RSS

Arhive pe etichete: Monogamie

Nimic nou sub soarele legăturilor periculoase – Newness

Mădălina DumitracheÎn plină eră a iPhone-lui și-a rețelelor de socializare online, bruscarea limitelor unei relații mai poate uimi, astăzi, pe cineva? Cineastul Drake Doremus (realizatorul emoționantei drame romantice Like Crazy și al science-fictionului Equals) revine cu o incitantă propunere în producția Newness, lansată în 2017 la The Sundance Film Festival. Acest realizator de producții indie aruncă acum o privire intimistă asupra poftelor hedoniste ale tinerilor din zilele noastre. Filmat în actualul Los Angeles, lungmetrajul aduce în prim-plan o poveste contemporană despre doi amorezi (din categoria „tinerii mileniali”) aduși împreună de tehnologie, dar legați de ceva mai profund. În pofida aspectelor facile – specifice „ritualurilor de întâlnire”-, tema e una profundă: trăinicia unei relații solide, nevoia de sacrificiu, toleranță și răbdare pentru păstrarea sentimentelor de iubire. Remarcabilă, la această producție, este și intervenția& contribuția lui Ridley Scott, cel care a semnat producția acestui film, realizat după scenariul lui Ben York Jones. Una dintre eroine (interpretată de Laia Costa) mărturisește ideea centrală încă din materialele de promovare/trailer: „I like new things – I like a lot of newness”. Tehnologia modernă, cu toate gadgeturile sale, poate face fericit pe oricine? Legături periculoase au existat de când e lumea, dar în secolul al XXI-lea, totul pare mai altfel grație aplicațiilor online. Nefiind nimic nou sub soare și cuplurile contemporane continuă să ducă aceleași bătălii pentru fidelitate, armonie și veridicitate, exact așa cum făceau părinții și bunicii lor, doar că, acum, au loc în spatele ecranelor alunecoase de unde zâmbesc – în pictograme – Valentine și Valentini postmoderni.

newness2

Martin Hallock (Nicholas Hoult) și Gabi Silva (Laia Costa) trăiesc în Los Angeles. Martin este farmacist, iar Gabi lucrează ca asistent-terapeut. Și unul și celălalt utilizează o aplicație de dating online. Așadar, doi necunoscuți își petrec weekendul navigând pe aplicația pentru întâlniri Winx/ Tinder-like app (aplicația permite glisarea de la o persoană la alta în vederea alegerii persoanei râvnite/partenerului). Opțiunile sunt nelimitate, dar nu se prea pune problema despre conexiune, ci ar fi vorba mai curând despre aventurile de-o noapte.Totuși, când Martin și Gabi se întâlnesc în mediul real, într-un bar, se bucură de companie și se trezesc pălăvrăgind până la primele ore ale dimineții. Conectarea devine interesantă și incitantă. Fascinați unul de celălalt, cei doi se grăbesc să înjghebe o relație. Focoasa aventurieră Gabi mărturisește că adoră lucrurile noi și interesante, dar se plictisește ușor, iar Martin aduce mereu vorba despre fosta sa soție, Bethany. Cu toate acestea, se întorc în apartamentul lui Martin și fac s*x. Mai târziu, Martin și Gabi vor ieși la întâlniri, apoi se vor muta împreună. Ambii excavează în căutarea adevărului despre monogamie, dar este, oare, acest tip nou de relație este iubire?

Newness1

Ambii eroi își vor avea de înfruntat tainele trecutului și însemnele relațiilor anterioare – Martin avea o mamă atinsă de nemiloasa maladie Alzheimer, dar și o soră decedată într-un accident pe când avea doar șaisprezece ani. Eroina pare versiunea feminină a lui Tomas din celebra operă a lui Milan Kundera, The Unbearable Lightness of Being. Niciunul dintre cei doi (nici Martin, nici Gabi) nu se ascultă cu adevărat, ci doar se prefac. Gabi frecventează tot felul de medii petrecărețe unde relaționează cu diferiți indivizi (Roland, Larry), dar nici Martin nu se lasă mai prejos, flirtează cu Blake. Bunăoară, cei doi cunosc diverși inși, relaționează și se-ncadrează în ceea ce azi, generic, numim, „o relație deschisă/an open relationship”. Rapid, se schimbă cadrele, personele și relația, într-un amețitor circuit. După nenumărate legături mai mult sau mai puțin amoroase, vulcanica hispanică Gabi îl părăsește pe Larry și – în cele din urmă – ajunge tot la Martin. Acesta admite că niciodată nu s-a simțit confortabil într-o „relație deschisă”. Cei doi ajunge la reconciliere și își mărturisesc dragostea unul pentru celălalt. Se decid să-și ia cât se poate de serios relația, chiar dacă s-ar putea să mai dea nas în nas cu plictisul, ba chiar și să se mai răzbune din când în când. Filmul surprinde, datorită montajului, textura emoțională și intimitatea fizică a unei relații din zilele noastre. Doar pentru că înțelepciunea comună sugerează că mai toate relațiile sunt grele, iar monogamia nu îi este destinată oricui, nu înseamnă că tinerii de azi nu realizează această situație.

Newness3

Aspectele cam sulfuroase ale așa-ziselor trăiri din vremurile actuale, superficialitatea (spionaj, „infiltrări”) asumată cochetând cu zonele mai kinky au servit realizatorilor drept „scut” pentru a prezenta o reflecție asupra cuplului de azi. Deranjând spiritele profund morale, jonglnând cu nuditatea și implicațiile sale, pelicula relevă, sub o mască aparent banal-jucăușă , dificultatea de a găsi, în lumea contemporană, relații trainice, bazate pe încredere. Doremus ilustrează într-un mod convingător această dinamică năvalnică în care cinstea și răbdarea pălesc sub dominația ispitirii și-a unei perpetue euforii. Departe, însă, de a imprima o notă dramatică asupra crizei cuplului, Newness stârnește interogații (dintre care amintim doar «Social media a distrus ordinea naturală? ») și lasă la dispoziția spectatorilor libertatea deciziilor.

