RSS

Arhive pe etichete: Muză

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 
Un comentariu

Scris de pe octombrie 12, 2019 în Feminin, Iubire, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Camille Claudel: chinuita muză și amantă a lui Auguste Rodin – Camille Claudel 1915

Graţie actriţei Anne Delbée şi, mai ales, cărţii sale – Une femme – , povestea dramatică a sculptoriţei Camille Claudel (1864-1943) a devenit celebră. Soră mai mare a scriitorului şi diplomatului Paul Claudel, artista este, mai întâi, ucenica lui Auguste Rodin, apoi muză, amantă şi emul. După o perioadă, îl părăseşte şi se dedică întru totul artei sale; cade, uşor, pradă unui delir paranoid, în care ex-amantul său deţine rolul de maestru-abuziv. Ca şi Antonin Artaud, Camille Claudel întruchipează mitul romantic al artistului “rătăcit” în propriile-i iluzii. Lipsit de simțul normei și al demnității, fără drept de existență socială, marginal într-o lume centripetă, era doar tolerat sau izolat, cu menirea de a ține “nebuniile” departe de armonia societății.

În 1988, Bruno Nuytten propune o adaptare pentru cinema, cu filmul Camille Claudel, distribuindu-i pe Isabelle Adjani în rolul lui Camille, iar pe Gérard Depardieu în cel al lui Rodin. Cineastul a contribuit la popularizarea istoriei acestei muze chinuite. Astăzi, Camille Claudel este un simbol al artistei “blestemate”, ce demască ipocrizia de tip burghez (propria familie se ruşina de boala ei şi a internat-o departe de Paris) şi, deopotrivă, represiunea creaţiei artistice la femei. Se poate spune că artista a fost victima bărbaţilor din acea epocă (există suspiciunea că Rodin a plagiat sau chiar a semnat unele lucrări ale lui Camille).

Fără să se abată prea mult de la această “imagine”, aşa cum a rămas ea astăzi, regizorul Bruno Dumont se apropie de Camille Claudel într-o manieră “à l’intime”. În pelicula Camille Claudel 1915, spune povestea a trei zile din viaţa artistei, când era internată în azilul Montdevergues, aproape de Avignon. Aşa cum indică genericul, filmul este o adaptare “liberă” după opera şi corespondenţa lui Paul Claudel, de asemenea, şi din arhiva medicală personală a lui Camille Claudel.

Cadrul general este cel al unei Franţe aflate în primul război mondial, dar acţiunea din film se va concentra asupra vieţii din acest aşezământ, unde Camille va rămâne internată până la sfârşitul vieţii sale. Captivitatea într-un mediu populat cu alienaţi mintal şi cu călugăriţe este insuportabilă; relativa muţenie a eroinei transformă pelicula Camille Claudel 1915 într-o veritabilă ”probă de foc”. Bruno Dumont aruncă o privire frontală şi bulversantă asupra ”nebuniei”. Cineastul face apel la un cinema radical, în care corpul ”spune” mai mult decât orice replică. În felul acesta, i se oferă şansa lui Juliette Binoche (fără machiaj) de a-şi manifesta jocul actoricesc magistral, ducând singură prima parte a filmului. Camille Caludel, prezentată în acest film, se reduce la gesturi, atitudini şi crize de plâns. Interiorizarea sculptoriţei este impenetrabilă; ea vede zilnic comportamentul ”pensionarelor” şi duce în sine povara; spre deosebire de celelalte ”colocatare”, ea este conştientă de mizeria în care se află. Camille se simţea izolată şi însingurată, de aceea voia să se reîntoarcă la Paris, să-şi revadă mama.

În 1915, când Camille vieţuise deja zece ani în acest “cuib de cuci”, este înştiinţată de către medicul-şef că va primi vizita fratelui său. Bruno Dumont ilustrează viaţa cotidiană a lui Camille în acel azil – călugăriţele care le vegheau pe bolnave şi “rezidentele”/ bolnavele. Pe aceste chipuri torturate de boala mintală, de anii de frică, Bruno Dumont filmează însăşi durerea, nebunia, expresia “răului” interior.

Juliette Binoche este uluitoare, cum numai ea poate să fie. În prima parte a filmului – destul de trenantă -, ea exprimă nerăbdarea de a-şi revedea fratele. Paul Claudel (Jean-Luc Vincent) soseşte, pe drumul pietros, cu maşina şi-o întâlneşte pe artista “azilantă”. Dacă sculptoriţa îşi pierduse nădejdea, chiar şi în Dumnezeu, fratele ei care are felul lui personal de-a vedea relaţia cu dumnezeirea. Paul Claudel ştie că sora lui fusese o artistă de geniu, dar talentul ei ”se epuizase”. În opinia lui, tot ce se petrece pe pământ (inclusiv primul război mondial) este doar voinţa divină. Maladia lui Camille este o fatalitate din faţa căreia nimeni nu se putea da deoparte. Întâlnirea mult-aşteptată de Camille, distantă şi reţinută, nu durează mai mult de zece minute.Cei doi au viziuni diferite; Paul nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă ceea ce este, de fapt, Camille. El pleacă aşa cum a venit.

