RSS

Arhive pe etichete: Marginali

Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Să achiziționezi organe de la persoane sărace, dar disperate, pentru a-i vindeca pe cei bogați e un mit urban? Cine știe? În Dirty Pretty Things, este cu siguranță o metaforă. Așa cum ne sugerează și titlul, în pelicula regizată de Stephen Frears (The Grifters), după un scenariu de Steven Knight, regăsim o doză mare de umor british, servită de o garnitură actoricească grozavă. Distins cu numeroase premii la Festivalurile de Film europene, inclusiv în cadrul Festivalurilor de Film de la Londra și de la Veneţia, Dirty Pretty Things (2002) este un thriller urban.
Bunăoară, îi regăsim pe britanicul de culoare, Chiwetel Ejiofor, în rolul unui nigerian, pe ingenua Audrey Tautou, departe de Amélie, dar conturând bine poziția ingrată a unei turcoaice aflate la mare ananghie, și pe inepuizabilul Sergi López, cu un accent cam exagerat, dar cu cinismul „de rigoare”, într-o hipnotică poveste despre marginalii din marea metropolă de pe malul Tamisei. Din seria thrillerelor cu tematică socială, Dirty Pretty Things aduce în prim-plan aspecte din viața unor imigranți din Londra de dinainte de Brexit; lungmetrajul e realizat în maniera realistă a producțiilor BBC Films & Celador Films.

Așadar, auto-exilatul Okwe (Chiwetel Ejiofor) muncește în Londra, ziua – ca șofer de taxi, iar noaptea e recepționer la un hotel. În acest lăcaș, lucrează numeroși alți imigranți (atât legal, cât și ilegal), dar viețile lor sunt invizibile pentru cei care găseau adăpost și confort la hotelul The Baltic. Fiindcă a fost nevoit să părăsească țara natală – din Africa de Vest – din pricina unor încurcături (în mod eronat, fusese acuzat de uciderea soției sale) nu putea să își exercite profesiunea de bază. Situația lui e rapid explicată într-o expeditivă replică: „It’s an African story.” Totuși, ajutat de amicul său chinez Guo Yi, care lucra la morgă, reușea să obțină antibiotice și astfel să îi poată trata pe imigranții săraci, fiind un „medic-underground”. De la prostituata Juliette află că în acel spațiu – paravan pentru afaceri ilegale – se realizau transplanturi ilegale de organe umane pentru obținerea unor pașapoarte false. La capătul acestei „afaceri” se găsea chiar Juan, managerul hotelului.

Tot aici, o întâlnește și pe Senay (Audrey Tautou), o turcoaică fără viză, care primise un post de menajeră „la negru”. Tânăra menajeră refuză sprijinul oferit de Okwe – credința musulmană îi interzicea să petreacă noaptea alături de un bărbat cu care nu era căsătorită, de aceea folosea canapeaua acestuia cât el muncea de noapte. Agenții de la Imigrări o urmăresc încontinuu, de aceea fragila străină e într-o cursă contracronometru prin marele oraș, slujind pe la diverși patroni (perverși). Profund atașat de fată, sufletistul Okwe îi găsește temporar o cameră la morgă, tot prin intermediul lui Guo Yi. Hăituită de patronii profitori, speriată de agenții de la Imigrări, Senay speră să obțină niște bani vânzând hainele furate de la magazinul unde fusese hărțuită, pentru a-și vedea visul – să ajungă în America. Singura ei speranță se va transforma într-un coșmar, căci Juan, managerul hitchcockian al hotelului de unde fugise inițial, îi propune un târg: un rinichi contra pașaportul către libertate. Propunerea îi pune pe cei doi într-o dilemă imposibilă, care testează limitele a tot ceea ce cunosc.