Newness4

Regia: Drake Doremus

Scenariul: Ben York Jones

Imaginea: Sean Stiegemeier

Montajul: Lisa Gunning

Muzica: Gwilym Gold

Distribuția:

Nicholas Hoult – Martin Hallock

Laia Costa – Gabi Silva

Danny Huston – Larry Bejerano

Courtney Eaton – Blake Beeson

Matthew Gray Gubler – Paul

Pom Klementieff – Bethany

Albert Hammond Jr. – Roland

Jessica Henwick – Joanne

Durata: 112 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Nimic nou sub soarele legăturilor periculoase – Newness

Scris de pe septembrie 15, 2018 în Actualitate, Cinema, Film, Morală, Moravuri, Postmodernitate, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , ,

La umbra unei tinere în floare – Chloe (2010)

Producătorul renumitelor filme Ghostbusters, No String Attached sau Up in the Air, Ivan Reitman, a încercat să adapteze Nathalie de Anne Fontaine, lucrând alături de scenarista Erin Cressida Wilson şi de realizatorul de origine armeniană, născut în Egipt, Atom Egoyan.  A crezut că a găsit, astfel, ingredientele de care avea nevoie pentru a oferi un remake seducător.

În 2004, Anne Fontaine a reunit pe ecran cuplul mitic Ardant-Depardieu, din La Femme d’à côté de François Truffaut, pentru filmul Nathalie. Relaţia dintre cei doi iubiţi intrase într-o zonă moartă, de aceea Bernard (Gérard Depardieu) îi mărturiseşte soţiei sale, Catherine (Fanny Ardant). Aceasta (stereotipul burghezei pariziene) se decide să o angajeze pe Marlène (Emmanuelle Béart), o animatoare, ca să-i testeze fidelitatea soţului ei. De la acest triunghi amoros pleacă şi regizorul peliculei Chloe încercând să obţină mai mult decât reuşise Anne Fontaine. În versiunea nouă, rolul soţiei este interpretat de Julianne Moore, care se îndoieşte de fidelitatea soţului ei (Liam Neeson), profesor de muzică la o universitate. În rolul tinerei escorte (escort girl), menită să-l seducă pe stimabilul profesor, a fost distribuită Amanda Seyfried, descoperită graţie peliculei Mamma Mia!, deşi senzuala Scarlett Johansson ar fi putut fi o versiune mult mai ”apetisantă”. Prenumele protagonistei nu a fost ales la întâmplare, ci datorită semnificaţiei sale etimologice, simbolizând înverzirea (întinerirea), poate de aceea  a fost distribuită (ingenua şi senzuala)Amanda Seyfried.

După fiecare întâlnire, seducătoarea Chloe îi povestea soţiei aventurile cu soţul, presărând amănunte picante. În acest mod, se naşte o relaţie ambiguă între cele două femei, legătură ce va bulversa total viaţa familială a lui Catherine.

Dacă scenariul a rămas aproape neschimbat, realizatorii au adus unele modificări subtile ca să imprime suspans acestui thriller. Aici, Catherine este măcinată de nelinişte, dar nu are nicio dovadă clară, câtă vreme în Nathalie, soţul îşi mărturisise singur infidelitatea. Din aceste frământări se va naşte intriga din filmul Chloe, scoţând la iveală un permanent joc de-a v-aţi ascunselea. Spectatorul se regăseşte prins între meandrele suspiciunilor lui Catherine. Liam Neeson interpretează cu mare fineţe psiholgică eminentul profesor, admirat de studentele sale, şi lasă publicul să descopere că rolul său a fost doar un pretext pentru construirea relaţiei dintre cele două femei.

Dacă în filmul lui Anne Fontaine, acţiunea se derula într-un Paris istoric, producătorul canadian şi-a turnat remake-ul în Toronto, făcând o adaptare modernă. În ambele pelicule cele două femei aparţin unor lumi diametral opuse, dar Atom Egoyan a încercat să nu dea mare importanţă clivajului social dintre eroine. Chloe se adaptază rapid decorurilor luxoase în care evolueză, aşa cum i-o cerea meseria ei, să fie cameleonică. Arta de a se camufla este subliniată prin vestimentaţia ei, mereu adecvată mediului în care acţiona. Ea nu este, ca Nathalie, o caricatură a prostituatei, ci trece cu uşurinţă de la seducătoarea înfocată la tânăra fragilă, anunţând o personalitate complicată.

Ceea ce incită la acest film este procesul de narare utilizat, care va rămâne aproape liniar. Nu vedem pe ecran decât o dată cuplul Liam Neeson (soţul) – Amanda Seyfried (Chloe). Relaţia dintre cei doi apare doar în povestirile fetei şi în imaginaţia lui Catherine. Realizatorul exploatează resorturile dramaturgiei clasice printr-o modalitate modernă, raportându-se mereu la aparenţe şi la fragilitatea sinelui. De aceea, operatorul utilizează jocul plastic dintre lumini şi umbre şi accesorizează scenografia cu oglinzi.

Locuinţa familiei Stewart indică aparteneţa la burghezia înstărită şi este refugiul acestei familii. Fiecare membru are spaţiul său personal – fiul, un adolescent rebel contra autorităţii materne, se refugiază în camera sa, iar tatăl său se izolează în biroul propriu. Cei doi bărbaţi rămân conectaţi la restul lumii prin intermediul Internetului, în timp ce Catherine pare să fi pierdut legătura cu mediul exterior. Regizorul Egoyan a relevat impactul pe care tehnologia actuală îl are asupra relaţiilor umane. Băiatul surfează pe Net, tatăl său poartă discuţii discrete, pe chat, cu studentele sale, ceea ce stârneşte neliniştea Catherinei. Ea devine chiar intruzivă penetrând, pe rând, spaţiul intim al celor doi bărbaţi din viaţa sa, care comunicau pe web. În mod paradoxal, reţeaua mondială este (aici) un spaţiu al intimităţii. Totuşi, acest element al vieţii moderne rămâne doar anecdotic şi nu se constituie într-un punct important al naraţiunii filmice. Internetul inserat în acest remake are rolul de-a aminti de noile medii de comunicare.

