îi joacă o uşoară festă, făcând-o să se îndrăgostească, la rândul ei, de simpaticul Julius. Ea îi dăruieşte lui aproape toate perlele schimbând astfel situaţia financiară a familiei von Flottwell. Înainte de a-şi relua locul între zâne, Cheristane creează un spirit, Azur, pentru a-i oferi protecţie permanentă iubitului ei, Julius.

Dar Ferdinand Raimund, ca orice autor din epoca romantică, relevă natura decăzută a pământenilor prin acţiunile omului Julius von Flottwell. După ce se îmbogăţeşte, tânărul îşi schimbă stilul de viaţă. Orbit de puterea banilor şi de ascensiunea socială (devine castelan), nu mai este apt să distingă adevăraţii prieteni şi devotamentul real, lăsându-se pradă unei vieţi pline de risipă. De-a lungul acestei întregi „traiectorii”, Andrei Costinescu lasă să se vadă unele slăbiciuni actoriceşti (gesturi stângace, propria-i corporalitate stânjenindu-l parcă).

Tablourile scenice nu păcătuiesc prin aglomerarea semnelor, utilizând mai mult energia debordantă a interpreţilor şi eclerajul. Alternarea planurilor celest – terestru se face glisând cu uşurinţă. Zâna Cheristane / iubita din pădure este o prezenţă relevantă prin distincţia şi rostirea scenică plină de acurateţe a Ioanei Mârlogeanu. Patetismul sinuos şi uşor ambiguu al personajului sunt valorificate cu succes de interpretarea tinerei Ioana Mârlogeanu, o apariţie serafică şi puternică deopotrivă.

Slăbiciunea lui Julius este repede speculată de valetul său, Wolf (Wolf = lup), care-l va jefui. Vlad-Alexandru Dulea este un valet care-şi manifestă micimile cu mult sârg. Datele comico-dramatice atrag imediat simpatia publicului, mai ales că au trimiteri directe în actualitate. Intriga este condimentată cu elementul sentimentalo-lacrimogen (specific perioadei în care a fost redactat textul): iubirea pentru fata Preşedintelui. În plină epocă a „mariajelor-afacere”, Julius este nevoit să se dueleze cu Baronul Flitterstein. Adrian Apopei conturează cu haz un baron rănit în duel. În felul acesta, Flottwell se vede nevoit să fugă împreună cu Amalia. Micuţa Andreea Nemil desenează scenic, din tuşe pline de aplomb şi gingăşie, o tânără prusacă aflată între iubire / pasiune şi devotament filial.

Acţiunile ilariante reuşesc cu succes în cazul Cavalerului Dumand în varianta scenică a lui Alexandru Mădăraş, dar şi a „bătrânei” din munţi. Apariţia în travesti a lui Sorin Ivan e una înveselitoare: nu poţi face altceva decât să râzi în cazul acestor două interpretări pline de savoare comică.

Morala burgheză dictează ca personajul nesăbuit „să plătească”. Aşa se face ca în actul final, Julius să revină acasă îmbătrânit şi sărăcit. Pierduse tot: banii, casa, soţia şi copilul. Printr-o întorsătură „din condei”, neajunsurile lui Julius dispar datorită spiritului creat de zâna Cheristane. Spiritul Azur, în ipostazierea Denisei Trăistaru, este cerşetorul care beneficiază de generozitatea lui Julius, pe tot parcursul primei părţi. Gravitatea abordării Denisei Trăistaru reaminteşte că acest personaj este „vocea” Moralei.

Drama începe în momentul în care Julius cade pradă disperării şi încearcă să se sinucidă. Totuşi, el este salvat şi redevine bărbatul înstărit de odinioară deoarece Azur îi înapoiază perlele pe care Julius i le oferise ca „pomană”. Finalul fericit este celebrat atât în plan terestru: se mută înapoi, alături de fidelul său slujitor, Valentin, dar şi în plan celest: o revedere cu Cheristane în nesfârşita împărăţie a iubirii.

Slujitorul devotat, Valentin (însuşi Ferdinand Raimund interpretase acest rol în 1836), portretizat de Dani Posdărăscu a lucrat cu seriozitate şi răbdare, compunând un personaj viu şi fermecător prin naturaleţe şi înzestrarea nativă pentru scenă. L-a secondat, cu succes, partenera sa, Rosa. Alexandra Şerban a excelat printr-un recitativ temperamental realizând o slujnică şi o soţie plină de vervă. Alături de Valentin şi de Rosa, au contribuit la realizarea nervului necurmat al spectacolului cei trei copii ai lor (Liesl, Hansl şi Michael).

Trupa de actori a muncit cu seriozitate sub atenta îndrumare a coordonatorilor artistici. Aceştia au lăsat povestea să se desfăşoare scenic fluent şi bine ritmat, într-un décor aerisit, dar cu trimiteri la stilul Bidermaier, stil ce se regăseşte stilizat în costumele realizate de Petra Eder. Nervul şi agitaţia continuă, însoţite de melodii simple şi vesele au amplificat reacţia sălii. Fără a aduce un plus de percutanţă satirei specifice textului, momentele de „cântec, joc şi voie bună” au meritul de a face să nu stagneze acţiunea, de a o prelungi într-o oarecare măsură prin mijloace specifice. Bazându-se mult pe reacţiile publicului, montarea are un caracter spontan, o formă adaptabilă la sală. Cu siguranţă, se impune supravegherea căderii în exagerări. Comportamentele scenice sunt lăudabile, aşa încât micile stângăcii sunt pardonabile.

