RSS

Arhive pe etichete: New York

Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Toamnă, toamnă, fie și într-o comedie romantică, dar la cei 83 de ani împliniți Woody Allen încă fantasmează într-un New York autumnal. Neobositul cineast disimulează satira socială și o îmbracă într-o formulă lejeră, de hoinăreală frivolă prin orașul adulat de artiști, «Big Apple».

Produs de Amazon, cu interdicție de difuzare în Statele Unite ale Americii (cineastul a fost acuzat de agresiune sexual în perioada filmărilor, în 2017, în plină perioadă a mișcării #metoo), A Rainy Day in New York a găsit marele ecran disponibil în Franța. Cineastul revine la prima sa dragoste, «orașul-fetiș», pe care îl filmează ca nimeni altul de mai bine de 60 de ani. Într-o anumită măsură, New York este pentru Allen ceea ce Madrid sau Barcelona reprezintă pentru Almodóvar. Îi cunoaște perfect culorile, locuitorii și sonoritățile; știe să-i capteze instantaneele cu o precizie de fotograf profesionist. În acest megalopolis ploios recunoaștem clișeicul Central Park, bulevardele înțesate de magazine și simțim cum se degajă o inconfundabilă senzualitate.

Așadar, Woody Allen face apel la o distribuție de tineri  aflați “pe val” (Timothée Chalamet, Elle Fanning, Selena Gomez), le împarte replici savuroase («Ea te iubește mai mult decât îndrăgește ‘pilula de a doua zi’») și-i urmărește prin faimoasa metropolă, grație măiestriei directorului de imagine Vittorio Storaro. Caustic, dar și melancolic, după ce și-a plimbat spectatorii prin marile orașe romantice ale Europei, realizatorul livrează o comedie dulce-amăruie, profund new-yorkeză, cu accente dandy, devoalând rădăcinile cinema-ului său atât de “personal”/ allenian.

Bunăoară cuplul de studenți din upper class – Gatsby și Ashleigh (Timothée Chalamet și Elle Fanning) – se regăsește la New York, într-un weekend ploios. Proiectul lor cade repede, așa cum ploaia succede vremea frumoasă. Separați, tinerii amorezi dau piept cu situații neprevăzute. Ashleigh trebuie să îi ia un interviu cineastului pe care îl admiră, Roland Pollard (Liev Schreiber), iar Gatsby vizitează orașul în care-a crescut. Tânăra nu cunoaște orașul, dar profită de situație (realizarea interviului pentru revista studențească) și îl caută pe celebrul artist. Așadar, inițiativă, ploaie, dar și multă nepotriveală în acest tablou.

Hazardul, destinul fac imposibilă aventura celor doi, separați de invizibile diferențe. Aparținând unei familii de bună condiție, Gatsby e un înveterat jucător de pocker, așa cum Woody Allen însuși a fost mult timp. Pe de altă parte, Ashleigh e o ingenuă jurnalistă cu frisoane artistice, cinefilă plină de citate.

Autorul celebrei pelicule Manhattan trasează tușe fine, pline de o tandră ironie, portretizând un ansamblu vioi, dar – în egală măsură – plin de profunzime, decupând portrete din galeria burgheziei americane. Orașul e deja un personaj luminos în filmografia lui Allen, iar comunitatea burgheză se lasă surprinsă de privirea iscoditoarea a cineastului. Prin urmare, e de înțeles că regizorul descrie propriul său mediu socio-cultural, dar într-o manieră autocritică, iar cinismul face pasul către facilul indus de (auto)ficțiune. Pe măsură ce Allen îmbătrânește, cinema-ul său simplifică efectele și se concentrează asupra scriiturii, mergând spre o realizare cvasi-minimalistă. Nu prea mai regăsim travelling-uri, stilul se epurează, iar portretele sunt simple. Dialogurile pun în valoare bogăția limbajului, având aspectul unei piese de teatru. Allen cultivă pudoarea și hazul în acest scenariu, veritabilă scriere literară.

Tânărul erou, Gatsby, este student la Litere și devine în film alter-ego-ul cineastului. Regăsim în textele sale referințe din Shakespeare și Oscar Wilde (am putea constata chiar o nuanță în plus de engleză britanică față de cea americană). Suficiența burgheză se asortează de minune cu celebra flegmă britanică.

Ca și Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Allen aduce un omagiu celei de-a șaptea arte, dar își reglează și conturile cu micul mediu protejat al artiștilor recunoscuți. Principalul subiect este dragostea. Oricum ar fi – tineri, bogați, celebri sau contrariul – adevărata dorință a omenilor, cea care dă sens existenței, rămâne iubirea. Allen își îndrăgește personajele, prin urmare adună laolaltă tineri și actori consacrați – Jude Law & Diego Luna – nelăsând loc pentru nicio notă falsă în acest marivodaj new-yorkez. Suava Elle Fanning dă dovada, aici, unui apreciabil potențial comic. Deloc surprinzător la acest cineast, jazzul devine un suflu venit chiar din inima New York-ului (Timothée Chamalet se instalează în spatele unui pian și cântă la perfecție o partitură).

