RSS

Arhive pe etichete: Maturizare

Iubirea pământească dintre „campioni ai imperfecțiunilor” – Only You

O femeie frumoasă (trentagenară), dar singură nu mai reprezintă nicio noutate în zilele noastre, dar când începe o relație cu un bărbat mai tânăr decât ea cu nouă ani, lucrurile se precipită. Harry Wootliff a lansat, la Festivalul Internațional de Film (2018) drama romantică Only You mizând pe farmecul celor doi actori din rolurile principale: Laia Costa și Josh O’Connor. Cineastul aduce în prim-plan o temă actual: infertilitatea în cazul cuplurilor (încă) tinere.

Așadar, doi tineri diferiți se cunosc întâmplător. Elena (Laia Costa) are 35 de ani și provine din Spania. Jake (Josh O’Connor) are 26 de ani. Cei doi „se ciocnesc” în Glasgow, în ajunul Anului Nou, când se ceartă pentru același taxi. Dar, în loc să pornească în direcții diferite, ei decid să petreacă împreună începutul Noului An. Fermecător de stângaci, lunganul studios (își pregătea teza de doctorat, dar își câștiga traiul zilnic din activități colaterale: DJ în cluburi) e atras de focoasa bruntenă. Brutal de sinceră, aceasta îi mărturisise franc cum își petrecuse Revelionul.  Cu toate că e fermecătoare, senzuala Elena (întrupată de șarmanta actriță catalană Laia Costa) își confecționează „o armură” de cinism, așa cum îi șade bine unei administratoare de artă. Odată cu această neașteptată și neprogramată întâlnire, începe o relație pasională. Nu după mult timp, Jake se mută definitiv în apartamentul Elenei. Ba, mai mult, chiar își doresc să aibă o familie. Totuși, pe măsură ce timpul trece, realitatea îi prinde din urmă. Cel mai ușor a fost să se îndrăgostească, dar își pot păstra iubirea când viața nu le dă tot ceea ce și-au dorit? În fapt, începe o idilă pământească între doi „campioni ai imperfecțiunilor”. Cei doi tineri actori au multă charismă  și-am putea să-i comparăm chiar cu James Dean și Natalie Wood, flirtând în Rebel Without a Cause.

Bunăoară, de la o aparentă relație de-o noapte („one-night-stand”), legătura dintre cinica Elena și romanțiosul-studios Jake capătă contururi ferme. După ce-au parcurs etapele în care și-au consumat infatuarea, chiulul de la muncă sau vorbitul ore în șir, s-au convins că merită să clădească o relație serioasă. Rezerva femeii în raport cu șansa acestei noi relații se explică: provenea dintr-o familie în care părinții divorțaseră, iar legăturile emoționale fusesră doar eșecuri. De aceea, tergiversează dezvăluirea vârstei reale. Jake se distrează, însă, pe seama acestor temeri și o asigură că nu era interesat deloc de un astfel de aspect. Tânărul dornic de-a își întemeia o familie ducea povara unei copilării fără mamă, fusese crescut cu devotament de tatăl său, fiindcă mama lui Jake se prepădise când puștiul avea doar șapte ani. Bunăoară, două familii disfuncționale lăsaseră fără prea mari speranțe doi tineri. Acum, pare momentul în care fiecare dintre ei să-și acorde o șansă în plus față de ce avuseseră în copilărie. Deși se iubesc, ceva le scapă. După șase luni de relație, Elena ratează sarcina mult-dorită. După o neplăcută suită de încercări (tratamente și „dragoste cu programări”), femeia clachează și abandonează relația.

În scenele în care Elena verifica testele de sarcină, actrița arată precum un samurai gata de «seppuku». Mereu optimist, dar – totuși – incapabil să înțeleagă severitatea stării în care se afla iubita sa, Jake se simte lezat de propunerea ei și-i declară că nu va reveni în cazul în care ea și-ar mai dori. Ambițioși în orgoliu, cei doi rup tot ceea ce clădiseră și pornesc pe drumuri diferite.

Rătăcirile celor doi foști amorezi îi conduc spre înțelegerea situației: încăpățânarea tinerească de a visa la perfecțiune îi îndepărtase de la firesc. Atât Elena, cât și Jake înțeleg – retroactiv – importanța afinităților elective.  Când biologicul dă greș, e bine să crezi doar „în (al)chimie”.

