RSS

Arhive pe etichete: Medalion Artistic

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

 Angelina Jolie strălucește din nou pe coperta ediției americane a revistei Elle. Populara actriță, care se pregătește pentru lansarea unui nou blockbuster (Maleficent: Mistress of Evil) e șic și strălucitoare (stilist: Elizabeth Stewart) într-o serie de fotografii realizate de fotograful Alexi Lubomirski.
Pornind de la rolul interpretat de celebra actriță, Maleficent, în care a fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop, jurnaliștii americani o „descos” pe Jolie, căutând să dezvăluie „întăriturile” acestei femei celebre. Recent realizată, pelicula Maleficent 2/ Suverana Răului propune o abordare modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit. Iată cum explică Angelina Jolie necesitatea existenței acelor „fete rele” într-un material ce va apărea în ediția din septembrie 2019 a revistei Elle.

«Care este de fapt puterea unei femei libere (trup și spirit) și de ce a fost percepută drept periculoasă atâta timp? În trecut, chiar în Vechiul Testament, exista o frază care a fost tradusă literal: „Nu lăsa o vrăjitoare să trăiască”. Așa se explică de ce mii de persoane au fost persecutate și ucise pentru presupuse acte de vrăjitorie/ magie, numai dacă amintim procesele din epocile timpurii din Europa, apoi din Lumea Nouă/ America. Majoritatea acestora era formată de femei.

Ca și în cazul teoriei conspirației, orice lucru pe care nu îl poți explica (fie și o simplă îmbolnăvire a unui copil) ar putea fi pus pe seama activității unei presupuse femei malefice. În astfel de cazuri, ele erau văduvele, acele femei aflate în zonele marginale ale societății sau chiar tinere seducătoare, calitățile lor fizice fiind atribuite practicilor ce țin de magie.

Femeile ar putea fi acuzate de vrăjitorie doar pentru că au avut o viață sexuală liberă, pentru că și-au exprimat opiniile despre politică, religie sau pentru că pur și simplu s-au îmbrăcat diferit. Cu siguranță, dacă aș fi trăit în acele vremuri, aș fi fost pusă să ard pe rug doar pentru că am ales să fiu eu însămi.

Acuzația de vrăjitorie a fost folosită pentru deținerea unui anumit control și pentru punerea sub tăcere a femeilor în aproape toate societățile și în fiecare secol. Ioana dArc a fost mistuită de foc în Franța secolului al XV-lea pentru idolatrie și erezie, inclusiv pentru faptul că a purtat straie bărbătești. Inițial, acuzaţiile la adresa ei pomeneau despre anumite practici (dansa la miezul nopții în jurul unui copac) ce erau descrise ca fiind vrăjitorești.

Este atât de ridicol, încât pare aproape amuzant să consideri că o femeie care dansează sau cântă în public este privită ca fiind indecentă în multe țări chiar și astăzi. Iată cum, șase secole mai târziu, fetele din Iran care postează videoclipuri sau dansează sunt categorisite ca având un comportament inacceptabil și se consideră că încalcă în mod vădit dogma religioasă.

Încă din vremuri imemoriale, femeile care se răzvrăteau chiar și în mod involuntar împotriva a tot ceea ce reprezenta normă, erau etichetate imediat ca fiind „ciudate”, „nelegiuite”, „periculoase”. Ce surprinde este maniera în care acest tip de prejudecăți a persistat de-a lungul secolelor și încă mai „colorează” lumea în care trăim. Este uimitor cât de des femeile care candidează pentru funcții politice în țările democratice sunt descrise drept „vrăjitoare”. Dacă se reunesc astăzi mai multe femei puternice, imediat se va spune că se adună pentru a semna un pact cu diavolul. În multe țări, femeile care susțin drepturile omului sunt încă etichetate„deviate”, „mame rele”, „dificile” sau „libertine”.

În munca mea, deseori călătoresc în țări unde știu că, dacă aș fi cetățean acolo, opiniile și acțiunile mele ca femeie m-ar putea expedia în închisoare sau m-ar expune pericolului fizic. Apărătoarele drepturilor omului din întreaga lume sunt încarcerate pentru părerile lor politice sau pentru apărarea lor sau a celorlalți, dovedind un curaj greu de imaginat. Adesea, în numele religiei, tradiției sau culturii condamnă progresele lumii moderne, iar independența și energia creatoare a femeilor sunt încă deseori văzute ca o forță periculoasă care trebuie controlată. Să luăm în considerare aproximativ 200 de milioane de femei și fete în viață astăzi, care au suferit mutilări genitale. Sau cele aproximativ 650 de milioane de femei și fete din întreaga lume care au fost silite să se căsătorească înainte de a împlini 18 ani.

«Adesea, le spun fiicelor mele că lucrul cel mai important pe care îl pot face pentru ele însele este să își dezvolte inteligența. Nu există nimic mai atrăgător – sau încântător – decât o femeie independentă, stăpână pe propriile opinii».

Mii de femei și fete sunt ucise de membrii familiei în așa-numitele „crime de onoare” anuale, drept pedeapsă pentru exercitarea propriei voințe. În această vară, când mii de femei sudaneze au ieșit pe străzile din Khartoum cerând alegeri libere în țara lor, s-a ordonat lovirea fetelor și s-au înregistrat numeroase violuri, în mare parte făcute de forțele de securitate.

Nimic din toate acestea nu e menit să respingă sau să redea pentru o clipă abuzurile teribile făcute și împotriva bărbaților și a băieților – inclusiv acuzațiile moderne de „vrăjitorie”. Dar, uitându-ne în întreaga lume, trebuie să ne întrebăm: de ce se cheltuie atât de multă energie pentru a menține femeile într-o poziție secundară?

Analizate în această lumină, „fetele rele” sunt doar femei obosite de nedreptate și de abuzuri. Ele sunt femeile care refuză să respecte regulile și codurile în care nu cred și pe care nu le consideră cele mai bune pentru ele însele sau pentru familiile lor. Sunt acele femei care nu vor renunța la vocea și drepturile lor, chiar cu preţul vieții. Dacă există atâta răutatea, atunci lumea are nevoie de „femeile rele”.