Prima parte a filmului e țesută pe canavaua unei povești moralizatoare și e susținută de avatarul lui Woody Allen (întrupat de șarmantul Timothée Chalamet), în decorul de carte poștală și cu intriga (ușor) bulevardieră. Această rutină alleniană capitalizează farmecul, grație cuvintelor din scenariu. La fel de bine, fermecătoarea Elle Fanning jonglează cu nuanțele în interpretarea unei ingenue originare din Midwest, impresionată de artiștii pe care i-a întâlnit în scurta sa călătorie. Micuța “omidă” iese din crisalidă și se metamorfozează în “fluturaș”. Ca de obicei, totul se reduce – la Woody Allen – la fondul moral al poveștii. Bunăoară, printre multele promenade în Central Park, printre taxiurile galbene care alunecă pe asfaltul umed, regăsim personajele arhicunoscute la Allen: îndrăgostiții derutați de întâlnirile ratate, artiști torturați de angoase și crezuri profesionale, femei infidele, toate organizate de dorințe de natură sentimentală, dar dezorganizate de crudul destin/ Woody Allen (e răspunzător pentru tot).

Umorul tandru, ironia fină înscriu și această peliculă pe linia celebrelor Annie Hall, Radio Days și Manhattan. A Rainy Day in New York ne pune pe gânduri: “Nu cumva Woody (Allen) e fiul lui Cehov sau al lui Offenbach? Sau, mai știi, o fi chiar al lui Marivaux”. Cert este că octogenarul cineast e încă în vervă, deși au trecut multe furtuni peste el.

Regia: Woody Allen

Scenariul: Woody Allen

Imaginea: Vittorio Storaro

Decorurile: Santo Loquasto

Costumele: Suzy Benzinger

Montajul: Alisa Lepselter

Distribuția:

Timothée Chalamet – Gatsby

Elle Fanning – Ashleigh

Selena Gomez – Chan

Jude Law – Ted Davidoff

Liev Schreiber – Roland Pollard

Diego Luna – Francisco Vega

Cherry Jones – Mama lui Gatsby

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Scris de pe iunie 21, 2020 în Cinema, Film, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Privind înapoi cu duioșie – Brooklyn

Mădălina DumitracheEste foarte interesant cum doi cineaști precum scenaristul Nick Hornby (About a Boy) și regizorul John Crowley (Boy A, Intermission) – renumiți pentru producțiile cu specific masculin/boyish works – lansează o provocare prin recenta lor peliculă: Brooklyn (2015). Povestea cinematografică are în prim-plan, de această dată, o tânără irlandeză pornită pe drumul devenirii, dar cu escală în New York. Așadar, ne aflăm la începutul anilor ’50, când Eilis Lacey (Saoirse Ronan) – o tânără irlandeză, care trăiește în sud/estul Irlandei, alături de mama (Jane Brennan) și de sora ei, Rose (Fiona Glascott) – se decide să-și caute alt drum în viață. Orașul în care locuiește (Enniscorthy) poartă urmele anilor grei de după război, iar Eilis este în imposibilitatea de-a găsi un loc de muncă decent, în vreme ce sora ei ocupă un post de contabil. Singura ei speranță rămâne Lumea Nouă/America. După o călătorie plină de peripeții, ajunge în New York/ Brooklyn, oraș în care comunitatea irlandeză era foarte bine închegată. Cu ajutorul preotului Flood (Jim Broadbent), își găsește un loc de muncă la un mare magazin și locuiește într-o pensiune, alături de alte tinere aflate în căutarea unei vieți mai bune. Universul feminin din pensiunea doamnei Kehoe se aseamănă cu cel din pelicula Mona Lisa Smile.

Brooklyn 1

Metropola o bulversează într-o primă fază pe frageda irlandeză, care suferă de dor și se blochează când persoane străine încearcă să se angajeze într-o conversație cu ea. Timpul lui Eilis se scurge printre orele petrecute în spatele tejghelei, citind scrisorile de acasă (de la mama sau de la sora ei) și conversând la cină cu tinerele colocatare din pensiunea (cu aspect matriarhal) doamnei Kehoe. Orașul în care trăiește acum contrastează cu prăfoasa urbe din Wexford. În New York, femeile poartă pantofi roșii, rochii viu colorate, eșarfe și ochelari de soare, iar bărbații sunt volubili și nu seamănă deloc cu tinerii dați cu ulei în păr (à la Gary Cooper) și care poartă „același sacou bleumarin” – totuși, Eilis se mișcă prudent în acest nou decor. Șocul multiculturalismului lasă urme din primele minute asupra delicatei Eilis.