Finalul optimist lasă ușa deschisă și îndrăznește să treacă peste prejudecăți și alte idei prefabricate, în concordanță doar cu refrenul lui Elvis Costello: „Oh my baby baby, I love you more than you can tell. ”

De fapt, întreaga ilustrație muzicală ilustrează rafinamentul regizorului care-a optat pentru temele lui Emilie Levienaise-Farrouch mixate cu bucăți muzicale de le Elvis Costello, Bronski Beat sau Lhasa de Sela. Amestecând drama (de natură emoțională & medicală) cu romanța de modă veche, Harry Wootliff a livrat o poveste cinematografică menită să stârnească emoție, empatie și înțelegere. Only You nu e doar o convențională poveste de dragoste cu doi „nepotriviți”, nici o diagramă Venn a pasiunii și-a durerii, ci o reconciliere cu aspirațiile care strivesc. În definitiv, doi oameni obișnuiți, care străbat pas cu pas lungul drum al iubirii, merită să-și găsească înțelegerea și să semneze „pacea cu sinele”. Un film indie (independent) stabilește punți între naturalism și romantism și devine o emoționantă fabulă contemporană despre maturizare.

Regia: Harry Wootliff

Imaginea: Shabier Kirchner

Montajul: Tim Fulford

Muzica: Emilie Levienaise-Farrouch

Distribuția:

Laia Costa – Elena Aldana

Josh O’Connor – Jake

Peter Wight – Andrew

Lisa McGrillis – Carly

Stuart Martin – Shane

Durata: 119 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Iubirea pământească dintre „campioni ai imperfecțiunilor” – Only You

Scris de pe iulie 3, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

 

Un celebru scriitor, Honoré de Balzac, mărturisea – prin vocea personajelor sale, că „a simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.” Un punct de vedere asemănător pare să ne împărtășească, în filmul The Girl in the Book, și creatoarea Marya Cohn. The Girl in the Book o aduce în prim-plan pe tânăra Alice Harvey (Emily Vancamp), o scriitoare care încearcă să depăşească blocajul de creaţie. Alice se trezeşte prinsă în capcana unei slujbe de editor junior, care-i solicită – la un moment dat – să se îngrijească personal de relansarea unui bestseller (cartea avea la bază întâmplări din viaţa ei). Astfel, se va re-deschide o fereastră către amintiri  dureroase. Glisând mereu între trecut şi prezent,  tânăra femeie trebuie să găsească puterea de a înfrunta evenimentele tulburătoare pe care le păstrase ascunse în toţi aceşti ani, ca mai apoi să ia decizii pentru a spulbera definitiv demonii trecutului. Ajutată de cea mai bună prietenă, Sadie (Ali Ahn), juna editor își reface puterea pentru a crea și de a redobândi încrederea de sine.

The Girl in the Book 5

The Girl in the Book reprezintă debutul în regie al cineastei Marya Cohn, semnatară și a scenariului pentru filmul lansat în 2015. Viziunea Maryei Cohn (scenariul are nuanțe autobiografice ale cineastei) despre poziția și rolul jucat de femei în lumea literară este una incitantă, cu aspect commercial (cu tentă voit girlish). Cu clare referințe la marea literatură (personajele Alice din opera lui Charles Dodgson / Lewis Carroll sau Lolita din scrierile lui Vladimir Nabokov), pelicula este adaptată publicului din era rețelelor sociale și-a exploziei marketingului digital.

The Girl in the Book 4

Viața trepidantă din Manhattan este bine surprinsă în imaginile realizate de Trevor Forrest și redată de interpretarea subtilă a actorilor din distribuție. Flashbackurile ritmează pelicula („versiunea” Alice la paisprezece ani este actrița Ana Mulvoy-Ten), iar zigzagurile trecut-prezent caută explicații pentru tulburările din actualitate ale eroinei. Când șeful ei, interpretat de Jordan Lage, o solicită pentru re-lansarea cărții de succes a faimosului scriitor Milan Daneker (Michael Nyqvist) derapajele tinerei se accentuează și scot la iveală secvențe dureroase din trecut. Umbrele trecutului capătă contur în ipostaza scriitorului, al cărui prenume face referire directă la cunoscutul om de litere Milan Kundera. Impactul pe care l-a avut relația, inițial de mentor-muză, cu romancierul Daneker a fost răvășitor.