Camille va mai supravieţui douăzeci şi opt de ani în azilul de la Montdevergues. Ajunge să moară de foame, victimă a restricţiilor alimentare impuse celor numiţi ”nebunii” de către regimul de la Vichy. Abandonată de familie, cadavrul ei a fost aruncat în groapa comună.

Lipsit de artificii, aspru chiar, filmul lasă mereu spectatorului senzaţia că sacrul se intersectează cu profanul. Personajele îşi expun interioritatea prin gesturi mici, dar expresive. Pelicula ţine, în mod voit, spectatorul la distanţă şi se vrea austeră, prezentând acest “drum al crucii”, alături de Camille Claudel. Într-o lume adesea prea dură, artiştii par să-şi poarte “blestemul” dăruirii de sine (“nebuniei”). Fragilitatea de sens a cuvântului “nebun” reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate de spectrul aparențelor.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Eterna poveste: căutați femeia!

“A simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.”

(Honoré de Balzac în Eugénie Grandet)

Se zice că poeții/artiștii primeau inspirația de la muze (entități superioare, zeități). Cu timpul, acestea au fost înlocuite cu unele dintre ființele umane. Aflate, oarecum, sub nivelul statutului de muză, aceste creaturi omenești sunt în atenția istoricilor literari grație îndemnului “cherchez la femme“. Gingașele ființe puteau fi gospodine, menajere ori secretare al căror “salariu” era câștigat prin ridicarea lor, de către autor, la rangul de muză, consoartă, amantă, ba chiar și soață, uneori. Această ultimă calitate o făcea și purtătoare a numelui maestrului, de aceea moștenirea e cu atât mai prețioasă.

*

Contaminată domestic de spiritualitate și har, se poate întâmpla ca “muza” să înceapă a emite pretenții scriitoricești ori să aspire la oarece prestigiu mondeno-cultural. Sophia/Sonia Tolstoi, Suzannah Ibsen, Pauline Hemingway, Martha Gellhorn, Alma Mahler-Werfel, Marietta di Monaco au fost femei cvasianonime al căror nume a rămas consemnat numai în lunga listă a femeilor-muze, personaje secundare în biografii celebre. Anna Karenina,  Nora, Femeia mării, Pentru cine bat clopotele?, Adio, arme! reprezintă numai câteva pagini care dau măsura trudei scriitorului-bărbat de-a cuprinde misterul feminin. Femeia-iubită, femeia-copil, femeia-adulterină, femeia-jucărie, femeia-de-sacrificiu, toate au fost înnobilate de iubirea dăruită necondiționat.

**

Lupta interioară a scriitorului cu el însuşi este surdă, nimeni nu poate scrie pentru sine sau pentru lumea din jurul său. Bărbatul influenţat de “muza” perfectă depăşeşte orice tipar, orice imaginaţie. Totuși, el nu poate – fără inspirație – scoate la lumină acea unică poveste de dragoste care va domina secolele. Nici măcar pentru toate femeile de pe pământ, ci doar pentru singura ființă iubită, pentru Ea-Muza. Este axiomatic faptul că orice femeie poate iubi un soţ cu care împarte patul, orice femeie poate da naștere unor copii, orice femeie poate avea o slujbă, o casă, bani, amanţi, succes ș.a.m.d. Suflet de muză, însă, puţine femei pot avea. Femeia care poate iubi de la distanţă, femeia care poate iubi fără atingeri – doar acea femeie devine… nemuritoare. Se consemnează un adevăr trist: din iubirile posibile se nasc doar căsnicii şi copii. Adevăratele opere de artă se nasc – mereu şi mereu – din iubiri imposibile. “Muza” domestică e un drăguț caniche sau o cochetă birmaneză ce bucură ochiul, mintea, inima și colorează literatura “goetheanului elefant”.

***

Răsfoind din vârful degetelor biografia marilor creatori, descoperim, totuși, lucruri sfâșietoare despre soarta “muzelor” și revenim cu picioarele pe pământ, cu speranțele franjurate. Scenariul este întrucâtva același: neveste părăsite, copii abandonați, femei alungate cu brutalitate ori indiferență, relații ce se degradează crescendo. Capriciosul Picasso conchidea: “Femeile sunt ori zeițe ori preșuri.” La altitudinea celestă se ajunge greu.

muzaArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Scriitorul și soția diplomatului – 5 to 7

„Amorul e un copil hoinar”, iar poveștile amoroase atrag precum un magnet. Când realizatorul optează pentru un cuplu format dintr-o franțuzoaică și un american, după modelul lansat de curentul Nouvelle Vague (Baisers volés/Stolen Kisses, Jules et Jim/Jules and Jim), iar povestea este plasată în imensul New York, situația devine și mai atrăgătoare. Cineastul Victor Levin lansează direct o nouă provocare și anunță (din primele minute) spectatorul, prin intermediul naratorului/vocea din off: „You’re never more than twenty feet away from someone you know, or someone you’re meant to know.”  5 to 7 nu e primul film în care literatura învinge neajunsurile, iar rolul frustrărilor devine acela de catalizator. Ce s-ar face un tânăr cu veleități literare dacă nu ar avea o muză pe măsură?