Brooklyn 2

Narațiunea cu subiect decupat din anii’50, centrată pe imaginea femeii, a fost mult timp coloana vertebrală a cinema-ului popular. Publicul contemporan, familiarizat și cu un romantism surescitat, trebuie să-și recalibreze reacțiile. Pentru spectatorii îndrăgostiți de filmele din perioada ’30-’40, anii de glorie ai lui Bette Davis, Joan Crawford și Barbara Stanwyck, Brooklyn aduce o gură de aer proaspăt. Filmul ar fi putut fi doar dulceag fără contribuția esențială a uneia dintre cele mai inteligente și convingătoare actrițe din generația ei: Saoirse Ronan. Nick Hornby (scenarist și pentru An Education) a realizat scenariul pe baza romanului lui Colm Tóibín. Legăturile profunde cu străbunii și țara natală – iată una dintre coordonatele existenței pentru orice irlandez, de aceea sentimentul dezrădăcinării va fi atât de bine zugrăvit de fragila Eilis/Saoirse. Faptul că irlandezii sunt povestitori neîntrecuți a devenit axiomatic, la fel și acela că unii dintre ei cântă precum îngerii (există, evident, o astfel de scenă în care ni se prezintă un solo de-o melncolie copleșitoare, la cina oferită de parohia irlandeză conaționalilor fără adăpost). Din păcate, pentru orice preot cu inimă de aur, așa cum este părintele Flood, există și contrabalans: teribila Mrs. Kehoe – o femei cu atât de multe impulsuri contradictorii -, desprinsă parcă din piesele lui Oscar Wilde.

Brooklyn 3

Operatorul Yves Bélanger surprinde îmbogățirea experienței lui Eilis, lărgind orizonturile: cadrele cu străzile înguste și interioarele din bisericile austere și reci din Irlanda vor alerna cu animația de peste Atlantic, toate reflectate în privirea albastră a lui Eilis/Saoirse. Deși lipsită de vlagă în primele momente de pe teritoriul Lumii Noi, tânăra va trece peste ruptură și va găsi o „fereastră deschisă” odată cu apariția lui Tony. Filmul se-nrudește cu peliculele din categoria émigré cinema (In Amrica, 2002, Jim Sheridan sau The Immigrant, 2013, James Gray) și evocă neputințele și zbaterile celor care-și schimbă cursul vieții (locul și identitatea). În Irlanda natală, Eilis era o fiică cu un trecut, în America este doar o femeie cu un viitor; în ambele poziții, starea nu este tocmai confortabilă. Muzica are rolul de povestitor și marchează atât noile versuri, cât și vechiul refren din viața tinerei. Scena de la cina de Crăciun răscolește dorul de casă și accentuează talentul înnăscut al irlandezilor (Iarla Ó Lionáird intonează magistral un cântec de dragoste tradițional irlandez (Casadh an t-Súgáin). Instalatorul italian – Tony – va schimba traiectoria oscilantă a junei irlandeze. Vorbind o engleză cu accent, dar dornic de-a avea familia sa, Tony (Emory Cohen cu un aer de James Dean stângaci) o introduce în universul multicultural al Lumii Noi. Deși asimetria dintre cei doi tineri este evidentă (fizic, cultural), incongruența va cumpăni în dragoste și o va forța pe Eilis să aleagă. Întorsătura din scenariu – moartea subită a surorii din Irlanda – va modifica atitudinea eroinei. La revenirea în țara natală, Eilis va fi curtată (la impulsul familiilor) de junele Jim Farrell (Domhnall Gleeson). Arătosul moștenitor, cu aspect de preppy boy, pare partida perfectă pentru suava Eilis. Deodată, tânăra cu sclipiri în privire se află în ingrata situație de-a alege. Cumpăna din Brooklyn se reduce la această decizie a lui Eilis. Așa-zisa „potrivire perfectă” să fie cheia care desferecă drumul spre fericire? Din fericire, eroina nu se încadrează la categoria fetelor naive și pasive, dispuse să-i lase pe alții să decidă pentru ea, ci știe să acționeze cum e mai bine pentru viitorul ei. În balanță, exista opțiunea de-a trăi alături de un bărbat frumos, înstărit și curtenitor, dar într-o lume cu mentalități obtuze, limitată, iar cealaltă variantă era cea de-a fi iubită de-un june modest, dar onest, într-o lume deschisă și lipsită de false pudori. La doar puțin peste douăzeci de ani, Saoirse Ronan aduce mereu ceva deosebit, la fiecare nou rol, acum, o simplitate îmbinată cu un aer de misticism.

Brooklyn 4

Privirea de ciută, vorbirea în tonuri joase, atitudinea fermă – toate – conferă  un stil lipsit de ornamente. Acțiunile ei de pe ecran ne fac să intuim gândurile și faptele personajului său. Gesturile, minuțios nuanțate, inflexiunile vocii fac din Saoirse Ronan o prezență convingătoare și cuceritoare. Clipirile de furie și uitătura stranie ne fac să înțelegem disprețul pe care îl avea Eilis față de persoanele lașe și limitate din orașul ei natal, așa cum era bătrâna intrigntă care-i mărturisea perfid: „The world is a small place.” La această actriță, dezvoltarea interioară se reflectă coerent în schimbarea exterioară. Ochii ei privesc mai departe, spre o Lume Nouă; este precum o roză care s-a deschis după ce-a parcurs o lungă și întortocheată călătorie.Totul este bine pus la punct în aceste imagini, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, iar tânăra poartă pe umerii ei tot romantismul și toată frumusețea din Brooklyn.