The Girl in the Book 2

În afară de poziția ingrată de „muză-nimfetă”, Alice trebuie să o mai suporte și pe aceea de subaltern al unui șef despotic, care-o tratează ca pe o secretară, ignorându-i calitățile de creatoare. Stabilitatea emoțională devine un punct îndepărtat în istoria acestei fete care se apropia de „borna 30”/„Dirty Thirty”, purtând pe umeri nesuferita povară a copilăriei și-a adolescenței petrecute într-o familie cu veleități și orgolii mari. Tatăl autoritar, Ben (Michael Cristofer), este un renumit agent literar,  iar mama sa (Talia Balsam) a lăsat-o – de mică – în grija soțului faimos, dar și nestatornic.

The Girl in the Book 3

În asemenea situație, Alice „le-a dat replica” refugiindu-se în alcool, legături întâmplătoare /„one-night stands” și scris sub îndrumarea lui Milan. Relația cu bărbatul matur a avut beneficiul stimulării creativității, dar, în egală măsură, și-a derapajelor sexuale. Singura persoană echilibrată cu care stabilește o legătură profundă este Sadie, dar, din păcate, aceasta este mult prea solicitată de viața familială (soțul, Tyler/puștiul de vârstă școlară și un bebe în așteptare). Totuși, providențiala Sadie îi face cunoștință cu Emmett (David Call), un carismatic activist politic.

Când lucrurile păreau să intre pe un făgaș bun, perpetuul autosabotaj apare din nou. Destabilizarea produsă de certurile cu șeful frustrat și apariția neașteptată a expatului Milan o aruncă pe Alice într-o aventură pasageră surprinsă de ființele cele mai dragi: Sadie și Emmett. Aflată, deci, pe orbita tumultoasă, Alice își reconfigurează traiectoria și încearcă să-i recucerească pe cei dragi, abandonând anumite persoane: șeful, Milan și propriul tată. Își concentrează forțele în acțiuni cu efect cathartic, își înfruntă superiorul, se confruntă față în față cu scriitorul care-i exploatase filonul creativ și frăgezimea adolescenței (se folosise de jurnalele fetei, introducându-le în scrierile sale) și-i lasă de izbeliște pe toți în ziua re-lansării cărții. Cele mai des întâlnite clișee despre viața boemă și despre traiul artiștilor din New York capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil realizat de Jessica Brunetto.

Regizor: Marya Cohn
Scenarist: Marya Cohn
Compozitor: Will Bates
Operator: Trevor Forrest
Producător: Kyle Heller, Gina Resnick
Producător executiv: Spencer Medof
Monteur: Jessica Brunetto

Distribuţia:
Emily VanCamp (Alice Harvey)
Michael Nyqvist (Milan Daneker)

Ali Ahn (Sadie)
Courtney Daniels (Lynn)

David Call (Emmett )
Jordan Lage (Jack)
Talia Balsam (Mama lui Alice)

Durata: 88 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

Scris de pe mai 12, 2020 în Cinema, Cărţi, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , ,

Cercul pasionaţilor de arte liberale – Liberal Arts

Cunoscut graţie sitcomului de succes, How I Met Your Mother, premiat cu un Emmy, cineastul Josh Radnor a făcut o cotitură, aducând un film de nişă. Liberal Arts narează despre viaţa dintr-un campus universitar. Pelicula tratează lumea intelectualilor americani, din anii 2000, realizatorul mergând în Ohio, să filmeze chiar în Universitatea în care el şi-a realizat studiile, Kenyon College din Gambier. Acest film indie a fost selecţionat la Sundance 2012.

Uşor de recunoscut după rolul Ted Mosby din serialul produs de CBS, actorul Josh Radnor interpretează de această dată un tânăr universitar care se confruntă cu o criză de identitate cauzată şi de trecerea pragului celor 35 de ani. Locuieşte în New York, tocmai s-a despărţit de iubita sa şi trebuie să-i viziteze un fost profesor, aflat în pragul pensionării. Personajul, Jesse, a fost un student serios, care şi-a petrecut anii frumoşi ai tinereţii în universitate / Alma Mater. La sfârşitul anilor de studiu, a obţinut un post într-un birou de admitere a tinerilor în facultate.

