RSS

Arhive pe etichete: Maturitate

Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

 Confesiunea intimă a unui mare cineast devine și mai interesantă când acesta e Alfonso Cuarón, celebrul autor al peliculelor Children of Men, Y Tu Mama Tambien și Gravity. Chiar dacă astfel de propunere ne duce cu gândul la tabloul familial Fanny & Alexandre de Ingmar Bergman sau la unele pelicule ale fraților Coen, dorința de a cunoaște în intimitate un valoros cineast rămâne aceeași. Roma marchează întoarcerea lui Alfonso Cuarón acasă, în Mexic, şi  este totodată văzut ca „cel mai personal film” al regizorului, fiind inspirat de poveştile femeilor din propria sa copilărie.

Bunăoară, Roma este o veritabilă cronică familială, o perfectă ocazie pentru cinefili de a descoperi profunzimile acestui artist. Doar canalul/platforma streaming Netflix a acceptat exigențele cineastului – să turneze în alb & negru, peliculă 65 mm. Cuarón însuși s-a ocupat de imagine, consiliat de uimitorul Emmanuel Lubezki, magicianul „Chivo“. Așadar, emoțiile pot fi regăsite chiar în salon, pentru că ne putem instala pe sofa și vom descoperi viața din cartierul în care a copilărit cineastul. Spectatorul va regăsi, în Roma, o vastă paletă de emoții, în această peliculă realizată în țara de origine a mexicanului Alfonso Cuarón.

Prin urmare, „cel mai personal proiect” de până acum al regizorului și scenaristului premiat cu premiul Oscar – Roma -, urmărește povestea lui Cleo (Yalitza Aparicio), o femeie angajată în casa unei familii din cartierul din Mexico City. Cineastul realizează un portret viu și emoționant al unei servitoare din Mexicul anilor ’70, în perioada tulburărilor politice. Drama cu accente autobiografice poartă numele care induce, lejer, în eroare, dacă ne gândim la capitala Italiei. Totuși, o legătură subtilă tot regăsim, fiindcă există acea filiație cu neo-realismul italian, ce se poate verifica de la primele cadre; la fel de bine, se poate face racordul și cu sentimentul de iubire (dominant) prin anagramare: Amor.

Filmul aduce în prim-plan viața unei menajere – Cleo (Yalitza Aparicio) -, care muncea alături de Adela (Nancy García García) pentru Sofía (Marina de Tavira), mamă a patru copii, confruntată cu absența soțului, într-o casă din cartierul șic Roma, aflat în centrul istoric al Mexicului. Prin crearea unei declarații de iubire adresate femeilor care l-au crescut (mama și bona), Cuarón pornește de la propria sa copilărie pentru a contura un portret viu și emoționant al conflictelor interne și al ierarhiei sociale în timpul turbulențelor politice din anii ’70 (masacrul Corpus Christi). Casa devine epicentrul cutremurului care devastase viața celor două femei (ambele părăsite de bărbați lași, infideli), care trebuie să se ridice și să se confrunte cu haosul lumii. Diferențele sociale există, dar sunt depășite de solidaritatea și umanitatea acestor femei rănite, dar demne.

Distribuția a fost realizată, majoritar, din neprofesioniști, începând chiar cu Yalitza Aparicio,      o institutoare dintr-un sat din sudul Mexicului. Suverană rămâne viziunea regizorală, în care munca sofisticată, dar meticuloasă, permite observarea emoției. În acest mod, virtuozitatea formală și tehnologică a cineastului devine evidentă fiindcă deschide o poartă cu o inedită forță, relatând cotidianul într-o delicată frescă intimistă. Densitatea metaforică a graficii din deschidere permite legătura directă cu amintirile. Tuturor proceselor vizuale (compoziții minuțioase, mișcări «imposibile», planuri-secvență magistrale) li se adaugă privirea profund empatică pentru protagoniști, aflați la o distanță perfectă. Rezultatul reprezintă o stranie alchimie dintre maturitate și o formă de inocență venită dintr-un timp trecut. Cineastul surprinde, cu delictaețe, gesturile anodine, dar cu aspect captivant (un pui de somn pe un acoperiș, un incendiu care se răspândește, un eveniment care degenerează). Chiar dacă ne descrie căminul în care a crescut, tumultul exterior devine permanent, deși calmul domnea în interiorul ce pare un reconfortant refugiu.