Deși nu este lipsit de unele clișee (scenele de traversare a Oceanului, triajul, renumita Coney Island, simetria început-final, precum în clasicul All About Eve din 1950), Brooklyn nu rămâne doar old-fashioned (costumele și machiajul sunt fidele epocii descrise), ci este o emoționantă poveste despre împăcarea cu sine, cu trecutul și acceptarea cu seninătate a viitorului. În acest rit de trecere, în pofida dorului copleșitor, eroina vrea să ştie cine este cu adevărat și privește stăruitor undeva… departe.

Regizor: John Crowley
Scenarist: Nick Hornby
Operator: Yves Bélanger
Muzica: Michael Brook
Producător: Finola Dwyer
Monteur: Jake Roberts

Distribuţia:
Saoirse Ronan (Eilis Lacey)
Domhnall Gleeson (Jim Farrell)
Michael Zegen (Maurizio)
Emory Cohen (Tony)
Mary O’Driscoll (Miss McAdam)
Julie Walters (Doamna Kehoe)
Eileen O’Higgins (Nancy)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-un rol principal, nominalizat: Saoirse Ronan
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Julie Walters
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Nick Hornby
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat: Odile Dicks-Mireaux
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj și hairstyle, nominalizat: Morna Ferguson, Lorraine Glynn
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Saoirse Ronan
Premiul BAFTA (2016) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Finola Dwyer, John Crowley, Nick Hornby

Oscar (2016)
Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Saoirse Ronan
Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Nick Hornby

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Privind înapoi cu duioșie – Brooklyn

Scris de pe mai 19, 2020 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Când visele mor în Ellis Island – The Immigrant

The Immigrant (2013) poartă, sigur, amprenta lui James Gray. Narând trista poveste a două surori poloneze care-au debarcat la New York (Ellis Island – faimosul centru al imigraţiei până în 1954), acest film izvorăşte din însăşi istoria cinema-ului (momentul anului 1920), când părinţii celei de-a şaptea arte soseau în Statele Unite ale Americii.

Pelicula, o adevărată frescă hollywoodiană, în tonuri lirice, îmbină tragicul unor întâmplări cu marea istorie. Ewa Cybulski (Marion Cotillard), separată de Magda, sora ei (bolnavă de tuberculoză) va descoperi singură “măruntaiele” marii metropole americane şi va încerca, pe toate căile, să-şi elibereze sora din custodia autorităţilor.

Cineastul aduce în prim-plan o tematică des abordată de el: filiaţia, familia, dar şi moralitatea. În această poveste nouă, Gray prelungeşte sentimentalismul din alte pelicule, realizate anterior (Two Lovers) şi îndreaptă reflectorul asupra unui triunghi amoros, dar şi peste afecţiunile inconştiente sau nemărturisite. Imediat, spectatorul este captivat de personajele acestei picturi baroce, a New York-ului anilor ’20, fiindcă i se dau mai multe piste (în maniera unui thriller clasic).

Romanţa prezentată pe ecran face ca personajele ascunse în spatele unor aparenţe să constituie potenţiale victime. Aşa cum s-ar fi putut crede, The Immigrant nu se limitează doar la figuraţie, ci  pune în lumină ceea ce se vedea în spectacolele de magie: visul american este doar o fantasmă. Imaginea sublimă, semnată de Darius Khondji (Se7en, My Blueberry Nights, Amour), surprinde căldura din “măruntaiele” newyorkeze. Printre cei mai săraci locuitori ai marelui oraş, se află numeroşi imigranţi; multe dintre femei nu aveau decât o singură “şansă” – de-a se prostitua. Graţie acelei imagini încărcate de patină, filmul introduce spectatorul  în marele “azil” de pe tărâmul american. Cele două tinere surori din Silezia sunt controlate în marea “redută” din centrul de primire – Ellis Island. Magda este ţinută în carantină (până la finele poveştii), iar Ewa se vede nevoită să-i surâdă celui care i-a întins o mână de ajutor, Bruno Weiss (Joaquin Phoenix), tenebrosul animator de cabaret, ce va deveni binefăcătorul, patronul, proxenetul şi amantul ei. Legătura de familie se va rupe odată cu apariţia lui Emil, cunoscut şi sub numele de Orlando Magicianul (Jeremy Renner), vărul lui Bruno; diferenţa temperamentală dintre cei doi va alimenta încurcăturile. Ca în vechile melodrame (Orphans of the Storm, 1921) din cinema-ul mut, cele două orfeline poloneze visează la “pământul făgăduinţei” înainte de-a debarca. Ellis Island devine, din păcate, un castel malefic, desprins parcă din romanele lui Alexandre Dumas.