liberal-arts

Eroul trebuie să ia parte la dineul oferit de fostul său profesor, Richard Jenkins, de aceea trebuie să revină la vechea sa universitate. Aici, o întâlneşte pe Zibby (Elizabeth Olsen), o tânără de nouăsprezece ani, plină de pasiuni. Fata este îndrăgostită nebuneşte de muzica clasică, de mersul pe jos, este fascinată de teatru şi de improvizaţie şi…lista poate continua. Regizorul-scenarist-interpret aruncă o provocare spectatorilor douămiişti, arătând că un profesor mai poate, totuşi, avea dileme etice. Astfel, lui Jesse i se pare imposibil să se implice într-o relaţie cu tânara de nouăsprezece ani, având în vedere resorturile morale. În această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, cineastul ne dezvăluie, mai mult sau mai puţin plictisitor, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Unii oameni se maturizează, iar alţii întârzie acest proces sau alţi oameni pot deveni cinici şi amari când dau nas în nas cu bătrâneţea. Din fericire, există şi personaje care descoperă, la timp, noi sensuri ale existenţei.

Campusul universitar american are un aer fermecător, părând un imens univers protector, o adevărată Alma Mater (“mamă hrănitoare” în limba latină). Filmul are în vedere educaţia peripatetică (eroii discută plimbându-se), iar acel colţişor din America se vrea asemănător centrelor universitare europene. Personajul Jesse are chiar aerul lui Owen Wilson din Midnight in Paris. Realizatorul fimului ne oferă o juxtapunere a Manhattan-ului cu peisajele idilice ale acestui campus din mediul rural. Profesorul Peter Hoberg (Richard Jenkins) este un idealist care i-a împărtăşit lui Jesse cam tot ce acesta ştie, mai puţin deziluziile. Actorul Richard Jenkins (Killing Them Softly) combină amărăciunea cu amabilitatea, transformându-le în ”mărci” personale. Filmul are, aici, o uşoară tuşă din celebra peliculă, Dead Poets Society.

Graţie acestui dascăl, Jesse o întâlneşte pe Zibby. Ea îi captează atenţia prin acel ”joie de vivre”, fiind deopotrivă sensibilă, inteligentă dar şi rece. Personajul interpretat de Elizabeth Olsen este bine articulat. Actriţa este magnetică pe ecran şi nu aduce nimic din ceea ce ne-am obişnuit să numim “Manic Pixie Dream Girls“. Vraja dintre cei doi se leagă printr-un obiect magic, un CD cu muzică clasică, astfel pelicula devine foarte Woody Allen-iană livrându-ne un Jesse care pluteşte plin de fericire prin Manhattan, universul lui fiind modificat de Mozart şi Massenet.

Din păcate, între cei doi există o diferenţă majoră de ani. Farmecul comediei este amplificat şi în scena în care Jesse calculează rapid şi realizează că la vremea când el va împlini 87 de ani, Zibby va avea (doar) 71. Realitatea îl îndepărtează de pasiune. Discrepanţa este mai evidentă în privinţa referinţelor literare. El este cuprins de groază când descoperă că o fiinţă aşa de fină ca Zibby citea cărţi despre vampiri. Este intrigat de succesul neobişnuit de mare al popularei serii pentru adolescenţi, Twilight, şi ar putea face un şoc anafilactic aflând că aceste volume se vând foarte bine pe Amazon Kindle. După acel moment în care Jesse realizează diferenţa de netrecut, filmul virează către un registru mai delicat, de comedie morală, tânărul profesor se arată foarte scrupulos, dar şi galant, evitând astfel categoria “dobitoc confuz”.

Totuşi, fanteziile erotice nu sunt pe deplin eludate în acest film indie. După criza morală, Jesse se întâlneşte cu experimentata Judith Fairfield, profesoara care i-a insuflat, în vremea studenţiei, dragostea pentru poeţii romantici. La momentul întâlnirii, ea are un vădit aer castrator şi-şi prezintă dezamăgirile asortate cu alcool şi tutun. Farmecul infailibil al lui Allison Janney face mai uşor digerabilă caricatura personajului – universitarul care şi-a pierdut tinereţea studiind literatura romantică.

Pe fondul acestor poveşti, Josh Radnor introduce şi o serie de personaje, care sunt destul de uşor de identificat, având în vedere zona în care se derulează acţiunea – un campus universitar. Apar şi eroi precum cel interpretat de Zac Efron, chiulangiul sau studentul-şaman. Nat (Zac Efron) „poartă pălăria invers”(căciula în miez de vară), semnalând astfel că el este deosebit de ceilalţi şi rosteşte aforisme ca şi cum ar fi Thoreau al acelui campus. De asemenea, apare şi un personaj mai puţin fericit, Dean (John Magaro), care se simte adesea ”neferict într-un mod agresiv”, aparent, pentru că ar fi citit prea mult David Foster Wallace.