Este de asemenea adevărat că femeile nu se trezesc în fiecare dimineață dorind să se lupte. Vrem să fim capabile de blândețe, pline de grație și de iubire – nu toată lumea se naște pentru a lupta. Și chiar nu avem puteri magice. Ceea ce avem noi este capacitatea de a ne susține reciproc și de a lucra cu bărbații valoroși, care apreciază și respectă femeile, considerându-le ca fiind egalele lor.

Îmi amintesc de un tată, pe care l-am cunoscut prima dată când am fost într-o tabără de refugiați afgani, din Pakistan, în timpul guvernării talibanilor. Fusese așa de rău bătut, încât i se îngălbeniseră ochii din pricina leziunilor la nivelul ficatului, doar pentru că și-a trimis fiicele la școală. Îmi amintesc apoi de soția unui sirian, care paralizase după ce a fost împușcată în coloana vertebrală de un lunetist. Acesta era protejată de soțul iubitor și devotat, trăind într-o tabără de refugiați, fără nicio șansă de a pleca altundeva. Nu pot să nu fiu mândră de fiii mei pentru că își respectă surorile, se respectă între ei și vor deveni bărbați adevărați. Descoperirea propriei meniri în viață trebuie să ne facă să lucrăm cu noi înșine. Și tot femeile pot ajuta, grație instinctelor lor, la adaptarea pentru noile nevoi ale societății.

Poate fi greu să ne găsim timpul necesar ca să ne întrebăm cine vrem să fim cu adevărat – nu ceea ce noi credem că ceilalți vor aproba sau vor accepta, ci cine suntem cu adevărat. Când te asculți pe tine, poți alege să faci pasul înainte și să înveți și să te schimbi. Îmi amintesc când eu am făcut acest pas: când aveam 20 de ani, întâlnind refugiați în Sierra Leone, când se încheia un brutal război civil. Am înțeles pentru prima dată nivelul de violență care există în lume și ce însemna realitatea vieții pentru milioanele de persoane afectate de conflict și prigoană. Cred că așa am descoperit sensul muncii și scopul vieții mele.

De multe ori, le spun fiicelor mele că cel mai important lucru pe care îl pot face este să-și dezvolte mintea/spiritul. Vă puteți pune mereu o rochie drăguță, dar nu contează ce purtați la exterior dacă mintea nu este puternică. Nu este nimic mai atrăgător – aș putea spune chiar fermecător – decât o femeie independentă, cu cu o voință puternică și cu păreri proprii.

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina».

Traducere și adaptare după articolul din revista ELLE

Articol publicat ]n revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

Scris de pe aprilie 15, 2020 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Vivien Leigh, trandafirul britanic care-a căutat absolutul

De-a lungul carierei – începută ca o steluță atrăgătoare și încheiată de o actriță autentică -, a fost Scarlett O’Hara, Blanche Dubois, regina Cleopatra, dar și Anna Karenina, hoață de buzunare, dar și spioană, nobila favorită a reginei Angliei, dar și ființa rătăcită ce-și oferea favorurile oricui. Vivien a fost o femeie adevărată, care a știut că dăruind neîncetat iubire, o poți primi însutit înapoi. Și după aproape o jumătate de secol de la dispariția sa, Vivien Leigh (5 noiembrie 1913 – 7 iulie 1967) continuă să adreseze publicului declarația ei de iubire.

Vivien-Leigh-1Toate datele ei naturale o conduceau spre ecran. Ochi verzi-albaștri, superbi, cu o privire când jucăușă, când malițioasă, o carnație alb-marmoreană, a cărei strălucire frapa încă de la prima vedere, un păr brun, bogat îi sporea puterea de seducție, iar silueta fină îi sublinia ținuta aristocratică. Născută, în Darjeeling, India, la 5 noiembrie 1913, Vivien Mary Hartley a primit har și frumusețe. Exotismul acelui ținut și-a lăsat, probabil, amprenta și în datele fizice ale uneia dintre cele mai celebre actrițe ale lumii.

Vivien și-a petrecut copilăria într-un spațiu încărcat de magie, aproape miraculos. Ferecată, de la vârsta de șapte ani, între zidurile cenușii și reci ale unui pension britanic restrictiv, micuța Vivien a păstrat între amintiri parfumul și farmecul plin de culoare al copilăriei, ce se va reflecta permanent în aspectul femeii de mai târziu. La pensionul londonez, precum și în celelalte școli de prestigiu pe care le-a frecventat (în Franța, Italia și Germania), și-a modelat caracterul, și-a disciplinat neastâmpărul de “argint viu” și, cel mai important, și-a canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță. Educația primită la Academia Regală de Artă Dramatică (din Marea Britanie) i-a șlefuit talentul nativ și i-a deschis porțile către lumea elitelor artistice.

După ce și-a ales un pseudonim – Vivien Leigh – își va dedica viața carierei. Joacă în câteva filme (Things Are Looking Up și The Village Squire), în care nici măcar nu apucă să fie văzută bine, că și trebuie să iasă din cadru. I se va încredința primul rol principal în Gentlemen’s Agreement (Regia: George Pearson) și se va face remarcată grație frumuseții sale fizice. Apoi, după Look Up And Laugh (Regia: Basil Dean), o peliculă lipsită de calități artistice, Vivien privește încrezătoare în steaua ei norocoasă; intuiția ei nu va da greș.

Următorul film, Fire Over England (Regia: William K. Howard), îi oferă posibilitatea de-a apărea și într-o altă lumină. Înnobilată nu numai de rol (juca Prima Doamnă de Onoare și Favorita reginei Elisabeta a Angliei), dar și înfierbântată de dragostea pentru Laurence Olivier, partener de film și iubit în viața particulară, Vivien este mai cuceritoare ca oricând. Filmul –  o atentă reconstituire a datelor istorice –  se impune ca o reușită a genului. Pentru britanici, Vivien Leigh devenise deja “un nume”.

