RSS

Arhive pe etichete: lungmetraj

Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Mădălina DumitracheEvenimentul e bulversant: dispărută de mai bine de două decenii, o femeie revine în viața fostului soț. Așa cum spunea Jean Starobinsky: „Există în disimulare și în absență o stranie forță care conduce spiritul spre zone inaccesibile”, pelicula Les Fantômes d’Ismaël aduce în prim-plan dragostea și memoria în buclă.

Noul lungmetraj realizat de Arnaud Desplechin schimbă rapid frontierele genurilor și devine ba dramă amoroasă, ba comedie, chiar și thriller, pe alocuri. Această sinteză rezervă partituri generoase unor actrițe de primă mărime precum Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg. Cineastul îmbină accentele autobiografice cu ficțiunea pură, într-o viziune proprie, dar și ca un fel de omagiu adus maeștrilor săi: Bergman, Hitchcock, Resnais și Lacan.

1 - Les Fantômes d'Ismaël (poster)

Așadar, după douăzeci și unu de ani, opt luni și șase zile, fantomele trecutelor iubiri se-ntorc de nicăieri și tulbură apele, într-o manieră unică, în egală măsură lirică, tragică, absurdă. Înainte de începerea filmărilor pentru noul său lungmetraj, viața unui cineast este răscolită de reapariția unei iubiri pierdute. Așa se face că, după mai bine de două decenii de ani, Carlotta revine în viața celui care o crezuse dispărută pentru totdeauna. Întoarcerea fostei iubiri îl găsește pe Ismaël într-o relație cu Sylvia, încercând să-și refacă viața, în timp ce lucrează la un nou film, o producție în care și viața personajului său pare că o ia razna. Trecutul lui Ismaël scoate la iveală trăiri refulate, dar și interacțiuni lipsite de profunzime; personajele trec cu lejeritate de la o lume la alta, astfel încât filmul să developeze o contrariantă intrigă. Les Fantômes d’Ismaël disimulează câteva secrete: idila ratată cu Carlotta, amorul precar, întreținut alături de Sylvia, cât și explorarea fantasmelor unui trecut în care se regăsește și un frate mort, via scenariul filmului de spionaj. În acest echilibru fragil, regăsim raporturile dintre puteri (politică, sentimentală și fizică) pe fondul unor reglări de conturi. Într-o punere în abis („film în film”), în care Mathieu Amalric întruchipează un cineast torturat, Desplechin aduce în prim-plan tipologiile care i-au jalonat filmografia. Cineastul se amuză antrenându-și spectatorii cu obsesiile sale, într-o încercare de manipulare abilă.

2 -Les Fantômes d'Ismaël

Filmul pornește pe fundalul intrigii de spionaj ca apoi să vireze către melodramă (în maniera precedentului său film – Un conte de Noël) în care triunghiul amoros amintește de o altă peliculă semnată de acest regizor – Trois souvenirs de ma jeunesse. Povestea curge liniar, optând pentru flashbackuri cu iz romanțios, pentru o reconstrucție mentală a unei vieți pierdute (cea a fratelui său, diplomatul Ivan Dedalus interpretat de Louis Garrel). Filmul pe care îl turnează personajul interpretat de Mathieu Amalric/ Ismaël, povestește aventurile lui Dedalus. Ppersonaj recurent în filmografia lui Desplechin se poate regăsi în mai multe personalități – în filmul la care lucrează Ismaël e diplomat , spion și e întrupat de Louis Garrel. Personajul e dublul ficțional al fratelui lui Ismaël, Ivan, pe care nu îl vom vedea niciodată. Replica simpatică și cu miez a unui artist torturat de demonii cu care vrea să încheie pace este chiar Ismaël, care trăiește fericit alături de Sylvia (Charlotte Gainsbourg), de profesie astrofizician. Adesea, cuplul se refugiază într-o splendidă casă de la malul mării.

3 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest cadru idilic, ca prin magie, se ivește cea pe care mai toată lumea o credea moartă: Carlotta (Marion Cotillard), prima soție a lui Ismaël, dispărută fără urmă cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Aceasta e hotărâtă să-și regăsească vechea viață, inclusiv fostul soț. Ca și personajul dispărut din filmul Vertigo (de Hitchcock), al cărui portret o fascinează pe eroina interpretată de Kim Novak, Carlotta/Marion are și ea dreptul la o pictură, singura amintire pe care Ismaël a păstrat-o de la ea. Reverența față de marele Hitch se oprește aici fiindcă aici, Carlotta seamănă disperare în jurul său, îndeosebi în cazul lui Ismaël, dar și-al tatălui său, el însuși cineast/Bloom (László Szabó). Triunghiul amoros oferă cele mai frumoase cadre din acest film – întâlnirea dintre Sylvia și un Ismaël tulburat de femeia care îi dădea sens vieții sale, până la scenele aproape suprarealiste dintre Carlotta și Sylvia (curiozitate și sete de putere, două fațete total opuse la iubirii cineastului).

4 - Les Fantômes d'Ismaël

Mathieu Amalric se încadrează perfect în acest tip de univers, iar Charlotte Gainsbourg ne uimește cu sensibitatea eterată afișată de eroina pe care o încarnează atât de vibrant. În replică, Marion Cotillard pare să fi fost o idee stupefiantă pentru distribuție. Simplă, naturală, dar răvășitoare, reprezintă feminitatea carnală. Surâsul inconfundabil o ajută pe frumoasa actriță și mai mult să contureze o ființă bulversantă, aflată la limită cu supranaturalul – o fantomă care vine să revendice drepturi din trecut, un monstru de egoism și de nerecunoștință, dar căruia cu greu îi poți aduce reproșuri. Acest „hop” din scriitură este depășit grație angajamentului total al acestei uimitoare artiste.

5 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest complex dispozitiv, problematica perspectivei (în cadrele cu tablouri precum The Arnolfini Portrait de Van Eyck sau din Renașterea italiană) evidențiază și mai bine acel „du-te-vino” stilistic greu de stăpânit. La Desplechin, pista narativă poate ascunde în ea însăși o multitudine de alte căi/posibilități, ca într-o Matrioșca, iar efectul de oglindă deformatoare este amestecat, în mod subtil, cu umorul. Multiplicarea orizonturilor poveștii și căutările teoretice oferă multiple posibilități de interpretare acestei pelicule cu nuanțe bergmaniene. Această „slăbiciune” se regăsește și în cazul metaforelor dacă avem în vedere pictura, arta în care formele pot fi abstracte sau figurative. Grație imaginii splendide, realizate de Irina Lubtchansky, Les Fantômes d’Ismaël atinge intensități pe care anumite digresiuni l-ar fi putut pune în umbră; așadar, pistele false alimentează neliniștile cineastului. În falsa ficțiune, Ismaël se confruntă cu efectele „în oglindă” – sursă de intense frustrări. Cu toate acestea, pelicula nu deviază, ci capătă forță emoțională, tinzând spre un ademenitor amestec de comic și teoretizare, așa cum rar mai întâlnim (greu de stăpânit așa combinație de monstruozitate combătută cu amor, iar moartea e privită anecdotic). Fără să teoretizeze prea mult ficțiunea, Arnaud Desplechin pune în valoare forța creatorului îndrăgostit, iar Les Fantômes d’Ismaël reprezintă o declarație de dragoste pentru ficțiune, artă, cinema și viață.