S-ar putea interpreta greşit dacă nostalgiile şi meditaţiile multora dintre personaje ar fi interpretate ca o pantă ”anti-literatură”; în fond, toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii. Pelicula Liberal Arts este doar o comedie iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate. Sunt de apreciat pledoariile pentru mersul pe jos, servietele în care încap operele lui Shakespeare şi ale lui Keats sau un joc de şah portabil. Filmul ne invită să redescoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, vraja muzicii clasice. Epigraful filmului este din Ecleziast: “Cel ce cunoaşte mai mult suferă mai mult”.

Toate acestea sunt argumente pentru un elitism academic ce-ar trebui cultivat. Filmul seamănă cu ceea ce spunea Zibby despre saga Twilight – “Nu e Tolstoi, dar nu este nici televiziune şi mă poate face fericită.” – este un film emoţionant, care nu te poate lăsa rece.

Regizor: Josh Radnor; Scenarist: Josh Radnor; Compozitor: Ben Toth: Operator: Seamus Tierney; Producător: Brice Dal Farra, Claude Dal Farra; Monteur: Michael R. Miller.

Distribuţia: Zac Efron (Nat), Elizabeth Olsen (Zibby), Josh Radnor (Jesse), Allison Janney (Profesoara Judith Fairfield), Elizabeth Reaser (Ana), Richard Jenkins (Profesorul Peter Hoberg), Kate Burton (Susan), Michael Weston (Miles).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Orbitoarea lumină a pasiunii – Call Me By Your Name

S-au scurs mai bine de două decenii de când, sub soarele arzător al Toscanei, mânuind cu dibăcie camera, Bernardo Bertolucci plăsmuia o poveste, Stealing Beauty, despre ucenicia amoroasă a unei americance. Acest gen de cronică estivală, dintr-un microunivers, menită să dezvăluie tainele primilor fiori ai dragostei, a căpătat alte contururi în recenta peliculă Call Me By Your Name, realizată de Luca Guadagnino (Amore, A Bigger Splash). Cineastul a selectat din repertoriul clasic nunațele „la modă” (tematica LGBT) și-a transpus pasiunea în decoruri flamboiante. De această dată, tabloul unei Italii idilice din anii pop (‘80) e pigmentat cu dialoguri sofisticate și conflicte ce țin de „rațiunile inimii”.

În vara anului 1983, Elio (Timothée Chalamet) – un adolescent de șaptesprezece ani – își petrece vacanța în nordul Italiei (Lombardia), într-o vilă (proprietate a părinților săi) din secolul al XVII-lea, citind, cântând la pian și flirtând cu amica sa, Marzia (Esther Garrel), o franțuzoiacă proaspătă ca dimineața de vară. Părinții îi sunt extreme de apropiați și îi oferă o educație de înaltă calitate, tatăl fiind un eminent profesor de Arheologie (specializat în cultura greco-romană), iar mama – o rafinată traducătoare (luminoasa Amira Casar).

Call me by your name 1

Talentul artistic și sofisticarea sa îl transformă pe Elio într-un tânăr matur pentru vârsta sa, deși încă mai păstrează o doză de inocență (mai ales în relațiile amoroase). În acest cadru paradisiac, Oliver (carismaticul Armie Hammer), un seducător american în vârstă de douăzeci și patru de ani, asistentul tatălui său, sosește la reședința familiei Perlman, în vederea pregătirii tezei de doctorat. Relaxarea în fața „marilor probleme existențiale” și nonșalanța lui Oliver îl agasează pe rasatul, dar arogantul adolescent care pendula între trei mari culturi (italiană, franceză și americană). Jocurile lingvistice și provocările unei veri de tipul „farniente” sunt tulburate de apariția americanului care-i părea o caricatură a lui Apollo, deși această apariție i se părea seducătoare. Toată vara, Oliver și Elio vor avea parte de experinețe care le vor marca existența.

Call me by your name 2

Veritabilul talent (în materie de adaptări ale unor opere celebre) de scenarist a fost confirmat deja de numeroase nominalizări, la premiile BAFTA și Oscar. Așadar, James Ivory, cineastul care nu și-a ascuns niciodată preferința pentru adaptările bogate în emoții refulate (The Remains of the Day, The Bostonians) retranscrie, fără falsă pudoare și cu picante detalii, povestea de iubire dintre doi bărbați, în anii ’80, pornind de la romanul omonim scris de André Aciman (eminent specialist în opera lui Proust).