După Dark Journey (Regia: Victor Saville), unde interpretează rolul unei irezistibile iscoade, care se-ndrăgostește de inamicul ei numărul unu, Vivien schimbă rapid registrul stilistic. Tot în anul 1937, va juca și în Storm in a Teacup, o comedie de moravuri, ce-i solicită lui Vivien o interpretare plină de umor și de ironie. Îndrăgostită nebunește de cuceritorul ziarist sosit în oraș, eroina – tălmăcită de Leigh – își va minți cu nonșalanță tatăl pentru a-și salva iubitul. O colaborare perfectă cu partenerul ei, Rex Harrison, va fi reluată și mai târziu, pe ecran.

Trecerea la dramă se dovedește, în acest moment, neinspirată. Astfel, filmul 21 Days Together (Regia: Basil Dean) rămâne o searbădă poveste de dragoste, a cărei neîmplinire este hotărâtă de destin. Următorul proiect, din 1938, A Yank at Oxford (Regia: Jack Conway), îi aparține marelui magnat hollywoodian, Louis B. Mayer, care decisese să înființeze o casă de producție în Anglia. Când află că rolul principal feminin i se încredințase unei tinere actrițe, abia ieșită de pe băncile Conservatorului de Artă Dramatică, Mayer izbucnește într-o criză de nervi. Totuși, Vivien reușește să finalizeze turnările. Culmea ironiei, regizorul George Cukor, aflat permanent în căutarea actriței potrivite pentru rolul Scarlett, îl însoțise pe Mayer în Europa. Văzând-o pe Vivien, declarase că  “e cu adevărat frumoasă, dar lipsită de temperament”.

Cu toate acestea, perseverența lui Vivien nu poate fi clătinată. Are zece roluri de film în patru ani (timp în care joacă și teatru, abordând repertoriul shakespearian). Actrița își rafinează stilul de joc, cultivându-și vitalitatea, ferindu-se de manierism și concentrându-se asupra nuanțelor personajelor. Rolul micuței cântărețe ambulante din St. Martin’s Lane îi aduce un succes real, iar personajul pitoresc îi dă posibilitatea de-a etala tocmai temperamental contestat de Cukor. Libby, fosta hoață de buzunare, este – în interpretarea lui Vivien – sălbatică și zbârlită, ambițioasă și obraznică, fără ca frumusețea ei aristocratică să poată fi ascunsă de hainele rupte și murdare. Acest contre-emploi îi pune în valoare talentul actoricesc ieșit din comun.Tocmai această disponibilitate artistică este cea care o va pregăti pentru prima ei mare izbândă cinematografică, de fapt,  pentru unul dintre cele mai spectaculoase succese din istoria filmului.

În anul 1938, într-un moment în care, la Hollywood, toate divele se luptau cu îndârjire pentru rolul Scarlett O’Hara, cel mai râvnit din istoria cinematografiei, Vivien Leigh, pe care o despărțeau de America nu numai Oceanul Atlantic, dar și stilul de joc, cultura, educația, mentalitatea și temperamentul, avea să semneze contractul cu producătorul David O’Selznick imediat după sosirea ei în Statele Unite. Fără a avea renumele lui Katherine Hepburn sau Bette Davis, chiar dacă nu avea bustul generos al Lanei Turner sau nu poseda misterul fatal al lui Joan Crawford, intră în cursa pentru acel rol.

La urma urmei, după criteriile americane, Vivien era, la ora aceea, doar o starletă. Fără discuție, era frumoasă, dar nimeni nu auzise, încă, de ea la Hollywood. Așa că, numai o șansă –  ivită o dată la un mileniu – a prilejuit întâlnirea dintre Selznick și Leigh. Astfel, enigmatica englezoaică a cucerit, spre uluirea americanilor, un rol ce devenise o problemă de “interes național”. Gone with the Wind reprezintă un salt spectaculos în cariera lui Vivien Leigh, ce îi va schimba statutul: actrița devenind star internațional.

Cu multă dezinvoltură, ea întruchipează un personaj voluntar și convingător, cu un temperamnet autentic și o frumusețe ce amuțește de încântare Hollywoodul. Scarlett devine un mit, iar Vivien este o divă, o adevărată stea. Oscarul de interpretare feminină nu întârzie să ajungă în mâinile ei, alăturându-se celorlalte zece asemenea premii cu care-a fost recompensat filmul. La 26 de ani, devenită o celebritate a merelui ecran, Vivien Leigh nu se mulțumește să obțină doar premiul Oscar și să capteze lumina reflectoarelor, ci caută să ajungă o stea de primă mărime.

Vivien-Leigh-2

(Premiul Oscar, 1940, acasă la Vivien Leigh)

Pentru a-și atinge scopul, ea își analizează stilul de joc cu spirit autocritic, își conștientizează greșelile și exagerările, își îmbunătățește opțiunile și învață să-și selecteze ofertele. Un traseu aproape inutil de urmat pentru o femeie aflată deja în epicentrul succesului, un traseu ce solicită eforturi supraomenești și crude renunțări. Numai că Vivien Leigh nu putea lăsa strălucirea de moment să-i estompeze valoarea.

Urmează o serie de producții care-i vor pune în valoare talentul actoricesc și frumusețea. În That Lady Hamilton, Vivien înfățișează publicului avid de imaginea unui personaj predestinat succesului: o fire temperamentală, plină de spirit, ce avea să-l subjuge pe unul dintre cei mai puternici bărbați ai lumii. Cu toate acestea, melodrama realistă o menține pe Leigh într-o poziție strălucită, dar nu-i oferă actriței posibilitatea de a-și valorifica ori șlefui măiestria interpretării. Nici rolul din siropoasa melodramă Waterloo Bridge (Regia: Mervin Le Roy) nu e de natură să-i îmbogățească performanțele, având pentru virtuozitatea ei eficiența pe care o melodie de muzică ușoară ar avea-o pentru o soprană.