Regia: Arnaud Desplechin
Scenariul: Arnaud Desplechin, Julie Peyr, Léa Mysius
Imaginea: Irina Lubtchansky
Decorurile: Toma Baqueni
Costumele: Nathalie Raoul
Sunetul: Nicolas Cantin, Sylvain Malbrant, Stéphane Thiébaut
Montajul: Laurence Briaud
Muzica : Grégoire Hetzel
Distribuția:
Mathieu Amalric – Ismaël
Marion Cotillard – Carlotta
Charlotte Gainsbourg – Sylvia
Louis Garrel – Ivan
Alba Rohrwacher – Arielle / Faunia
Hippolyte Girardot – Zwy
Durata: 1h54

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Scris de pe august 13, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Destine la răscrucea dintre ape – The Light Between Oceans

 Mădălina DumitracheAsemenea celor două fețe ale lui Ianus (zeul ușii, al sărbătorilor, al riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, al începuturilor, dar și al finalurilor), se articulează și recenta producție – The Light Between Oceansecranizare a romanului omonim, semnat de M. L. Stedman. Realizatorul filmelor Blue Valentine (2010) și The Place Beyond The Pines (2013), Derek Cianfrance, s-a lăsat sedus de pasionanta poveste în care dragostea și datoria se vor duela și-a oferit publicului o peliculă situată la granița dintre psihodramă și melodramă.
Așadar, la câțiva ani distanță după încetarea Primului Război Mondial – undeva în Australia, pe  o insulă (Janus Rock) uitată de lume – Tom Sherbourne viețuiește alături de tânăra lui soție, Isabel Graysmark (numele ei sugerează marca tristeții). Departe de existența tumultoasă, fostul combatant, care păstrează urme (traume) ale participării la marea conflagrație, duce acum un trai liniștit.

the-light-between-oceans-1

Fericirea lor solitară este umbrită de faptul că Isabel nu poate avea copii, de aceea, frumoasa soție, după două avorturi spontane, dă semne de îngrijorare. Într-o zi, o ambarcațiune eșuată pe plaja insulei produce o schimbare majoră în viața celor doi eroi. La bordul bărcii, găsesc cadavrul unui bărbat, dar și un bebeluș în viață. Isabel își imploră soțul să ignore îndatoririle și regulile de la serviciu (falsificarea unor date, neraportarea evenimentului), să îngroape trupul bărbatului și să ia copilașul; tânăra femeie voia să păstreze pruncul pentru a-l crește ca și cum ar fi fost al lor. Din dragoste pentru soția sa, Tom se lasă convins și acceptă. Realitatea, însă, le va strica ordinea, iar secretul le va sfârteca inimile și …viața. În timpul unei vizite, pe continent, la familia lui Isabel, Tom află că, în oraș, există o femeie – Hannah/Rachel Weisz – care și-a pierdut (în mod tragic) soțul și copilul. Data dispariției lui Frank Roennfeldt (soțul lui Hannah) coincide cu cea în care  el și Isabel au găsit barca și copilașul. Răvășit de vinovăție, Tom îi trimite o scrisoare anonimă, dezvăluind că soțul ei se odihnește în pace, iar copila lor/Lucy este în viață. Noua opțiune a lui Tom stabilește o răscruce la care fericirea/căsnicia lui e pusă în balanță.

the-light-between-oceans-2

The Light Between Oceans este o melodramă bine-unsă, care beneficiază de participarea unui duo actoricesc de o mare finețe: Alicia Vikander – Michael Fassbender (un cuplu de îndrăgostiți și în viața reală, idila înfiripată chiar pe platourile de filmare ale acestei producții). Derek Cianfrance a subliniat elementele de forță, care dau o altitudine amețitoare și, astfel, a suscitat emoția la cote maxime. Povestea (ușor abracadabrantă), amestecată cu „formol” și-o estetică pastel-marin (multitudine de valuri, plaje, stânci, pescăruși), ce se aseamănă cu tablourile bunicii, va produce multe lacrimi privitorilor. Realizatorul este un artizan care nu dorește să stârnească valuri inutile și lasă, la suprafață, doar grația dureroasă a marilor povești melodramatice.

the-light-between-oceans-3

Precum Tom/Michael Fassbender, care lucrează pe post de paznic de far pentru Commonwealth, într-o insulă australiană, cu numele mitologicului Ianus, filmul este polarizat între doi versanți opuși: posibilitatea unui destin idilic sau reversul, pavat cu tragedie. Tom/Michael Fassbender întrupează perfect acest paradox. Tăcerea eroului ascunde o durere insuportabilă provocată de urmele unei copilării tulburate, dar și de traumele războiului. Titlul marchează metafora biblică și trimite la genealogia eroului, pentru că Tom se află în căutarea unui „paradis pierdut”. Imaginile de pe ecran grăiesc de la sine: din pricina faptului că i-a cedat soției sale o noapte și nu a vegheat lumina farului – alegorie pentru bine și rău – conștiința i se tulbură, iar suita de tragedii ce se vor abate asupra vieții acestui cuplu devine un fatum anunțat (semnalizat și de pianul dezacordat din coloana sonoră). Disputa dintre dragoste și datorie s-a iscat, iar cadrele scăldate de lumina surprinsă de Adam Arkapaw (operatorul de la Macbeth de J. Kurzel) ne duc cu gândul  la peliculele lui Terrence Malick, încărcate de logica „suflului divin”. Oceanul dezlănțuit, natura de nestăvilit (peisaje filmate în Noua Zeelandă și Tasmania), concentrarea pe problemele psihologice ale personajelor, situate în spații virgine –  tot dispozitivul unei dulci claustrări solicită, din partea spectatorului, respectul pentru natură și determină o anumită înțelegere față de capriciile ei.

the-light-between-oceans-4

Permanent între două mări, caracterul lui Tom devine dual. Apele oceanului  guvernează sentimente și destine, peisajul ia forma gândurilor, iar povestea capătă un aer metafizic, grație operatorului de imagine. Cianfrance nu-și poate ascunde sensiblitatea pentru cinema-ul clasic: adaptarea romanului lui M. L. Stedman se aseamănă cu cele mai izbutite melodrame ale lui Joseph L. Mankiewicz  (The Ghost and Mrs. Muir).

Totuși, în afara citării unor maeștri ai genului, melodrama realizată de Cianfrance nu este lipsită de unele căderi – ritmul induce ideea de monomanie. Scenele de cruzime se derulează în afara câmpului și lasă privitorul să-și închipuie suferințele îndurate de protagoniști. Ferecat în tainița gândurilor sale apăsătoare, Tom păstrează enigma din The Light Between Oceans. În egală măsură fragilă și pasională, Isabel/Alicia Vikander îl bulversează prin natura ei organică, așa cum o face și natura disperată a eroinei interpretatate de Rachel Weisz. Astfel, lungmetrajul nu ne oferă mereu moment-cheie. Pe alocuri, ca în orice melodramă, muzica lui Alexandre Desplat ține ritmul (cântul unei femei, plânsetul unui copil) și marchează tensiunile. Michael Fassbender are o carismă incredibilă, iar frumusețea actorului nu este torpilată de emoțiile pe care le transmite personajul său; bărbatul torturat atât de trecutul chinuitor, cât și de evenimente din actualitate – ce-i tulbură conștiința – demonstrează o putere de concentrare fără seamăn.

the-light-between-oceans-5

Derek Cianfrance își confirmă măiestria în a picta fresce tragice, devoalând obscuritatea din spatele luminii și monstruozitatea ascunsă după bunătate – mereu două fațete ale aceluiași chip. Elegant și serios, filmul The Light Between Oceans, romanesc, dar și romantic, ar putea face să plângă chiar și o stană de piatră.

the-light-between-oceans-5

Regizor: Derek Cianfrance
Scriitor: M. L. Stedman
Scenarist: Derek Cianfrance
Operator: Adam Arkapaw
Muzica: Alexandre Desplat
Producător: David Heyman
Monteur: Jim Helton, Ron Patane

Distribuţia:
Alicia Vikander (Isabel Sherbourne)
Rachel Weisz (Hannah Roennfeldt)
Michael Fassbender (Tom Sherbourne)
Caren Pistorius (Adult Lucy Grace)
Emily Barclay (Gwen Potts)
Anthony Hayes (Vernon Knuckey)

Durata: 132min.

Premii, nominalizări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Veneția, 2016

Leul de Aur: nominalizat – Derek Cianfrance

Premiul Juriului: nominalizat – Derek Cianfrance

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Destine la răscrucea dintre ape – The Light Between Oceans

Scris de pe august 7, 2020 în Cinema, Iubire, Melodramă

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Mădălina DumitracheVeșnic neliniștită și mereu în căutarea unor răspunsuri la întrebările  existențiale care nu-i dau pace, Greta Gerwig s-a impus în rândul cineaștilor americani drept un „Woody Allen la feminin”. În spumoasa comedie romantică Maggie’s Plan, descoperim o ființă apropiată mai mult de eroinele lui Jane Auste și aflăm (din nou!) că destinul ar trebui lăsat să-și urmeze cursul, oricât de priceput „matchmaker” ai fi.