Filmul lui James Gray aduce un frumos omagiu marilor producători ai secolului trecut, care-au rămas contemporani. The Immmigrant îşi trage seva puternică din echilibrul perfect dintre tradiţie şi modernitate, prezentându-şi discursul politic, aproape anacronic, şi fuga nebunească a Ewei, izbitor de asemănătoare cu cea a imigrantelor din zilele noastre. De altfel, mesajul este unul pro-imigraţie, văzută ca un factor dinamizator din punct de vedere cultural.

În contextul istoric în care se derulează această poveste cu multiple faţete, regăsim un fel de apetit pentru denunţ, cât şi acel triunghi amoros (inversat faţă de cel din Two Lovers). Deşi aparent, The Immigrant prezintă o femeie, de fapt, bărbaţii sunt cei care nu ştiu să iasă învingători din acest joc amoros. Filmul nu-şi pierde cursul intrigii, nici emoţiile oferite de actorii bine aleşi de către acest regizor prestigios. James Gray nu renunţă la preferinţa sa pentru tragedie, unde legăturile familiale şi amoroase înlănţuiesc personajele într-o fatalitate conflictuală.

Toate elementele unei tragedii sunt prezente aici, reunite de un scenariu bine scris, în căutarea clasicului într-un context bogat (America interbelică, lumea cosmopolită a New York-ului şi “visul american” pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa) şi a legăturilor de sânge. Filmarea elegantă oscilează între reconstituitrea aproape istorică şi inspiraţia picturală (precum cea din cadrul final). Totul este bine pus la punct în aceste imagini, unde predomină ócrul, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, dar îi scapă mici elemente. Ewa, despărţită de Magda, se sacrifică pe sine ca să repare o inechitate. Ca să-şi poată salva sora din acel sanatoriu, ea trece de la tutela binefăcătorului înamorat la cea a unui magician de cartier (simpaticul crai de mahala în versiune americană) care visa la o “evadare” în California.

Regizorul, frământat de problematica trecutului familial şi cea a iubirilor complicate, îşi concentrează atenţia, destul de mult, asupra tensiunii întreţinute de Ewa. Frumuseţea actriţei franceze aduce, aici, cu cea a lui Lillian Gish. Marion Cotillard pare un bloc plin de forţă în această “probă”, în pofida înfăţişării sale fragile.  În confruntarea dintre Ewa şi Bruno, se poate sesiza o friabilitate surprinzătoare a reacţiilor – Cotillard întoarsă şi Phoenix fiert  – , cineastul nu reuşeşte să surprindă cu adevărat victima şi exploatatorul. Se văd, însă, clar doi supravieţuitori constrânşi (de instinctele lor şi de legile “junglei” capitaliste din “pământul făgăduinţei”) să meargă împreună, în vreme ce fiecare găseşte în celălalt motive suficiente pentru dezgustul de sine.

Cu toate acestea, The Immigrant nu este o cochilie vidă, ci rămâne un film solid, cu un subtil mesaj politic, realizat cu aportul unor actori formidabili. Pelicula The Immigrant confirmă, încă o dată, “vocea” personală a cineastului James Gray.

The Immigrant

Regizor: James Gray
Scenarist: James Gray, Ric Menello
Operator: Darius Khondji
Producător: James Gray, Anthony Katagas, Greg Shapiro
Monteur: John Axelrad, Kayla Emter

Distribuţia:
Jeremy Renner (Orlando Magicianul)
Marion Cotillard (Ewa Cybulski)
Joaquin Phoenix (Bruno Weiss)
Dagmara Dominczyk (Belva)
Ilia Volokh (Voytek)
Antoni Corone (Thomas MacNally)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: James Gray

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 26, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film

 

Etichete: , ,

Zburătorul newyorkez – Winter’s Tale

O frumoasă, romantică, stranie poveste despre  eterna luptă dintre Bine şi Rău îmbracă straiele unei ierni prelungite în noua peliculă,  Winter’s Tale, o adaptare a cărţii lui Mark Helprin. De la un New York feeric, când tropotul cailor străbătea zgomotos străzile lungi şi pietruite, iar onoarea era apărată cu pistolul, până la oraşul ultra-modern înţesat cu zgârie-nori, filmul Winter’s Tale înfăptuieşte miracole şi uneşte destine. După secole de întuneric, vise despre o iubire neînţeleasă şi o permanentă luptă cu sine, un bărbat îşi recuperează amintirile şi descoperă incredibilul destin care îl aşteaptă.

Cineastul Akiva Goldsman, bine antrenat pe teritoriul scenaristicii de  tipul realismului magic (I Am Legend, I, Robot, The DaVinci Code), s-a înhămat la un proiect destul de dificil, semnând regia acestui film,  deşi s-a bazat pe o distribuţie ce include nume sonore ale cinematografiei actuale.

Winter s Tale

Scenariul împleteşte motive romantice, actualizate şi dezvoltate în manieră voit feerică, cu actualitatea anilor 2000. Întâlnim, aşadar, mitul zburătorului – tânara fată de numai douăzeci şi unu de ani, bolnavă de tuberculoză, se îndrăgosteşte, la prima vedere, de un orfelin devenit hoţ -, într-un New York acoperit de zăpadă, din 1916, continuat în… 2014.

