Fapte din umbră – Official Secrets

Manipularea a devenit un termen omniprezent în lumea actuală. Din fericire, există încă câțiva cetățeni sinceri a căror istorie de viață merită amintită în această lume vândută și mult prea agresivă. Geopolitica nu este punctul tău forte? Nicio problemă, Official Secret încearcă să ne lămurească cum s-au mai petrecut unele fapte din istoria recentă.

Official Secrets este un film   în care descoperim mecanismele prin care marile puteri se folosesc de informații, pe care le tot răstălmăcesc, o bună ocazie pentru a descoperi o aventură geopolitică care, o bucată de vreme, a fost complet ignorată.Pelicula prezintă o fațetă suplimentară a războiului din Irak (din 2003) și indică o viziune sută la sută britanică asupra schimbării. Gavin Hood a prezentat povestea britanicei Katharine Gun, traducător în serviciul guvernului britanic. Urmând linia filmelor despre comploturi și mașinațiuni – Alan J. Pakula (The President’s Men), Oliver Stone (JFK, Snowden) sau mai recent Steven Spielberg (Pentagon Papers) –  cineastul alege unghiul intim, ancheta jurnalistică și rechiziția legală, conjugate în această poveste cinematografică. Chiar dacă nu este un film de acțiune, precum Green Zone, ci e o biografie cinamatografică, Official Secrets e un film despre primii denunțători (neprotejat) și, cu siguranță, că, astăzi, un caz similar nu mai poate fi lăsat descoperit  în «era transparenței» și a rețelelor sociale.

Așadar, pornind de la un caz real, filmul dezvăluie corupția morală – SUA și Marea Britanie vor să determine unele state membre ale O.N.U. să voteze în favoarea invaziei în Irak. În 2003, la doi ani de la atacurile din 11 septembrie, SUA și aliații săi englezi s-au străduit să convingă ONU  să-i autorizeze să atace Irakul, bănuit că ar deține arme de distrugere în masă.

Katharine Gun, angajat britanic în domeniul informațiilor, primește o notă NSA: Statele Unite solicită ajutorul Marii Britanii în colectarea informațiilor compromițătoare asupra anumitor membri ai Consiliului de Securitate al ONU și obligarea acestora să voteze favoarea invaziei. Acest „memo”/notă  clarifică faptul că SUA au nevoie de ajutorul englezilor, pentru ca membrii Consiliului de Securitate al ONU să poată înclina votul în favoarea unui atac al SUA împotriva Irakului chiar dacă nu s-au găsit arme chimice acolo. Tânăra Gun decide apoi să livreze presei nota pentru a preveni războiul.  Faptele din umbră devoalate de această umilă slujbașă ar fi putut salva mii de vieți expuse pericolelor unui război necruțător (invazie autorizată de George W. Bush, fără acordul ONU). Optând să expună această vastă conspirație politică, Katharine Gun va risca totul: viața, familia, libertatea sa.

Avem de-a face cu un film de actualitate, pe fundalul politicii internaționale, spionajului și proceselor. De la bun început, trebuie să înțelegem că nu este un film bine-ritmat/de acțiune, există anumite lungimi, explicații mult prea detaliate, dar cu dialoguri consistente. De apreciat rămâne, de departe, distribuția, deși regizorul nu a urmărit identificare fizică perfectă pentru personaje și actori, ci – mai ales – „compatibilitatea” emoțională. Povestea de pe ecran este fluidă, inteligent spusă și relevantă pentru temă: nevoia de morală. Peliculă capătă, pe alocuri, aspectul unui thriller, soțul eroinei fiind un imigrant kurd/ Yasar (Adam Bakri), amenintat cu deportarea, iar twistul final aduce satisfacție spectatorului. Fermecătoarea Keira Knightley este complet convingătoare în postura unui „denunțător” incoruptibil, actrița fiind o artistă în arta persuasiunii.

Grație măiestriei artistice ale celor doi actori de excepție – Keira Knightley și Ralph Fiennes – marile minciuni ale guvernanților sunt demonstrate. Realizatorul a mizat pe distribuție (Keira Knightley, Matt Smith, Matthew Goode, Ralph Fiennes) și pe ambinață (Imaginea: Florian Hoffmeister), de aceea, imaginile par decupate dintr-un film anxiogen din anii ’70. Timp de aproape două ore, cineastul sud-african se străduiește să creeze o tensiune reală.  Pe fondul ipocriziei generale, care confundă eroismul cu trădarea și binele comun cu interesele particulare, Official Secrets știe să facă inteligibilă problematica acestui fel de „scandal”. De asemenea, ridică problema liberului arbitru și a dreptului unei persoane de a nu se supune orbește directivelor care i-au fost date („I work for the British people. I do not gather intelligence so the government can lie to the British people.”/ „Lucrez penttru poporul britanic și vreau să cred că guvernul nu îi poate minți pe englezi.”).