Pelicula iese puțin din linia tradițională a comediilor romantic (peliculele catalogate „chick- flick”) cu  cu care Hollywood-ul și-a obișnuit spectatorii. Regăsim un New York agreabil în care Ethan Hawke și Julianne Moore intră perfect în piele unor universitari egocentrici și manipulatori. În galeria cu portrete atipice, din Maggie’s Plan, fantezia și farmecul interpreților, dar mai ales animația din metropola americană rivalizează cu viața pariziană. Eroinele newyorkeze pot în orice moment concura, la capitolul originalitate, cu cele din Orașul Luminilor, iar frecventele nevroze ale personajelor seamănă perfect cu cele ale oricărui intello parizian.

Maggie's Plan 0

În centrul acestei originale pelicule, regăsim goana după fericire, iar protagoniștii vor explora teritorii neumblate cu o inepuizabilă energie în arta comunicării. Realizatoarea (fiica celebrului dramaturg Arthur Miller) a mizat pe asemănarea îndeletnicirilor femeilor moderne (Paris vs. New York) și-a evidențiat permanenta preocupare pentru menținerea unei juste balanțe între viața de familie și cea profesională. Întocmai pariziencelor, și femeile newyorkeze urmăresc cultivarea spiritului, dar și obținerea  unui stil propriu, original, în privința vestimentației. Personajele din această savuroasă comedie romantică își bat capul cu viața sentimentală și trec prin nenumărate situații delicate (frustrare, dragoste, căsnicie, poziție socială, copii, divorț, teamă, singurătate, devotament, potrivire vs. nepotrivire), dar întotdeauna „cu multă clasă”.

Maggie's Plan 1

Așadar, Maggie (Greta Gerwig) – o trentagenară plină de viață din New York – lucrează în educație (The New School) și pare mulțumită de sine. După mai multe nereușite în dragoste, se decide să conceapă un copil pe căi mai neortodoxe, prin inseminare artificială, donatorul fiind Guy, un simpatic antreprenor particular (șarmantul Travis Fimmel) din piața din care ea își făcea aprovizionarea. Când îl întâlnește pe briliantul profesor John Harding (Ethan Hawke), un intelectual (specialist în „ficto-critical anthropology”) cu veleități de romancier, Maggie se îndrăgostește cu adevărat și, astfel, își schimbă radical planurile. Situația nu e nici pe departe roz pentru că John stagnează într-o căsnicie nefericită alături de Georgette (Julianne Moore). Glaciala femeie – concentrată doar pe carieră – este o narcisistă îmbătată de propriile succese profesionale care își neglijează soțul și pe cei doi copii. Cu ajutorul prietenilor săi excentrici și amuzanți -Tony și Felicia – Maggie (se caracterizează autoironic „a little bit stupid ”) urzește un plan care complică viețile tutoror, dar îi și unește în moduri ilare și surprinzătoare (în maniera în care definea Tony viața sa conjugală: „It’s what keeps my wife in post-modern choreography and me in self-loathing”).

Maggie's Plan 2

La câțiva ani distanță, John o va părăsi pe Georgette și se căsătorește cu Maggie-cea-organizată. Fetița născută în timpul mariajului va crește alături de ceilalți doi copii ai lui John, admirabil interpretați de Mina Sundwall și Jackson Frazer. Când totul părea să fi intrat pe un făgaș liniștit, Maggie-cea-crescută- de-quakeri se pomenește iarăși la o răscruce din pricina  apariției autobiografiei lui Georgette care va readuce în atenție problematica fericirii. Din nou este ajutată de statornicii săi prieteni, Tony (Bill Hader) și Felicia (Maya Rudolph) și, astfel, pun la cale re-cuplarea lui John cu Georgette. Deși pare o veche „schemă” shakespeariană (A Midsummer Night’s Dream), de fapt, climaxul prezentat de Miller reflectă teama de singurătate, miezul și adevărul ascuns al multor crize existențiale. Așadar, planul lui Maggie devine doar un pretext  în a demonstra că fericirea sau nefericirea nu țin de calcule și proiecții neapărat realiste, iar destinul își croiește singur calea.

Maggie’s Plan 3

Suita de peripeții imprevizibile, unele desprinse, parcă, din universul lui David Lodge, transformă povestea într-un foileton romanesc (dacă avem în vedere doar intriga) și oferă momente pline de umor, situații hazlii, în toate acele „negocieri”. Extravaganța ținutelor vestimentare și mobilierul cu design unic din apartamentul său o plasează pe Georgette în rândul eroinelor atipice, dar pline de șarm, cu osebire la maniere și la complimente: „Nobody unpacks commodity fetishism like you do”. Cu aerul său exotic, de prințesă scandinavă, admirabila Julianne Moore devine o Georgette, intelectuala (de extracție europeană) plină de vulnerabilități, tocmai bună „de pus la punct” de spiritul practic al lui Maggie (Greta Gerwig). În pofida tuturor manipulărilor și mașinațiunilor, fiecare personaj traversează reprize de introspecție până să realizeze ce i se potrivește cu adevărat. Deși a ales o zonă de nișă, lumea academicienilor newyorkezi, Rebecca Miller evidențiază slăbiciunea omenească în fața suferinței și-a singurătății și înclină balanța în favoarea maturității și stabilității într-o savuroasă comedie de moravuri.

Maggie's Plan 4

Regia: Rebecca Miller

Scenariul: Karen Rinaldi și Rebecca Miller

Scriitor: Karen Rinaldi

Imaginea: Sam Levy

Montajul: Sabine Hoffman

Muzica: Michael Rohatyn

Distribuția:

Greta Gerwig – Maggie

Ethan Hawke – John

Travis Fimmel – Guy

Julianne Moore – Georgette

Bill Hader -Tony

Maya Rudolph – Felicia

Wallace Shawn – Kliegler

Durata: 98 min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Scris de pe iulie 18, 2020 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Mădălina DumitracheProducția Mamma Mia! Here We Go Again face parte din categoria filmelor estivale pe care le îndrăgești fără să știi de ce și pe care le urmărești pentru a te răcori.

În vremea în care nu avea habar de identitatea părintelui său, Sophie se hotărâse să-i invite la nunta ei pe cei trei presupuși tați, fără să-i sufle vreo vorbă Donnei (Meryl Streep), mama sa. Așa stăteau lucrurile în opusul din anul 2008 (semnat de Phyllida Lloyd), când lumea făcea cunoștință cu fermecătoarea actriță Amanda Seyfried, aflată în postura tinerei încăpățânate, dar extrem de hotărâte, din triumfalul musical Mamma Mia. Zece ani mai târziu, când deja Donna a ieșit din scenă, tânăra Sophie (însărcinată) se pregătește să deschidă porțile hotelului „Bella Donna” la care visase. Mamma Mia! Here We Go Again revine pentru a ne povesti/lămuri despre trecutul Donnei – întâlnirea cu cei trei (potențiali) „tătici” ai fiicei sale – totul sub forma idilelelor cu lipici la public, preponderent feminin. Bunăoară, suntem invitați în Kalokairi, magica insulă din Grecia, pentru un nou și original musical bazat pe melodiile de succes ale formației ABBA. A fost păstrat lotul actoricesc de bază al distribuției originale, dar s-au alăturat și alte nume faimoase – Lily James (Cinderella, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society).

Lungmetrajul, produs de Judy Craymer și Gary Goetzman, păstrează linia de „feel-good movie”, perfect pentru sezonul estival. Premisele sunt de bun augur dacă avem în vedere că regia e semnată de chiar scenaristul Ol Parker, cel care a realizat această continuare după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis. În calitate de producători executivi s-au regăsit Tom Hanks, Rita Wilson, Phyllida Lloyd, Richard Curtis și Nicky Kentish Barnes. La toate acestea, au contribuit din plin antrenul și suflul nou din coloana sonoră realizată de inegalabilii făuritori de hituri Benny Andersson și Björn Ulvaeus. Cei doi producători şi-au luat necesare libertăţi în adaptarea coloanei sonore, simțind capacitățile vocale de exprimare ale actorilor, asumându-şi perfect sound-ul de karaoke, estompând astfel neajunsurile glasurilor neantrenate, conferindu-le și acestora un aer mai puțin cabotin.

Mamma Mia, Here We Go Again!