Adaptarea semnată de Atom Egoyan nu ne conduce, din păcate, spre mari interogaţii, ci ne transformă doar în simpli spectatori pasivi. Finalul moralizator al acestui thriller erotic indică doar o actualizare a vechii reţete a dramei erotice. Lăsând deoparte răceala din poveştile intelectuale cu care şi-a obişnuit publicul, regizorul Egoyan creează o dramă intimistă, senzuală (graţie trioului actoricesc), captivantă, deşi previzibilă pe alocuri.

Regizor: Atom Egoyan. Scenarist: Erin Cressida Wilson. Compozitor: Mychael Danna. Operator: Paul Sarossy. Producător: Jeffrey Clifford, Joe Medjuck, Ivan Reitman. Monteur: Susan Shipton.
Distribuţia: Amanda Seyfried (Chloe), Julianne Moore (Catherine Stewart), Liam Neeson (David Stewart), Max Thieriot (Michael Stewart), Meghan Heffern (Miranda).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Petele din soare – Before Midnight

Richard Linklater a realizat un triptic cinematografic unic, care a început în 1995, odată cu pelicula Before Sunrise, a continuat în 2004, cu Before Sunset şi ajuns, în 2013, la Before Midnight. Aventurile celor doi tineri, Celine şi Jesse, au ieşit din teritoriile ultra-romantice (Paris şi Viena) şi-au poposit pe ţărmurile Greciei însorite. Primul episod a fost mai fantezist, al doilea a devenit puţin nostalgic ca, apoi, cel de-al treilea să fie mai sobru, aproape realist.

Dacă gustul dulce al debutului se mai umple, câteodată, de amărăciune, trilogia cineastului Linklater este precum vinul – pe măsură ce se-nvecheşte, se îmbunătăţeşte. Alături de Linklater a stat duoul format din actorii Julie Delpy şi Ethan Hawke, decişi să repornească morişca speranţelor. În cazul primelor două pelicule, finalul a fost unul deschis, lăsând să plutească dorinţa şi speranţa. S-a păstrat mereu o notă de ambiguitate, nu ştim dacă cei doi au petrecut o noapte, o lună sau nouă ani în acel studio parizian. Cele trei filme ale lui Linklater nu sunt nişte fleacuri ce-ar putea fi desfiinţate de cinici, invocând variaţiunile pe aceeaşi temă. Fiecare dintre filmele din trilogie ignoră codurile comediei romantice. În primul rând, ele nu pot fi considerate comedii în adevăratul sens al cuvântului, în ciuda unor aparenţe (fericite) şi a unor replici ce consolidează dialogurile servite, cu mare acurateţe, de cei doi actori. Umorul caustic a consolidat legătura lucidă dintre Celine şi Jesse, contopind o naivitate fermecătoare cu amărăciunea tragică.

Cei doi rămân mereu pe un teritoriu nesigur, fie la Paris, fie la Viena sau în Grecia. Pauzele de nouă ani dintre pelicule fragilizează legătura celor doi, depărtarea dintre ei îi face să se confrunte cu partea cea mai grea, cea a timpului. Before Midnight seamănă cu o comedie a „re-căsătoriei”, dacă avem în vedere suita de întrebări existente: „Se poate reînnoda o relaţie?”, „Chiar ne cunoaştem unul pe celălalt?”, „Putem trăi în doi?”, „Ce este fericirea?”.

Before Midnight

Before Midnight pare o oglindă întoarsă a peliculei Before Sunrise, hotelul este locul în care cei doi studenţi se abandonau unul celuilalt. În Before Midnight, îi regăsim pe Celine şi pe Jesse după o relaţie lungă, consolidată, de data aceasta nu ne mai sunt prezentaţi separat, ci împreună, cu dilemele şi frustrările pe care le-au dobândit. Inevitabil, această ultimă peliculă ne duce cu gândul la Viaggio in Italia (1954), capodopera lui Roberto Rossellini despre moartea cuplului. Vremea romantismului frenetic a trecut, iar eroii noştri se confruntă cu speranţele şi cu dezamăgirile, aşezaţi faţă în faţă pe o insulă grecească, scăldată de razele soarelui de august, la vremea coacerii. Celine şi soţul ei, Jesse, petrec alături de cele două fiice (gemene) vacanţa la nişte prieteni. Cu o tonalitate mai gravă, adecvată maturităţii personajelor, Celine şi Jesse se întreabă care ar fi fundamentele unei relaţii.

Bazându-se pe măiestria actoricească a Juliei Delpy şi a lui Ethan Hawke, pe sensul delicat al dialogurilor, Before Midnight bulversează prin abandonarea romantismului în beneficiul realismului, aproape crud; este o melodie tandru-nostalgică. Povestea deşirată în timp a ajuns la acel moment în care magia de dinaintea miezului nopţii mai pluteşte, dar nu ştim pentru cât timp. Înainte de a reveni la Paris, cei doi au ocazia de a petrece o noapte singuri, fără copiii lor, într-o cameră luxoasă de hotel. Doar câteva minute petrecute într-un paradis artificial, la hotel, sunt suficiente pentru a spulbera aşa-zisa perfecţiune. Condiţiile sunt idilice, dar nu ştim dacă în zori cuplul va mai fi împreună. Alegerea cadrului este potrivită pentru a justifica psihologia personajelor. Aflaţi la ţărmul unei lumi ce se situează între antichitate şi modernitate, ei discută despre mit, roman şi anecdotic. Conflictele sunt suspendate prin stil şi metaforă. Această comedie dulce-amăruie seamănă, mai degrabă, cu o reverie nostalgică despre trecerea timpului, decât cu o dramă psihologică. Pe Jesse îl frământă mustrările de conştiinţă că şi-a lăsat fiul, dintr-o relaţie anterioară, să-şi petreacă anii cei mai importanţi, departe de el. Grecia, aflată în criză, dar plină de mituri şi tragedii este cadrul care poate accentua dilemele existenţiale. Cei doi se tachinează, discută în maşină, în camera de hotel, ripostează şi se culpabilizează reciproc. Cuvintele celor doi actori acţionează ca un laser utilizat mai mult pentru incizii decât pentru cauterizare, printre cadre ce alternează leneveala cu conversaţiile lungi. Este un joc al oglinzilor, în care fiecare îşi vede imaginea proiectată de celălalt.