Vivien-Leigh-3

Cu înțelepciune și detașare, Vivien descoperă, în timp, pericolul compromisurilor și încearcă să se îndrepte spre roluri substanțiale. În 1941, joacă – alături de Laurence Olivier – în Caesar and Cleopatra (Regia: Gabriel Pascal), mult mai vivace, oferind o variantă mai grațioasă și mai feminină decât cea pe care-o va face Elizabeth Taylor, în producția-kitsch (din 1963), sub îndrumarea lui Joseph L. Mankiewick. Vivien Leigh nu poate salva, însă, un film greoi și tributar textului, al cărui regizor se concentrase cu precădere asupra scenografiei. Mai grav, în 1948, actrița acceptă rolul principal din Anna Karenina, personajul aureolat de veridicitatea operei create de contele Tolstoi și de interpretarea genială a Gretei Garbo (în 1935). Regizorul Julien Duvivier expediază subtilitățile sufletului rus, iar Vivien își concepe personajul ca pe o victimă, exact acolo unde Garbo o învestise pe Anna cu energie. Filmul va fi un eșec.

Conștientă de pericolul unei sinucideri profesionale, Vivien Leigh își revizuiește opțiunile interpretative, mai ales că este foarte solicitată de partiturile din teatru.

În 1951, ea acceptă rolul pe care i-l oferă Elia Kazan în A Streetcar Named Desire, ecranizare a piesei lui Tennessee Williams. Filmul îi oferă posibilitatea întâlnirii cu Blanche Dubois, rolul vieții ei. După o maturizare artistică, actrița descifrează și redimensionează cu deplină înțelegere curajul și suferința personajului, pudorile și obsesiile din care dramaturgul o construise pe Blanche. Pentru rolul acestei eroine – întruchipare a vulnerabilității și a deznădejdii, a mândriei și a grației regăsite pentru o clipă –,  Vivien Leigh este răsplătită cu Oscarul pentru interpretare feminină și Cupa Volpi, la festivalul de la Veneția.

Cu toate că rolurile următoare, din The Deep Blue Sea, The Roman Spring of Mrs. Stone și Ship of Fools vor plasa această stea luminoasă într-o zonă a crepusculului și a debusolării, personajele sale nu vor fi lipsite de o grație maiestuoasă, ce însoțește indiferența mecanică, autodistructivă a unei actrițe, parcă, obosite.

În iulie 1967, în urma agravării tuberculozei de care suferea, la vârsta de numai 54 de ani, Vivien Leigh iese din scenă. O plecare timpurie și nedreaptă vine să contrazică generozitatea cu care destinul o copleșise pe delicata actriță britanică.

Numai că revanșa ei există: dincolo de timp, Vivien Leigh își fascinează spectatorii, care îi redesoperă strălucirea nealterată și strania dăruire cu care își asculta glasul interior al forței sale artistice.

Vivien-Leigh-4Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său – frumusețea – i-a fost, mai degrabă, dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei.

Ava Gardner s-a născut în ajunul Crăciunului, în anul 1922, într-o familie numeroasă din Carolina de Nord. După mortea tatălui, un fermier sudist, va fi nevoită să ia calea marelui oraș (New York), urmând-uși sora mai mare. Cumnatul ei, un celebru fotograf, va realiza câteva portrete pe care le va expune în vitrina atelierului său. De aici, frumoasa brunetă va ajunge la porțile studiourilor MGM, unde va semna primul ei contract.

La douăzeci de ani, va deveni soția actorului Micky Rooney, însă mariajul se dovedește a fi un eșec. După nici un an, cei doi vor divorța, iar Ava va intra pe orbita obișnuită a unei starlete, apărând în 17 filme, fără însă a se distinge cu ceva. După îndelungate lecții de actorie, tânăra capătă încredere în forțele sale. La mijlocul anilor ’40, ai secolului al XX-lea, lucra la Universal Pictures. Cu rolul din The Killers, stârnește interesul criticii, al producătorilor și, mai ales, al marelui public.

Urmează al doilea mariaj, de data aceasta cu Artie Show, mariaj  care – deși foarte scurt – va lăsa urme în evoluția artistică ulterioară a tinerei actrițe. Astfel, în 1948, Ava era deja un sex-simbol, fiind recunoscută și în plan artistic. Întâlnirea cu celebrul Frank Sinatra va produce tulburări în viața amândurora, urmând o poveste de iubire încărcată de obstacole. Depășind barierele, cei doi vor forma un cuplu cu o viață tumultuoasă, transformată într-o permanentă luptă dintre doi artiști pasionali, posesivi și geloși. În 1957, vor divorța, iar Ava se va întoarce la MGM. După o serie de roluri minore, John Ford o va distribui în Magambo, alături de Clark Gable și Grace Kelly. Resursele și talentul valorificat de regizor vor fi răsplătite cu o nominalizare pentru interpetare feminină la premiul Oscar, în 1953.

Clark Gable, Ava Gardner & Grace Kelly -‘Mogambo’ (1953) © IMDb (Internet Movie Database)

Nefericită în dragoste, dezamăgită de perversitatea lumii artistice de la Hollywood, se mută în Spania. Viața ei artistică se va derula atât în Europa, cât și peste Ocean, filmând alături de actori faimoși: Charlton Heston, Richard Burton, Kirk Douglas, Burt Lancaster, apărând în 55 Days at Peking, The Night of the Iguana, Seven Days in May. La peste cincizeci de ani, lucrează mai mult pentru a se întreține; niciodată nu s-a simțit datoare să rămână fidelă statutului său de vedetă. Odată stabilită în Londra, va renunța la viața mondenă, trăind aproape în izolare, alături de menajera și de câinele său.

La 25 ianuarie 1990, din cauza unei pneumonii, Ava se stinge din viață; avea 67 de ani și tocmai terminase de scris cartea Ava, My Story. Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său, frumusețea, i-a fost mai degrabă dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei.

De la prima pagină a gazetelor de mare tiraj, a trecut în singurătatea suburbiilor londoneze. Deși a cunoscut gloria (există în Tossa de Mar o statuie ridicată, în centrul istoric, în onoarea șederii actriței, în anii ’50, pentru filmările de la Pandora & The Duchman) a cunoscut și durerea (depresie, dependență de alcool, accident vascular). Fata de la țară, ai cărei părinți cultivau tutun, avea să ajungă muza lui Hemingway și îngerul lui Sinatra, rămânând pentru veșnicie în istoria cinematografiei drept una dintre cele mai mari stele ale ei.