În fapt, pelicula demască acea parte ascunsă a izbucnirii celui de-al doilea război din Golf și devine o reflecție asupra valorilor umane purtate de anumiți „denunțători” care, uneori, trebuie să încalce legea. Official Secrets  are marea calitatea să ne amintească că, dacă trădarea poate fi instituțională, curajul este universal.

***

Regia: Gavin Hood

Scenariul: Gregory Bernstein, Sara Bernstein, Gavin Hood după  volumul The Spy Who Tried to Stop a War de Marcia & Thomas Mitchell

Imaginea: Florian Hoffmeister

Montajul: Megan Gill

Muzica: Paul Hepker și Mark Kilian

Distribuția:

Keira Knightley – Katharine Gun

Matt Smith – Martin Bright

Matthew Goode – Peter Beaumont

Rhys Ifans – Ed Vulliamy

Adam Bakri – Yasar Gun

Indira Varma – Shami Chakrabarti

Ralph Fiennes – Ben Emmerson

Conleth Hill – Roger Alton

Tamsin Greig  – Elizabeth Wilmshurst

Durata: 112 min

Articol publicat în revista Catchy

 

Măștile pasiunii – Eva

Aflat în competiție la cea de-a 68-a ediție a Festivalului de film de la Berlin, producția cinematografică Eva, semnată de Benoît Jacquot, i-a adus mai multe reproșuri decât elogii realizatorului său, care declara după prima proiecție: «ben j’ai fait ce film, c’est tout.». Thrillerul psihologic pe care l-a livrat spectatorilor se situează la o apreciabilă distanță de ceea ce ar fi trbuit să însemne mister și punere în abis, în această succesiune de confruntări, un câștig rămâne, totuși: sinceritatea lui Benoît Jacquot.

O parte din joaca de-a șorecele și pisica de pe ecran devine o bună ocazie pentru Benoît Jacquot de-a explora cu delicatețe un personaj feminin, amntindu-ne de Journal d’une femme de chambre. Benoît Jacquot realizează un film cu mai multe paliere de lectură/interpretare, în care manipularea, minciuna și seducția se regăsesc în miezul unei povești cu intrigă simplistă, dar    cu ramificații complexe. Uneori, a deruta pare mai nimerit decât a clarifica. Eva, în versiunea lui Jacquot, devine totodată povestea unui impostor care credea că își găsește inspirația într-o femeie pe care o percepea doar la suprafață; ceea ce el proiecta în ea era, de fapt, măsura mediocrității sale („talentului său”).

Așadar, un scriitor (Gaspard Ulliel) care și-a consolidat notorietatea prin minciună, lipsit de inspirație, se amorezează de o femeie de moravuri ușoare (Isabelle Huppert, magnifică în postura de burgheză provincială obligată să se prostitueze, soțul ei fiind închis) intrigantă. Vechea poveste a unui fost gigolo, Bertrand Valade, care fură manuscrisul (textul unei piese de teatru) unui tip pe care l-a lăsat să moară chiar în fața lui și-apoi devine scriitor (dramaturg) readuce în atenția publicului problematica imposturii și-a pasiunii obsesive. Falsul dramaturg se bucură de succes în societate, mai ales că e tânăr și arată bine, încât și e pe cale să se însoare cu o femeie din high life. Regizorul său îl solicită să scrie, de aceea are nevoie de inspirație și o caută undeva la munte, unde o întâlnește pe Eva. Bunăoară, în viața „promițătorului scriitor” se ivește această tulburătoare apariție (din zona curtezanelor de lux/„high-class call girl”), care devine obsesia ce-i va ruina viața. Fascinat de această femeie, dorește să pună în scenă relația lor.