La jumătatea distanţei dintre comediile lui Aristofan şi filmele lui John Cassavetes, pelicula lui Linklater demonstrează, într-o manieră poetică, paradoxul limbajului iubirii. Linklater lucrează la şase mâini, alături de Julie Delpy şi Ethan Hawke, pentru a da viaţă acestor personaje. Complicitatea acestui trio (regizor-actriţă-actor) este vizibilă în maniera în care realizatorul şi-a filmat artiştii, încercând să surprindă fiecare emoţie de pe chipurile lor. Julie Delpy şi Ethan Hawke au explorat, plini de încredere, viaţa cotidiană a unui bărbat şi a unei femei de astăzi, într-o atmosferă ce evocă drame (mai) vechi. Există două elemente care-ar putea indica dorinţa profundă a celor doi actori de a comunica: sentimentele reale şi un tip de cinema onest.

Bărbatul egoist şi rece, femeia devotată, dar prea aprigă, reflectă o realitate de tip mediteranean. Bărbaţii şi femeile nu sunt mereu de acord în multe privinţe, dar adoră să îmbătrânească împreună.

Singularitatea şi puterea acestei serii constă în dorinţa de a ancora naraţiunea filmică într-o dimensiune paralelă cu propriile noastre existenţe, pedalând pe iluzia că Celine şi Jesse şi-au trăit povestea, în vreme ce noi o trăim, fiecare, pe-a noastră. Fără vreo dorinţă de-a edulcora saga, Before Midnight se termină aşa cum a început, cu iluzia unei vieţi care continuă şi care ne pune mereu şi mereu în faţa altor întrebări.

Regizor: Richard Linklater
Scenarişti: Richard Linklater, Julie Delpy, Ethan Hawke
Compozitor: Graham Reynolds / Operator: Christos Voudouris / Producător: Richard Linklater / Monteur: Sandra Adair
Distribuţia: Ethan Hawke (Jesse), Julie Delpy (Celine), Seamus Davey-Fitzpatrick (Hank), Jennifer Prior (Ella), Charlotte Prior (Nina).

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Petele din soare – Before Midnight

Scris de pe aprilie 29, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Ana, mon amour – Bolnavi din dragoste

Cu un film psihanalitic, Călin Peter Netzer realizează un puzzle emoțional despre consecințele amorului toxic (într-o versiune modernă), obținând  Ursul de Argint la prestigiosul festival internațional de film de la Berlin. Forma aproape organică a peliculei Ana, mon amour, ca mai toate filmele românești de după 1989, poartă  amprenta socială și familială. Filmul este, de fapt, analiza unei poveşti de dragoste, o incursiune atipică – o anatomie (de infern) a cuplului – ce surprinde cele mai tensionate şi mai delicate momente din evoluţia unui cuplu.

Ana și Toma, doi studenți la Litere, se-ndrăgostesc, dar, la început, nu vor pica în efuziuni erotice, ci se vor lansa în dezbateri aprinse despre filosofia lui Nietzsche, despre socialism, nazism sau despre alienarea individului. Pe parcursul a zece ani, viața lor amoroasă capătă forme haotice (între limitele pasiunii și cele ale nebuniei).  Ana este în suferință, adesea pică victimă deselor atacuri violente de panică. Cei doi tineri vor alcătui un cuplu, apoi o familie, Toma fiindu-i devotat până la epuizare celei pentru care s-a certat cu propria familie. Grație dovezilor de iubire și suportului dus până la abandonarea de sine, sănătatea Anei se ameliorează, dar Toma se-adâncește în depresie.

Evocate de pe divanul psihanalistului, amintirile lui Toma vor de-construi o relație amoroasă sinceră la debut, dar minată de vini și dependențe, ce va sfârși în urzură. Așadar, cineastul aruncă o privire bergmaniană asupra cuplului de tineri, încercând să deslușească tainele ciudatei relații. Aflată mereu între neînțelegerea anturajului și demersurile psihanalitice, Ana își înțelege anumite tulburări, dar răul său vine din interior și dintr-o iremediabilă solitudine, greu de acceptat de ceilalți. Narațiune cinematografică este, în mod voluntar, dislocată – alternând între amintiri tumultoase și un prezent dificil.

Trista meditație despre (auto)devorare și tristețe într-un cuplu erodat de disfuncționalitate se transformă într-o metaforă a dragostei maladive. Chipurile și coafurile celor doi eroi suferă multiple transformări (inițial, Ana poartă plete, apoi, treptat ajunge la scurtimea tunsorii standardizate (Bob), iar Toma își pierde pletele răvășite rebel și devine, ca mulți alți tineri contemporani, atins de calviție) în acord cu modificările interioare. Mereu, Toma îşi asumă rolul de protector necondiţionat – o salvează din mediul precar în care trăia,      se ceartă cu propriii săi părinți și devine medicul ei. Răspunde mereu de sănătatea și integritatea ei.

Originalitatea acestui film constă în răsturnarea perspectivei și relevarea adevărului: dragostea e întreținută de suferință pentru că el este pătruns de această monomanie – adevărat ecou al relațiilor toxice dintre părinții lor. Discursul inaugural despre Nietzsche și supraom (amintind despre frici și instincte) introduce și pregătește metamorfozarea lui Toma. Dacă la început, era viguros și mereu vesel și plin de viață, odată cu trecerea anilor, cedează unei bizare forme de caritate dusă în exces și se afundă în tăcere. Apoi, pierde din aplomb (și plete) picând în abisul din care-o scosese pe Ana. Transferul de forță fizică palpabilă devine o imagine similară celei a unor vase comunicante în care se distribuie nechibzuit otravă și dependență.