Eleganța, misterul și privirea ei profundă, răscolitoare au fascinat generații întregi de cinefili, iar aceste calități nu și-au pierdut forța, în ciuda trecerii timpului: în anul 1998, Ava Gardner ocupa un loc central în scurt-metrajul lui Xavier Giannoli (L’Interview). Imagine a tot ceea ce poate cuprinde ideea de star-system, Ava Gardner a oferit o ilustrare ce stârnește ecouri: de la ficțiune spre poveste și de la ficțiune spre realitate. Această imagine a fost imediat transformată în mit, totuși, frumoasa actriță părea marcată de insatisfacție, neîmplinire. Descoperim în spatele acestui mit femeia care voia să fie regină, dar și regina care voia să fie… femeie.

Ava Gardner In ‘One Touch Of Venus’ © IMDb (Internet Movie Database)

Jean Cocteau a evidențiat forța de seducție a unei actrițe filmate: “Filmul transformă în statuie și îmi amintește fraza lui Moussorgsky care spunea că, într-o zi, arta va face statuile să vorbească”. Fraza lui Cocteau poate aduce o nouă lumină asupra ideii de star-system dacă ne referim la faimoasa uzină de visuri, de la Hollywood. Pornind de la accepțiunea de mit (“un ansamblu de conduite și de situații imaginare, realizat de protagoniștii care pot fi eroi sau zei”), din perspectiva lui Edgar Morin, putem admite că actorii și actrițele ce întrupează eroi se regăsesc la jumătatea drumului dintre eroi și zei. Mitologia timpurilor moderne (face parte din specificitatea cinemaului) își înzestrează cu unele calități eroii și oferă “magie”.

Activitatea ei artistică a cunoscut apogeul în perioada în care clasicismul hollywoodian se afla în amurg. Astfel, mitul femeii  – care conjuga senzualitatea cu noblețea sufletului – anunța crepusculul cinematografiei clasice. Trebuie să abordăm aici personajele fictive, aparținând unor filme diferite, dotate cu trăsături comune, cu imaginea unei actrițe devenite star, născută din privirea unui cineast și a spectatorilor, practic, un personaj fictiv, o cvasi-divinitate.

Bunăoară, Ava Gardner pare să încarneze defecte ale mitizării: femeia divinizată, care aspiră să fie autentică, adulată, dar condamnată la o nemulțumire profundă, ca o posibilă legătură între satisfacție și suferință. Ava Gardner, cea care era numită pe afișul filmului The Barefoot Contessa (Mankiewicz, 1953): “cel mai frumos animal din lume”, devenită din întâmplare starletă la MGM, s-a impus rapid ca o prezență unică și inimitabilă.

Ava Gardner, fetișcana venită din Carolina   de Nord, odată intrată în fabrica de vise, a devenit un simbol al senzualității asociate cu noblețea sufletească și al eleganței desăvârșite. Mai toate personajele cărora le-a dat viață se completează și își răspund, parcă ar fi doar niște fațete ale aceleiași chip: figura mitică prin excelență, starul, femeia devenită legendă sau legenda ce avea trăsăturile unei femei.

Frumusețe exotică, fiică a unui general rus în Passion fatale (Siodmak, 1949), de origine franceză în My Forbidden Past (Stevenson, 1951) sau spaniolă în Lone Star (Sherman, 1952), metisă abandonată în Show Boat (Sidney, 1951), simbolizează dezrădăcinarea, frumoasa cu coamă brună, cu buze senzuale și trup statuar părea ivită de pe alte tărâmuri, dintr-o lume aievea. Pandora și The Flying Dutchman consacră originile ei spaniole pentru că acest tip de caracter (hispanic) sintetizează cel mai bine pasiunea, mândria, noblețea, mărinimia și senzualitatea. Eroina din The Barefoot Contessa este o dansatoare din Madrid, cea din The Snows of Kilimandjaro (King, 1953) va muri în timpul războiului din Spania, partea a doua din The Sun Also Rises (King, 1954) se derulează în peisaje hispanice.

Ava Gardner – ‘Barefoot Contessa’ © IMDb (Internet Movie Database)

Mereu rătăcind, chiar și în cosmopolitism, va simți, totuși, nemulțumirea. Eroinele interpretate de Ava Gardner caută dragostea absolută, se sacrifică și se confruntă cu nemulțumirea, dar, la cererea producătorilor (implicit a publicului), ajunge la un final fericit. Trăsăturile comune conturează o imagine despre Ava pe care alții au modelat-o. Așa cum scria și Christian Metz: “filmul de ficțiune este un documentar despre condițiile propriului turnaj”. Prin urmare, Ava Gardner își consolida imaginea de star, construind un personaj incandescent, cu o grație ireală, aproape divină.

Exact așa cum se întâmplă în dispozitivul narativ din The Barefoot Contessa, în care ancheta asupra Mariei Vargas nu este o simplă investigație, este fabricație. Cei trei naratori reconstituie imaginea unei femei moarte, așadar, privirea lor o face pe eroină să fie prezentă. Așa cum povestitorii din film convoacă amintirile despre acea femeie, ficțiunea confecționează starul, care nu există decât prin punere în scenă/regie. Starul – ființa ideală sau idealizată – apare doar în prezența privitorului/spectatorului, așa cum în The Barefoot Contessa Maria Vargas, Maria d’Amata și contesa Torlato-Favrini o singură femeie este siteza a trei apariții.

Ava Gardner ajunge ecoul unor ficțiui. Practic, sistemul hollywoodian ne-a demonstrat cum o actriță poate deveni “materie primă” pentru cineaștii din categoria Pygmalion, cu suportul spectatorilor. Aceștia se fac responsabili pentru imaginea idealizată cu care, adesea, actrițele erau asemuite. Figura feminină creată și proiectată a ajuns obiectul creației cinematografice, ivită dintr-o dorință masculină, așa cum fusese cunoscută și-n artele figurative (pictură, sculptură). În epoca modernă, “eternul feminin” va însemna perspectiva realizată de  cameramani, operatori de imagine, care știau să manevreze aparatele, așa încât proiecția de pe ecran (chip, trup, detalii fizice, sugestii) să corespundă criteriilor masculine.