Call Me By Your Name 3

Luca Guadagnino abordează intriga insistând asupra problemelor existențiale care, adeseori, însoțesc cronica adolescenței. Mare parte din film se preocupă doar de modul în care un june bate la poarta maturității, dar este, firește, ispitit de tentații (senzualitatea decomplexată și bucuroasă) și de provocările sexualității (motivul central în jurul căruia gravitează întreaga regie).

Pelicula se aseamănă cu fabuloasele decoruri din provincia italiană; o frumusețe pură iradiază, iar simplitatea rămâne sursa multiplelor emoții. Întreaga regie a lui Guadagnino inspiră plăcerea comunicării, în redarea poveștii țesute între Elio și Olivier. Realizatorul se preocupă să proiecteze spectatorul într-un raport mai mult de natură emoțională decât intelectuală.

Prima parte a filmului aduce în prim-plan portretul familiei în care disputele de esență spirituală au loc într-un decor mai mult decât confortabil. Personaj eminamente aventurier (în carte), Oliver intră precum peștele în apă în această oază a familiei Perlman. Există o scenă în film, în care Oliver și Elio se plimbă prin sat, se opresc și discută despre Istorie, exact în preajma unei statui, iar camera de filmare îi urmărește îndeaproape surprinzându-i într-un plan-secvență care exprimă printr-o mișcare sintetiza mișcării jocului dintre cele două personaje. Cineastul italian deapănă, cu măiestrie estetică, tulburările produse de pasiune (fie și interzisă). Dorința și unele refulări sunt prezente pe ecran, dar cu pudoare.

Call Me By Your Name 4

Chipul lui Elio e scăldat în nuanțe juvenile, dar complexe. Talentul tânărului Timothée Chalamet face vizibilă o apoteoză emoțională – un elogiu al durerii -, punctând necesitatea acesteia ca formă de învățare, de formare. Guadagnino găsește, în acest fel, un grațios echilibru, care nu va părăsi filmul.

Descoperirea homosexualității constituie, desigur, miezul poveștii, dar temerile și, mai ales, frica sau „cultura secretizării” care decurge, ține mai mult de intimitate decât de regulile sociale. Realizatorul adoptă o poziție exemplară față de cele două personaje: complice la jocul lor, empatizând, dar cu distanța necesară (poziția cineastului se identifică cu cea a tatălui lui Elio, o prezență discretă și binevoitoare, dar mereu în preajmă).

Monologul susținut de actorul care-l întrupează, Michael Stuhlbarg, reprezintă una dintre cele mai emoționante scene din film – luciditatea și tandrețea se împletesc în acest discurs artistic. Bogata ilustrație muzicală – de la Sufjan Stevens la Psychedelic Furs, trecând prin Giorgio Moroder, John Adams, Ryuichi Sakamoto, Satie și Ravel – îi conferă acestei povești o aură de profunzime.

Call Me By Your Name 5

Finalul hibernal devine concluzia justă, contrapunctul paradoxal liric, pe alocuri melodramatic, pentru dulcea vară derulată timp de mai bine de două ceasuri. Senzația că am fost martori la o bulă temporală în Call Me By Your Name e întărită de melancolia ce se lasă odată cu trecerea verii. Totuși, această efemeră senzație din „rămășițele verii” este necesară și duce la fondarea vieții de adult. În spatele unei (aparente) cărți poștale à la „Dolce Vita”, regăsim o bulversantă istorie de amor, o sofisticată lecție de educație sentimentală, născută din dragoste și menită să stârnească pasiuni.