Noua producție se poziționează între sequel și prequel fiindcă se păstrează povestea centrală, dar există și acele lansări „înainte” și „înapoi” în timp menite să ne arate cum relațiile formate în trecut rezonează în prezent. Astfel, în actualitate, o vedem pe Sophie pregătindu-se pentru un mare eveniment: redeschiderea pensiunii înfiinţate de mama ei, Donna. Faptul că aceasta a murit cu un an în urmă umbreşte evenimentul şi încearcă să dea complexitate acestui fir narativ. În acelaşi timp, o vedem pe Donna în tinereţe (Lily James): ea porneşte în căutarea propriului vis, ajungând – în urma unor aventuri – pe Kalokairi, magica insulă din Grecia. Seducătoarea Lily James o întrupează pe Donna din perioada de tinerețe, prin intermediul flashbackurile presărate între energicele momente dispuse la prezentul efervescent (adorabilă cu tinerescul song When I Kissed the Teacher). Distribuția încearcă să respecte paritatea între bărbați și femei, așadar, îi regăsim pe „veteranii” Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård, alături de mai tinerii Jeremy Irvine (în rolul lui Sam), Josh Dylan (Bill) și Hugh Skinner (Harry). Simpaticele aflate mereu în căutare de amor Rosie și Tanya sunt, acum, Alexa Davies și Jessica Keenan Wynn. În această romanță acidulată, este introdusă – în postura de bunică – exotica Cher. Ce poate fi mai amuzant decât un număr în care Cher i se adresează pe note (cântă Fernando) managerului de hotel, bărbos și grizonant, fostul ei iubit prin 1959, interpretat de co-starul Andy García? Desigur, e o șarjă amical-umoristică pentru că blondina lungană, acum bunica Ruby, se aseamănă, aici, cu Madonna (dependentă de Xanax) cântând Don’t Cry for Me Argentina.

3 - Mamma Mia 2

Cu așa povești și așa armătură de interpreți, filmul izbuteşte să binedispună timp de două ore încărcate cu dans, voie bună şi multă energie. Unul dintre meritele acestui sequel este maniera în care Donna iese din straiele superficialității și nu mai pare doar o flușturatică, ci un veritabil „spirit liber”- cântăreață cool în tinerețe. O urmărim decizie după decizie, eşec după eşec, reuşită după reuşită. Acum, când o vedem pe Donna întâlnindu-i pe Sam, Harry şi Bill (interpretaţi de Jeremy Irvine, Hugh Skinner şi Josh Dylan) şi îndrăgostindu-se cu adevărat de mica comunitate de pe Kalokairi, înțelegem de ce începe să viseze la o viaţă fericită în pensiunea pe care o descoperise.

4 - Mamma Mia 2

Cu toate că cele două epoci distincte sunt țesute și reunite în falduri (asumat) kitsch ale pânzei, totul se reduce la pofta de viață și doza necesară de umor pentru a depăși inerentele neajunsuri ale vieții. Costumele, lumina și mai ales coregrafia contribuie la crearea universului pitoresc, menit să rimeze cu exclamația Mamma Mia!, în pofida aspectului general de cartolină catchy. Bazându-se exclusiv pe distribuţie, filmul poate părea, pentru unii spectatori mai scorțoși, doar un potpuriu de Nu-mă-uita, cu flashbackuri siropoase, cu multe clişee. Deși minunata Meryl Streep/Donna Sheridan se răgăsește doar pe afiș, spiritul și efervescența sa sunt dominante și în acest nou cocktail al verii 2018; legătura mamă-fiică rămâne esențială și în cea de-a doua rundă. Dacă știi să privești partea plină a paharului și îți place să dansezi după cum îți cântă viața, nu rata Mamma Mia! Here We Go Again/„take the chance”!

5 - Mamma Mia 2

Regia: Ol Parker

Scenariul: Ol Parker după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis

Imaginea: Robert Yeoman

Montajul: Peter Lambert

Muzica: Anne Dudley

Distribuția:

Amanda Seyfried – Sophie Sheridan, fiica Donnei

Meryl Streep – Donna Sheridan,mama lui Sophie și soția lui Sam

Lily James – Donna (în tinerețe)

Christine Baranski – Tanya Chesham-Leigh

Jessica Keenan Wynn – Tanya (în tinerețe)

Julie Walters – Rosie Mulligan

Alexa Davies – Rosie (în tinerețe)

Pierce Brosnan – Sam Carmichael, architect american, fostul soț al Donnei

Jeremy Irvine – Sam (în tinerețe)

Colin Firth – Harry Bright, om de afaceri britanic

Hugh Skinner – Harry (în tinerețe)

Stellan Skarsgård – Bill Anderson

Josh Dylan – Bill (în tinerețe)

Dominic Cooper – Sky, soțul lui Sophie

Andy García – Fernando Cienfuegos, managerul mexican al hotelului Bella Donna, fostul iubit al lui Ruby

Cher – Ruby Sheridan, mama Donnei și bunica lui Sophie

Durata: 114 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Scris de pe iunie 25, 2020 în Blockbuster, Cinema, Estival, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Avem mereu nevoie de Mary Poppins! – Mary Poppins Returns

Mădălina DumitracheAdio, «Supercalifragilisticexpialidocious»; Bun venit, «Trip a Little Light Fantastic»! La revedere, Julie Andrews!; Bine ai venit, Emily Blunt! Mary Poppins, guvernanta cu cele mai mari talente, și-a reluat serviciul la reședința familiei Banks? Da, pentru că Rob Marshall (Chicago, Nine) a reactualizat pelicula de succes din anii ‘60. Ne-ar putea speria, oare, ideea că o comoară a copilăriei primește gustul actualității? Ne gândim că tocmai din 1964, comedia muzicală realizată de Robert Stevenson a încântat multe generații. Cu o autoritate tămăduitoare și cu o umbreluță magică, fantastica guvernantă a copiilor din familia Banks a pătruns în inimile multor spectatori. O vom revedea, oare, plină de liftinguri sau dansând hip-hop? Nicidecum! Așadar, după o jumătate de secol, Mary Poppins se întoarce pe marile ecrane la fel de radioasă.

1- Mary Poppins

E șic, e retro, e nostalgic! Încă o dată, această veritabilă super-nanny (i)luminează viața cotidiană a celor din familia Banks. Pe uimitoarea Mary Poppins o cunoaștem din saga publicată de scriitoarea Pamela Lyndon Travers (1899-1996). Cel care-a convins-o, cu mari eforturi, pe autoare să-i vândă drepturile de adaptare pentru marele ecran n-a fost nimeni altul decât Walt Disney. Acesta a distribuit-o pe Julie Andrews (o actriță cu educație și experiență teatrală) în rolul principal în lungmetrajul produs în 1964. Mary Poppins Returns, realizat de Rob Marshall, se bazează pe episoade extrase din numeroasele povestiri cu magiciana guvernantă. Se cuvine o mică reactualizare din precedentul „episod”: în primul lungmetraj, semnat de Robert Stevenson, după scrierile realizate de P. L. Travers, micuții Jane și Michael – copiii năzdrăvani, care epuizaseră resursele nervoase ale mai multor bone, sunt preluați de o guvernantă plină de fantezie, ivită într-o bună zi din minunatul cer londonez. Întrupată de fermecătoarea Julie Andrews – prima Mary Poppins – a devenit imediat „o marcă celebră”: umbrela, ținuta vestimentară impecabilă, geanta-valijoară, fiind gata să reorganizeze căminul londonez de pe strada Cherry Tree Lane, la numărul 17. Fără să devoaleze nimic din talentele sale, tânăra englezoaică îi antrenează pe năzdrăvanii puși mereu pe șotii într-o serie de aventuri, doldora de muzică și dans.

2- Mary Poppins

Michael Banks lucrează la banca în care trudise și tatăl lui. La ani distanță, Michael (expresivul Ben Wishaw) a devenit tatăl a trei copii frumoși, Annabel, Georgie și John, dar e copleșit de pierderea soției, iar locuința sa e în pericol de a fi cedată băncii din pricina datoriilor. Creditorii dau târcoale elegantei case, mânați de lupul capitalist încarnat, cu mult farmec, de Colin Firth. Deși e susținut de „sufrageta Jane” (sora lui, întruchipată de simpatica Emily Mortimer), Michael Banks abia face față presiunilor financiare dintr-o Anglie lovită de Marea Criză/The Great Depression. Bunăoară, din imperiul norilor, Mary Poppins consideră că trebuie să intervină și să-și reia slujba. Legătura s-a realizat datorită bulei temporale activate de zmeul micuțului Georgie (Joel Dawson), iar paralela ordine-magie e doar o chestiune de optică (personală).