De fapt, vampirismul mutual manifestat de Ana nu îi separă de la primele cadre fiindcă în prima parte a filmului Ana pare încremenită într-un mutism dureros. Structura narativă a peliculei ilustrează adevărata vindecare. Plasată între scenele cu divanul psihanalistului, romanța se tot reorganizează în funcție de memoria involuntară a lui Toma. Din această perspectivă, se justifică elipsele, iar nodurile traumatice se formează după asocierile de idei ale tânărului. De aceea, poate că momentele unei spovedanii la un preot ne reamintesc singurătatea pe care-adesea o resimțim. Răspunsul primit de la fața bisericească pune accentul pe necesitatea de a găsi calea Domnului și de-a evita condamnarea nefericirii. Concluziile finale de natură freudiană vor putea fi asociate cu nevroza amoroasă a personajului masculin și cu întreaga copilărie melodramatică a fetei sărace (Ana).

Mizând pe eleganța unui anumit tip de răceală, care șerpuiește printre emanațiile psihice, regizorul construiește o hoinăreală identitară în care o tramă evoluează între doi poli. Povestea încărcată de elipse și ambiguitate stimulează imaginația și-i oferă spectatorului libertatea de-a interpreta.

Realizat din tușe vii – Ana, mon amour rămâne un film emoționant care oferă imaginea generală despre dezordinea amoroasă, în care montajul cinematografic, voit haotic, ilustrează formele durerii atunci când te dăruiești cu totul pe tine celuilalt.

Ana, mon amour

Regizor: Călin Peter Netzer
Scenariu: Călin Peter Netzer, Cezar Paul-Bădescu, Iulia Lumânare (După romanul Luminița, mon amour de Cezar Paul-Bădescu)
Imagine: Andrei Butica
Decoruri: Mihaela Poenaru
Costume: Augustina Stanciu
Sunet: André Rigaut
Montaj : Dana Bunescu
Producători: Călin Peter Netzer, Oana Iancu

Distribuție

Mircea Postelnicu – Toma
Diana Cavallioti – Ana
Carmen Tănase – Mama lui Toma
Vasile Muraru – Tatăl lui Toma
Adrian Titieni – Psihologul
Tania Popa – mama Anei
Igor Caras-Romanov – Igor
Vlad Ivanov – Părintele Adrian

Durata: 2h05

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Adevărul din interiorul cuplului – 45 Years

Că “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ne  spun mai toate finalurile de basm, dar niciodată nu știm exact ce-ar putea urma după acest episod. Despre variațiunile hibernale ale vieții de cuplu ne povestește Andrew Haigh, într-o emoționantă peliculă intitulată sugestiv: 45 Years.

Kate şi Geoff, un cuplu de pensionari, fără copii, îşi petrec zilele de calm casnic. Se pregătesc de de celebrarea celor 45 de ani de la căsătorie. Dar, ca-n orice poveste cu suspans, apare ceva care e gata să răstoarne întregul eșafodaj. De data aceasta, apare o scrisoare prin care Geoff, eroul poveștii, este înștiințat, că undeva în munți, s-a găsit corpul fostei lui iubite. Așadar, toată viaţa lor trăită în comun, cei 45 de ani din titlu, este pusă acum în discuţie şi sub semnul întrebării.  Charlotte Rampling, în rolul soţiei, premiată la mari festivaluri pentru această partitură emoţionantă, realizează – aici – un joc copleşitor.

La patru ani după delicatul film, Weekend, Andrew Haigh adaptează, liber, romanul In Another Country de David Constantine, izbutind o bulversantă dramă. Prima opțiune a realizatorului a fost distribuirea actriței Charlotte Rampling în rolul misterioasei Kate, femeia care este pe punctul de-a aniversa 45 de ani de mariaj alături de Geoff. Tocmai în focurile pregătirilor de aniversare, Geoff primește, din Elveția, o scrisoare prin care i se aduce la cunoștință faptul că iubita lui din tinerețe a fost găsită moartă. Aceasta își pierduse viața în timpul unei excursii, în perioada  anilor ’60.

Kate și-ar dori să afle mai multe, dar amintirile sunt dureroase pentru Geoff. Pe parcursul conversațiilor, Kate sesizează că cel care îi este soț, de atâta amar de vreme, nu o uitase niciodată pe cea care părea să reprezinte “iubirea vieții” lui. Parafrazând-o pe Nathalie Sarraute, am putea spune că totul se baza doar pe un “Da” sau un “Nu”. Tolănită în patul conjugal, Kate îi adresează întrebări soțului ei. Cea mai importantă este aceea în care are puterea de-a întreba ce s-ar fi întâmplat dacă acea Katya nu ar fi murit în ghețurile din Alpi, dacă ar fi luat-o de soție (Kate Mercer: “Would you have married her”?). Fără să ezite nicio clipă, Geoff îi răspunde (imediat): “Da”.

Pentru Kate, din acel moment, nimic nu mai conta, totul se scurge pur și simplu. Nu poate fi vorba despre gelozie, dar ceva îi paralizează reacțiile – precum un virus pătruns în organism -, toată memoria ei afectivă se distruge. Femeia încearcă o reacție. Culmea ironiei! după 45 de ani de mariaj, când se trimiseseră invitațiile și se cumpăraseră cadourile. Kate se chinuie să se convingă pe sine că reacția fusese o nebunie. Seara, ea dansează cu Geoff pe melodia lor favorită, Smoke gets in your eyes, apoi reiau vechile lor obiceiuri. Totuși, fantoma acelei rivale al cărei nume nu-i dă deloc pace o tulbură din nou. Câtă ipocrizie! Deodată, Kate realizează că a fost doar o dublură, i-a servit lui Geoff drept remediu contra angoaselor. Urlă în tăcere. Precum eroina lui Alberto Moravia (și-a lui Jean-Luc Godard), Kate descoperă …ura.