Cu toate acestea, Ava Gardner nu a rămas o simplă “muză”, doar o Galatee inspiratoare, ci s-a transformat în propriul Pygmalion așa cum făcuse și Chaplin. Exact ca în The Barefoot Contessa, actrița s-a metamorfozat dintr-un “vis în piatră” într-o statuie care glăsuia. Din păcate, această proiectare în mit, idealizarea, a lăsat în umbră adevărata personalitate a femeii care se ascundea în spatele zeiței de pe ecrane. Imaginea edulcorată, creată în studiourile hollywoodiene, ștergea trăsăturile pur omenești ale actriței și lăsa la vedere doar perfecțiunea.

‘One Touch of Venus’ (1948) © IMDb (Internet Movie Database)

În acestă nouă condiție, de zeitate dintr-un nou Olimp, Ava Gardner devine conștientă că lumea va căuta mitul și refuza să cunoască ceea ce ea reprezenta cu adevărat. În Magambo (Ford, 1954), bruna incandescentă va întrupa o femeie temperamentală, în contrast cu răceala personajului interpretat de Grace Kelly; în această celebră peliculă cele două actrițe vor reprezenta “senzualitatea brună” și “spiritualitatea blondă”. Femeia care aparținuse mitului încerca să coboare de pe piedestal, să revină printre oameni. Fericirea simplă se regăsește în replica eroinei din The Snows of Kilimandjaro: “Nu vreau decât să fiu fericită”.

Mitul Ava Gardner  nu se deosebește cu mult de cel al Gretei Garbo sau al lui Marlene Dietrich: “cea care se refuza bărbaților”. Ele reprezintă femeia care nu poate fi iubită ca o femeie, ca o ființă vie. Mitul le limitează, rezervându-le doar piedestalul. Ca și alte produse ale star-sytemului, Ava Gardner întruchipează drama stelei blocate într-o imagine rece, aseptică. Încătușată pe teritoriul mitologic al Hollywoodului, actrița încearcă să se-ndepărteze de această fabrică de vise, călătorind și turnând în Lumea Veche (Spania, Marea Britanie, Italia).

Niciuna dintre eroinele sale nu o va ajuta pe actrița hollywoodiană să mai găsească strălucirea. Rătăcind precum o regină fără regat, Ava Gardner va trebui să accepte și înfrângerea. Recunoscându-și moartea artistică, starul confirmă esența sa cvasi-divină: o creatură a înălțimilor reci. În finalul peliculei The Barefoot Contessa, planul general sugerează viața unei statui care contemplă victorioasă mulțimea din cimitir: Maria care murise începe să trăiască în eternitate ca statuie. Cinemaul ar putea însemna “moartea la locul de muncă” în cazul acestei minunate actrițe. Statuara ființă va rămâne înghețată în imaginile de celuloid care-au ținut la distanță fiorii plini de viață ai femeii. Mitul Avei Gardner reprezintă ruptura dintre corp și suflet, imposibila reconciliere între viața imaginară și cea reală.

Actrița a impus imaginea femeii care-a fost adulată, dar niciodată iubită, cea care își găsește împlinirea prin promisiunea eternității.

Jacques Siclier va justifica tema statuii: “Her statue will remain in the cemetery as a homage to her anachronistic beauty. Mythical women are not of this world. The America which has created them undoes them and tramples upon them… Mankeiwicz has given back to Garbo her lost dignity. He has not been able to make her live again./Statuia ei va rămâne în cimitir ca un omagiu adus frumuseții ei anacronice. Femeile mitice nu sunt din lumea aceasta. America, cea care le-a creat, le anulează și le calcă în picioare… Mankeiwicz i-a redat lui Garbo demnitatea pierdută. Nu mai e capabil, însă, să o însuflețească.“

“Trandafirul spinos” (celebritatea) a spulberat multe personalităţi, care s-au împrăştiat în cele patru vânturi. În asemenea cazuri – în condiţiile în care oamenii se uită la tine și au așteptări –  îţi trebuie mare forţă să rămâi tu însuţi/însăţi. (Se pare că totdeauna vom fi puţin codependenţi – uşor apăsaţi – dacă cineva nu ne poate suferi şi vom fi flataţi dacă cei din jur ne admiră.)

Ava Gardner © IMDb (Internet Movie Database)

Cu toate acestea, oamenii vor continua să admire, mereu, plenitudinea și perfecțiunea zeiței Ava Gardner, de pe ecran, aspirând spre ideal.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Scris de pe decembrie 26, 2019 în Eseu, Feminin, Film

 

Etichete:

Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Ava Gardner s-a născut în ajunul Crăciunului, în anul 1922, într-o familie numeroasă din Carolina de Nord. După mortea tatălui, un fermier sudist, va fi nevoită să ia calea marelui oraș (New York), urmând-uși sora mai mare. Cumnatul ei, un celebru fotograf, va realiza câteva portrete pe care le va expune în vitrina atelierului său. De aici, frumoasa brunetă va ajunge la porțile studiourilor MGM, unde va semna primul ei contract.

Ava-Gardner-2La douăzeci de ani, va deveni soția actorului Micky Rooney, însă mariajul se dovedește a fi un eșec. După nici un an, cei doi vor divorța, iar Ava va intra pe orbita obișnuită a unei starlete, apărând în 17 filme, fără însă a se distinge cu ceva. După îndelungate lecții de actorie, tânăra capătă încredere în forțele sale. La mijlocul anilor ’40, ai secolului al XX-lea, lucra la Universal Pictures. Cu rolul din The Killers, stârnește interesul criticii, al producătorilor și, mai ales, al marelui public.

Urmează al doilea mariaj, de data aceasta cu Artie Show, mariaj  care – deși foarte scurt – va lăsa urme în evoluția artistică ulterioară a tinerei actrițe. Astfel, în 1948, Ava era deja un sex-simbol, fiind recunoscută și în plan artistic.