3- Mary Poppins

Cu virtuozitate, filmul reface legăturile, iar situațiile și personajele trec rapid la generațiile următoare. Regăsim Londra și cartierele șic, străzile populate cu oameni eleganți, parcuri plin de voioșie, iar clădirile-emblemă sunt iluminate grație lampagiului Jack (charismaticul Lin-Manuel Miranda), cel care aprinde mereu felinarele stradale, într-o luminoasă metaforă (biruința luminii printre tenebre). În primitoarea locuință de pe Strada Cherry Tree Lane, cea mai perspicace guvernantă regăsește chiar și masa din marmură, prezentă în primul lungmetraj. Scenariul actual este croit după scrierile australiencei Pamela Lyndon Travers, dar se simte o efervescență socială desprinsă, parcă, din operele lui Dickens. Micuții Banks iau contact cu forța nefastă a finanțelor, dar învață ce înseamnă solidaritatea în momentele de grea încercare. Aeriană (un înger ?), Mary Poppins are forța de a-i face pe amicii ei să decoleze de-adevăratelea. Așadar, Rob Marshall presară peste tot accesorii care permit confruntarea cu legile gravitației: umbreluța-pasăre (cu un cioc locvace), zmeie de hârtie (obiect prețios al membrilor familiei Banks), baloane multicolore vândute de mereu zâmbitoarea Angela Lansbury.

4- Mary Poppins

Realizatorul are, însă, în vedere să o transpună pe Mary Poppins într-un nou univers, păstrând, totuși, elementele de comedie muzicală clasică – inserează scene antologice într-un mix de animație și imagini reale. O mare parte din reușită s-a datorat distribuției în care se regăsesc glorii afirmate, dar și tinere speranțe (Pixie Davies, Nathanael Saleh, Joel Dawson) și – nu în ultimul rând – coloanei sonore semnate de Marc Shaiman. Nu e de ici-de-colo s-o revezi pe Meryl Streep în postura unei patroane de butic (reparații pentru orice soi de obiect) și să-i admiri accentul (voit fals) rusesc printre efectele vizuale abracadabrante, în vreme ce Dick Van Dyke (prezent și în distribuția din 1964) umanizează universul băncii, într-un număr dansant plin de veselie. Bătrânul amiral (David Werner), vecinul familiei Banks, nu se lasă nici el mai prejos și țintește mereu unde trebuie, chiar și în Big Ben – celebrul Turn cu Ceas din Londra. În ceea ce o privește pe Emily Blunt, care duce pe umerii săi tot greul, reușește cu brio să îi succeadă minunatei Julie Andrews. Cu largă paletă de nuanțe, irezistibila Emily Blunt devine ba grațioasă, ba severă, fiind mereu subtilă și… enigmatică. Frumusețea, prospețimea și ținuta perfectă o transformă într-o perfectă Mary Poppins, plină de bunăvoință unsă cu jovialitate bine-ponderată. Fermecătoarea actriță a păstrat stilul inconfundabil (excentric & impecabil) al renumitei eroine și i-a împrumutat mult din șarmul său natural.

5- Mary Poppins

Trebuie să apreciem cum se cuvine acest delicat omagiu adus copilăriei fericite, așa cum ni l-a livrat odinioară magul de la Burbank/Walt Disney. Deliciile vârstei de aur se insinuează în culori acidulate, printre norișori pufoși, conectate la viteza unor bikeri bine-antrenați refăcând o buclă temporală necesară. E nevoie de visul de a putea evada dintr-o lume plină de tenebre, e necesar să atingi norii, să hrănești păsările cerului, să crezi în magie și să rămâi inocent. Zâna bună, consolatoarea perdanților și-a năpăstuiților trebuie să rămână în schemă așa cum este: severă, ghidușă, incomodă, niciodată sentimentală. Dar ce caracter ! Avem mereu nevoie de Mary Popppins!

Regia: Rob Marshall
Scenariul: David Magee, Rob Marshall, John DeLuca după seria de cărți Mary Poppins scrise de Pamela Lyndon Travers/P.L. Travers
Imaginea: Dion Beebe
Decorurile: John Myhre
Costumele: Sandy Powell
Sunetul: Eugene Gearty, Renee Tondelli
Montajul: Wyatt Smith
Muzica: Marc Shaiman, Scott Wittman
Distribuția:
Emily Blunt – Mary Poppins
Lin-Manuel Miranda – Jack
Ben Whishaw – Michael Banks
Emily Mortimer – Jane Banks
Julie Walters – Ellen
Pixie Davies – Annabel Banks
Nathanael Saleh – John Banks
Joel Dawson – Georgie Banks
Colin Firth – William Weatherall Wilkins
Meryl Streep – Verișoara Topsy
Dick Van Dyke – Mr. Dawes
Angela Lansbury – Vânzătoarea de baloane

Data premierei în România: 21 decembrie 2018

Durata: 130 minute

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Avem mereu nevoie de Mary Poppins! – Mary Poppins Returns

Scris de pe iunie 1, 2020 în Cinema, Educaţie, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sicario – În vizuina lupilor

Mădălina DumitracheÎntr-o atmosferă sufocantă, conectați la cea mai înaltă tensiune, asistăm – fascinați – cum Sicario* reinventează, cu măiestrie, thrillerul. Chiar din titlu – care desemnează un asasin plătit – quebechezul Denis Villeneuve ne va arunca într-o capcană, pentru că nu se va ocupa doar la criminalii angajați în luptele de gherilă dintre cartelurile de droguri. Tocmai de aceea, va trebui să facem apel la un al doilea nivel de lectură al termenului, fiindcă profunzimile sufletului omenesc pot ascunde multe enigme, uneori, bine disimulate. Cu o carcasă de thriller de tip mainstream, lungmetrajul nominalizat la Palme D’Or (2015) pare mai puțin alambicat decât Enemy și oferă o imagine vie pentru ceea ce numim lupta contra drogurilor.

Zona de frontieră dintre SUA și Mexic a devenit un teritoriu în care nu funcționează nicio lege. Kate Macer (Emily Blunt) – o tânără idealistă, recrutată de FBI – se înrolează pentru a sprijini un grup de intervenție. Această formațiune de elită este dirijată de forțe guvernamentale. Îndrumat de un consultant enigmatic, grupul se lansează într-un periplu clandestin, în dorința de-a lichida un important lider al cartelului mexican. Însă, misiunea, mult mai periculoasă decât se aşteptase inițial, îi forţează tinerei femei toate valorile morale cu care a fost crescută și o obligă să-și testeze limitele, în lupta pentru supraviețuire.

Sicario 2

Așa cum, deja, și-a obișnuit spectatorii, Denis Villeneuve contopește două filoane într-o singură peliculă, așezată pe un soclu narativ de tip dantesc. În Sicario, există un thriller senzaționalist, pe fundalul luptelor contra narco-teroriștilor, dar și confruntarea eroilor cu sinele, adesea întunecat. Pe canavaua luptelor de gherilă, se va țese și povestea celor doi membri FBI, Kate și colegul său, prinși în ghemul conflictului geopolitic. Tânără și ageră, Kate este solicitată să participe la o misiune în El Passo. Se descoperise, într-o casă din Arizona, un periculos bârlog. Obiectivul era acela de a-l captura pe temutul baron mexican al drogurior. Deși pornise dintr-un cadru legal, Kate pricepe, îndată, că situația era complexă, iar atmosfera de-a dreptul tenebroasă față de ceea ce-și imaginase. Prezența sa nu servea decât ca alibi pentru șeful ei ierarhic, Matt (Josh Brolin). Întotdeauna, un agent FBI este necesar pentru a valida comportamentul celuilalt coechipier. Tânăra simte – pe pielea ei – că asemenea mișcare presupune acțiuni cojugate ale forțelor militare americane și ale poliției mexicane, în care cele câteva execuții sumare nu asigurau protecția civililor. În asemenea situație, Kate se confruntă cu probleme de conștiință, fiind tentată să-și abandoneze postul. Trebuie să păstreze liniștea și să-și protejeze astfel promițătoarea carieră ori să divulge seria de informații compromițătoare pentru alții? Dilemele tinerei femei oferă un tablou în care emoțiile sunt de-o mare intensitate. Filmată de mâna unui maestru, această peliculă are anumite pasaje cu o atmosferă încărcată, similară celor din Se7en sau Mulholland Drive.