Ca în melodramele victoriene, juna îşi doreşte să fie măcar o dată sărutată înainte de-a se prăpădi (“I’m 21 and I’ve never been kissed on the mouth”). Abordarea directă, venită de la o fată atât de frumoasă, precum este Beverly (Jessica Brown Findlay, cunoscută graţie personajului Lady Sybil Branson din Downton Abbey), îl dezarmează complet pe chipeşul Peter Lake (Colin Farrell). Acestui  hoţ nu îi rezistase niciun lacăt sau seif. Dar, când ajunge în conacul moştenitoarei unei mari familii newyorkeze, viaţa i se schimbă. Se îndrăgosteşte de frumoasa Beverly, în ciuda tuturor opreliştilor. Abia scăpat dintr-o încleştare cu mentorul său demonic, Pearly (Russell Crowe), tânărul este copleşit de povestea tristă a roşcatei care-l vrăjise cu acordurile muzicii lui Brahms. Dacă în basmul românesc, ”omul roşu” (Harap-Alb sau Greuceanu) are conotaţii negative, aici, fata/fetiţa cu părul roşcat este simbolul tinereţii fragile, arsă de boală.

Graniţa dintre magic şi real devine aproape imperceptibilă în această ”iarnă” prelungă şi poartă spectatorul prin decorurile feerice ale marelui oraş, ba pe aripile calului alb salvator (Pegas), ba printre forţele răului. Şi, ca într-o poveste de iarnă spusă lângă dogoarea focului, Peter  (amnezic) se trezeşte într-un New York modern (un ring al dreptăţii), unde va fi ajutat să-şi găsească vechea dragoste.

Abordarea în stilul fantasy topeşte hotarele clasice ale spaţiului şi timpului, dându-le personajelor centrale (Peter şi Pearly) prilej de confruntare semi-permanentă. Având deja experienţa rolului negativ din Les Misérables (2012),  Russell Crowe este întruchiparea răului, mereu neliniştit, aliat cu Lu (Lucifer însuşi) / Judecătorul (Will Smith), contra opresatului ”zburător”, Peter. Lupta dintre cei doi capătă accentele specifice epocii, dar îşi păstrează esenţa. Fiecare personaj beneficiază de aliaţii săi, ba îngeri cu aripile lor de lumină (sau stele cu luciri de diamant), ba aghiotanţi în negru.

Întorsătura din scenariu contrazice aşteptările spectatorului dornic de happy-end şi face ca idila dintre Peter şi Beverly să nu dureze mai mult de 40 de minute, din cele 117 ale filmului. Binele triumfă, deşi este nevoie de mai bine de 100 de ani ca să vedem cum o fetiţă cu părul roşcat este salvată din ghearele morţii, împlinind astfel menirea lui Peter. Magicul este ornamentul de bază în această poveste melodramatică, plină de tensiune.

Reunind actori precum Colin Farrell, Russell Crowe, Jennifer Connelly, Will Smith, William Hurt sau Eva Marie Saint într-o cavalcadă cinematografică, filmul menţine trează nevoia de magic, păstrând, în egală măsură, şi răceala realităţii.

Pelicula surprinde îndeosebi prin calitatea imaginilor şi a costumelor, dar şi prin coloana sonoră semnată de renumitul Hans Zimmer. Winte’s Tale povesteşte despre viaţă (creația, naşterea, renaşterea), cu părţile ei bune şi rele, încearcând să cultive speranţa.

Winter’s Tale

Regizor: Akiva Goldsman
Scriitor: Mark Helprin
Scenarist: Akiva Goldsman
Compozitor: Hans Zimmer
Operator: Caleb Deschanel
Producător: Akiva Goldsman, Marc Platt, Michael Tadross

Distribuţia:
Colin Farrell (Peter Lake)
Jessica Brown Findlay (Beverly Penn)
Jennifer Connelly (Virginia Gamely)
Will Smith (Judecătorul)
Russell Crowe (Pearly Soames)
Kevin Durand (Cesar Tan)
William Hurt (Isaac Penn)
Kevin Corrigan (Romeo Tan)
Lucy Griffiths (Dna. Lake)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Mărul discordiei din «Big Apple» – Motherless Brooklyn