45 Years este un film discret, dar teribil în care realizatorul are inteligența de-a prezenta vârsta a treia în alt registru decât ne-am obișnuit să o percepem. Aici, amețeala își are originea în dogoarea iubirii. Cineastul a distribuit doi interpreți de excepție – Charlotte Rampling (nominalizată la Oscar) și Tom Courtenay, capabili să se racordeze la tensiunea din acel univers amenințător. Glasurile, dar și tăcerile celor doi mari actori amplifică ambiguitatea din intimitatea acestui cuplu, făcând-o aproape muzicală. Filmările sunt modeste, ca și ritualurile  zilnice ale unui cuplu care-a trăit patruzeci și cinci de ani aceleași dimineți. Chipul lui Charlotte Rampling redă, din plin, temerile și toate îndoielile unei femei care se vede cu trecutul “dat peste cap” (Kate Mercer: “It’s funny how you forget the things in life that make you happy.”).

Nici nu vrem să ne gândim ce s-ar fi întâmplat în cazul în care cuplul septuagenar ar fi avut casa plină de nepoți. Haigh s-a jucat puțin cu epilogul poveștilor cu zâne și-a atins un punct nevralgic, al vieții trăite după perdeluțele falsității. Este absolut remarcabilă maniera englezească de-a vârî sentimentalism într-un realism aproape social. Cele două personaje stau, adesea, în același cadru, iar scenele  dintre ei sunt filmate de la o distanță sobră, dar care sugerează o veritabilă intimitate. Apropierea le conferă actorilor materia organică a realului. Pe parcursul întregii durate a peliculei, lucrurile sunt mai mult sugerate decât spuse, misterul plutește peste tot- în acel spațiu, în personaje – cotidianul apare și în notele sentimentale, dar și în cea mai pură notă de realism, aproape de naturalism. Realizatorul tivește, cu multă finețe, analiza acestei relații, sub  toate aspectele ei.

Nuanțele melodrametice se insinuează în toată povestea cinematografică; bombardamentul emoțional suferit atât de Geoff, cât și de Kate, este devastator la ideea că acea femeie ar fi putut să le schimbe cursul vieții. Kate devine geloasă pe o ființă decedată, dar încă vie în memoria celui care îi  stă alături de patru decenii și jumătate. Șarmul melancolic al întrebărilor legate de existență este dublat de profunzimea privirilor femeii care simte că a fost trișată, trăind deziluzia și amărăciunea. Actrița se află mereu în prim-plan, dar și în relație cu partenerul ei de-o viață; camera de filmare urmărește și surprinde atent mișcările care fac și desfac relația lor.

45 Years rămâne o dramă neagră, deși este sesizabil decalajul dintre comportamentul și vârsta biologică a eroinei, care, la un moment dat întreabă dacă acea femeie era blondă. În pofida vârstei, Kate rămâne o fetișcană care pare că se uită la profilul de pe Facebook al “fostei” (setul de fotografii-diapozitiv din podul casei), mai ales că eroina din film mimează obsesia pentru imagine. Andrew Haigh redublează această tară și dă deoparte o perdea care ținuse departe anumite situații. Odată ridicată cortina, cursivitatea sentimentelor începe să aibă fluctuații.

Într-o manieră personală, Andrew Haigh cristalizează, în șapte zile, esența iubirii în cele mai mici detalii și, în 45 Years, lasă la vedere tot ceea ce s-a clădit în decenii, căutând fundația pe care s-a acumulat o viață în doi. Meandrele suferințelor celor doi eroi trasează și indică un rezultat remarcabil, just. Pentru o asemena tectonică a sentimetelor a fost nevoie de un realizator sensibil și curajos, iar pelicula oferită de acesta rămâne o alternativă pentru “insuportabila ușurătate a ființei”.

45 Years

Regizor: Andrew Haigh
Scenarist: David Constantine, Andrew Haigh
Operator: Lol Crawley
Producător: Tristan Goligher
Monteur: Jonathan Alberts

Distribuţia

Charlotte Rampling (Kate Mercer)
Tom Courtenay (Geoff Mercer)
Geraldine James (Lena)
Dolly Wells (Charlotte)
Sam Alexander (Chris Poștașul)
David Sibley (George)

Premii, nominalizări, selecţii

Academia Europeană de Film (2015) – Cea mai bună actriţă: Charlotte Rampling
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Cea mai bună actriţă: Charlotte Rampling
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Cel mai bun actor: Tom Courtenay
Academia Europeană de Film (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Tom Courtenay
Academia Europeană de Film (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Andrew Haigh
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Ursul de Aur, nominalizat: Andrew Haigh
Oscar (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Charlotte Rampling
Premiul BAFTA (2016) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Andrew Haigh, Tristan Goligher

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Mic tratat despre căsnicie – Gone Girl

Oricare dintre filmele lui David Fincher reprezintă o provocare. După The Social Network (2010), o fișă clinică, dar admirabil redactată, după explozia de coduri din The Girl with the Dragon Tattoo (2011), ne-am fi putut îndoi de forma acestui cineast în recenta peliculă Gone Girl (2014). Dacă Fincher s-a făcut remarcat grație stilului său personal (idei novatoare și efecte impresionante), această nouă producție (adaptare după un best-seller de Gillian Flynn) se impune ca un film al sobrietății (lipsit de stilizări exagerate sau mișcări imposibile ale camerei). Cu o meticulozitate de sfinx, regizează și invită spectatorul să pătrundă în coșmarul din spatele “coliviei de aur”. Cineastul oferă o analiză rece și tranșantă a ceea ce-ar mai putea însemna astăzi o căsnicie – cuplul modern pierdut între propriile nevroze și cele ale lumii avide de spactaculos.