Așa se face că în întreaga încrengătură, principalul pion devine medicul nigerian. Acesta acceptă (formal) să execute planul. După ce Juan le livrează noile pașapoarte, Okwe și Senay îl droghează, și-i îndepărtează chiar lui rinichii. Twistul din final aduce liniște în viețile celor doi fugari: el speră șă își regăsească fiica în Nigeria, iar Senay intenționează să înceapă o viață nouă în New York. Scena de la aeroportul Stansted lasă se-ntrevadă și o (posibilă) idilă între cei doi tineri.

Deși nu există focuri de armă, iar violența fizică e redusă, realizatorii au exploatat la maximum echilibrul precar dintre situații duale: să te simți confortabil sau să fii pus pe fugă, medii ospitaliere-inospitaliere, medic-șofer de taxi ș.a.m.d. Așa se explică și rolul imaginii care alternează culorile calde până la limita saturației în redarea spațiului din hotel și eclerajul rece pentru lumea subterană a acelui lăcaș, iar glisarea de la odăile bine întreținute la cele insalubre se face în mare viteză. Camera de filmare urmărește eroii ba prin holuri spațioase, ba prin subsoluri, prin birouri ori prin camere de morgă, încât nu te-ar mira dacă te-ar izbi claustrofobia privind acele spații înguste.

Problematica socială s-a pliat perfect pe codurile unui thriller. Cineastul a mizat, cu siguranță, și pe scoaterea spectatorului din zona de confort atunci când nigerianul – întrupat cu mult șarm de Chiwetel Ejiofor – descoperă o inimă umană într-o toaletă a hotelului. Interpretarea actoricească e de excepție, iar aerul virginal al lui Audrey Tautou contrastează de minune cu cel al ipocritului Sneaky, încarnat de Sergi López, veritabilul șef al unui black-market business – un Mefistofel modern, care cumpără trupuri și suflete. Capacitatea regizorală de a conferi dramatism și consistență unor povești e dovedită de Stephen Frears și în acest caz. Dirty Pretty Things menține în echilibru balanța între melodramatic și comentariul social și rămâne genul de peliculă care solicită totala atenție a spectatorului; perseverența eroilor de pe ecran nu te poate lăsa fără atitudine.

Regia: Stephen Frears

Scenariul: Steven Knight

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Mick Audsley

Muzica: Nathan Larson

Distribuția:

Chiwetel Ejiofor – Okwe/Dr. Olusegun Olatokumbo Fadipe

Audrey Tautou – Senay Gelik

Sergi López – Sneaky (Juan)

Sophie Okonedo – Juliette

Benedict Wong – Guo Yi

Paul Bhattacharjee – Mohammed

Darrell D’Silva – Ofițerul de la Imigrări

Durata: 97 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Scris de pe iunie 4, 2020 în Cinema, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Stay peculiar! cu Tim Burton – Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children

După o încercare (Big Eyes) dincolo de orizontul cu care și-a obișnuit spectatorii (Alice in Wonderland, Frankenweenie, Dark Shadows), „magicianul” Tim Burton  revine, pe ecrane, cu încă o poveste fantezistă: Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children. Așadar, cineastul se întoarce la formulele care l-au consacrat, călăuzindu-și privitorii  spre un tărâm vizual ce i-a adus nenumărate elogii. Vom regăsi tușele estetice și tematica îndrăgită de autorul neuitatului Beetlejuice – o arhitectură alambicată și decoruri adecvate pentru o narațiune complexă (pe mai multe paliere), ce are la bază scenariul semnat de Jane Goldman – o adaptare a romanului omonim, redactat de Ransom Riggs.