La final, nu putem face decât să închinăm o cupă de şampanie alături de actanţii de pe scenă, în buna tradiţie vieneză, şi să spunem: „Prosit, Kinder!

Risipitorul, o piesă în trei acte de Ferdinand Raimund, Teatrul Vienez de Copii (Teatrul Ion Creangă, Sala Rapsodia – Lipscani Nr. 53)
Adaptarea textului original: Sylvia Rotter
Traducerea şi adaptarea: Sabina Topală-Ardelean, Eugenie Csackli
Regia: Petrică Voicu, după o idee de Sylvia Rotter
Coordonatori artistici: Petrică Voicu, Diana Vladu, Raluca Urea, Ştefan Ruxandra, Laura Vasiliu
Asistenţi coordonatori: Simona Grumezea, Ilona Hrestic, Mihaela Voicu
Costume: Petra Eder
Décor: Franz Merlicek
Muzica: Julia Meinx

* ) Distribuţia menţionată în articol este cea din seara de 28 octombrie 2012.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Prosit, Kinder! – Risipitorul

Scris de pe august 28, 2018 în Cultură, Educaţie, Pedagogie, Teatru

 

Etichete: , , , ,

Noaptea şi zeflemeaua

Dacă la marele Will (William Shakespeare), noaptea este personaj, apoi, în romantism şi la nenea Iancu (I.L. Caragiale), ea devine…spaţiu. În Hamlet, Macbeth, A douăsprezecea noapte, Regele Lear sau Othello, noaptea este un personaj important; în piesele O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă şi Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, este mai mult decât timp, devine décor (spaţiu) şi personaj în egală măsură.

Efervescenţa lui Caragiale pare a se înscrie sub semnul nopţii (evident, nu este noaptea romantică, fertilă în visuri, trăiri şi afectivitate, bântuită de figurile şi simbolurile marilor corespondenţe cosmice). Este noaptea încărcată de evenimente (umane), de trădări şi confruntări dramatice din prima sa comedie, noaptea retrăirii sensibile până la nevroză a unui eveniment istoric (“revuluţia”), când, sub porunca puterii de iluzionare, delirul imaginativ deformează simpla percepţie, dându-i dimensiuni apocaliptice, în Conul Leonida faţă cu reacţiunea; noaptea de veghe şi pândă a lui Pristanda, din care pornesc toate iţele intrigii în O scrisoare pierdută. Astfel, Zoe Trahanache nu mai are somn de când a pierdut epistola, Cetăţeanul Turmentat “dă cu vin şi cu bere” tot pe la miezul nopţii, Rică Venturiano ”aterizează” în camera Vetei “după zece ceasuri”, conu’ Leonida îşi ţine discursurile după miezul nopţii. Acest interval de timp creează şi un limbaj adecvat, colorat, născocitor de idei, ”fandacsii” şi gesturi enorme. Noaptea pentru Zoe e plină de coşmaruri – visează că în gazeta lui Caţavencu s-a publicat compromiţătorul bilet de amor. Pristanda fuge să spioneze şi vede comploturi la tot pasul, Farfuridi e turbat (în somn) de spectrul trădării politice. Atunci când orologiul bate ora fatală (!) 11 şi 20, micile dificultăţi cotidiene se transformă în… “catastrofe, lovituri ale soartei, tragedii” demne de Univers.

La nenea Iancu, noaptea ajunge un carnaval perpetuu, cu toate trăsăturile unui coşmar (D-ale carnavalului). O monografie a nopţii, în imaginarul caragialian, ar putea alege cel puţin trei trasee principale ale regimului nocturn: nopţile de coşmar, începute în gamă comico-dramatică ( O noapte furtunoasă), culminând cu cele din Păcat, În vreme de război, O făclie de Paşte, Năpasta, cele de descătuşare dionisiacă, inaugurate, bineînţeles, de noaptea lui Nae Ipingescu, desfăşurată în afara scenei (Conul Leonida faţă cu reacţiunea) care este, evident, o cu totul altă noapte decât aceea a titularului comediei. Fenomenologia nopţii caragialiene ar rămâne un simplu exerciţiu statistic, dacă nu s-ar sonda perspectiva şi sensurile în care fluviul de întuneric al nopţii se varsă în cel de lumină al zilei.

Un prim semnal explicit îl primim în finalul comediei Conul Leonida faţă cu reacţiunea, în care ”luminarea“, trezirea din hipnoza iluziei are loc în zori; este un pas înainte faţă de comedia anterioară, O noapte furtunoasă, în care ”clarificarea“ quid pro quo-ului de bază al construcţiei dramatice s-a făcut la ceasul târziu al nopţii, când mai era încă invocat şi aşteptat somnul recuperator. Viciile diurne (ipocrizia, absenţa unei orecare spontaneităţi morale) sunt experienţe răvăşitoare în somn, căci eul diurn caragialian joacă într-un décor nocturn. Micile suferinţe nocturne ale personajelor lui nenea Iancu sunt lipsite însă de grozăvia unor coşmaruri la care să fi complotat Universul.

“LEONIDA (îmbărbătat): Ei, vezi ? (plin de triumful teoriei) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (către cocoana) Văzuşi?”

Caragiale a introdus zeflemeaua în mentalul nostru, blocându-ne accesul la tragic. Totuşi, zeflemeaua (ca o terapeutică de supravieţuire încă de la “Junimea“) este o filosofie salubră şi (uneori) o bună terapie morală.

Caragiale
(Caragiale în costum balcanic. Fotografie realizată în anul 1900, posibil un autoportret)
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web