Articol publicat ]n revista Catchy

Regia: Luca Guadagnino

Scenariul: James Ivory, Luca Guadagnino, Walter Fasano (după romanul Call Me By Your Name de André Aciman)

Imaginea: Sayombhu Mukdeeprom

Decorurile: Samuel Deshors

Costumele: Giulia Piersanti

Sunetul: Yves-Marie Omnes

Montajul: Walter Fasano

Muzica: Sufjan Stevens

Distribuția:

Timothée Chalamet – Elio

Armie Hammer – Oliver

Michael Stuhlbarg – Domnul Perlman

Amira Casar – Annella

Esther Garrel – Marzia

Victoire du Bois – Chiara

Durata: 2h11

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Emilie Georges Nominalizat
Luca Guadagnino Nominalizat
Marco Morabito Nominalizat
Peter Spears Nominalizat
Cel mai bun actor în rol principal – Timothée Chalamet Nominalizat
Cel mai bun scenariu adaptat – James Ivory Câștigător
Cel mai bun cântec original – Sufjan Stevens Nominalizat

Premii Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă) – Timothée Chalamet Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar – Armie Hammer   Nominalizat

Premii BAFTA, 2018:

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Marco Morabito Nominalizat
Emilie Georges Nominalizat
Peter Spears Nominalizat
Luca Guadagnino Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Timothée Chalamet Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – James Ivory Câștigător
Premiul David Lean pentru regie – Luca Guadagnino Nominalizat

Premii Berlin, 2017:

Categoria Rezultatul
Trofeul Teddy pentru cel mai bun film – Luca Guadagnino  Nominalizat
 
Comentarii închise la Orbitoarea lumină a pasiunii – Call Me By Your Name

Scris de pe martie 10, 2018 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: , ,

Curățenia de primăvară – Victoria

Niciodată firea omului nu se dezvăluie  mai deplin ca atunci când râde. Cu siguranță, râsul, ironia, satira sunt principalii anticorpi ce provoacă reacția prin care un organism social sănătos  se apără de anchilozarea dogmatică. Râsul este acea “gimnastică” spirituală cu ajutorul căreia   ne ferim de “ateroscleroză” afectivă, prevenind colapsul moral.

O comedie cum numai Howard Hawks sau Billy Wilder ar fi putut crea, o veritabilă bijuterie franțuzească/“comé­die française”,  Victoriarealizată de Justine Triet se înscrie în noul val/“nouvelle vague” de cineaști de certă valoare artistică. Încă de la prima sa proiecție, pelicula a fost aureolată de elogiile criticilor și   ale celorlalți participanți de la Quinzaine des Réalisateurs (Festivalul de Film de la Cannes, 2016).

Justine Triet a reușit să alcătuiască o miraculoasă alinață între doi maeștri ai comediei americane – James L. Brooks și Blake Edwards -, o delicioasă combinație de realism social și burlesc cu tentă “à l’américaine”(Howard Hawks, Billy Wilder sau Blake Edwards). În egală măsură, Victoria este o comedie dulce-amăruie despre femeia prinsă în vârtejul amețitor al  crizei vârstei mijlocii: deși e încă tânără, atrăgătoare și simpatică, avocata blondă pare inconsecventă. În unele situații, apare ca o simpatică depresivă, un fel de Gena Rowlands (“râd-plâng”, “plâng-râd”).

Victoria Spick, avocat în cauze de drept penal, divorțată, aflată în plin deşert sentimental,   ajunge la o nuntă unde se întâlneşte cu cel mai bun prieten, Vincent (impecabil interpretat de carismaticul Melvil Poupaud), dar şi cu Sam (Vincent Lacoste), un fost dealer de substanțe interzise, pe care ea îl salvase dintr-o încurcătură. Câteva zile mai târziu, Vincent este acuzat de tentativă de omor tocmai de iubita sa. Singurul martor  al scenei este câinele (dalmațianul) victimei.

Mai mult silită decât convinsă, Victoria acceptă să-l apere pe acest macho,Vincent, în timp ce-l angajează pe Sam pe post de asistent. Fostul ei soț – un blogger bovaric și vindicativ – îi va răscoli viața privată și o va târî într-un alt proces. Acesta este doar începutul unui real “cataclism” pentru Victoria, o adevărată eroină a timpurilor moderne, care-i va oferi șansa actriței belgiene Virginie Efira să gliseze  între burlesc și comic revigorant, într-un rol pe măsura talentului său.

Așadar, după La bataille de Solférino, Justine Triet ne propulsează în viața ciclonică a șarmantei avocate aflate în pragul unei depresii. Văzută de la distanță, Victoria pare o femeie briliantă, cu o bogată activitate (pledoariile sale avocățești îi aduc succesul profesional), o mamă activă, care-și crește singură cele două fetițe. Totuși, privită mai de-aproape, viața distilată în euforie nu mai stârnește invidie, ci chiar e de compătimit, fiind scufundată în singurătate, deși e o permanentă agitație în jurul ei. Când bona o lasă de izbeliște, iar David, fostul soț (neliniștitul Laurent Poitrenaux e perfect în postura de intelectual neînțeles și agitat) se decide să o transforme în personaj pentru blogul său, cel mai bun amic o solicită să îi fie apărător în procesul pe care i-l intentase fosta lui iubită.