Filmul redă peripețiile lui Jacob/„Jake”, care debarcă pe o insulă din Țara Galilor – unde găsește un straniu orfelinat – pentru a elucida un mister. La moartea bunicului său, băiatul descoperă indicii care îl vor ghida spre o lume misterioasă. La vârsta de șaisprezece ani, învață să descopere propriile puteri, fiindcă este nevoit să îi salveze pe noii lui prieteni. În casa Domnișoarei Peregrine și a copiilor cu abilități speciale, se alătură celor dotați cu abilități ieșite din comun și luptă pentru o cauză dreaptă. Când răul apare, cu toţii sunt pregătiţi să acţioneze. Exact talentele lor deosebite îi vor ajuta să se transforme în eroi. Timpul este cel care-i ţine în siguranţă pe cei diferiţi. Dar până când?

miss-peregrines-home-for-peculiar-children-1

E limpede că, pentru Tim Burton, orfelinatul are un statut aparte. În acest cadru (adevărat „stat” pentru  cineast/un soi de Burtonland), copiii orfani ne reamintesc de marginalii din filmografia burtoniană. Din start, povestea acestui maestru al bizareriei creează o atmosferă cu un efect aparte: insula și orfelinatul de poveste par desprinse din vechile povești gotice. Faptul că acei copii suferă de unele handicapuri fizice ne duce cu gândul la Edward Scissorhands și la toți marginalii despre care cineastul a istorisit prin intermediul filmelor realizate până acum. Și în orfelinatul administrat de Miss Peregrine există paria – acei copii excluși de ceilalți -, toți repliați în sfere temporale ale trecutului, denumite, în film, loops (bucle temporale prin care ei pot retrăi o dată sau la infinit una sau mai multe secvențe din viața lor, până când tragedia este evitată).

miss-peregrines-home-for-peculiar-children-2

În această lume paralelă, departe de viața celor normali, drama (mai degrabă thrillerul), teroarea acestor copilași, sparge echilibrul cristalin în care se reuniseră bieții freaks. Ideea filmului este seducătoare, bogată în posibilități, propice reflecției (orfelinatul este adăpostul unor nefericiți ai sorții, unde bucla temporală le permite să trăiască mereu aceeași dată/ 3sept. 1943, să revadă aceleași locuri, să trăiască aceleași evenimente și de-a reacționa asemenea).

Burton nu și-a pierdut talentul de povestitor feroce, însă nu toate sunt exploatate cu aceeași aplecare în această sumbră feerie, iar finalul pare (ușor) precipitat. Ritmul accelerează, iar divertismentul pierde puțin din atracție (și din pricina duratei). Deși, pe alocuri, misterul se diluează, filmul câștigă din punct de vedere comercial. Ca de obicei, Tim Burton a ales-o drept „maestru de ceremonii” (în rolul Miss Peregrine) pe superba Eva Green. Uimitoarea actriță îi va aureola pe copii cu forța desprinsă din magia sa (binevoitoare). Exercițiul de putere al lui Miss Peregrine se difuzează în mod progresiv în ansamblul comunității, prezentând ca normală reglarea cronometrică și angajând fiecare membru într-un fel de auto-repetiție, într-un gest cvasi-industrial. Lăsând acest personaj să aranjeze viața din orfelinat, în dorința de-a proteja copiii de disonanțele din mediul exterior, Burton dialectizează clar devenirea industrială a imageriei sale. Mai puțin prezentă în ultima parte a filmului, actrița va domina o distribuție alcătuită din numeroși tineri și se erijează într-o fantasmă a unui om obsedat de o femeie-vampir. În fiecare dintre cadrele în care se ivește Miss Peregrine/Eva Green, Burton lasă impresia  că și-a găsit  un alter-ego feminin. Spectatorii  vor să-l creadă; restul actorilor nu se ridică prea sus în arta interpretării, ba chiar Samuel L. Jackson și Rupert Everett par cabotini, iar Chris O’Dowd joacă – în rolul tatălui iresponsabil – cu o anumită nuanță de monotonie. Rămâne, totuși, plăcerea de a regăsi jocul inspirat al lui Asa Butterfield și clasa minunatei Judi Dench.

miss-peregrines-home-for-peculiar-children-3

Burton mixează coduri literare și cinematografice aparținând deceniului trecut (din universul Harry Potter) cu idile în care tinerii protagoniști aspiră la anumite super-puteri, toate astea în pofida unei macabre cruzimi, ce servește drept combustibil aceastei povestiri atemporale.