5 to 7 1

Brian (Anton Yelchin), un june scriitor american (24 ani, categoria „wannabe”), cu înalte aspirații, încearcă să-și valorifice potențialul încă neexploatat. După ce îi este premiată o carte cu un subiect banal, editorul său (de la revista The Atlantic) îi promite că îl va ajuta să lanseze și un alt roman, cu o temă mai incitantă și cu mai multă „experiență de viață” inserată în ficțiune. În această manieră, subiectul uneia dintre cărțile lui Brian va intra în viața sa, sub forma unei iubiri perfecte, pe care toată viața o va idealiza. Este vorba despre Arielle (Bond Girl din Skyfall, Bérénice Marlohe), sofisticata soție a unui diplomat francez.

5 to 7_060613_168.NEF

Cultura și etica personală îi separă, iar preferințele culinare sunt la poli opuși, dar toate aceste „amănunte” se vor estompa, lâsându-i dezbrăcați de orice prejudecăți, dornici să profite de șansa de-a fi găsit iubirea, în singura formă posibilă: întâlniri amoroase între orele 5 și 7 după-amiaza. Zglobia trentagenară, șarmantă și elegantă, nu respinge avansurile impetuosului tânăr, dimpotrivă, deși soție și mamă a doi minori, se lasă antrenată în această relație clandestină (Arielle: „Put aside your notions of people and the world will surprise you with its grace”). Așadar, adulterina cu nume cu referire directă la eroina dispusă la numeroase sacrificii (Mica Sirenă /Little Mermaid) și scriitorul vor trăi o poveste romantică, în luxoasele cartiere din New York (St. Regis Hotel). Până aici, nimic nou, doar oda (indirect închinată) lui „Big Apple”(filmările au fost realizate cu preponderență în Manhattan).

5 to 7 3

Lentoarea amoroasă răvășită de răsturnările de situație vor anima acestă construcție fragilă, pândită la tot pasul de clișee. Încă de la primele cadre, ne frapează stereotipul folosit pentru Arielle (33 ani), franțuzoaica „coaptă”, elegantă și rafinată, dar moralmente ambiguă; viețuiește cu consimțământul soțului într-un „mariaj liber” (are anumite libertăți). Privitorul va pătrunde în lumea literară din New York, prin intermediul personajelor – Brian are câteva încrucișări semnificative (Jane: „Life is a collection of moments.The idea is to have as many good ones as you can”) cu o tânără editoare, Jane (Olivia Thirlby), dar și cu seniorul (real) de la New Yorker. Pentru atmosferă, nu vor lipsi nici părinții lui Brian, un strașnic cuplu (Arlene și Sam  sunt interpretați de Glenn Close și Frank Langella) ce va pigmanta pelicula cu savuroasele („sarea și piperul”) clișee despre relația francezi-americani (tatăl lui Brian trimite câteva „săgeți otrăvite” la adresa franțujilor, despre care susține că s-ar fi declarat înfrânți de trei ori în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și nu ar fi oferit sprijin populației evreiești; Sam:„I cannot tell you how little I want to see a Broadway show right now”).

5 to 7 4

Lăsându-se furați de sentimente și de ritmurile impuse de bătăile inimii, cei doi amorezi trăiesc cu pasiune între bătăile orologiului („cinq-à-sept”), în rest, fiecare încearcă să salveze aparențele așa cum poate. Călătoria emoțională devine și mai atrăgătoare fiindcă plimbările din Central Park sau vizitele la muzee oferă o aură specială acestui cuplu inedit, desprins, parcă, din poveștile Disney, iar tablele ornate cu ciorne din camera junelui holtei stârnesc pofta pentru lectura in print. Bula de aspirații a tânărlui Brian este spartă de Valery (Lambert Wilson), soțul lui Arielle. Acest bărbat matur redefinește granițele, foarte permisive, mariajului său și grăbește despărțirea celor doi amanți, deși fanteziile erotice nu au fost pe deplin eludate în acest film indie, ce exploatează unele  dorințe ale spectatorilor (nostalgii și speranțe).

5 to 7 5

Cineastul ne dezvăluie, în această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Finalul dulce-amărui lasă, totuși, deschisă poarta speranței și ne invită să (re)descoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi mirajul corespondenţei, vraja muzicii și pasiunea. 5 to 7 este o duioasă comedie romantică, iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate.

Regia: Victor Levin

Scenariul: Victor Levin
Imaginea: Arnaud Potier
Muzica: Danny Bensi, Saunder Jurriaans
Distribuția:
Anton Yelchin – Brian
Olivia Thirlby – Jane
Bérénice Marlohe – Arielle
Lambert Wilson  – Valery
Frank Langella – Sam
Glenn Close – Arlene
Eric Stoltz – Galassi
Jocelyn DeBoer – Soția lui Brian

Durata: 95 min

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web