 Filări, străzi întunecate, mașini enorme, pălării din fetru, costume impecabil croite, voci din off (pentru efectul de distanțare)…atmosferă încărcată, dar și cluburi de jazz – pe toate le regăsim din plin în Motherless Brooklyn. Două ore și jumătate pentru o frescă (în manieră «fifties»)  tipic newyorkeză. Desigur, în cazul unui astfel de proiect, ne vin în minte pelicule à la Coppola sau Polanski. Aflat la al doilea lungmetraj regizat, actorul  american Edward Norton semnează un omagiu filmului polițist “de modă veche” (film noir) și reface tabloul de epocă: New York-ul anilor ‘50. Totuși, ambițiosul artist actualizează genul și introduce tematica rasială. Adaptare liberă a romanului scris de Jonathan Lethem, pelicula aduce în prim-plan o excelentă intrigă ce rimează perfect cu actualitatea americană. Dacă în roman, acțiunea e plasată puțin înainte de recunoașterea drepturilor civice din Statele Unite (1964), tratarea populației afroamericane reprezintă ecoul discriminărilor de astăzi (mexicanii ținuți la granițe, refugiații din Venezuela, din Africa sau din Orientul Apropiat). Pentru Edward Norton, nimic nu s-a modificat.
Așadar, acțiunea filmului urmărește povestea unui detectiv particular afectat de sindromul Tourette, Lionel Essrog (Edward Norton), care încearcă să dezlege misterul asasinării mentorului și singurului său prieten, Frank Minna (Bruce Willis). Lionel Essrog anchetează asasinarea detectivului Frank Minna; deși are un handicap (vorbește în fraze greu de înțeles) transformă această fragilitate într-un avantaj/atu.  Orfelinul de odinioară are ticuri motorii și vocale, repetă  la intervale regulate «If/Dacă» și slobozește fraze de o poezie involuntară. Propunerile incongruente îi parazitează ancheta, dar handicapul omului generază asocieri mentale care vor ajuta la deducțiile detectivului. Investigațiile sale îl conduc pe terenurile imobiliare ale unui veros om de afaceri newyorkez. Intriga se țese în jurul “cuceririi Harlemului” (populația de aici fiind preponderent afroamericană). Corupția domnește la toate etajele/nivele. Metafora cinematografică funcționează perfect și beneficiază de o imagine extraordinară (director de imagine: Dick Pope, operator-șef : Mike Leigh).

Fără mari ambiții regizorale, Edward Norton realizează un divertisment îngrijit, aproape rafinat, în limitele codului (de gen), păstrând psihologia personajelor și parfumul cinemaului clasic american. Prin urmare, descoperim culisele metropolei americane a tumultuoșilor ani ‘50. Ne-am putea gândi, desigur, la capodopera lui Polanski – Chinatown – care ne introducea în măruntaiele orașului Los Angeles. Dar Edward Norton omagiază faimosul “(the) Big Apple” din perioada în care «proiectele imobiliare» mascau afacerile necurate, iar săracii și minoritarii puneau umărul  la înălțarea celebrelor «zgârie-nori». Distribuția reunește actori de prim rang (Willem Dafoe, Bruce Willis, Alec Baldwin), iar coloana sonoră jazzy (Daniel Pemberton) îl pune în vedetă pe Thom Yorke, solistul de la Radiohead. Bruce Willis e neobosit în postura detectivului, în vreme ce Alec Baldwin devine omul de afaceri fără scrupule. Willem Dafoe și Bobby Cannavale sunt în formă (în roluri de compoziție) și luptă pentru niște idealuri, iar Gugu Mbatha-Raw aduce un iz de prospețime în acel mediu preponderent masculin. Bunăoară, de la cluburile de jazz din Harlem până în cartierele șic din Manhattan, Lionel trebuie să îl înfrunte pe cel mai redutabil om de afaceri pentru a salva onoarea celui mai bun amic dispărut.

Întâi de toate Motherless Brooklyn este o poveste polițistă: totul a început de la o crimă sordidă. Indiciile au fost livrate chiar de victimă înainte de a muri, conversațiile au loc la telefon fără a-l pierde, totuși, pe spectator. Totul poate fi intuit: corupția, minciuna, manipularea de natură politică și irezistibila atracție a puterii. Puzzle-ul se reconstituie încet-încet. De fapt, spectatorul devine un dublu al detectivului, chiar dacă cel de pe ecran este aparent neajutorat. Uneori naiv, eroul întrupat de Norton rămâne, totuși, un ins atașant și inteligent. Dacă mai toate personajele lasă la vedere partea lor mai întunecată, există o singură excepție – candidul întruchipat de  Edward Norton (un potențial contracandidat al lui Joaquin Phoenix/Joker la Oscarurile din februarie 2020). Cineastul decupează, cu abilitate, secvențe urbane, dă voce celor discriminați, fie că sunt săraci, negri sau (chiar) cu deficiențe.

Filmul e puternic impregnat cu parfumul nostalgiei după o epocă sau un anumit gen cinematografic. Realizarea a fost perfectă din punct de vedere al imaginii (contastul dintre  lumini și umbră), decupajul a rămas într-un ritm moderat, care nu seamănă defel cu cel “supervitaminizat” al filmelor americane din zilele noastre. Edward Norton orchestrează cu atenție echipa, dar lasă și libertatea improvizațiilor cu tentă jazzy într-o elegantă poveste despre nașterea unei Americi moderne, ce ține în zona discreției corupția morală. În acest veritabil exercițiu de stil, actorul-regizor a omagiat atât artiștii, cât și idealiștii într-o bijuterie cinematografică neo-noir, de-o impresionantă muzicalitate.