În casa reconstituită cu minuțiozitate, o sensibilă menajeră, umilă și discretă, își ține în frâu propriile neîmpliniri pentru a-i putea proteja pe copii de neurastenia unei mame abandonate de un fantomatic soț. În lumea exterioară, se proiectează violențele din Mexicul anilor ’70, similare cu valurile uriașe, pe care puștii le vor regăsi la plajă. La cei 58 de ani ar putea să fie distanțat, totuși, cineastul realizează un tablou cinematografic cu fason de „cocon familial”, perfecționându-și arta plonjeului artistic (în acel mediu burghez). Forța imersivă a peliculei rezidă în ineditul mixaj dintre sonoritățile din ilustrația muzicală și experiența senzorială conferită de pelicula alb & negru; astfel, melancolia se degajă cu ușurință. Sesizăm punctul de vedere al autorului în poziția pe care o au cele două femei (patroană și menajeră). Micile gesturi rutiniere, ce ar putea părea degradante, alimentează pelicula cu afecțiune și conferă poveștii de pe ecran un ritm contemplativ, aproape proustian. Tema maternității este omniprezentă în filmografia autorului, așa se face că asistăm (și aici) la drama unor femei abandonate – atât menajera, cât și angajatoarea ei. Cuarón a știut să inventeze un nou mod de a privi lumea și l-a pus în practică prin imaginile monocrome dominate de realismul magic (mașina de spălat devenită o mare învolburată). Totuși, emoția primează la acest regizor care evită intelectualizarea dispozitivului artistic de pe ecran.

Frumusețea poetică a filmului rezidă în stilul epurat, în fluiditatea hipnotică a planurilor-secvență și în cadrele milimetrice ce fac ca timpul să pară suspendat, polarizat, ca într-un naufragiu, supraviețuitorii fiind copiii și femeile de pe ecran. Profund elegiac, Roma devine un imn închinat „vârstei de aur”(copilăria), un vibrant poem al memoriei afective, destinat tuturor celor care îndrăgesc cinemaul lipsit de artificii.

Regia: Alfonso Cuarón

Scenariul: Alfonso Cuarón

Imaginea: Alfonso Cuarón, Galo Olivares

Costumele: Ana Terrazas

Sunetul: Steve Broweel, Enrique Greiner, José Antonio Garcia, Javier Quesada

Montajul: Alfonso Cuarón, Adam Gough

Distribuția:

Yalitza Aparicio – Cleo

Marina de Tavira – Sofía

Nancy García – Adela

Verónica García -Teresesa

Daniela Demesa – Sofi

Fernando Grediaga – Antonio

Jorge Antonio Guerrero – Fermín

Durata: 2h15

Articol publicat în revista Catchy

Premii, nominalizări:

Oscar (2019):

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Alfonso Cuarón Nominalizat
Gabriela Rodriguez Nominalizat
Cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Yalitza Aparicio Nominalizat
Cea mai buna actriță în rol secundar – Marina de Tavira Nominalizat
Cel mai bun scenariu original – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cel mai bun film străin Nominalizat
Cea mai bună imagine – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună scenografie
Eugenio Caballero Nominalizat
Barbara Enriquez Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
José Antonio García Nominalizat
Craig Henighan Nominalizat
Skip Lievsay Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Skip Lievsay Nominalizat
Sergio Diaz Nominalizat

Globul de Aur (2019):

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Alfonso Cuarón Nominalizat

Premii Venetia (2018):

Categoria Rezultatul
Leul de Aur – Alfonso Cuarón Câștigător
Premiul SIGNIS – Alfonso Cuarón Câștigător
 
Comentarii închise la Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

Scris de pe februarie 24, 2019 în Cinema, Filme de Oscar, Filme indie (independente)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Aventura necesară – Le temps de l’aventure

Un Paris plin de animaţie, o femeie pe fugă între două trenuri, un bărbat interesant, o întâlnire din întâmplare, o idilă pasageră, dar intensă – cam acestea ar fi ingredientele din Le temps de l’aventure (2013), realizat de Jérôme Bonnell. Filmele tânărului cineast francez (Le Chignon d’Olga, J’attends quelqu’un, La Dame de trèfle) au adus în lumina ecranului personaje sensibile, aflate la răscruce de drumuri (existenţiale).