Întâlnirea cu celebrul Frank Sinatra va produce tulburări în viața amândurora, urmând o poveste de iubire încărcată de obstacole. Depășind barierele, cei doi vor forma un cuplu cu o viață tumultuoasă, transformată într-o permanentă luptă dintre doi artiști pasionali, posesivi și geloși. În 1957, vor divorța, iar Ava se va întoarce la MGM. După o serie de roluri minore, John Ford o va distribui în Magambo, alături de Clark Gable și Grace Kelly. Resursele și talentul valorificat de regizor vor fi răsplătite cu o nominalizare pentru interpetare feminină la premiul Oscar,în 1953.

Ava-Gardner-1Nefericită în dragoste, dezamăgită de perversitatea lumii artistice de la Hollywood, se mută în Spania. Viața ei artistică se va derula atât în Europa, cât și peste Ocean, filmând alături de actori faimoși: Charlton Heston, Richard Burton, Kirk Douglas, Burt Lancaster, apărând în 55 Days at Peking, The Night of the Iguana, Seven Days in May. La peste cincizeci de ani, lucrează mai mult pentru a se întreține; niciodată nu s-a simțit datoare să rămână fidelă statutului său de vedetă.

Odată stabilită în Londra, va renunța la viața mondenă, trăind aproape în izolare, alături de menajera și de câinele său.

La 25 ianuarie 1990, din cauza unei pneumonii, Ava se stinge din viață; avea 67 de ani și tocmai terminase de scris cartea Ava, My Story. Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său, frumusețea, i-a fost mai degrabă dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei. De la prima pagină a gazetelor de mare tiraj, a trecut în singurătatea suburbiilor londoneze. Deși a cunoscut gloria (există în Tossa de Mar o statuie ridicată, în centrul istoric, în onoarea șederii actriței, în anii ’50, pentru filmările de la Pandora & The Duchman) a cunoscut și durerea (depresie, dependență de alcool, accident vascular). Fata de la țară, ai cărei părinți cultivau tutun, avea să ajungă muza lui Hemingway și îngerul lui Sinatra, rămânând pentru veșnicie în istoria cinematografiei drept una dintre cele mai mari stele ale ei.

Eleganța, misterul și privirea ei profundă, răscolitoare au fascinat generații întregi de cinefili, iar aceste calități nu și-au pierdut forța, în ciuda trecerii timpului: în anul 1998, Ava Gardner ocupa un loc central în scurt-metrajul lui Xavier Giannoli (L’Interview). Imagine a tot ceea ce poate cuprinde ideea de star-system, Ava Gardner a oferit o ilustrare ce stârnește ecouri: de la ficțiune spre poveste și de la ficțiune spre realitate. Această imagine a fost imediat transformată în mit, totuși, frumoasa actriță părea marcată de insatisfacție, neîmplinire. Descoperim în spatele acestui mit femeia care voia să fie regină, dar și regina care voia să fie… femeie.

Ava-Gardner-3Jean Cocteau a evidențiat forța de seducție a unei actrițe filmate: “Filmul transformă în statuie și îmi amintește fraza lui Moussorgsky care spunea că, într-o zi, arta va face statuile să vorbească”. Fraza lui Cocteau poate aduce o nouă lumină asupra ideii de star-system dacă ne referim la faimoasa uzină de visuri, de la Hollywood. Pornind de la accepțiunea de mit (“un ansamblu de conduite și de situații imaginare, realizat de protagoniștii care pot fi eroi sau zei”) , din perspectiva lui Edgar Morin, putem admite că actorii și actrițele ce întrupează eroi se regăsesc la jumătatea drumului dintre eroi și zei. Mitologia timpurilor moderne (face parte din specificitatea cinema-ului) își înzestrează cu unele calități eroii și oferă “magie”.

Activitatea ei artistică a cunoscut apogeul în perioada în care clasicismul hollywoodian se afla în amurg. Astfel, mitul femeii  – care conjuga senzualitatea cu noblețea sufletului – anunța crepusculul cinematografiei clasice. Trebuie să abordăm aici personajele fictive, aparținând unor filme diferite, dotate cu trăsături comune, cu imaginea unei actrițe devenite star, născută din privirea unui cineast și a spectatorilor, practic, un personaj fictiv, o cvasi-divinitate. Bunăoară, Ava Gardner pare să încarneze defecte ale mitizării: femeia divinizată, care aspiră să fie autentică, adulată, dar condamnată la o nemulțumire profundă, ca o posibilă legătură între satisfacție și suferință.

Ava-Gardner-4Ava Gardner, cea care era numită pe afișul filmului The Barefoot Contessa (Mankiewicz, 1953): “cel mai frumos animal din lume”, devenită din întâmplare starletă la MGM, s-a impus rapid ca o prezență unică și inimitabilă. Ava Gardner, fetișcana venită din Carolina de Nord, odată intrată în fabrica de vise, a devenit un simbol al senzualității asociate cu noblețea sufletească și al eleganței desăvârșite. Mai toate personajele cărora le-a dat viață se completează și își răspund, parcă ar fi doar niște fațete ale aceleiași chip: figura mitică prin excelență, starul, femeia devenită legendă sau legenda ce avea trăsăturile unei femei. Frumusețe exotică, fiică a unui general rus în Passion fatale (Siodmak, 1949), de origine franceză în My Forbidden Past (Stevenson, 1951) sau spaniolă în Lone Star (Sherman, 1952), metisă abandonată în Show Boat (Sidney, 1951), simbolizează dezrădăcinarea, frumoasa cu coamă brună, cu buze senzuale și trup statuar părea ivită de pe alte tărâmuri, dintr-o lume aievea. Pandora și The Flying Dutchman consacră originile ei spaniole pentru că acest tip de caracter (hispanic) sintetizează cel mai bine pasiunea, mândria, noblețea, mărinimia și senzualitatea. Eroina din The Barefoot Contessa este o dansatoare din Madrid, cea din The Snows of Kilimandjaro (King, 1953) va muri în timpul războiului din Spania, partea a doua din The Sun Also Rises (King, 1954) se derulează în peisaje hispanice.