Într-unul dintre momentele filmului, copiii plonjează în apă pentru a explora epava pachebotului  care se ciocnise (cândva) de un iceberg (referință la Titanic). Cineastul aduce în prim-plan ideea de clasic: elegia unei epave, chiar dacă intervine și temporalitatea multiplicată și acel du-te-vino între prezent și trecut, prin mai multe tranziții numerice, mortificate sau regenerante. Stilul său se regăsește din plin în efectele vizuale (fish-eye precum în Big Fish, Charlie and the Chocolate Factory sau culorile supraexpuse precum cele din finalul de la Alice in Wonderland).

miss-peregrines-home-for-peculiar-children-4

Filmul rezumă metoda cinema-ului burtonian: redă fixitatea expresionismului (asumată și prin materialul literar din care se inspiră, știind să păstreze romanescul prin imagini misterioase), dar poveștile pe care le narează implică mișcare/acțiune (peripeții),  știind  și cum să înțeleagă… fantome.

miss-peregrines-home-for-peculiar-children-6

Diferențele, inadaptarea, sfârșitul inocenței, visele imposibile ale celor mai aparte, care vor să trăiască în mod liniștit se regăsesc din plin în acest univers vizual (înțesat cu spații-fetiș: casa în paragină, circul, locurile în care se-ntâmplă extraordinarul, deși pentru trecătorii considerați normali acestea sunt invizibile). Regăsim marca Burton: „Stay peculiar!”; filmul invită spectatorii să deschidă mai bină ochii și să fie mai dispuși să accepte și ceea ce este diferit.  În egală măsură, magic și magnific, Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children etalează capacitatea lui Tim Burton de-a rămâne el însuși, când este cazul, și ne invită să ne împrospătăm, la rândul nostru, admirația sau aversiunea pentru tot ce înseamnă „altfel”.

Regizor: Tim Burton
Scriitor: Ransom Riggs
Scenarist: Jane Goldman, Ransom Riggs
Compozitor: Michael Higham, Matthew Margeson
Operator: Bruno Delbonnel
Muzica: Michael Higham, Matthew Margeson
Producător: Peter Chernin, Jenno Topping
Producător executiv: Katterli Frauenfelder, Derek Frey, Nigel Gostelow
Monteur: Chris Lebenzon

Distribuţia:
Eva Green (Miss Peregrine)
Samuel L. Jackson (Barron)
Asa Butterfield (Jacob Portman)
Allison Janney (Dr. Golan)
Kim Dickens
Ella Purnell (Emma Bloom)
Judi Dench (Miss Avocet)
Rupert Everett

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Stay peculiar! cu Tim Burton – Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children

Scris de pe noiembrie 20, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , ,

Zbor deasupra unui cuib de păsărele – Like Crazy/La pazza gioia

Mădălina DumitracheSelectată în secțiunea Quinzaine des réalisateurs, la Cannes, în 2016, deținătoarea Premiului publicului, la Valladolid, în același an și prezentată la TIFF, în 2017, pelicula Like Crazy/La pazza gioia aduce în prim-plan o imprevizibilă și emoționantă prietenie. Afișul filmului ne trimite imediat  cu gândul la celebra peliculă americană Thelma&Louise, iar subiectul întărește comparația. Precum fugarele Thelma și Louise – care voiau să evadeze din propria viață –  Beatrice (Valeria Bruni Tedeschi) și Donatella (Micaela Ramazzotti) fug din sanatoriul de psihiatrie din Toscana, fiecare cu „propria agendă”. După ce-a instalat decorul în rândurile burgheziei odată cu Il capitale umano (2013),Paolo Virzìnu ezită să atace aparențele (din zona glamourului).

4 - La pazza gioia

Like Crazy redă povestea a două femei total diferite, care ajung să se apropie una de cealaltă într-un context mai puțin obișnuit: în perioada în care erau internate la un sanatoriu de psihiatrie din Toscana. Beatrice e o mitomană guralivă; are o imaginație bogată și vorbeșe încontinuu. Se dă drept contesă miliardară și îi place să lase impresia că liderii mondiali se află la picioarele sale. Donatella este o tânără introvertită, fragilă, cu trup de manechin, dar acoperit cu tatuaje, prizonieră a propriului mister. Amândouă sunt internate în Villa Biondi, o clinică în care erau tratate pacientele cu tulburări mintale. Cele două amice se hotărăsc să evadeze din acel spațiu și să își piardă urma în „lumea liberă”. De fapt, Donatella e o mamă-celibatară depresivă, care încearcă să își salveze relația cu copilul ei natural, adoptat de o familie. Beatrice, cu o personalitate compulsivă și bipolară, încearcă să își salveze prestigiul și condiția privilegiată pe care le-a avut odinioară.

2 -La pazza gioia

Cineastul Paolo Virzìîși apleacă atenția asupra marginalilor și realizează portrete feminine vibrante, pe fundalul culorilor ocru-călduțe din Toscana sa natală. Ne propune un film generos în dialoguri vii și acide pe-alocuri, fără să uite să arunce o privire tandru-ironică asupra unui subiect serios și grav. Aceste femei ciudate din cale-afară chiar merită să fie taxate drept nebune? Cu siguranță, ele și-au pierdut mințile din prea multă dragoste. Vorbăreața mitomană și-a ruinat familia amorezându-se de un escroc sadea. Câtă vreme, cealaltă – sub aparențele unei fete rebele – a luat-o razna ca urmare a pierderii unicului său copil, după o eșuată tentativă de suicid. Societatea le-a condamnat aspru și le-a scos din rândurile sale, izolându-le în acea clinică-ospiciu. Filmul e traversat de o notă de optimism, susținută și de imaginea încinsă (în fond acțiunea are loc sub soarele Toscanei): două femei aflate la marginea societății încearcă – aproape cu succes – să își recupereze viața și valorile. Camera de filmare abia ține pasul cu tumultoasele eroine, pornite să-și recapete pierderile.

3- La pazza gioia

Aventura lor – „în libertate”  – e tragicomică și atașantă. Valeria Bruni Tedeschi e o explozie de energie, iar Micaela Ramazzotti trasează cu atenție portretul unei mame devastate de propria neputință de a-și păstra copilul. Suita de peripeții se derulează într-un ritm amețitor, iar versiunea psihotică a celebrelor Thelma și Louise trezește emoția vie.

5 - La pazza gioia

În capul afișului se regăsește fermecătoarea Valeria Bruni Tedeschi, aici, cu o logoree al italiano, copleșitor de senzuală. Interpreta e perfectă în rolul burghezoaicei eșuate – mitomană și nimfomană – exaltate și certată definitiv cu orice tabu. Trecerile bruște de la agoie la extaz o plasează în zona excentricului, dar tandrețea și delicatețea cu care se îngrijește de Donatella îi conferă o altă alură. Contrastant, dar complementar, acest cuplu bizar nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Precum personajele de pe ecran, Paolo Virzì ne face să râdem și să plângem în compania celor două „orfeline” de ocazie. Secretul aestui lungmetraj se regăsește în complementaritatea  celor două eroine: Beatrice și Donatella. Dualitatea o regăsim și în    culorile recurente din peliculă: roz și bleu, asociate cu fuga, adevărul sau renunțarea/abandonul. Complicitatea eroinelor este evidentă, energia acumulată din frustrare are aceleași cote; ambele vor să se vindece («Sono nata triste. Voglio guarire.» /« M-am născut tristă.Vreau să mă vindec.»).

1- La pazza gioia

Chiar dacă matura Beatrice vrea să controleze totul, provocând situațiile comico-dramatice,   dâra de ironie e mereu prezentă. Donatella, care târa după ea tristețea unui dublu abandon, se  lasă condusă de noua ei amică, deși nu fusese nici ea scutită de ocara ei. Fără a avea virulența peliculei semnate de Milos Forman, One Flew over The Cuckoo’s Nest(1975), Like Crazy   ne călăuzește spre catharsis.Filmul devine un discret semnal pentru revenirea la sentimente mai bune, la o atitudine mai tolerantă față de „cei săraci cu duhul”. E nevoie de compasiune, de multă delicatețe pentru a înlătura perdeluțele în dosul cărora se ascund suferința și durerea. Tonul stăpânit, din final, e aducător de speranță.

Regia: Paolo Virzì

Scenariul: Paolo Virzì și Francesca Archibugi

Imaginea: Vladan Radovic

Montajul: Cecilia Zanuso

Muzica: CarloVirzì

Distribuția:

Valeria Bruni Tedeschi – Beatrice Morandini Valdirana

Micaela Ramazzotti – Donatella Morelli

Valentina Carnelutti – Fiamma Zappa

Marco Messeri – Floriano Morelli

Durata: 118 min

 

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zbor deasupra unui cuib de păsărele – Like Crazy/La pazza gioia

Scris de pe august 7, 2018 în Cinema, Estival, Feminin, Film, Filme de Cannes, Iubire, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Diferență și toleranță în acuarelă – The Shape of Water

Preocupat de o arie tematică situată între filmele intimiste și marile producții, Guillermo del Toro realizează o creație atipică în peisajul fantastic contemporan. Spectaculos și chiar flamboaiant, cinemaul său e traversat de reinterpretări ale marilor curente artistice (pictura lui Goya, romanul gothic, mitologia lovecraftiană și benzile cu supereroi), pe care le integrează în Marea Istorie.

Cineastul mexican ne uimește, încă o dată, cu o stranie poveste de factură gothică: The Shape  of Water, mai ales prin rezonanța sa cu actualitatea, de coloratură…politică. Bizareria poveştii de dragoste şi substratul atracţiei dintre eroina pământeană şi o creatură ciudată (vezi poveștile romantice Beauty and the Beast sau ) se dizolvă cumva în atmosfera fantastică pe care Guillermo del Toro o construieşte minuţios, într-o scenografie atrăgătoare, încărcată cu efecte speciale, pe fundalul sonor  încântător semnat de Alexandre Desplat.

Regizorul mexican se dovedește a fi  mai degrabă un abil mânuitor de resurse ce pot naște o ambianță distinctă, atractivă și interesantă. În filmografia lui Guillermo del Toro, există deja o tematică filosofică   ce reflectă gustul pentru legătura dintre o ființă omenească și “un monstru” (Pacific Rim și Crimson Peak), apoi, așa cum a procedat și în cazul peliculei Pan’s Labyrinth, plasează într-un context politic (anii Războiului Rece) câte-un element fantastic menit să exacerbeze răul deja existent în atitudinile oamenilor. Diferența de context este ocazia perfectă pentru cineastul mexican de-a deplânge o Americă fals-idilică; direcția artistică e îndreptată spre devoalarea tuturor tarelor societății de consum (aici, prezentată în mod antagonic dragostei) fiind pe aceeași linie cu Tim Burton în Edward Scissorhands.

The Shape of Water este o poveste fantastică, petrecută în Statele Unite, în timpul Războiului Rece. Americanii credeau că au dat lovitura când au capturat, în America de Sud, o creatură umanoidă (Doug Jones) care putea respira atât în apă, cât şi pe uscat. Izolat, într-una din sălile securizate ale laboratorului, acesta va atrage atenţia unei femei de serviciu mute, Elisa (Sally Hawkins), care îşi va da seama curând că este gata de orice pentru a-l elibera. Viața singuraticei femei se schimbă pentru totdeauna când împreună cu Zelda – colega de serviciu (Octavia Spencer) – descoperă acel experiment secret care viza bizara creatură. Violentul, misoginul, rasistul şef de securitate al laboratorului, Strickland (Michael Shannon), le va sta permanent în cale. Așadar, destinul  unei creaturi capturate în Amazonia, venerată ca o zeitate, studiată de cercetătorii americani aflați în competiție cu sovieticii, se intersectează cu cel al unei “prințese” mute, debordând de fantezie, dar izolată într-un top secret bunker, luptându-se cu răul (cel care voia să îi despartă).

Cu toate că este sensibilă și inteligentă, Elisa nu poate fi decât femeie de serviciu în acea lume   în care “marginalii” nu au prea multe șanse. Del Toro aliniază o întreagă galerie de astfel de personaje – colega Elsei, simpatica negresă Zelda (Octavia Spencer), vecinul eroinei, Giles (Richard Jenkins), un ilustrator gay, trecut de prima tinereţe, ieşit din graţiile advertisingului epocii – tocmai pentru a ilustra rasismul, homofobia, xenofobia și misoginismul din America anilor ‘60. Pentru că îndrăgește “diferența”, Guillermo del Toro este capabil să ne facă să simpatizăm monștri, găsind frumosul și dincolo de norme, căutând să-i integreze în societatea omenească. Bunăoară, The Shape of Water pictează, în acuarelă, atipice surâsuri și lacrimi.

Sally Hawkins e impecabilă – fragilă și puternică – reliefează trăsăturile unei femei moderne. Înconjurată de o galerie de inadaptați (“prea”… negri, ruși, gay) ea plutește pe o suprafață alunecoasă și tulbure.

În acest univers cvasi-oniric, vocea din off și coloana sonoră percutantă însoțesc mereu camera de filmare, glisând între fantasmagoric și cotidianul gri/terre à terre” în care Elisa își duce traiul. Nimic mai potrivit decât amplasarea locuinței acestei făpturi – sub o sală de cinema (!),  iar locuința ei este împânzită cu expresii ale Artei (desenele și picturile lui Giles).

Amfibiul – a cărui prezență (doar carnală) tulbură pe toată lumea – ne semnalează că nu e vorba de vreo fantasmă sau de reverie. Tot timpul se face trimitere la acel “american way of life” vehiculat de publicitate, menită să creeze mirajul unei idilice culturi, bazată pe aparențe. Întreaga epocă, marcată de intoleranță, e întrupată de Richard Strickland (Michael Shannon) – obsadat de cultul reușitei depline (profesională, materială și socială). Adesea, cineastul ne trimite, prin acest personaj, la referințele religioase (mitul lui Samson).

Guillermo Del Toro transcende semnificațiile și le confruntă cu imaginarul său, transformând arta într-un mijloc de salvare, ce relevă sentimentele profunde ale protagoniștilor (secvența onirică în care timpul e suspendat). În spatele acestei povești de iubire ce transgresează normele, regăsim dorința cineastului de a scoate la suprafață puritatea și frumusețea sentimentelor curate, neîntinate de cinism. Deși nu e lipsit de previzibil sau de unele locuri comune, The Shape of Water rămâne un film de sinteză (cu o mutație spre panta luminoasă); această privire – similară  cu cea a unui copil vrăjit de povești – dezlănțuie torente de emoție.

 

The Shape of Water

Regia: Guillermo del Toro
Scenariul : Vanessa Taylor
Imaginea: Dan Laustsen
Montajul: Sidney Wolinsky
Muzica: Alexandre Desplat
Distribuția:
Sally Hawkins – Elisa Esposito
Michael Shannon – Colonel Richard Strickland
Richard Jenkins – Giles
Octavia Spencer – Zelda Fuller
Doug Jones – Om Amfibie
Michael Stuhlbarg – Dr. Robert Hoffstetler
Lauren Lee Smith – Elaine Strickland
Durata: 119 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Diferență și toleranță în acuarelă – The Shape of Water

Scris de pe februarie 28, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web