Scurta escapadă amoroasă a făcut obiectul multor pelicule. Poate de aceea, Jérôme Bonnell “plănuieşte” întâlnirea dintre Emmanuelle Devos și Gabriel Byrne. Aventura dintre cei doi eroi ai filmului este doar un pretext pentru demonstraţia realizatorului. Jérôme Bonnell are talentul de-a prezenta, în poveşti simple, personaje complicate. Creatorul francez îşi susţine eroina, aflată într-o criză existenţială, întru regăsirea de sine, într-un film subtil, inteligent.

O femeie de patruzeci şi trei de ani (însărcinată), actriţă de teatru, fără prea multe angajamente profesionale, se lansează de bună voie într-o aventură de-o zi cu un britanic, în trecere prin Paris. Aflată între două reprezentaţii ale spectacolului “Femeia mării” de Henrik Ibsen, Alix este o actriţă într-o perpetuă cursă după roluri, bani, dragoste… după propria-i identitate. Această anti-eroină, tragicomică, se luptă după cum poate cu regulile dure ale lumii adulte.

Actorul irlandez Gabriel Byrne este perfect în rolul profesorului de literatură, uşor taciturn, iar Emmanuelle Devos este cuceritoare în partitura franţuzoaicei bulversate şi bulversante deopotrivă. Personajul Alix (Emmanuelle Devos) se comportă precum o străină în propriul ei oraş, sentiment accentuat şi de faptul că trebuie să dialogheze în engleză, copleşită de peripeţiile celor douăzeci şi patru de ore. Deşi are vârsta deplinei maturităţi, ea se simte şi se comportă precum o adolescentă. Umilită şi la casting (audiţia ei, plină de patos, pare să nu îl mişte deloc pe bărbatul rece care-i dă replica) şi de partenerul ei de viaţă, care nu-i răspundea la nenumăratele ei apeluri telefonice, dar şi de sora ei, Alix se abandonează într-o idilă cu misteriosul străin din tren. După ce toată ziua fusese prada incertitudinilor (Va trece proba audiţiei? Va răspunde la telefon Antoine? Va găsi banii să achite cafeaua? Va cădea pradă pasiunii?), seara, eroina va juca mai departe Ibsen, la Calais, construindu-şi destinul, fără să vireze în clişeele vieţii prozaice.

Acest film este un moment de pauză liniştitoare într-o cinematografie agitată, obişnuită să ofere doar imagini frumoase.

Cursa nebunească în care ea este prinsă, timp de douăzeci şi patru de ore (regula celor trei unităţi ale clasicismului), este, în fapt, eliberarea ei din nişte relaţii greşit asumate. Tevatura întregii zile – fuga între castingurile din alte oraşe, lipsa banilor, iubitul mai mult absent, sora burgheză, ipocrită şi dispreţuitoare – este pusă între paranteze şi lăsă loc unor noi posibiliăţi. Finalul deschis, destul de emoţionant, arată tot ceea ce ar fi trebuit. Eroina iese senină din această cursă cu obstacole şi pare să fi desluşit, în sfârşit, că trebuie să se elibereze de angajamentele incerte din viaţa ei.

Această melodramă solară, realizată ca un film de suspans, are calitatea de-a nu fi prizoniera ritmului impus de scenariu, ci de ritmul bătăilor inimii eroinei, şi de-a lăsa timpul scurs, pe ecran, să capete sensuri noi, delicate şi intense. Fragilitatea tramei, intriga sentimentală aflată la graniţa dintre tangibil şi ireal, fac din acest film o mică bijuterie artistică. Le temps de l’aventure suspendă spectatorul între oscilaţiile timpului real şi profunzimile interogaţiilor.

Regia: Jérôme Bonnell. Scenariul: Jérôme Bonnell. Imaginea: Pascal Lagriffoul
Distribuţia: Emmanuelle Devos, Gabriel Byrne, Gilles Privat, Aurélia Petit

Articol publicta în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web