Între aceste limite, Victoria se vede nevoită să-și stăpânească spiralele emoționale apelând ba la o clarvăzătoare, ba la un terapeut psihanalist, ba la un osteopat sau prin activități de dating. Grație talentului uimitoarei Virginie Efira, (aparent) femeia fatală  se confundă cu disperata cronică, iar Victoria se luptă cu disperare pe toate fronturile. Deși își dorește să regăsească dorința amoroasă, libidoul ei se află în bernă și nu găsește niciun buton care să-i comute/ modifice  starea și să repornească mecanica plăcerii. Junele Sam, devenit  “omul-bun-la-toate” (baby-sitter, asistent personal, bucătar, terapeut), încearcă de câteva ori să-i arate o cale, dar Victoria e prea ocupată cu altele ca să îl observe. La această femeie, nefericirea capată forme de catharsis.

Realizatoarea, vigilentă la pericolul de-a nu vira către drama prea amară, pedalează vârtos         pe efectele jubilatorii ale comicului de situație. Așa vedem scene de un haz nebun la procesul   (în manieră hollywoodiană) câștigat de Victoria, martorii – care-au contribuit cel mai mult la succes – au fost un dalmațian și un cimpanzeu (!). Aparent lunaticul Sam are un rol important; deloc naiv, junele readuc echilibrul în viața tumultoasă a blondinei disperate. Fragila Virginie/Victoria scapă de pericol și nu mai ajunge la “fundul sacului” așa cum, inițial, păruse.

Paradoxal, tocmai folosirea cuvântului – care-i adusese faima, o pune în dezacord cu anturajul. Eroina victorioasă  ajunge să formuleze astfel de cugetări: «J’ai réalisé que dans le fond du fond, il n’y a pas de fond» și să confirme că nefericirea nu e neapărat legată de tragedie și poate avea efecte tămăduitoare. Replica rostită cu un surâs liniștitor de cuceritoarea Virginie Efira devine emblema lucidității lipsite de patetism sau o formă prin care tristețea poate fi alungată cu ajutorul comicului. Justine Triet  fixează centrul de greutate printr-o distribuție de excepție și le oferă actorilor șansa de-a portretiza, cu grație și eleganță, nevroza de tip Woody Allen.

Galeria de personaje prezentate de cineastă rivalizează cu cele newyorkeze. Așa cum proceda cu volumele pe care le achiziționa, dar niciodată nu le rânduia, Victoria strânge oamenii în viața ei. În final, lecția cea mai importantă o va primi de la bărbatul-copil/Sam pe care îl va opri definitiv în cuibul ei dezordonat. Nu este un declin în ceea ce privește “femeia de succes”, ci doar o invitație la maturizare și deplina spiritualizare – fără idei preconcepute. În mod curios și oarecum involuntar, eroina scapă de egoism datorită acelui “menaj involuntar” cu tânărul Sam, realizând traiectoria spre curățenia morală la care adesea făcea referire. Montajul accelerează intriga și aduce pauza necesară, conducând la deznodământul care coincide cu ideea de soartă/destin.

Acest film cu aspect de agendă de lucru, în care haosul e la el acasă, lasă loc și pentru romantismul discret, deși «a iubi» în acest univers seamănă cu o întâlnire marcată pe un colț     de agendă, apoi uitată printre alte “evenimente”. Situată între dezolare și speranță, între  cinemaul de autor și cel popular, pelicula Victoria nu e tranșantă ci, cu multă naturalețe, arată cum se poate re-formula problematica alegerilor/deciziilor  din viață, fără încrâncenare și fără prea multă disperare.

Victoria

Regia: Justine Triet
Scenariul: Justine Triet
Imaginea: Simon Beaufils
Decorurile: Olivier Meidinger
Costumele: Charlotte Vaysse
Montajul : Laurent Sénéchal
Productor: Emmanuel Chaumet

Distribuția

Virginie Efira -Victoria
Vincent Lacoste – Sam
Melvil Poupaud -Vincent
Laurent Poitrenaux – David
Laure Calamy – Christelle
Alice Daquet – Eve

Durata: 1h37 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web