Gone-GirlDavid Fincher se dovedește un realizator subtil, ironic, plin de umor fin, devoalând fisurile din povestea cu Feți-Frumoși și zâne. Deși istorioara pare “cusută cu ață albă”, spectatorii nu vor fi scutiți de trăiri intense pe tot parcursul celor două ore și treizeci de minute ale peliculei. Deriva cuplului de pe ecran nu este decât pretextul pentru demonstrația lui Fincher, care-și continuă demascarea unor tare ale lumii actuale; societatea  se lasă atrasă de orice eveniment “șocant” de pe crane ca să-și umple vidul existențial. Filmul este proteiform și nu se reduce doar la tema aceasta. Narațiunea filmică se ramifică fără a lăsa mult timp de gândire spectatorului ce are de suportat loviturile lui Fincher.

Nick Dunne (Ben Affleck) descoperă, cu uimire, că soția sa, Amy, a dispărut în ziua în care aniversau cinci ani de căsnicie. Multe dintre semnele din căminul lor sugerau o răpire sau o crimă. În orășelul din Missouri se iscă o adevărată tragedie: poliția anchetează cazul, opinia publică e scandalizată, au loc conferințe de presă, producătorii de emisiuni TV se-nghesuie pentru exclusivitate. Din acest “bulgăre de zăpadă” al faptului divers se naște o adevărată isterie colectivă, întreținută de gândirea unilaterală. (Multe dintre imaginile de pe ecran seamănă izbitor cu deja celebrul “caz Elodia” din peisajul media românesc.) Starbucks, Dunkin Donuts și alte mărci folosite de polițiștii aflați în acțiune vor apărea în acest carusel de brand content, reînnodând firele poveștii. Pe motiv că a surâs într-un moment nepotrivit, Nick devine suspectul numărul unu.

Povestea funcționează pe opoziția dintre punctele de vedere ale celor doi soți. Realizatorul aruncă indicii privitorilor și-i poartă printr-un labirint de flashback-uri inițiate de soția a cărei voce se aude din off. Newyorkeza rafinată presară detalii din relația lor. Schimburile de replici, privirile cu subînțelesuri par desprinse din romanele-foto și pudrează cu roz debutul acelei idile. Încet-încet, se ivește spectrul crizei economice, vine șomajul lui Nick și mutarea cuplului în orășelul natal. Pe firul poveștii lui Amy, bietul soț va afla secretul dispariției minunatei sale soațe, cea pe care toată lumea o iubea, dar nimeni nu o cunoștea.

În această pseudo-soap-opera, lumea este devorată de curiozitate și de-o sete imensă de securitate. Printre notele false din această dramă conjugală, regăsim figura feminină fascinantă: un monstru al manipulării. Fostă James Bond-girl, Rosamund Pike întrupează “soția perfectă”, frumusețea fatală à la Hitchcock  (seamănă izbitor cu Tippi Hedren din Marnie).

După Lisbeth Salander (un alter-ego al cineastului), Amy Dunne pare să fie chintesența personajului  fincherian: o medalie cu două fețe. Rosamund Pike portretizează, cu subtilitate, o maestră a intrigilor subtile. Cu un aer de prințesă, Amy este capabilă să seducă cu ușurință și pozează în victima perfectă a unui soț “psihopat”, amestecând teme din Rebecca și Suspicion.  Cu o precizie de specialist, această păpușă blondă – autoare a unei francize de literatură populară  –  își aplică lovituri incredibile peste chipul marmorean și manevrează persoanele cu care interacționează, jonglând cu stările (aici angelică, dincolo perversă). Cu viclenia unui păianjen, țese plasa în care vrea să-l atragă pe infidelul soț (Nick trăise o aventură cu o jună de douăzeci de ani), își supraveghează și-și provoacă victima printre anchete, talk-show-uri, și paginile jurnalelor. Ben Affleck excelează în ambiguitatea cerută. Fincher regăsește în jocul acestuia reflexia ironică a unei fațade, este chipul perfect pentru… complezență.

Dacă realizatorul povestește despre dispariția unei soții, filmează, de fapt, o Americă descarnată în pofida grandorii afișate. În acel chalet al lui Desi Collings, la care Amy se refugiază o perioadă, panoplia high-tech  și confortul sunt însemnele unei lumi golite de sens, dibaci ascunse în spatele unei “colivii din aur”. Ca și în Se7en, el distruge cuplurile fericite, ca și în Fight Club, mizează pe dedublare și lapidează frumusețea. Coloana sonoră hipnotică (Atticus Ross, Trent Reznor) amplifică efectele regizorale.

Grație jocului actoricesc – derutant -, bazându-se pe anumite trucuri de montaj (care tulbură confortul), Fincher injectează haos în perfecțiune, fisurează vitrina strălucitoare a thrillerului până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă satirică. Imaginea eroilor din poveștile cu zâne devine una zgâriată de timp, erodată după doar câteva luni, și capătă formele unui film polițist, angoasant, dar traversat de umor negru ce menține spectatorul țintuit în scaun.

Incitant, elegant, pasionant, Gone Girl se impune ca un obiect filmic surprinzător al unui cineast plin de talent.

Gone Girl

Regizor: David Fincher
Scriitor: Gillian Flynn
Scenarist: Gillian Flynn
Compozitor: Trent Reznor, Atticus Ross
Operator: Jeff Cronenweth
Producător: Leslie Dixon, Bruna Papandrea, Reese Witherspoon
Monteur: Kirk Baxter

Distribuţia

Ben Affleck (Nick Dunne)
Missi Pyle (Ellen Abbott)
Rosamund Pike (Amy Dunne)
Neil Patrick Harris (Desi Collings)
Tyler Perry (Tanner Bolt)
Kim Dickens (Detectiv Rhonda Boney)
Casey Wilson (Noelle Hawthorne)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: David Fincher
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Atticus Ross, Trent Reznor
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Rosamund Pike
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Gillian Flynn

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Și veni bărbatul la femeie – Despre amor, cu onestitate și… umor

O fructuoasă colaborare între un regizor inspirat și niște artiști talentați ne trimite la o constantă a vieții: iubirea dintre o femeie și un bărbat, la orice vârstă s-ar afla ei. Textul – al cărui titlu are puternice reverberații ecleziastice – a fost scris de un apreciat dramaturg rus, Semyon Zlotnickov, și a fost montat, cu succes, pe multe scene europene.