Sicario 1

Primele scene ale filmului sunt sufocante și explozive; în orășelul din Arizona, echipa FBI intervine în trombă. Asaltul asupra clădirii se declanșează dinspre obscuritatea casei-vizuină spre direcția blindatelor forțelor polițienești. În toată masa neagră cvasi-supranaturală, apariția explozivă poate fi una alegorică. În felul acesta, se va insinua mereu, pe tot parcursul filmului, sugestia că răul există în fiecare dintre noi. Câteva secunde mai târziu, agenții vor descoperi o a doua gaură. Villeneuve adoptă un limbaj cinematografic înțesat de negru. Această radiografie a răului orginar necesită mai multe niveluri; o primă formă o reprezintă experiența aproape inițiatică pentru Kate, apoi operațiunea întreagă e zugrăvită precum o luptă dintre bine și rău, ca un western de secolul al XXI-lea. Coloana sonoră, semnată de Jóhann Jóhannsson, agită și mai mult spiritele și ridică tensiunea, într-o simfonie sălbatică. Lansată în această misiune, tânăra se confruntă cu diferite conduite, viziuni total opuse, într-un labirint-purgatoriu. Deși mediul este unul real, concret, cineastul ne trimite spre abstract, ca în filmele lui David Lynch. După ce ne prezintă un personaj halucinant – Alejandro (Benicio del Toro) – a cărui cruzime ne amintește, pentru o clipă, de Javier Bardem din No Country for Old Men, realizatorul filmului ne apropie și de zone mai luminoase.

SICARIO Day 01

Acele prize aeriene sau berlinele negre ale forțelor de poliție care șerpuiau către Juarez devin un balet vaporos ce traduce contaminarea unui spațiu bolnăvicios cu entități mai puțin periculoase. Grație operatorului Roger Deakins, putem sesiza confuzia emoțională pe care o traversează Kate. Divorțul, din care abia ieșise, complică și mai mult situația în care ea se află deja. O femeie tânără, într-o slujbă ce lesne o poate face victimă a sexismului (bărbații care fac presiuni din pricina fizicului ei  sau o forțează să li se subordoneze) rezistă situațiilor fără să devină vreo  neo-Rambo. Eroina lui Villeneuve își afișează atât forța, cât și vulnerabilitatea, își păstrează convingerile și profesionalismul, știe să încaseze loviturile, dar e în stare să și riposteze. Duelul contra lui Alejandro ne-o înfățișează ca pe o forță și o conștiință nepătată, dar care poate fi oricând înșfăcată de obscuritate.

Sicario 4

Departe de o tratare superficială, maniheistă, maniera lui Villeneuve este una subtilă în care picură, tentație, ispite și configurează monstrul ascuns în fiecare, pe fondul unor crize politice și sociale. În spatele cartelurilor și al forțelor de poliție, pândește nihilismul:„Homo homini lupus est/Omul este lup pentru om.”

Regizor: Denis Villeneuve
Scenarist: Taylor Sheridan
Compozitor: Jóhann Jóhannsson
Operator: Roger Deakins
Producător: Basil Iwanyk, Thad Luckinbill, Edward McDonnell, Molly Smith
Monteur: Joe Walker

Distribuţia:
Emily Blunt (Kate Macer)
Benicio Del Toro (Alejandro)
Josh Brolin (Matt)
Jon Bernthal (Ted)
Victor Garber (Jennings)
Raoul Trujillo (Rafael)
Maximiliano Hernández (Silvio)

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Denis Villeneuve

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sicario – În vizuina lupilor

Scris de pe august 5, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Natura umană în nisip – Woman in the Dunes

Mădălina DumitracheCe se întâmplă când un bărbat cade într-o groapă de nisip, se luptă să scape, apoi se trezește forțat să trăiască de o femeie necunoscută? „Femeia Nisipurilor” s-a întors am putea afirma dacă ne gândim la un clasic al cinematografiei japoneze readus în fața marelui public: Woman in the Dunes, semnat de Hiroshi Teshigahara. Prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (în 1964), unde a obținut Premiul special al Juriului, acest film a fost, în 2016, relansat pe piață, în format DVD, într-o versiune inedită (au fost adăugate cele douăzeci de minute tăiate, inițial, la apariție). Realizată de Hiroshi Teshigahara, această peliculă-bijuterie (cu decoruri stilizate în alb & negru) a curentului Nouvelle Vague japonez devine o surprinzătoare reflecție despre condiția umană ce se lasă mereu (re)descoperită. Realismul mixat (în mod subtil) cu fantasticul alegoriei atinge o coardă sensibilă ce nu se demodează niciodată: alienarea și absurdul existențial.

1 - Woman in the Dunes

Așadar, un entomolog și educator din Tokyo frecventa, adesea, o regiune săracă a țării, colectând specimene din nisip. Profesorul de biologie Niki Younpaye cercetează insecte (le face fotografii, le analizează, le așază în mici recipient din sticlă) într-o regiune deșertică de la țărmul mării, din Japonia. Nici nu gândea ce ar putea să îi rezerve soarta. Oprindu-se pentru a se odihni, este abordat de trei săteni care îi propun să petreacă noaptea în localitatea lor. Bunăoară, Bărbatul (Eiji Okada) pierduse ultima cursă de la autobuz pentru a reveni în oraș. Prin urmare, Bărbatul este însoțit până la o fosă în care locuia o Femeie (Kyôko Kishida) menită să îl adăpostească. Aceasta trăia singură deoarece își pierduse soțului și fiica într-o furtună de nisip. Femeia fusese însărcinată, de consătenii ei, să ducă nisipul în saci pentru a fi vândut (deși nu respecta standardul necesar pentru compoziția cimentului, era vândut ieftin).

2 - Woman in the Dunes

Căratul nisipului îi ajuta să protejeze satul de dunele mișcătoare. Femeia îi pregătește cina și îl admiră în timp ce mânca. În ziua următoare, profesorul constată că oamenii din sat ridicaseră scara mobilă, prin urmare, el nu mai putea părăsi acel spațiu. Prizonier al acelor săteni era înconjurat de nisipuri amenințătoare, orice formă de evadare i-ar fi adus pieirea. Oamenii îi cereau să rămână la Femeia care-l găzduise, să se căsătorească și să o ajute la treabă. Revoltat, Niki are multe tentative de evadare, dar toate în zadar. În final, se resemnează și își acceptă soarta. Spre deosebire de Niki, Femeia nu are nicio aspirație; încet-încet se produce apropierea și apare (și) legătura amoroasă (expusă în mod explicit). În perioada în care Femeia trebuia să meargă la medic fiindcă i se apropia sorocul (aștepta un copil), sătenii uitaseră coborâtă funia. Niki ar fi putut să profite de ocazie și să fugă, dar a preferat să își aștepte Femeia.

3 - Woman in the Dunes

Căzând într-o capcană care se învecinează cu absurdul, profesorul constată că nisipul care ascundea insectele căutate devine închisoarea lui, iar el se transformă într-un Sisif modern, încercând să lupte cu durerea surdă și chinul permanent. Dorința de a evada din societatea alienantă ar putea fi chiar tema principală a filmului. Nuanțele se desprind din întrebarea: „Sapi ca să poți supraviețui sau supraviețuiești ca să poți săpa?” Într-un fel, Bărbatul și-a provocat soarta, îndepărtându-se și izolându-se în căutarea insectelor. Căutând singurătatea… o găsește. Partea erotică a filmului (strania legătură cu Femeia care îl adăpostește) plasează pelicula în zona dramei psihologice. Detaliile realist prezentate conduc spre simplificarea/ reducerea vieții doar la muncă, hrană și s*x. Să fie doar fuga de civilizație și reîntoarcerea la tradiție? Scenariul realizat de Kōbō Abe (romancier postkafkian) dezvăluie enormitatea situației treptat – nu se grăbește să anunțe dilema omului -, stabilind ritmul zilnic al vieții în dune, o dezvăluie în sugestii fine și perspective multiple. Așa se face că există unele nelămuriri: „Femeia intrase de bună voie în groapă sau fusese trimisă acolo de ceilalți săteni?”