Eva de Benoît Jacquot nu este aceeași cu cea realizată de Joseph Losey, cu Jeanne Moreau și Stanley Baker, deși intriga urmărește aceeași pistă, dar din alte poziții. În ambele ecranizări, frumoasa Evă este o născocire a imaginației romancierului britanic James Hadley Chase, care-a publicat, în 1946, acest roman. Fascinat de scrierile vechi, Benoît Jacquot alege să transforme    în spectacol dramele naturaliste, introspecțiile femeilor temperamentale, livrând adaptări ale clasicului „în costume” pentru un gen hitchcockian chiar și cu riscul de a deconcerta o parte a publicului. Pelicula constituie și un moment de suspans, dar și un prilej de etalare a talentului interpretativ pentru actrița Isabelle Huppert. Prezența pe generic a muzei sale, Isabelle Huppert, conferă forță acestei noi ecranizări. La al 25-lea lungmetraj, uimitoarea interpretă scoate la iveală ambiguitatea unei „femme fatale”, veritabil diamant brut, care îi pune în pericol pe bărbații care se apropie prea mult de ea. În egală măsură, ar putea fi și portretul unei burghezii decăzute, dar și imaginea pasiunii, a jugului amoros. Cineastul se distanțează de universul provincial chabrolian și încearcă să surprindă spectatorul. Thrillerul pune accentele acolo unde obscurul obiect al dorinței invocă suspansul, plimbându-ne de la Paris la Annecy, dintr-o lume hiperactivă într-una provincială, aparent plictisitoare. Spre deosebire de carte, în adaptarea pentru ecran, apar câteva modificări: atât Eva, cât și Bertrand au viață dublă, fiecare deține câte un secret degradant; ambele personaje sunt (în felul lor) solitare, cu reacții tranșante la prima abordare, bătăioase, refuzând rolul de victime, încercând să pară echilibrați în fața celorlalți.

Personajul masculin central, interpretat de Gaspard Ulliel, impecabil prin prezență, glisând periculos între diferite lumi, nu e dintre cei mai charismatici eroi principali. Cu toate că încearcă toate identificările, empatia pare imposibilă. Raporturile sale cu ceilalți, femei sau bărbați, destabilizează. Trebuie urmărită cu atenție privirea acestuia (fantasmele și gustul pentru autodistrugere). În mediile în care banii fac legea, trecutul său se constituie din mici lovituri oportuniste, iar prezentul îl transformă într-un uzurpator de carieră, fiind doar o „glorie fără talent” ; conferă putere celui care nu știe să se oprească la timp. Contrapartida feminină a lui Ulliel e jucată de Huppert, tenebroasă, lipsită de orice morală, întrupând o vârstă fascinantă în ochii unui tânăr care dorea să se reflecte în imaginea sa, mama bună de ucis, femeia de iubit, dar mai mult dorită decât urâtă. Întotdeauna aflată în universul ei în cinemaul psihologic la limită, Isabelle Huppert dă o tentă erotică, dar și cu nuanțe de autoderiziune, personajului său. Isabelle Huppert excelează în partiturile în care o femeie nu poate să-și exprime sinele decât atunci când e surprinsă într-o relație toxică. E aproape imposibil să nu ne amintim de rolul său, din Elle, care i-a adus anul trecut un Glob de Aur. Actrița își impune o detașare aproape comică, dar păstrează voalul necesar de mister pentru a menține suspansul.

În acest complex joc al manipulării, spectatorul se lasă legănat de pendulările personajelor de pe ecran; ironia din scenariu reprezintă un al doilea nivel al lecturii. Jacquot își observă personajele de la distanță, lipsit de cruzime sau de empatie, acolo unde Chabrol ar fi încercat să le ofere înțelegere pusă pe seama falsității lor funciare. Deși finalul abrupt derutează, Benoît Jacquot păstrează o notă de umor și ține să mai atenueze limitele rigide ale unui gen.

 

Regia: Benoît Jacquot

Scenariul: Gilles Taurand, Benoît Jacquot (după romanul Eve de James Hadley Chase)

Imaginea: Julien Hirsch

Decorurile: Katia Wyszkop

Costumele: Marielle Robaut

Sunetul: Christian Monheim, Paul Heymans, Olivier Goinard

Montajul: Julia Gregory

Muzica: Bruno Coulais

 

Distribuția:

Isabelle Huppert – Eva

Gaspard Ulliel – Bertrand Valade

Julia Roy – Caroline

Marc Barbé – Georges Marlin

Richard Berry – Régis Grant

Durata: 1h40 min

 

Premii, nominalizări:

Festivalul internațional de film, Berlin, 2018 :

Categoria	Rezultatul
Ursul de Aur – Benoît Jacquot	Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy