RSS

Arhive pe etichete: Melodramă

Destine la răscrucea dintre ape – The Light Between Oceans

 Mădălina DumitracheAsemenea celor două fețe ale lui Ianus (zeul ușii, al sărbătorilor, al riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, al începuturilor, dar și al finalurilor), se articulează și recenta producție – The Light Between Oceansecranizare a romanului omonim, semnat de M. L. Stedman. Realizatorul filmelor Blue Valentine (2010) și The Place Beyond The Pines (2013), Derek Cianfrance, s-a lăsat sedus de pasionanta poveste în care dragostea și datoria se vor duela și-a oferit publicului o peliculă situată la granița dintre psihodramă și melodramă.
Așadar, la câțiva ani distanță după încetarea Primului Război Mondial – undeva în Australia, pe  o insulă (Janus Rock) uitată de lume – Tom Sherbourne viețuiește alături de tânăra lui soție, Isabel Graysmark (numele ei sugerează marca tristeții). Departe de existența tumultoasă, fostul combatant, care păstrează urme (traume) ale participării la marea conflagrație, duce acum un trai liniștit.

the-light-between-oceans-1

Fericirea lor solitară este umbrită de faptul că Isabel nu poate avea copii, de aceea, frumoasa soție, după două avorturi spontane, dă semne de îngrijorare. Într-o zi, o ambarcațiune eșuată pe plaja insulei produce o schimbare majoră în viața celor doi eroi. La bordul bărcii, găsesc cadavrul unui bărbat, dar și un bebeluș în viață. Isabel își imploră soțul să ignore îndatoririle și regulile de la serviciu (falsificarea unor date, neraportarea evenimentului), să îngroape trupul bărbatului și să ia copilașul; tânăra femeie voia să păstreze pruncul pentru a-l crește ca și cum ar fi fost al lor. Din dragoste pentru soția sa, Tom se lasă convins și acceptă. Realitatea, însă, le va strica ordinea, iar secretul le va sfârteca inimile și …viața. În timpul unei vizite, pe continent, la familia lui Isabel, Tom află că, în oraș, există o femeie – Hannah/Rachel Weisz – care și-a pierdut (în mod tragic) soțul și copilul. Data dispariției lui Frank Roennfeldt (soțul lui Hannah) coincide cu cea în care  el și Isabel au găsit barca și copilașul. Răvășit de vinovăție, Tom îi trimite o scrisoare anonimă, dezvăluind că soțul ei se odihnește în pace, iar copila lor/Lucy este în viață. Noua opțiune a lui Tom stabilește o răscruce la care fericirea/căsnicia lui e pusă în balanță.

the-light-between-oceans-2

The Light Between Oceans este o melodramă bine-unsă, care beneficiază de participarea unui duo actoricesc de o mare finețe: Alicia Vikander – Michael Fassbender (un cuplu de îndrăgostiți și în viața reală, idila înfiripată chiar pe platourile de filmare ale acestei producții). Derek Cianfrance a subliniat elementele de forță, care dau o altitudine amețitoare și, astfel, a suscitat emoția la cote maxime. Povestea (ușor abracadabrantă), amestecată cu „formol” și-o estetică pastel-marin (multitudine de valuri, plaje, stânci, pescăruși), ce se aseamănă cu tablourile bunicii, va produce multe lacrimi privitorilor. Realizatorul este un artizan care nu dorește să stârnească valuri inutile și lasă, la suprafață, doar grația dureroasă a marilor povești melodramatice.

the-light-between-oceans-3

Precum Tom/Michael Fassbender, care lucrează pe post de paznic de far pentru Commonwealth, într-o insulă australiană, cu numele mitologicului Ianus, filmul este polarizat între doi versanți opuși: posibilitatea unui destin idilic sau reversul, pavat cu tragedie. Tom/Michael Fassbender întrupează perfect acest paradox. Tăcerea eroului ascunde o durere insuportabilă provocată de urmele unei copilării tulburate, dar și de traumele războiului. Titlul marchează metafora biblică și trimite la genealogia eroului, pentru că Tom se află în căutarea unui „paradis pierdut”. Imaginile de pe ecran grăiesc de la sine: din pricina faptului că i-a cedat soției sale o noapte și nu a vegheat lumina farului – alegorie pentru bine și rău – conștiința i se tulbură, iar suita de tragedii ce se vor abate asupra vieții acestui cuplu devine un fatum anunțat (semnalizat și de pianul dezacordat din coloana sonoră). Disputa dintre dragoste și datorie s-a iscat, iar cadrele scăldate de lumina surprinsă de Adam Arkapaw (operatorul de la Macbeth de J. Kurzel) ne duc cu gândul  la peliculele lui Terrence Malick, încărcate de logica „suflului divin”. Oceanul dezlănțuit, natura de nestăvilit (peisaje filmate în Noua Zeelandă și Tasmania), concentrarea pe problemele psihologice ale personajelor, situate în spații virgine –  tot dispozitivul unei dulci claustrări solicită, din partea spectatorului, respectul pentru natură și determină o anumită înțelegere față de capriciile ei.

the-light-between-oceans-4

Permanent între două mări, caracterul lui Tom devine dual. Apele oceanului  guvernează sentimente și destine, peisajul ia forma gândurilor, iar povestea capătă un aer metafizic, grație operatorului de imagine. Cianfrance nu-și poate ascunde sensiblitatea pentru cinema-ul clasic: adaptarea romanului lui M. L. Stedman se aseamănă cu cele mai izbutite melodrame ale lui Joseph L. Mankiewicz  (The Ghost and Mrs. Muir).

Totuși, în afara citării unor maeștri ai genului, melodrama realizată de Cianfrance nu este lipsită de unele căderi – ritmul induce ideea de monomanie. Scenele de cruzime se derulează în afara câmpului și lasă privitorul să-și închipuie suferințele îndurate de protagoniști. Ferecat în tainița gândurilor sale apăsătoare, Tom păstrează enigma din The Light Between Oceans. În egală măsură fragilă și pasională, Isabel/Alicia Vikander îl bulversează prin natura ei organică, așa cum o face și natura disperată a eroinei interpretatate de Rachel Weisz. Astfel, lungmetrajul nu ne oferă mereu moment-cheie. Pe alocuri, ca în orice melodramă, muzica lui Alexandre Desplat ține ritmul (cântul unei femei, plânsetul unui copil) și marchează tensiunile. Michael Fassbender are o carismă incredibilă, iar frumusețea actorului nu este torpilată de emoțiile pe care le transmite personajul său; bărbatul torturat atât de trecutul chinuitor, cât și de evenimente din actualitate – ce-i tulbură conștiința – demonstrează o putere de concentrare fără seamăn.

the-light-between-oceans-5

Derek Cianfrance își confirmă măiestria în a picta fresce tragice, devoalând obscuritatea din spatele luminii și monstruozitatea ascunsă după bunătate – mereu două fațete ale aceluiași chip. Elegant și serios, filmul The Light Between Oceans, romanesc, dar și romantic, ar putea face să plângă chiar și o stană de piatră.

the-light-between-oceans-5

Regizor: Derek Cianfrance
Scriitor: M. L. Stedman
Scenarist: Derek Cianfrance
Operator: Adam Arkapaw
Muzica: Alexandre Desplat
Producător: David Heyman
Monteur: Jim Helton, Ron Patane

Distribuţia:
Alicia Vikander (Isabel Sherbourne)
Rachel Weisz (Hannah Roennfeldt)
Michael Fassbender (Tom Sherbourne)
Caren Pistorius (Adult Lucy Grace)
Emily Barclay (Gwen Potts)
Anthony Hayes (Vernon Knuckey)

Durata: 132min.

Premii, nominalizări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Veneția, 2016

Leul de Aur: nominalizat – Derek Cianfrance

Premiul Juriului: nominalizat – Derek Cianfrance

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Destine la răscrucea dintre ape – The Light Between Oceans

Scris de pe august 7, 2020 în Cinema, Iubire, Melodramă

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Viața ca un roller coaster – El Embarcadero/ The Pier

 Un thriller doldora de emoție și senzualitate ține spectatorii cu respirația la gură în fața micilor ecrane. Aplicând rețeta seriei perfect adaptate cerințelor publicului, realizatorii serialului El Embarcadero lansează o suită de interogații celor care se aventurează în acest „carusel emoțional-vizual.
El Embarcadero/The Pier este un film-serial, de atmosferă, ce îi oferă spectatorului imaginea seducţiei efemere. Filmată într-o zonă futuristică din Valencia, dar și pe coasta mediteraneană (Parcul Național „La Albufera”) a acestei așezări, seria TV El embarcadero (The Pier) a fost creată de Álex Pina (un soi de „Messi al serialelor”) și Esther Martínez, într-o coproducție Movistar+, Atresmedia Studios și Vancouver Media. Așteptările sunt mari, pentru că producătorii – Álex Pina și echipa sa – celebrei La Casa de Papel (unul dintre cele mai vizionate seriale de pe Netflix) și-au pus semnătura și pe noua producție „lansată la apă” la începutul anului 2019. Bunăoară, distribuția reunește actori pe care publicul îi cunoaște deja din La Casa de Papel/ Money Heist, precum Alvaro Morte, dar și staruri din alte serii de succes: Verónica Sánchez (Morocco – Love in Times of War, Gran Reserva) și Irene Arcos (co-star în Vis-a-Vis).

Subiectul, transpus în 8 episoade de câte 50 de minute, aduce în prim-plan teme etern-umane – iubirea, căsătoria, familia, relațiile interumane – dar analizate din multiple unghiuri. Deși e altoită pe canavaua melodramei (tema dublului, moartea eroului central), seria are multe calități artistice și ne invită să descoperim motivul pentru care un bărbat iese definitiv dintr-un triunghi amoros. Bunăoară, în spatele cadrului natural mirific, este expusă cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe.

Așadar, serialul narează povestea arhitectei Alexandra, care deși e distrusă de moartea soțului său, Oscar, este și mai copleșită când află că acesta a dus o viață dublă alături de o altă femeie, Veronica, cu care avea și o fetiță. Prin urmare, Alexandra  se confruntă cu cel mai aprig coșmar: primește un apel telefonic de la polițistul Conrado și este chemată să identifice trupul soțului ei, găsit pe un dig, în frumoasa zonă Albufera, de lângă Valencia.

Citiţi şi Greenbook – când prietenia îşi găseşte calea

Sinucidere? Imposibil! Cei doi făcuseră planuri împreună cu doar câteva ore în urmă. Loviturile abia încep să curgă, când descoperă că înainte să moară, Oscar dusese o viață dublă cu Veronica. Cine este această femeie? Cine a fost, de fapt, bărbatul pe care l-a iubit 15 ani? Și ce s-a întâmplat în acea noapte fatală pe dig? Sub o identitate falsă, Alexandra se mută cu Veronica și, cu ajutorul lui Conrado, pătrunde din ce în ce mai adânc în misterul lui Oscar. Acest tragic eveniment de viață, un adevărat „tsunami emoțional”, îi va schimba radical viziunea despre lume.

Noua serie realizată de Álex Pina nu se rezumă doar la povestea unei crime/ sinucideri, ci conduce spectatorul spre dosnicele cămări ale sufletului omului occidental, civilizat. Personajul central, Oscar (expresivul Álvaro Morte), se lasă descoperit încet-încet, revelând parcă cele două faţete ale „aceleiaşi medalii” (precum un Ianus antic): cuceritorul mascul educat (pe care îl regăsim nu doar în Spania, ci oriunde). Grație acestui personaj, realizatorii  se găsesc în dificila încercare de-a reflecta încurcatele și misterioasele mecanisme ale erotismului. Căsătorit cu o femeie de succes – eleganta arhitectă, perfecționistă până la obsesie – intră într-o relație amoroasă cu Veronica, o senzuală femeie de 35 de ani, un «spirit liber». Permanent poziționat între cele două relații, Oscar glisează între cele două „fațete ale feminității în floare”. Alexandra, la rândul său, conduce spectatorul spre interiorizare. Doborâtă de infidelitatea atât de bine tăinuită de soțul ei, femeia ajunge să se (re)descopere pe sine.

Încercând să afle de ce Oscar alesese o altă parteneră, în paralel cu viața conjugală fericită, Alexandra găsește calea spre adevărurile interioare și se debarasează de unele prejudecăți. Filmul derulează lupta para-oedipiană declanşată de cele două personaje construite în oglindă. Cele două femei alimentează năzuințele și dorințele/ poftele aceluiași bărbat, aici un fel de „poligam alb”.

Dacă la începutul secolului trecut realismul făcea furori cu tematica «glasul pământului & glasul iubirii», de această dată lucrurile sunt mai alambicate, fiindcă arhitecta este rafinată, educată, dar și sexy. Așadar, producătorii propun o viziune modernă, de secol XXI. Sedus de sălbăticia provocatoare a femeii care trăia singură printre apele din mirifica zonă „La Albufera”, Oscar face caz de codul sexual occidental, devoalând realitatea faptului că amorul transgresa limitele  de clasă. În fond, este descrisă societatea vestică, (destul de) superficială şi plină de ipocrizie, interesată (doar) de plăceri și de întreținerea aparențelor.

Citiţi şi Vânătoare… la Curte – The Favourite

Farmecul și frumusețea spațiilor analizate în paralel – arhitectura futuristă amețitoare, interioarele de lux, cât și mediile naturale conservate, hrana rafinată, dar și bucate naturale – mențin și alimentează ideea contrastelor complementare. Tonurile reci, griul-albăstrui din marile aglomerări urbane alternează și contrastează cu luminozitatea galben-aurie din cadrul rural. În aceste permanente oglinzi paralele, regăsim câteva constante: cerul albastru și chipul răvășit de amor al lui Oscar.

Astfel, serialul se dovedește un proiect îndrăzneţ, potrivit pentru secolul actual, ce încearcă să integreze într-o manieră fluidă, aproape omogenă, personaje, situaţii şi spaţii diferite. Multiplicarea orizonturilor poveștii e ajutată din plin de echipa tehnică (montajul dinamic – Luis Miguel González și seducătoarea ilustrație muzicală – Iván Martínez și Manel Santisteban), iar măestria actoricească a interpreților alimentează neliniștile spectatorului. Grație imaginii splendide, realizată de Miguel Amoedo și Álvaro Gutiérrez, granițele artificiale ale personajelor-stereotip se estompează, iar suspansul fructifică noua legătură dintre eroine.

Infidelitatea și suferința se împletesc cu senzațiile și hipnotismul unei iubiri așezate într-un triunghi. Cu toate că seria a fost realizată într-o manieră uşor artificială, totuşi scopul producătorilor pare a fi sondarea lumii interioare şi a alterităţii deopotrivă, ca şi încercările eroilor de a controla neprevăzutul în dorinţa de a-şi exercita libertatea individuală. Ca într-un veritabil debarcader, spectatorul modern trebuie să aleagă singur „în ce barcă să urce” (propriul adevăr) și să răspundă interogaţiilor despre cuplu, adulter și iubire.

Producător: Álex Pina

Regia: Jesús Colmenar, Álex Rodrigo,

Imaginea: Migue Amoedo și Álvaro Gutiérrez,

Montajul: Luis Miguel González

Ilustrația muzicală: Iván Martínez și Manel Santisteban

Distribuția:

Álvaro Morte – Óscar/Oscar

Verónica Sánchez –  Alejandra/Alexandra

Irene Arcos – Verónica/Veronica

Roberto Enríquez – Conrado

Marta Milans – Katia

Judit Ampudia – Ada

Durata: 50 min per episod

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viața ca un roller coaster – El Embarcadero/ The Pier

Scris de pe iulie 29, 2020 în Feminin, Film, Iubire, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Cinderella în Ținutul Guernsey – The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society

Mădălina DumitracheEclecticul realizator al celebrei comedii romantice Four Weddings and a Funeral propune o adaptare fidelă, dar – pe alocuri, edulcorată – a unui roman scris de Mary Ann Shaffer și nepoata sa, Annie Barrows: The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society. Pelicula păstrează atât titlul, cât și verva romanului care abordează subiecte grave; o epopee postbelică, dulce-amăruie, despre trădare, chestiuni literare, brave tinere și iubiri, totul într-un decor marin, în mod voit supraîncărcat. Așadar, în Londra anului 1946, Juliet Ashton, o tânără scriitoare – aflată într-o pană de inspirație – primește o misterioasă scrisoare de la „Clubul Literar” din Guernsey (creat în timpul ocupației naziste pentru a abate atenția de la adevăratele intenții ale unei grupări de rezistență). Incitată, dornică să afle mai mult, Juliet se hotărăște să plece pe insulă pentru a-i întâlni pe enigmaticii membri ai „Cercului de literatură”. Dawsey Adams, șarmantul fermier  – autorul acelei epistole -, împreună cu ceilalți localnici îi vor schimba cursul vieții. Corespondența dintre juna scriitoare și fermierul aflat în căutare de sfaturi literare va fi deplin fructificată. Așa s-ar rezuma datele unei duioase melodrame realizate după bestsellerul american. Tânăra scriitoare va scrie o carte despre experiența locuitorilor insulei Guernsey din timpul războiului. Prin urmare, rezultatul va fi o neașteptată legătură durabilă între ea și localnici.

1 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Pelicula se deschide cu un magnific cer în cadru, înțesat de stele, vopsit în maniera unui tavan de teatru, iar camera de filmare însoțește lent umbrele chinezești care se strecoară pe o porțiune de drum de coastă. Deodată, drumul călătorilor, care se întorceau de la o cină veselă, este barat, pe neașteptate, de apariția unor temuți naziști. Brusc, intrăm în contact cu misteriosul „Club Literar” din Guernsey, creat ad-hoc de temerara Elizabeth. Imaginea se-agită în mod brutal când ocupanții germane le cer regruparea, bănuind că în spatele acestora se ascundea o mișcare de rezistență. Spectatorii au fost preveniți.

2 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Noul film al lui Mike Newell, mai puțin cunoscut pentru sobrietate, adaptează parti-pris-urile unei excesive stilizări, à l’anglaise, în folosul istoriei mai degrabă romanțioase decât siropoase. Întreaga Europă fusese devastată de ravagiile războiului, iar Londra fusese aproape demolată; cu toate acestea, în primele secvențe ne e prezentată fermecătoarea și eleganta scriitoare, Juliet Ashton, într-o Anglie din care părea că nu lipsește nimic. Războiul pare destul de îndepărtat de acei oameni zâmbitori care o înconjoară pe Juliet. Abia realizase o biografie a celebrei Anne Brontë (ce-i drept, într-un modest tiraj), iar lipsa de inspirație o lăsa fără venituri. După ce primește misterioasa epistolă, înzestrata autoare se-ndreaptă către uimitoarea insulă, în căutarea unei curajoase femei dispărute în timpul anilor de ocupație. „Clubul de Lectură” reprezenta speranța acelor locuitori. Așteptau cu nerăbdare apariția romanelor, eseurilor și poeziilor pentru  a pune între paranteze o existență năpădită de foamete, griji și frica față de ocupanți.

3 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Romanul, epistolar în esență, a captivat cititorii prin fantezie; elogiul lecturii aduce o undă luminoasă între paginile sumbre din acea insulă anglo-normandă. Împreună cu Jersey, Insulele Canalului au fost singurele teritorii britanice ocupate, între 1 iulie 1940 și 9 mai 1945, de Germania nazistă, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Înainte de ocuparea acestora, un mare număr de copii au fost trimiși în Anglia, iar germanii au făcut deportări ale locuitorilor în lagărele din sudul Germaniei. Fanii bestsellerului vor regăsi toate ingredientele în această ecranizare care-a transpus cu eficiență tonalitățile autumnale, destul de bine pudrate, dar a și adus un strop de sirop (necesar). Regăsim, în adaptarea acestei cărți, și romanța dintre două persoane din clase sociale diferite (o scriitoare și un fermier), decorul de epocă (Marea Britanie, Londra postbelică și insula anglo-normandă Guernsey, flashbackurile istorice (ocuparea insulei de naziști), secrete dramatice relevate rând pe rând, situații comice, roluri secundare făcute să devină atașante chiar și în situațiile tensionate (li se citește tonul pe chipuri) și alte accesorii care s-ar potrivi de minune unei comedii romantice (un „cel mai bun prieten” gay). Rapelul se face de-ndată, fiindcă realizatorul nu e nimeni altul decât Mike Newell (Four Weddings and a Funeral). Ca și în cazul amintitei producții, cineastul mizează pe capacitatea interpreților din distribuție de a găsi tonurile indicate de el pentru personajele din ecranizare.

4 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Având în vedere materialul romanesc generos, am putea spune că rețeta nu funcționează chiar la parametrii optimi, ci lasă impresia de ușoară „complezență”. Eroina, o tânără marcată de bombardamentele lansate asupra Londrei, nu se poate adapta la viața citadină prea rapid reconstruită și pare că vrea să scape de angajamentul de mariaj (față de un ofițer american bogat și posesiv). În acest punct se află atunci când începe corespondența cu tânărul fermier care găsise adresa ei într-o carte pe care o deținuse. Hotărârea ei, fără nicio ezitare, de a descoperi farmecul pitoresc al unui „Club Literar” devine puțin rocambolescă.

The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Ultima imagine din film, în care frumoasa londoneză apare într-un gros-plan, incită imaginația spectatorului, dar și indulgența. Am putea spune că, după două ore de vizionare, am asistat la un fel de „Cinderella în Ținutul Guernsey”, mai ales că Lily James întrupează (și aici) frumusețea naturală și amabilitatea cuceritoare; cam după fiecare secvență, ne bucură privirile etalând câte-o nouă rochie. Printre acei țărani cultivați și imaginile bucolice, spectatorul se lasă purtat de torentul de melancolie și poezie pe care o degajă interpreții. Cu toate că nu excelează în inventivitate, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society are meritul de a deștepta gustul pentru parfumul filmelor old-fashion, din perioada 1940-1950, plăcerea de a citi în tainice grădini, de a scrie și de nu uita că șarmul poate fi găsit și acolo unde nu te-ai fi așteptat.

Regia: Mike Newell

Scenariul: Don Roos, Kevin Hood, Thomas Bezucha după romanul The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows

Imaginea: Zac Nicholson

Decorurile: James Merifield

Costumele: Charlotte Walter

Sunetul: Alistair Crocker

Montajul: Paul Tothill

Muzica: Alexandra Harwood

Distribuția:

Lily James  – Juliet Ashton

Michiel Huisman – Dawsey Adams

Glen Powell – Mark Reynolds

Jessica Brown Findlay – Elizabeth McKenna

Katherine Parkinson – Isola Pribby

Matthew Goode – Sidney Stark

Tom Courtenay – Eben Ramsey

Penelope Wilton – Amelia Maugery

Durata: 123 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cinderella în Ținutul Guernsey – The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society

Scris de pe iunie 9, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Iubire, Lectură, Moravuri

 

Etichete: , , , , , ,

Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Publicul românescu aplaudă în picioare chiar și piese de calitate mediocră. Încă nu are curajul să huiduie un spectacol. Care să fie cauza? Aflăm de la teatrologul Mădălina Dumitrache, într-un interviu în care aceasta pledează pentru actorul total, compară publicul de capitală cu cel din țară, explică ”invazia” de trupe independente și caracterizează starea teatrului românesc, azi. Mădălina Dumitrache este singurul autor român al unei cărți despre melodramă, ”Melodrama. O interpretare socio-culturală”.

madalina-dumitrache

– De ce publicul românesc are reflexul de a aplauda în picioare orice spectacol?

– Cred că e o cumsecădenie prost înțeleasă. Nu avem școala democrației, iar asta înseamna să poți sancționa un produs ratat. Cum era pe vremea când teatrul era o artă publică, când oamenii își permiteau să huiduie, ca pe vremea lui Caragiale, care a fost huiduit la premieră? Nu era un gest de răutate, ci doar o igienă necesară pentru a penaliza răul care poate veni printr-o educare greșită a publicului. Nu trebuie să transformăm sala de spectacol într-un stadion, dar nici să aplaudăm frenetic un produs mediocru.

– În străinătate, există o specializare a actorilor, pe teatru, film, comedie ori dramă. De ce avem actori „buni la toate”?

– Eu, fiind formată de școala românească, tind să îmbrățișez modelul actorului total, asta îl definește pe actor –  să aibă registrele largi, să nu fie limitat sau pus în niște răftulețe. Asta se întâmpla la începutul teatrului, când actorii erau catalogați ca „ingenua” sau „junele-prim”. Teatrul a evoluat, la fel și școala de actorie. Nu poți să pui graniță între genuri și specii, ele fac un tot unitar. Asta e măiestria unui actor,  să poată trece de la un registru la altul.

– La conducerea teatrele românești se află actori sau regizori, în străinătate sunt manageri. Care variantă vi se pare mai potrivită?

– Cred că cea mai bună combinație era în anii ’60-’70, când conducerile erau formate dintr-un regizor și un secretar literar, oameni veniți din sfera artelor – teatrologi ori filmologi – care avea cunoștințele necesare pentru alegerea repertoriului. Erau „eminenţele cenușii” care alegeau repertoriul, fiecare trupă avea spectacolul care să o pună în valoare. Dar, trăim într-o lume a consumului care și-a pus amprenta și în zona asta, de aceea se simte nevoia unui manager care să știe să vândă produsele pentru că și un spectacol e un produs, unul cultural.

– George Banu spunea că „teatrul românesc nu e pregătit pentru nou”. Așa e? –

– În general, românii acceptă cu greu noul. Ne-am sincronizat „cu retard”. E o formație tradiționalistă a românului care acceptă cu greu avangarda. Drept dovadă că noi nu am avut teatru agitatoric, teatru de stradă, musical sau cabaret.

– Cum caracterizați teatrul românesc de astăzi?

– Cum spunea Shakespeare, ”Vremurile au luat-o razna”, prin analogie și teatrul. Adică, acum sunt multe încercări necoagulate. În teatrul românesc, nu există o direcție și mai trist e că el a devenit un fel de „bolnav închipuit” aflat în criză din anii ’90. Acum există teatru pentru fiecare public, dar el nu știe direcția.

– De ce credeți că se preferă spectacolele independete?

-Numărul de teatre nu mai e direct proporțional cu noile generații de actori și regizori, care au crescut în progresie geometrică, nemaipunând la socoteală și promoțiile școlilor particulare.

– Este o diferență calitativă între teatrele de stat și cele independente?

– Valoarea este intrinsecă și nu cred că ține de spațiu, ci de trupă. Cred că și un spectacol independent poate fi la fel de bun sau poate mai bun decât unul de la teatrele de stat.

– Există vreo diferență între aprecierea teatrului în țară, față de publicul din capitală?

– E vorba despre viața culturală din fiecare oraș. Există stereotipuri locale și un complex nedeclarat al provinciei, care nu trebuie să fie neapărat unul de inferioritate. Și asta se vede când teatrele din Ardeal vin la București cu spectacole de calitate, au un complex de superioritate afișat, ceea ce nu e rău. Cred că schimburile, prin festivaluri și turnee, sunt bine venite pentru că e vorba de școală și asta se poate învăța, iar mediul își pune amprenta. Sunt diferențe în primul rând de realizare și apoi de receptare.

Autor: Andreea Toma

Interviu publicat în cotidianul DC News

 
Comentarii închise la Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Scris de pe aprilie 12, 2020 în Cărţi, Educaţie, Personal, Portrete/Interviuri, Teatru

 

Etichete: , , ,

Provocarea lunii noiembrie – Sweet November

Noiembrie e ceasul tristeților obsedante, al melancoliilor nezăgăzuite. Aflat într-o cumpănă frântă, cu traista timpului aproape golită, anul își plânge sieşi pe umăr trecerea-petrecerea. Târziul toamnei este crepusculul remuşcării, momentul când toate amintirile dor, când nădejdile, laolată cu iubirile, hibernează.

Sweet-NovemberPoate de aceea și unii realizatori de neomelodrame cinematografice (Sweet November, Autumn in New York) au ales această perioadă a anului pentru a plasa timpul acțiunii filmelor într-un acord cu tema. Unii suferă de depresie. (“I don’t have a month. Time is money.”) Li s-au dedicat numeroase pelicule la Hollywood – Nelson Moss (Keanu Reeves) din Sweet November pare a fi cel mai izbutut pentru bărbaţi, iar Ally McBeal (Calista Flockhart), din serialul Tv cu acelaşi nume, este potrivită pentru idealul feminin de middle class workaholic.

Se trezesc, de regulă, înainte de opt şi se culcă după miezul nopţii. Sunt victime ale blocajelor matinale din traficul urban. Lucrează în clădiri noi, securizate, de birouri. Se întrețin cu multivitamine şi mănâncă bio. Se constituie în publicul-ţintă al diverselor tipărituri care şi-au definit targetul: 25-40 de ani, studii superioare, dinamism, carieră, venituri peste medie. Au păreri proprii despre lume şi viaţă şi aşteaptă ocazii pentru a le susţine cu argumente solide. Gândesc pozitiv. Sunt conştienţi că există o psihologie a succesului şi, în general, încearcă inconştient să o aplice. Întreaga lor viaţă se învârte în jurul valorii de succes în carieră şi a capcanelor  monetare.

În Sweet November, Sara (Charlize Theron) alege, în fiecare lună a anului, un bărbat căruia îi propune să producă schimbări în viaţa lui şi să îl facă fericit. Sara este un spirit liber, o fire boemă, care stabileşte un pact cu fiecare dintre cei care-i travesează viaţa în acele luni, fiecare dintre aceştia trebuie trăiască după regulile stabilite de ea. Întorsătura “destinului” (scenariului) face ca luna noiembrie să-i fie alocată lui Nelson Moss (Keanu Reeves), un împătimit al muncii din publicitate. Întâlnirea dintre cei doi are loc la o testare pentru redobândirea permisului de conducător auto, când Sara întârzie şi apoi face atmosferă în sala de examen. Posacul Nelson se comportă nepoliticos, de aceea Sara se decide “să îl salveze” – îl invită să petreacă o lună, alături de ea,  în apartamentul din Potrero Hill. În felul acesta, ultra-ocupatul bărbat va intra în “proiectul” Sarei, în speranţa ca el să devină fericit.

Pelicula, semnată de Pat O’Connor, este un remake după Sweet November din 1968, cu Sandy Dennis şi Anthony Newley. Actualizarea din 2001 este una mai tonică, chiar dacă-i lipseşte tema muzicală, original interpretată de Newley: “… Sweet November-er-wah-wah-wah.” Producătorii au ales o distribuţie strălucitoare, având în vedere cota de piaţă a celor doi interpreţi – Charlize Theron şi Keanu Reeves -, dar au înlăturat glamourul şi-au transformat-o pe statuara actriţă într-o hipiotă pusă pe şotii.

Scenele în care cei doi se vor război pe obiectele la care Nelson ţinea, ca orice om dependent de muncă, sunt dintre cele mai puţin credibile. Figura amar-taciturnă a bărbatului se schimbă destul de rapid şi se lasă cuprins de farmecul inegalabil al fetei colorat îmbrăcate, la fel cum va cădea pradă vieţii lipsite de borne temporale. Versiunea douămiistă aduce ca schimbare ideea de-a trăi sub acelaşi acoperiş cu personane de alte orientări (perechea gay, vecinii-prieteni ai Sarei) şi libertatea de-a alege cum să-ţi gestionezi timpul, fără a te gândi la… bani.

Regizorul O’Connor creează o scenă în care Nelson se opreşte în plină stradă (ca pieton) şi privește în jurul lui: copiii se joacă, oamenii merg pe jos, intră şi ies din magazine. Nu putem şti exact ce sentiment îl traversa, dar se simte unda de tristeţe, lăsând să se vadă şi partea sensibilă a personajului.

Deşi încordat la debutul filmului, Nelson va ajunge să bifeze zilele acelui noiembrie într-un mediu nou, dar plăcut, şi va înţelege importanţa fiecărei clipe. Zona melodramaticului mai ştirbeşte puţin din “prestanţa” acestui workaholic. Sara şi Nelson vor încălzi atmosfera şi vor petrece un noiembrie departe de ceea ce ştim că-ar putea semnifica luna plictisului şi-a somnolenţei. În simetria anului, noiembrie este un fel de “februarie întors”; apoteoza toamnei e chiar… începutul.

După vizionarea acestui Sweet November, suspansul şi tumultul de fiecare zi lasă loc unui freamăt duios-molcom al ființei noastre risipite printre luminile şi umbrele timpului, în “graba noastră de a fi”. Prima lecţie de optimism – timpul este prielnic nu doar  trecerii noastre, ci şi disprețului  pentru condiția noastră efemeră și, deopotrivă, a “aventurii de a fi”.

Sweet November

Regizor: Pat O’Connor
Scriitor: Paul Yurick, Kurt Voelker
Scenarist: Kurt Voelker
Compozitor: Christopher Young
Operator: Edward Lachman
Monteur: Anne V. Coates

Distribuţia:
Keanu Reeves (Nelson Moss)
Jason Isaacs (Chaz)
Charlize Theron (Sara Deever)
Liam Aiken (Abner)
Greg Germann (Vince)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Licărul discret al optimismului – Midnight Sun

Mădălina DumitracheAsemenea unui ecou al celebrei Love Story din 1970, recentul lungmetraj Midnight Sun îi reunește pe Bella Thorne și Patrick Schwarzenegger (fiul lui Arnold) pentru a-i seduce pe adolescenții romantici din zilele noastre, cât și pe adulții nostalgic, amatori de „dying-girl movies”. Pornind de la o producţie japoneză, pelicula Midnight Sun este povestea lui Katie, o tânără de șaptesprezece  ani, rămasă fără mamă de la o vârstă fragedă, care trăiește alături de bunul ei tată. Din pricina unei boli foarte rare (maladia genetică XP/xeroderma pigmentosum), tânăra a fost nevoită să stea închisă în casă încă de când era mică. Cea mai scurtă expunere  la lumina soarelui îi pune viața în pericol, degenerând în necruțătorul „ucigaș” al ultimelor secole – cancerul. Prin urmare, tot timpul și-l consumă privind lumea doar de la fereastra camerei sale ori cântând la chitară. Soarta pare mai îngăduitoare cu ea abia atunci când îl cunoaște cu adevărat pe Charlie Reed. La căderea nopții, visele prind contur – ieșind din casă pentru a cânta, în gara din vecinătate -, se întâlnește cu Charlie, alături de care va trăi o poveste de dragoste de-o vară. Așadar, mixând trama din Cinderella și Twilight, se ajunge tot la un fel de „lonely beauty meets forbidden fruit”, dar cu nuanțele desprinse din actualitate (Instagram, WhatsApp ș.a).

1- Midnight Sun

E cunoscut: codurile melodramei au fost născocite pentru a bulversa spectatorul. Totuși, nicio lege nu interzice ajustarea nuanțelor. Prudența nu împiedică pe nimeni, nici măcar pe scenarist (care a făcut un remake mai ușurel după Taiyō no Uta, o peliculă niponă realizată în 2006) sau pe realizator (Step Up Revolution) să traseze, cu abilitate, tușa lor personală. De ce să arunci batista când poți să mai netezești puțin asperitățile condiției de «amor imposibil»?

2 - Midnight Sun

Katie (Bella Thorne), frumoasa jună – crescută fără mamă – își va alunga spleenul în gara locală (nu e nimic amuzant), iar încrucișarea cărării sale cu cea a lui Charlie (îl admirase în taină toată copilăria) va ameliora suferința. Cu toate că suspansul e cvasi-anulat, jocul va fi urmărit de iubitorii acestui gen. Emoția degajată de autenticitatea interpretării (mai ales cea a tinerei și charismaticei Bella Thorne și a lui Rob Riggie în postura de tată iubitor) îndepărtează neajunsurile scenariului previzibil. Deși filmul începe ca oricare alt film din categoria „teenager movies”, capătă – în mod progresiv – gravitate și nota de seriozitate.

4 - Midnight Sun

Montajul dinamic împrospătează genul (numeroasele efecte facile nu mai par jenante, iar lacrimile se pot prelinge justificat); fata frumoasă, dar grav bolnavă, suferă iubind și fiind iubită (are prieteni, merge la petreceri, folosește rețelele de socializare, e veselă și are o relație perfectă cu tatăl ei). „Copilă a Lunii”, această versiune modernizată a Cenușăresei (fuga dinainte de miezul nopții/Katie: „ I’m really busy during the day, but I can be free at night”) reprezintă modelul de fată voioasă, dar serioasă, de care e nevoie printre atâtea modele zgomotoase (compune muzică, se acompaniază la chitară, își susține iubitul studios de la Berkeley, la competițiile sportive și, mai ales, nu încalcă promisiunile). Chitara acestei talentate Rapunzel- Cenușărese devine un inedit „dovleac fermecat”, apt să se transforme nu într-o caleașcă, ci într-un vehicul al succesului/hit la radio.

3 - Midnight Sun

Viața eroilor de pe ecran pare autentică, chiar dacă regia e atât de transparentă. Finalul cu ținută motivațional-optimistă îndreaptă atenția spre intesitatea trăirilor, ci nu pe durată. Totul se rezumă la prețuirea fiecărui moment din durata vieții. Tonul general este unul aspirațional: tinerii sunt serioși, au preocupări în conformitate cu vârsta, sunt sportivi sau creativi, iar adulții (tatăl, medicul curant) din preajma lor le oferă sprijinul necondiționat. Recluziunea singuraticei fără mamă va scoate la iveală frumuseți, nu răbufneli ivite din frustrare, cum ar fi fost de așteptat în astfel de situații (dureroase). Soarele interior al eroinei va străluci, iar undele radioului/fm-ului vor răspândi luminozitatea (melodia dedicată lui Charlie) acelei fete răpuse mult prea devreme. Chiar dacă este doar o melodramă pentru adolescenții din generația WhatsApp, morala sa demonstrează că se poate iubi fără rețineri, singura boală (contagioasă) fiind doar… iubirea (Katie: „And if you need me, all you have to do is look up. And remember, I love you”). Eclipsa poate adăposti și surprize plăcute, în funcție de locul și de poziționarea fiecăruia sub stele.

5 - Midnight Sun

Regia: Scott Speer

Scenariul: Eric Kirsten (după romanul Midnight Sun de Kenji Bandō)

Imaginea: Karsten Gopinath

Montajul: Michelle Harrison și Tia Nolan

Muzica: Nate Walcott

Distribuția:

Bella Thorne – Katherine/ “Katie”

Patrick Schwarzenegger – Charlie

Rob Riggle – Jack Price, tatăl lui Katie

Quinn Shephard – Morgan

Tiera Skovbye – Zoe Carmichael

Paul McGillion – Blake Jones

Durata: 91 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Licărul discret al optimismului – Midnight Sun

Scris de pe iulie 8, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme de dragoste, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , ,

Aventura necesară – „Le Temps de l’aventure” (Just a Sigh)

Un Paris plin de animaţie, o femeie pe fugă între două trenuri, un bărbat interesant, o întâlnire din întâmplare, o idilă pasageră, dar intensă – cam acestea ar fi ingredientele din Le Temps de l’aventure (2013), realizat de Jérôme Bonnell. Filmele tânărului cineast francez (Le Chignon d’Olga, J’attends quelqu’un, La Dame de trèfle) au adus în lumina ecranului personaje sensibile, aflate la răscruce de drumuri (existenţiale).

Scurta escapadă amoroasă a făcut obiectul multor pelicule. Poate de aceea, Jérôme Bonnell “plănuieşte” întâlnirea dintre Emmanuelle Devos și Gabriel Byrne. Aventura dintre cei doi eroi ai filmului este doar un pretext pentru demonstraţia realizatorului. Jérôme Bonnell are talentul de-a prezenta, în poveşti simple, personaje complicate. Creatorul francez îşi susţine eroina, aflată într-o criză existenţială, întru regăsirea de sine, într-un film subtil, inteligent.

O femeie de patruzeci şi trei de ani (însărcinată), actriţă de teatru, fără prea multe angajamente profesionale, se lansează de bună voie într-o aventură de-o zi cu un britanic, în trecere prin Paris. Aflată între două reprezentaţii ale spectacolului “Femeia mării” de Henrik Ibsen, Alix este o actriţă într-o perpetuă cursă după roluri, bani, dragoste… după propria-i identitate. Această anti-eroină, tragicomică, se luptă după cum poate cu regulile dure ale lumii adulte.

Actorul irlandez Gabriel Byrne este perfect în rolul profesorului de literatură, uşor taciturn, iar Emmanuelle Devos este cuceritoare în partitura franţuzoaicei bulversate şi bulversante deopotrivă. Personajul Alix (Emmanuelle Devos) se comportă precum o străină în propriul ei oraş, sentiment accentuat şi de faptul că trebuie să dialogheze în engleză, copleşită de peripeţiile celor douăzeci şi patru de ore. Deşi are vârsta deplinei maturităţi, ea se simte şi se comportă precum o adolescentă. Umilită şi la casting (audiţia ei, plină de pathos, pare să nu îl mişte deloc pe bărbatul rece care-i dă replica) şi de partenerul ei de viaţă, care nu-i răspundea la nenumăratele ei apeluri telefonice, dar şi de sora ei, Alix se abandonează într-o idilă cu misteriosul străin din tren. După ce toată ziua fusese prada incertitudinilor (Va trece proba audiţiei? Va răspunde la telefon Antoine? Va găsi banii să achite cafeaua? Va cădea pradă pasiunii?), seara, eroina va juca mai departe Ibsen, la Calais, construindu-şi destinul, fără să vireze în clişeele vieţii prozaice.

Emmanuelle Devos as Alix and Gabriel Byrne as Douglas © Rectangle Productions

Acest film este un moment de pauză liniştitoare într-o cinematografie agitată, obişnuită să ofere doar imagini frumoase.

Cursa nebunească în care ea este prinsă, timp de douăzeci şi patru de ore (regula celor trei unităţi ale clasicismului), este, în fapt, eliberarea ei din nişte relaţii greşit asumate. Tevatura întregii zile – fuga între castingurile din alte oraşe, lipsa banilor, iubitul mai mult absent, sora burgheză, ipocrită şi dispreţuitoare – este pusă între paranteze şi lăsă loc unor noi posibiliăţi. Finalul deschis, destul de emoţionant, arată tot ceea ce ar fi trebuit. Eroina iese senină din această cursă cu obstacole şi pare să fi desluşit, în sfârşit, că trebuie să se elibereze de angajamentele incerte din viaţa ei.

Această melodramă solară, realizată ca un film de suspans, are calitatea de-a nu fi prizoniera ritmului impus de scenariu, ci de ritmul bătăilor inimii eroinei, şi de-a lăsa timpul scurs, pe ecran, să capete sensuri noi, delicate şi intense. Fragilitatea tramei, intriga sentimentală aflată la graniţa dintre tangibil şi ireal, fac din acest film o mică bijuterie artistică. Le temps de l’aventure suspendă spectatorul între oscilaţiile timpului real şi profunzimile interogaţiilor.

Gabriel Byrne as Douglas and Emmanuelle Devos as Alix © Rectangle Productions

Regia: Jérôme Bonnell. Scenariul: Jérôme Bonnell. Imaginea: Pascal Lagriffoul
Distribuţia: Emmanuelle Devos, Gabriel Byrne, Gilles Privat, Aurélia Petit

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Aventura necesară – „Le Temps de l’aventure” (Just a Sigh)

Scris de pe iulie 5, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: ,

Vertijurile zilei – The Children Act

Mădălina DumitracheCând o Curte de Justiție trebuie să ia o hotărâre în ceea ce privește educația unui copil, interesul acestuia primează – acesta pare să fie acel credo după care se ghidează eroina din The Children Act, adaptare realizată de Richard Eyre, după romanul omonim semnat de Ian McEwan. O teză despre intimitate și etică, culminând cu un suspans deontologic, devine o clasică dramă despre justiție și sentimente în care excelează Emma Thompson. Rolul în care-a fost distribuită este unul pe măsura talentului său și care-i potențează distincția „so british ”.Veritabil film-proces, The Children Act nu aduce în prim-plan doar cazuistică de natură etică, ci conturează și portretul unei femei aflate într-o mare „cumpănă a vieții personale”.

Așadar, Fiona Maye – un magistrat remarcabil la Curtea Supremă de Justiție/High Court of Justice – activează la secția pentru cazurile complexe, de natură etică (separarea unor gemeni siamezi, refuzul unei transfuzii în situații-limită/leucemie). Cazul lui Adam, un băiat talentat – care refuză din motive religioase o transfuzie care îi poate salva viața – periclitează viața conjugală a eminentei judecătoare. Deși e faimoasă pentru inteligența ei ieșită din comun, precizie și sensibilitate, succesul profesional îi e umbrit de problemele domestice, alături de Jack (Stanley Tucci).

5 - The Children Act (Poster)

În pofida faptului că traversa un moment de criză (în viața personală), Fiona se implică într-un caz dificil, făcând pasul neconvențional al opririi procedurilor juridice pentru a-l vizita în spital pe Adam (Fionn Whitehead). Întâlnirea dintre cei doi va bulversa întregul curs al acțiunii. Judecătoarea de la Curtea Supremă de Justiție, Fiona Maye nu are copii și, pe deasupra, își mai neglijează și soțul care se hotărâse să aibă o legătură” cu o persoană de la universitatea la care lucra, după cum singur declarase. Cu toate acestea, Fiona Maye ia o decizie surprinzătoare când îl vizitează pe Adam, încercând să verifice dacă adolescentul bolnav de leucemie își exprimase prin acel refuz opțiunea liberă sau fusese supus presiunii exercitate de părinți, un cuplu rigid din grupărea religioasăMartorii lui Iehova”. Apropierea dintre cei doi eroi îl va conduce spre obsesie pe Adam, care o percepea pe Fiona ca pe o mamă-substitut, o mamă spirituală menită să-i deschidă ochii asupra propriei sale conștiințe de sine, să își conștientizeze individualitatea și responsabilitatea.

2 - The Children Act

Uimitoarea Emma Thompson regăsește profunzimile din marile sale compoziții (e suficient să ne-o amintim doar în The Remains of the Day sau In the Name of the Father) și excelează în materie de clasă. În The Children Act, avocata care îl apărase pe Daniel Day Lewis devine o judecătoare, dar își păstrează etica ireproșabilă. Povara mariajului eșuat îi îngreunează viața, dar se dedică trup și suflet laturii profesionale. Eroina se situează în mijlocul unui blocaj de cuvinte: tăcerile sale în momentele în care soțul îi tot evocă frustrările sale cu scopul de a mai acorda o șansă cuplului steril, dar și lungile expuneri (precise) despre drame de natură etică. Integritatea sa morală întețește dramele întrucât ea trebuie să decidă, în cele din urmă, dacă Adam trăiește sau moare (Adam Henry: „My choice… my lady”).

3 - The Children Act

Scenaristul Ian McEwan și realizatorul Richard Eyre ne livrează o peliculă densă și înlesnește înțelegerea conflictelor morale și-a confruntărilor psihologice. Autorii evită apăsarea dramelor cu teză și optează pentru un tablou complex al naturii umane (vârsta, clasa social, opțiunea spiritual-religioasă). Această nouă și pasionantă incursiune în sistemul judiciar britanic deschide o nouă perspectivă asupra raporturilor tensionate dintre societate și religie, societate și știință, dar e și un fin portret al judecătoarei Fiona Maye. Suflul melodramatic nu o doboară pe eroină: deși revine într-o casă goală, fiindcă soțul ei „dezertase”, nu se lasă copleșită, femeia puternică strange din dinți și refuză capitularea. Sexagenara Emma Thompson este convingătoare în pledoarii și volute verbale reflectând o interioritate unică; această lady care-a refuzat să își mascheze ridurile relevă triumful talentului seducând orice spectator. Actrița își construiește cu o precizie milimetrică rolul, controlând cel mai fin gest, cenzurându-și bine emoțiile.

4 - The Children Act

Pelicula împletește sentimentele intime și dilemele unei judecătoare într-o poveste deloc didacticistă, mizând pe farmecul personajelor duse pe un versant al suspansului. De factură clasică, cu o intrigă incitantă și cu o garnitură actoricească plină de talent, The Children Act rămâne o fină ilustrare a rigorii clasice și-a bogăției psihologice, într-o sobră ecranizare.

Regia: Richard Eyre

Scenariul: Ian McEwan după romanul The Children Act de Ian McEwan

Imaginea: Andrew Dunn

Montajul: Dan Rarrell

Muzica: Stephen Warbeck

Distribuția:

Emma Thompson – Fiona Maye, judecătoare la High Court of Justice

Stanley Tucci – Jack Maye

Fionn Whitehead – Adam Henry

Ben Chaplin – Kevin Henry

Eileen Walsh – Naomi Henry

Anthony Calf – Mark Berner

Durata: 105 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Vertijurile zilei – The Children Act

Scris de pe februarie 6, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Melodramă

 

Etichete: , , , ,

Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Pornind de la premiza că nu există un lucru mai trist decât acela de a-ţi auzi copilul spunând „Nu pot!”, drama-educativă Won’t Back Down răscoleşte povestea unor mame care-au încercat să salveze şcoala în care învăţau copiii lor. Ele vor neapărat să îmbunătăţească mediul în care aceştia se dezvoltă.

Scenaristul-regizor Daniel Barnz simplifică problemele de fond, apelând la emoţie şi oferind roluri miezoase unor actriţe carismatice precum Maggie Gyllenhaal şi Viola Davis. Filmul se bazează pe un caz real din SUA (Los Angeles, 2010), în care o şcoală a fost reformată la iniţiativa unui grup de părinţi, folosind Parent Trigger Law – care permite părinţilor să ceară o reformă în cazul în care şcoala nu este performantă. Cazul a fost prezentat, mai întâi, în documentarul lui David Guggenheim, Waiting for Superman.

Maggie Gyllenhaal este Jamie Fitzpatrick, super-mama care se luptă cu sistemul, angrenând multe forţe (părinţi şi profesori). Alături îi va sta Viola Davis, în rolul Nonei Alberts, profesoara care este de acord să transforme şcoala în care ea însăşi lucra, din dorinţa vădită de a îmbunătăţi condiţia şcolară a propriului fiu.

wontbackdown0afis

Jamie Fitzpatrick este un soi de Erin Brockovich a educaţiei, luptând cu birocraţia. Mamă singură, cu două job-uri (secretară în biroul unui dealer de maşini şi barmaniţă) vrea ca fiica ei, Malia (Emily Alyn Lind – foarte expresivă) să citească corect, dar asta nu e posibil la Adams Elementary School. Încearcă să deschidă tot felul de „portiţe”, oferind ba un zâmbet, ba o Diet Coke, dar nu reuşeşte să obţină transferul în altă clasă al micuţei sale, care suferă de dislexie. Izbindu-se de indiferenţa profesoarei de la clasă şi de neputinţa directorului, încearcă să obţină un loc pentru fiica sa într-o altă şcoală. Profesoara, interpretată de Nancy Bach, pare un monstru de nepăsare şi o fiinţă scufundată în automulţumire. De asemenea, directorul portretizat de Bill Nunn este doar o „rotiţă” împotmolită din pricina sindicatelor.

Ajunsă la Rosa Parks Elementary School, un lăcaş educaţional idilic, Jamie trebuie să treacă pentru înscrierea fiicei sale printr-o… loterie. Este de remarcat farmecul lui Ving Rhames, directorul acestei şcoli de excepţie, care atrage atenţia asupra rolului important pe care l-au avut părinţii în obţinerea performanţei copiilor. Ocolită de şansă, Malia se vede nevoită să revină la şcoala din cartier. Dar la loterie Jamie o zărise printre părinţii participanţi la înscrieri şi pe Nona Alberts, profesoara de la şcoala în care fiica ei învăţa. Ştiind că nu are posibilitatea de a plăti taxe pentru o şcoală particulară, Jamie o abordează pe Nona pentru a obţine sprijinul acesteia într-un demers curajos – reformarea şcolii din cartier.

Nona devine aliata lui Jamie. Părăsită de soţ, deziluzionată de profesia fără prea multe satisfacţii, înstrăinată de corpul profesoral, cu un băieţel ce avea dificultăţi la învăţare, ea acceptă propunerile celeilalte mame disperate. Amândouă vor încerca să revitalizeze un sistem defect.

Viola Davis aduce farmecul său personal şi este credibilă portretizând această mamă de condiţie medie, care încearcă să îndrepte unele greşeli care-au adus-o în această situaţie. Îi mărturiseşte, cu destul patos, fiului său de numai opt ani (Dante Brown) că o mare parte din vină pentru dificultăţile sale de învăţare îi aparţin ei, avusese un accident de maşină când el era doar un bebeluş. Ipocrizia este bine drapată după bunele intenţii, aşa cum face şi atunci când îi convinge pe unii dintre partenerii din cancelarie să pornească lupta contra sistemului anchilozat. Recuperează rapid încrederea colegilor (inclusiv a Breenei, interpretată de Rosie Perez), cu toţii uzaţi de sistem, dar decişi să-şi amelioreze traiul.

Filmul schematizează sistemul educaţional american actual, livrând spectatorilor clişee despre dascăli placizi sau prost pregătiţi, demoni sindicalişti şi părinţi ultra-activişti. Singura excepţie printre profesorii prezentaţi timp de mai bine de două ore o constituie tânărul profesor Michael Perry (Oscar Isaac). Acesta este un dascăl sentimentaloid, care preda matematica dansând şi acompaniindu-se de ukulele. Temporar, el devine aliatul celor două profesoare pornite în cruciada reformei, dar unica lui dorinţă era „de a preda”.

Filmul este un soi de propagandă anti-sindicalistă, deghizată în divertisment cu fason „inspiraţional”. Ideea sugerată de această melodramă sclifosită ar fi că sindicatele profesorilor din SUA protejează mediocritatea şi menţin lipsa de interes a elevilor. Imaginile sunt crude dacă ne gândim la juxtapunerile dintre mediile şcolare; diferenţele dintre şcolile publice „de cartier” şi cele private sunt imense. Personajul Evelyn Riske, interpretat de Holly Hunter, încearcă să deturneze acţiunile lui Jamie, oferindu-i un loc pentru micuţa Malia într-o şcoală „de lux”. Atitudinea acestei profesoare, fiică a unui fondator de sindicat, este una simplistă, aşa cum va fi şi cea a lui Jamie. În bună tradiţie melodramatică, ea nu trădează cauza şi nici pe aliata sa, Nona. Totuşi, pe această cale, deşi indirect, filmul recunoaşte meritele sindicatelor profesorilor. Această uniune a reuşit să asigure cât de cât stabilitate pentru una dintre cele mai defavorizate profesii din America.

Filmul este greoi, împănat cu prea multe clişee şi apasă prea des pe butonul emoţional. Pelicula, scrisă de către Daniel Barnz împreună cu Bin Hill, marchează o ruptură în tradiţia filmelor despre profesorii americani, încercând să inducă ideea că şcolile publice sunt înţesate cu dascăli leneşi şi incompetenţi. Vina pare a fi plasată unidirecţionat într-un sistem ultra-birocratic. Sentimentele din spatele motivaţiei mamelor nu sunt tocmai curate ca lacrima, iar punerea în practică a ideilor pare uşor naivă, având în vedere contextul de tip David versus Goliat.

Deşi finalul este uşor triumfalist (şcoala este reformată încet-încet), speranţa rămâne destul de firavă.

Regizor: Daniel Barnz
Scenarist: Daniel Barnz, Brin Hill / Compozitor: Marcelo Zarvos / Operator: Roman Osin / Producător: Mark Johnson / Monteur: Kristina Boden
Distribuţia: Maggie Gyllenhaal (Jamie Fitzpatrick), Viola Davis (Nona Alberts), Ving Rhames (Directorul Thompson), Holly Hunter (Evelyn Riske), Oscar Isaac (Michael Perry), Lance Reddick (Charles Alberts), Rosie Perez (Breena Harper), Emily Alyn Lind (Malia), Liza Colón-Zayas (Yvonne).

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Scris de pe noiembrie 16, 2018 în Cinema, Educaţie, Film, Melodramă, Morală, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web