4 - Woman in the Dunes

Oricare ar fi fost situația, ea și-a acceptat soarta. A participat la capturarea Bărbatului pentru că trebuia, comunitatea îi impusese regulile. Munca ei îndepărta pericolul surpării, dar supraviețuirea sa (hrana și apa) depindea de ceilalți. Prin urmare, ambii eroi sunt victime ale destinului: unul acceptându-l, celălalt încercând să fugă de el.

5 - Woman in the Dunes

Alternând unghiurile și variind lumina, realizatorul își provoacă spectatorii, mai ales că substanța dramatică a poveștii se întâlnește și cu unele note de suprarealism, distilând la maximum informația. Atipica peliculă se transformă într-o misterioasă poveste ce se consumă atât senzorial, cât și metaforic, provocând interogații despre sensuri. Remarcabilă este și contribuția compozitorului Toru Takemitsu, muzica sa lovește cu duritatea notelor, aproape metalice, întărind senzația de apăsare. Raportarea de scări diferite (dimensiunile) induce deruta, iar entomologul ajunge el însuși o imensă insectă sub a cărei carapace se-ntrevede reflexia societății care îl înglobase. Spectatorul este mereu intrigat și devine, la rândul său, captiv al acestei „Femei a nisipurilor”.

Departe de a fi reconfortant, Woman in the Dunes amintește de angoasanta alegorie a societății/modernității și despre raportarea omului la lume, în orizontul absurdului existențial.

Titlul original: Suna no onna /砂の女
Regia: Hiroshi Teshigahara
Scenariul: Kōbō Abe (The Woman in the Duness)
Imaginea: Hiroshi Segawa
Montajul: Fusako Shuzu
Muzica: Toru Takemitsu

Distribuția:
Eiji Okada (Niki Junpei)
Kyôko Kishida (Femeia)
Durata: 141 min (119 pentru cinema)

Anul apariției: 1964

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Natura umană în nisip – Woman in the Dunes

Scris de pe iulie 15, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Când luna de miere e plină de fiere – On Chesil Beach

Mădălina DumitracheDelicat și emoționant, filmul On Chesil Beach este primul lungmetraj al omului de teatru Dominic Cooke, care s-a aventurat pe cărarea ecranizărilor unor succese – romanul (nominalizat, în 2007, la Booker Prize) omonim al britanicului Ian McEwan. Recenta peliculă beneficiază de participarea actorilor Saoirse Ronan și Billy Howle și aduce în prim-plan povestea despre primele experiențe (cu caracter inițiatic/formator) din perioada în care țâșnea și trepidantul rock-and-roll, într-o Anglie puritanistă.

Premiera a avut loc la prestigiosul Toronto International Film Festival. Realizatorul face o radiografie a societății britanice, îndrăznind o lucidă analiză asupra frustrărilor unei tinere crescute după preceptele anilor ‘50. Trebuie să ne amintim doar primele rânduri din romanul-sursă: „They were young, educated, and both virgins on this, their wedding night, and they lived in a time when a conversation about sexual difficulties was plainly impossible” și ne lămurim mai bine despre o „ruptură lirică”. Adaptând un roman de succes, elegant și necruțător, filmul se păstrează reverențios față de roman și dă la iveală o dramă superb interpretată de Saoirse Ronan și Billy Howle. Permanenta glisare între tinerețe (înainte de Beatles și revoluția sexuală) și anii maturizării se realizează prin numeroase flashback-uri menite să dea contur evoluției personajelor.

1- On Chesil Beach

Așadar, în sudul Angliei anului 1962, doi tineri frumoși, Edward Mayhew și Florence Ponting, se întâlnesc pentru prima oară după absolvirea cursurilor universitare. El e un mare iubitor de istorie (scriitor aspirant), dar îndrăgește și rockul, iar ea este o talentată violonistă dintr-un cvartet de muzică clasică. Fiică a unui mic industriaș conservator și a unei profesoare (Emily Watson, terifiantă) de la Oxford – prietenă cu Iris Murdoch-, Florence se îndrăgostește de Edward Mayhew, fiul unui modest director de școală (Adrian Scarborough) și-al unei artiste care-și pierduse rațiunea în urma unui accident (Anne-Marie Duff, sfâșietoare). Povestea de iubire se înfiripă pe drumul de întoarcere și avem, astfel, ocazia să revedem vechile automobile Jaguar rulând pe străzile din Oxford, în acordurile unui amestec de muzică de varieteu britanic și gâlgâielile, pe-atunci, ale proaspătului rock’n’roll. Chiar dacă îi separă unele date – statutul social (implicit și backgroundul cultural), după o curte asiduă, fermecătorul Edward o cucerește pe bogata și conservatoarea Florence. Firesc, căsătoria va fi următorul pas, deși suava Florence are unele temeri, justificate de unele (presupuse) abuzuri suferite în copilărie, dar și din pricina unor coduri sociale ce aparținuseră altor epoci. Îndrăgostiții își petrec luna de miere într-un mic hotel din Doreset, la Chesil Beach.

2 - On Chesil Beach

Prezentul e ocupat de sosirea tinerilor căsătoriți în micuțul, dar cochetul hotel de pe plaja Chesil, din Dorset. Realizatorul, al cărui C.V. (Royal Shakespeare Company, BBC) garantează calitatea britanică, reconstituie – în mod minuțios – toate elementele specifice epocii: ultimele zile ale regimului conservator, chiar înainte de alegerea lui Harold Wilson și apariția trupei Beatles. Actorii sunt parte integrantă din peisaj, mai ales tânăra Saoirse Ronan (a mai exersat acest registru și în Brooklyn) care ne face să simțim panica amestecată cu pasiunea. Intensitatea trăirilor actriței irlandeze și ale partenerului ei salvează filmul de la unele semne de lentoare. Scenariul păstrează sobrietatea autorului Ian McEwan. Temătoare și din cauza comportamentului vulcanic al tânărului Edward, presată și de tarele molestărilor din copilărie, Florence îl acuză pe soțul ei de agresivitate. Inexistența unei educații sexuale adecvate face ca mariajul lor să meargă spre eșec. Lipsa lor de comunicare va duce la separare. Cei doi tineri vor urma cărări diferite în viață. Așa se face că, treisprezece ani mai târziu, în 1975, îl regăsim pe Edward un subtil deținător al unui magazin de discuri. Află, în mod accidental, că Florence este căsătorită, are un copil și își amintește de dragostea lor, fără să omită micile neînțelegeri sau nefericirea din final. Mult mai târziu, în 2007, Edward – însingurat – asculta la radio. Rămâne surprins când află că se transmitea un concert aniversar: cincizeci de ani de succes profesional al cvartatului din care făcea parte Florence. Edward participă la acest eveniment muzical, iar în clipa când privirile li se întâlnesc, țâșnesc lacrimile regretului.

3 - On Chesil Beach

Din paginile acestui scurt roman, se degajă vaporii aproape toxici ai unor ingrediente aparent inofensive din bucătăria britanică postbelică, parfumul marin învăluie mobilierul victorian, iar atmosfera de loisir constituie cadrul în care se consuma idila între Florence și Edward. Ian McEwan a transformat, acolo, un amor pe care protagoniștii îl considerau fără sfârșit într-o tragedie a cărei lovitură de teatru era un derizoriu accident psihologic. Nimic din acest mic „inventar” nu va lipsi din filmul lui Dominic Cooke, poate doar răutatea și suferința. Scenariul menține aceeași idee ca și flashback-urile – bascularea dramei.