***

Regia: Edward Norton

Scenariul: Edward Norton după romanul Motherless Brooklyn de Jonathan Lethem

Imaginea: Dick Pope

Montajul: Joe Klotz

Muzica: Daniel Pemberton

Distribuția:

Edward Norton – Lionel Essrog

Bruce Willis – Frank Minna

Gugu Mbatha – Raw  – Laura Rose

Alec Baldwin – Moses Randolph

Willem Dafoe – Paul Randolph

Bobby Cannavale – Tony Vermonte

Cherry Jones – Gabby Horowitz

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Mărul discordiei din «Big Apple» – Motherless Brooklyn

Scris de pe ianuarie 1, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Hoinăreală muzicală prin “Big Apple” – New York Melody / Begin Again

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie.

Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună “the big City”. Metropola spulberă visele tinerei, fiindcă Dave (Adam Levine) se lasă complet sedus de celebritate. Tipul superficial îşi neglijează iubita, ba chiar o trădează dedicând comoziţiile sale altor “muze” şi visează la o carieră… solo. Mult prea orgolioasă, Gretta renunţă la Dave şi încearcă să-şi croiască un alt drum. Înainate de-a se îmbarca pentru Londra, traiectoria ei se intersectează cu cea a unui fost producător muzical.

În acel pub aglomerat, se pune la cale apariţia unui nou album. Dialogurile dintre Gretta şi Dan scapără scântei, dar duc la demararea proiectului. Întâlnirea celor doi va crea un motiv pentru ca fiecare dintre ei să o ia de la capăt (Begin Again). Dan se salvează de la amărăciunea gloriei apuse şi de la “pasiunea” pentru alcool, iar Greta se vindecă de suferinţele sentimentale. Printr-o serie de flashback-uri, spectatorul descoperă mărirea şi decăderea din industria muzicală americană.

Muzica îi uneşte pe eroi şi le dă forţă. Dacă din punct de vedere muzical, duetele nu strălucesc, în New York Melody, tandemul Mark Ruffalo & Keira Knightley are sclipiri magice. Complicitatea şi alchimia dintre cei doi actori acaparează ecranul. Ea aduce prospeţimea fetei uşor naive, în dragoste, dar şi forţa unui talent autentic, iar Dan o susţine în pofida umbrelor din viaţa sa încâlcită. Având ca puncte comune muzica de calitate şi traiul solitar, cei doi îşi unesc forţele şi pornesc o fructuoasă colaborare. Pe măsură ce proiectul muzical avansează, relaţia dintre Greta şi Dan capătă trăinicie. Legătura este profundă, profesionalismul şi prietenia nefiind umbrite de vreo altă nuanţă. Conform butadei “Omul potrivit, la locul potrivit”, Gretta şi Dan au descoperit, la timp, sensul pe care trebuie să-l dea vieţii. Sub forma unui joc subtil şi creativ, înregistrarea albumului muzical se va derula într-un cadru plin de farmec şi de autenticitate: New York. Nici gând să regăsim imaginile-clişeu cu Times Squar, Fifth Avenue sau Little Italy; John Carney va plimba camera de filmare pe acoperişurile din Meatpacking District sau Washington Square Park, pe străzile din Lower East Side sau pe sub Brooklyn Bridge. Înregistrările en plein air pentru melodiile pop-folk ale Grettei se vor contopi cu zgomotele din “Big Apple.

Realizatorul meloman, John Carney, semnează, în felul acesta, şi o delicată declaraţie de dragoste pentru metropola americană. Cu New York Melody, cineastul a deturnat codul genului muzical şi a imprimat un suflu proaspăt. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte.

Măiestria decupajelor din montaj (Andrew Marcus) se intersectează cu talentul actorilor din distribuţia atent şi bine aleasă. Keira Knightley nu mai uimeşte prin costume de epocă (Anna Karenina, Pride & Prejudice, The Duchess), ci abordând un stil casual, sfidează star-systemul pledând pentru autenticitate. Cu o voce suavă, dar penetrantă, “fata curajoasă” din Pirates of the Caribbean îi dă replica carismaticului Mark Ruffalo. Alături de ei, apar Adam Levine (solistul de la Maroon 5), şarmanta Catherine Keener (aici, soţia lui Dan) şi tânăra  Hailee Steinfeld (Violet, fiica lui Dan).

Partiturile muzicale vor masca unele scăderi din evoluţia psihologică a personajelor, dar vor scoate la lumină optimismul indus de New York Melody, un veritabil “feel-good” film de vară.

New York Melody (Begin Again)

Regizor: John Carney
Scenarist: John Carney
Compozitor: Gregg Alexander
Operator: Yaron Orbach
Producător: Tobin Armbrust, Anthony Bregman
Monteur: Andrew Marcus

Distribuţia

Keira Knightley (Gretta)
Mark Ruffalo (Dan)
Catherine Keener (Miriam)
Hailee Steinfeld (Violet)
Adam Levine (Dave)
Mos Def (Saul)
Maddie Corman (Phillis)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web