Mereu rătăcind, chiar și în cosmopolitism, va simți, totuși, nemulțumirea. Eroinele interpretate de Ava Gardner caută dragostea absolută, se sacrifică și se confruntă cu nemulțumirea, dar, la cererea producătorilor (implicit a publicului), ajunge la un final fericit. Trăsăturile comune conturează o imagine despre Ava  pe care alții au modelat-o. Așa cum scria și Christian Metz: “filmul de ficțiune este un documentar despre condițiile propriului turnaj”. Prin urmare, Ava Gardner își consolida imaginea de star, construind un personaj incandescent, cu o grație ireală, aproape divină. Exact așa cum se întâmplă în dispozitivul narativ din The Barefoot Contessa, în care ancheta asupra Mariei Vargas nu este o simplă investigație, este fabricație. Cei trei naratori reconstituie imaginea unei femei moarte, așadar, privirea lor o face pe eroină să fie prezentă. Așa cum povestitorii din film convoacă amintirile despre acea femeie, ficțiunea confecționează starul, care nu există decât prin punere în scenă/regie. Starul – ființa ideală sau idealizată – apare doar în prezența privitorului/spectatorului, așa cum în The Barefoot Contessa Maria Vargas, Maria d’Amata și contesa Torlato-Favrini o singură femeie este siteza a trei apariții. Ava Gardner ajunge ecoul unor ficțiui.

Practic, sistemul hollywoodian ne-a demonstrat cum o actriță poate deveni “materie primă” pentru cineaștii din categoria Pygmalion, cu suportul spectatorilor. Aceștia se fac responsabili pentru imaginea idealizată cu care, adesea, actrițele erau asemuite. Figura feminină creată și proiectată a ajuns obiectul creației cinematografice, ivită dintr-o dorință masculină, așa cum fusese cunoscută și-n artele figurative (pictură, sculptură). În epoca modernă, “eternul feminin” va însemna perspectiva realizată de  cameramani, operatori de imagine, care știau să manevreze aparatele, așa încât proiecția de pe ecran (chip, trup, detalii fizice, sugestii) să corespundă criteriilor masculine.

Ava-Gardner-5Cu toate acestea, Ava Gardner nu a rămas o simplă “muză”, doar o Galatee inspiratoare, ci s-a transformat în propriul Pygmalion așa cum făcuse și Chaplin. Exact ca în The Barefoot Contessa, actrița s-a metamorfozat dintr-un “vis în piatră” într-o statuie care glăsuia. Din păcate, această proiectare în mit, idealizarea, a lăsat în umbră adevărata personalitate a femeii care se ascundea în spatele zeiței de pe ecrane. Imaginea edulcorată, creată în studiourile hollywoodiene, ștergea trăsăturile pur omenești ale actriței și lăsa la vedere doar perfecțiunea.

În acestă nouă condiție, de zeitate dintr-un nou Olimp, Ava Gardner devine conștientă că lumea va căuta mitul și refuza să cunoască ceea ce ea reprezenta cu adevărat. În Magambo (Ford, 1954), bruna incandescentă va întrupa o femeie temperamentală, în contrast cu răceala personajului interpretat de Grace Kelly; în această celebră peliculă cele două actrițe vor reprezenta “senzualitatea brună” și “spiritualitatea blondă”. Femeia care aparținuse mitului încerca să coboare de pe piedestal, să revină printre oameni. Fericirea simplă se regăsește în replica eroinei din The Snows of Kilimandjaro: “Nu vreau decât să fiu fericită”. Mitul Ava Gardner  nu se deosebește cu mult de cel al Gretei Garbo sau al lui Marlene Dietrich: “cea care se refuza bărbaților”. Ele reprezintă femeia care nu poate fi iubită ca o femeie, ca o ființă vie. Mitul le limitează, rezervându-le doar piedestalul.

Ca și alte produse ale star-sytemului, Ava Gardner întruchipează drama stelei blocate într-o imagine rece, aseptică. Încătușată pe teritoriul mitologic al Hollywoodului, actrița încearcă să se-ndepărteze de această fabrică de vise, călătorind și turnând în Lumea Veche (Spania, Marea Britanie, Italia). Niciuna dintre eroinele sale nu o va ajuta pe actrița hollywoodiană să mai găsească strălucirea. Rătăcind precum o regină fără regat, Ava Gardner va trebui să accepte și înfrângerea. Recunoscându-și moartea artistică, starul confirmă esența sa cvasi-divină: o creatură a înălțimilor reci. În finalul peliculei The Barefoot Contessa, planul general sugerează viața unei statui care contemplă victorioasă mulțimea din cimitir: Maria care murise începe să trăiască în eternitate ca statuie.

Cinema-ul ar putea însemna “moartea la locul de muncă” în cazul acestei minunate actrițe. Statuara ființă va rămâne înghețată în imaginile de celuloid care-au ținut la distanță fiorii plini de viață ai femeii. Mitul Avei Gardner reprezintă ruptura dintre corp și suflet, imposibila reconciliere între viața imaginară și cea reală. Actrița a impus imaginea femeii care-a fost adulată, dar niciodată iubită, cea care își găsește împlinirea prin promisiunea eternității.

Jacques Siclier va justifica tema statui: “Her statue will remain in the cemetery as a homage to her anachronistic beauty. Mythical women are not of this world. The America which has created them undoes them and tramples upon them… Mankeiwicz has given back to Garbo her lost dignity. He has not been able to make her live again./ Statuia ei va rămâne în cimitir ca un omagiu adus frumuseții ei anacronice. Femeile mitice nu sunt din lumea aceasta.America, cea care le-a creat, le anulează și le calcă în picioare… Mankeiwicz i-a redat lui Garbo demnitatea pierdută. Nu mai e capabil, însă, să o însuflețească.

“Trandafirul spinos” (celebritatea) a spulberat multe personalităţi, care s-au împrăştiat în cele patru vânturi. În asemenea cazuri – în condiţiile în care oamenii se uită la tine și au așteptări –  îţi trebuie mare forţă să rămâi tu însuţi/însăţi. (Se pare că totdeauna vom fi puţin codependenţi – uşor apăsaţi – dacă cineva nu ne poate suferi şi vom fi flataţi dacă cei din jur ne admiră.)

Cu toate acestea, oamenii vor continua să admire, mereu, plenitudinea și perfecțiunea zeiței Ava Gardner, de pe ecran, aspirând spre ideal.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 23, 2017 în Cinema, Feminin, Film

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web