4 - On Chesil Beach

Totul pare diferit: pozițiile sociale, educația, raporturile dintre tineri și părinții lor (mama ei era o burgheză austeră și dominatoare, câtă vreme cea a lui Edward suferea de multiple tulburări psihice). Acumulările vor conduce la acele momente de frustrare și de alienare care-au făcut ca mariajul să se destrame. Personajele vor traversa stările în acord cu epocile pe care le vor trăi – apatia, suferința în anii ‘50, dar și furia sau excesul din deceniile imediat următoare. Cadrele de pe ecran par desprinse dintr-o broșură a unei agenții de turism spre o destinație exotică, aliniind imagini (filmate între Portland și Weymouth) împrumutate din realitate. Imaginile vorbesc și exprimă multe, mai ales când în rolul lui ­Florence Ponting o regăsim pe uimitoarea Saoirse Ronan, în postura de tânără și fragilă soție, rănită chiar din noaptea nunții. Tumultoasa stațiune Chesil își justifică menționarea în titlu – oferă momente de mare intensitate și de-o ireală frumusețe. Pășitul peste pietricelele acestei plaje devine metafora unei existențe sinuoase și-al unui inexorabil calvar, în vreme ce eternul zgomot al apei care izbește pietrele contrastează cu aspectul bucolic al modestului hotel în care tinerii amorezi încearcă să-și „cucerească” trupurile. Plonjeul de peste decenii (contextul istoric, social și economic explică miezul poveștii) păstrează forța sentimentelor, iar licărul privirilor rămâne la fel de intens, chiar și sub machiaj, conferind luminozitate unei pelicule marcată de frumusețea picturală.

5 - On Chesil Beach

Regia: Dominc Cooke

Imaginea: Sean Bobbit

Montajul: Nick Fenton

Muzica: Dan Jones

Distribuția:

Saoirse Ronan – Florence Ponting

Billy Howle – Edward Mayhew

Emily Watson – Violet Ponting

Anne-Marie Duff – Marjorie Mayhew

Samuel West – Geoffrey Ponting

Adrian Scarborough – Lionel Mayhew

Bebe Cave – Ruth Ponting

Anton Lesser – Preotul Woollett

Mark Donald – Charles Morrell

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când luna de miere e plină de fiere – On Chesil Beach

Scris de pe iulie 12, 2019 în Cinema, Educaţie, Feminin, Film, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , ,

Nunțile barbare – Hacksaw Ridge

Mădălina DumitracheUnul dintre cei mai surprinzători realizatori rămâne australianul Mel Gibson, care  uimește încă o dată cu producția Hacksaw Ridge, a cărei premieră a avut loc la Festivalul de Film de la Veneția (anticamera Oscarului). Prolificul cineast a pregătit un pachet cu surprize vizuale ce marchează o ideologie aparte: deși detești războiul, trebuie să elogiezi combatanții. Mel Gibson a construit o fabulă cinematografică despre pacifism, bazându-se pe excese de violență. Vizionar în concepție, Hacksaw Ridge derutează și iscă interogații, dar, în egală măsură, emoționează prin măiestrie artistică.

Țesută din adevăruri istorice, povestea cinematografică plină de suferință evocă un trecut nu prea îndepărtat (al doilea Război Mondial) pentru asanarea morală a privitorilor contemporani. Așadar, filmul aduce în prim-plan imaginea lui Desmond Doss (1919-2006), un voluntar american, care a refuzat să ucidă sau să poarte arme, rămânând fidel convingerilor sale religioase (adventist de ziua a șaptea), dar a servit ca medic, alături de soldații americani care au luptat împotriva japonezilor, în Pacific.

Hacksaw Ridge 0

Confruntat cu ostilitățile din partea camarazilor, dar și cu dogmele și ierarhiile militare, Doss va reuși să ofere o magnifică lecție de eroism în bătălia de la Hacksaw Ridge (Okinawa), salvând 75 de răniți căzuți între liniile japoneze, chiar sub focul inamicului necruțător. A fost decorat, în 1945, cu Medalia de Onoare a Congresului, pentru curajul său, chiar de președintele american Harry Truman. Băiatul timid, din Virginia, a devenit o pildă vie de abnegație, spirit de sacrificiu și patriotism (Captain Glover: „All I saw was a skinny kid. I didn’t know who you were. You’ve done more than any other man could’ve done in the service of his country. Now, I’ve never been more wrong about someone in my life, and I hope one day you can forgive me”).

Hacksaw Ridge 1

Interpretarea rolului acestui soldat, ieșit din canoanele clasice, i-a fost încredințată actorului Andrew Garfield, al cărui aer de adolescent rebel s-a potrivit perfect tipologiei. Mel Gibson excelează  în găsirea unei chei potrivite pentru armonizarea emfazei hollywoodiene și fermitatea unui individ/caracter unic. Filmul a fost croit pe tiparul unui parcurs moral: antrenamentul recrutului urmărește punerea în abis a mentalității cazone, apoi triumful final: Doss probează vitejia care îl va face să apară în ochii camarazilor ca un veritabil luptător. Regăsim toate ingredientele unui blockbuster radical fiindcă filmul realizat de Gibson oferă din plin realism vizual (aproape de naturalism) care „izbește” (mutilări, cadavre sângerânde roase de șobolani, detonări în lanț) și irită retina privitorilor.

Hacksaw Ridge 3

Ecuația în care sunt implicate violența și adevărul traversează mai toată filmografia lui Mel Gibson (Braveheart, The Passion of the Christ, Mad Max, Apocalypto). Idealismul pacifist etalat pe un fond de ultraviolență ține de filosofia personală a  celebrului realizator, mai toate elementele fondatoare ale barbarului din Braveheart și Apocalyto sunt reunite în Hacksaw Ridge, redând cu fidelitate un scenariu dantesc. Abil mânuitor al secvențelor care emoționează, Mel Gibson introduce și o elegantă romanță, un subtil contrapunct pentru imensul câmp de luptă ce acaparează ecranul, după cum și violența tatălui (abrutizat de ororile Primului Război Mondial) va fi „îndulcită” prin salvarea lui Doss de la pericolul Curții Marțiale (grație intervenției paterne).

Hacksaw Ridge 2

Facilitatățile metaforice ale maestrului Mel Gibson sunt la ele acasă și în acest film: verbiajul religios, modelul de abnegație, confruntarea cu realitățile multiple, complementare și comprehensive – toate ilustrează legitimitatea unei diversități de convingeri (Cpt. Glover: „Most of these men don’t believe the same way you do, but they believe so much in how much you believe”). Să nu pierdem din vedere și planul second, în care sălbăticia și cruzimea inamicilor japonezi „reechilibrează” inocența eroului, iar imaginile de pe ecran ne reamintesc de tablourile lui Goya.

Hacksaw Ridge 4

Paradoxul acestui film rezidă în însăși omenia lui Doss în contrast cu ororile violenței (Desmond Doss: „Help me get one more”). Pentru a reliefa moralitatea înaltă a eroului, cineastul o pune în antiteză cu abjecția inamicului nipon, dând un sens profund peliculei. Precum eroul de pe ecran, care i-a răspuns afirmativ căpitanului la întrebarea: „Ești conștient că inamicul nostru este un veritabil Satan?”, Gibson are un punct de vedere inconfortabil, dar plin de sens. Hacksaw Ridge stabilește un acord între violență și mesajul religios, realizează o „nuntă barbară”, încercând să trezească conștiițele adormite ale contemporanilor.

Hacksaw Ridge 5

Regia: Mel Gibson

Scenariul: Andrew Knight, Robert Schenkkan

Imaginea: Simon Duggan

Montajul: John Gilbert

Muzica: Rupert Gregson-Williams

Distribuția:

Andrew Garfield – Desmond T. Doss

Teresa Palmer – Dorothy Schuttle

Hugo Weaving -Tom Doss

Vince Vaughn – Sergent Howell

Sam Worthington – Cpt. Glover

Rachel Griffiths – Bertha Doss

Matthew Nable – Lt. Cooney

Luke Bracey – Smitty

Durata: 139 min.

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Bill Mechanic Nominalizat
David Permut Nominalizat
Cel mai bun actor in rol principal – Andrew Garfield Nominalizat
Cel mai bun regizor – Mel Gibson Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
Kevin O’Connell Nominalizat
Robert Mackenzie Nominalizat
Andy Wright Nominalizat
Peter Grace Nominalizat
Cel mai bun montaj – John Gilbert Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Andy Wright Nominalizat
Robert Mackenzie Nominalizat

Premii Globul de Aur, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă) – Andrew Garfield Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Mel Gibson Nominalizat

Premiile BAFTA, 2017:

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Andrew Garfield Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat
Andrew Knight Nominalizat
Robert Schenkkan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
Robert Mackenzie Nominalizat
Andy Wright Nominalizat
Peter Grace Nominalizat
Kevin O’Connell Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – John Gilbert Câștigător
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle – Shane Thomas Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Nunțile barbare – Hacksaw Ridge

Scris de pe mai 9, 2019 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web