Piesa, o mică bijuterie dramatică, ornată cu elemente de satiră, farsă și capricii romantice, aduce în prim-plan lipsa de comunicare într-un cuplu, oricare ar fi acesta și orice “bagaje” ale vieții ar purta cei doi parteneri. Versiunea oferită în spectacolul Și bărbatul veni la femeie este cea a unui Adam și o Evă din Rusia post-sovietică și devine un turnir actoricesc pentru un duo actoricesc de excepţie.

Jocul se concentrează pe asocierea neașteptată dintre un farmacist cam nevrotic și o femeie-operator de telefonie, destul de stăpână pe sine. Dina și Victor sunt trecuți de patruzeci de ani, divorțați, și fiecare are câte un copil dintr-o fostă căsătorie. “Trecuți de patruzeci de ani” nu e o vârstă la care viața ia sfârșit, de aceea prietenii lor comuni (Jora și Judith) încearcă să le vină în ajutor stabilindu-le o întâlnire. Victor pare a fi replica rusească a farmacistului inhibat din seria Desperate Housewives; el se prezintă acasă la Dina într-o seară ploioasă de sâmbătă. Dornici să impresioneze, cei doi zburdă o noapte întreagă într-un vârtej de stângăcii în conversație, romanțiozitate, neînțelegeri și mult ridicol… duios. Rezultă o lungă și densă discuție nocturnă ce-naintează, printre speranțe franjurate rând pe rând, către obținerea unei legături solide.

Dimensiunea crudă şi ironică a intrigii din această piesă, cu accente comic-amărui, și – mai ales – actualitatea temei: lipsa de comunicare în cuplu pare să îl fi sedus pe regizor. Acest “pas de deux” printre umbrele manipulării emoționale devine un balet mecanic, în care Dina / Mihaela Sîrbu preia conducerea în tentativa de a-l seduce pe Victor / Lucian Pavel. În scenografia (realizată de Raluca Chelaru) voit austeră – o locuință de bloc din Rusia post-sovietică -, spectatorul poate surprinde detaliile din viaţa intimă a duetului aflat sub observaţie. Şarja comică, prezentă în text, e potenţată sugestiv prin decor, costume şi prin elementele de recuzită. Dina îl așteaptă plictisită, în avans, într-o ținută neglijentă ce-i conferă un aer deprimant.

Ritualul de pregătire pentru întâlnirea față în față devine o frumoasă coregrafie, un dans în care privitorii sesizează tentativa de seducție a roșcovanei conștiente de farmecele sale. Dina îi oferă muzică rusească, dar și latino / Historia de un amor, reglată la maximum domnului spilcuit, dar plouat și la propriu și la figurat, alături de multe ieșiri temperamentale asortate cu vin aromat, ciocolată afrodisiacă și mere din “pomul cunoașterii”. O componentă importantă a spectacolului este mișcare scenică (Andreea Duță), reglată perfect cu light-designul, care punctează tropii sentimentali. Apariția ușor ridicolă a lui Victor / Lucian Pavel antrenează și mai mult demonii interiori ai femeii obosite de prea multe compomisuri dintr-o viață destul de ternă. Parcă nici florile pe care bărbatul i le oferă, cu stângăcie, nu mai au semnificația inițială: aceea de-a înmuia inima.

Cea care transformă această comedie într-un tangou amețitor este Mihaela Sîrbu, redând angoasa femeii de vârstă medie, singură, aflată între multe amărăciuni şi o slujbă pe care o detestă; ea taie, cu un umor voit crispat, melancolia existențială. Actrița alternează temperamentul vulcanic cu “pisiceala de apartament”  și întrupează o femeie tristă, dar care nu şi-a uitat complet feminitatea. Mihaela Sîrbu are inteligenţa scenică de a-i conferi personajului presentimentul zădărniciei, dar nu și al abandonului. Conferind un gust amar tuturor entuziastelor ei agăţări de orice speranţă până la sfâşietoarea conştientizare a deşertăciunii iluziilor, nu se lasă copleșită.

Regăsim în interpretarea Mihaelei Sîrbu un amestec resemnare asumată și forță latentă, ce duc spre o victorie ochită și bine…țintită. Copleșit sub asaltul partenerei, Lucian Pavel oferă un amestec de bucurie tristă mixată cu mâhnire veselă și se lasă legat de femeia al cărei prag abia îl trecuse. Cu aerul de seducător nevolnic, carismaticul actor devine simbol la pasivității, pierzându-și unul dintre pantofi, ca-ntr-o Cenușăreasa, varianta masculină. Spectatorul devine martor al unei povești ce se îndreaptă către dramă, eroii “vorbesc aceeaşi limbă”: a pasiunii urlate, alternând lacrimile cu melancolia, într-o mecanică nuanţată. Spiritul și patosul se reunesc și oferă, în final, o perspectivă ambiguă, lăsând privitorii din fotolii să hotărască singur dacă speranța va migra spre armonia cuplului bine sudat.

Metafora iubirii, dar şi a vieţii, devine o stare dubitativă pentru spectatorul aflat în faţa acestei poveşti cu iz de romanță tomnatică. Spectacolul Și bărbatul veni la femeie încearcă să răspundă unor întrebări tulburătoare, evitând certitudinile facile, virând – totuși – către “partea plină a paharului”. Problematica destinului în termeni mici / comuni este depășită, iar impresia generală pe care a produs-o întreaga echipă de realizatori a producției este una stenică: “Merită să te bucuri de viață oricând!”.

Și veni bărbatul la femeie

Autor: Simyon Zlotnikov
Distribuţia: Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel
Traducerea din limba rusă şi regia: Bogdan Budeş
Scenografia: Raluca Chelaru
Mișcarea scenică: Andreea Duță
Materiale video: Ștefania Maftei
Design afiș: Carmen Nistor

Spaţiu: Teatrul de Artă (Bucureşti, str. Sfântul Ştefan, nr. 21)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web