RSS

Arhive pe etichete: Obsesie

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Generația dezamăgită – L’Heure de la sortie

 Curiozitatea, obsesia, dar și teribilismul vârstei pot influența modul de viață și îi pot conduce la radicalizare pe (unii) adolescenți? Desigur, da. Cu o bogăție de experiențe senzoriale, cu mostre reci, pline de cruzime, pelicula semnată de Sébastien Marnier trage un semnal de alarmă: dezumanizarea lumii actuale. Viziunea feroce a cineastului aduce în prim-plan subiecte precum fracturile dintre generații, fricțiunile intergeneraționale, pericolul poluării și dezinteresul față de semeni, toate subsumate temei centrale: vampirismul. Sébastien Marnier a exploatat eficient capacitatea cinemaului de a transpune angoasele contemporane, metamorfozându-le. Ambalat în straiele unui thriller, filmul livrează, totuși, un discurs politic coerent, chiar dacă coșmarul nu te lasă să vezi prea departe.

L’Heure de la sortie este un veritabil thriller pre-apocaliptic despre urgentarea salvării planetei. Așadar, într-un liceu de elită din Franța, profesorul Capadis se aruncă de la fereastra clasei sub ochii înfiorați ai elevilor săi. Totuși, unii dintre ei rămân impasibili. Cei șase adolescenți, cu un nivel ridicat de inteligență, sunt mereu ostili și răspândeau teamă prin școală. Bunăoară, Pierre Hoffman ajunge profesorul suplinitor de limba franceză la acea clasă. Tânărul profesor descoperă, treptat, viziunea lor întunecată despre un “viitor blestemat” (amenițările ce planează asupra întregului sistem ecologic) și disprețul față de adulții neajutorați care nu-i mai pot proteja. Pierre devine din ce în ce mai obsedat de acești «copii furioși». Viața lui se transformă într-un coșmar pe măsură ce își dă seama că țelul lor final este unul extrem și periculos. Atmosfera opresantă e întreținută și de o distribuție bine aleasă: tinerii Luàna Bajrami (Apolline) și Victor Bonnel (Dimitri) îi dau de cap unui Laurent Lafitte deranjant (calitate indusă și de orientarea sa sexuală).

Într-un cadru aproape banal – mediul școlar – Sébastien Marnier derulează o intrigă coșmarească, la limită cu fantasticul, dar fără să depășească granițele realului. În această fabulă kafkiană, pericolul va fi doar de natură umană. Printre adolescenți, tânărul profesor-suplinitor observă și analizează acțiunile bizare ale grupării de șase elevi supradotați. Resentimentele lui Hoffman constituie însăși mecanica intrigii. Atitudinea nihilistă a celor din fața sa e însoțită și de răceala limitării comunicării. Spectatorul adoptă, de-ndată, atitudinea profesorului, încărcată de tensiunea întrebărilor, apoi de vertij. În spatele misterului, se află subtextul social puternic (ecologie, economie, politică).

Spleenul adolescenților s-a născut din luciditate și din imposibilitatea acceptării tarelor acestei lumi. Sébastien Marnier ajonglat cu toate codurile fantasticului, pedalând pe atmosfera opresantă: profesorul aflat în plină perioadă de documentare pentru teza de doctorat trebuie să se confrunte cu apariții kafkiene. Prin urmare, cineastul nu are niciun scrupul în a ilustra paranoia personajului său (plasat într-un mediu anxiogen). Muzica semnată de Zombie Zombie, efectele regizorale (reurența prezenței gândacilor invadatori, viziunile, pana de curent sau apă din apartamentul junelui profesor, interminabilele apeluri telefonice anonime). Coșmarul în care s-a trezit Pierre transformă drama soacială într-o fabulă kafkiană. Comportamentul ostil al adolescenților, dar și “ancheta” profului întrețin tensiunea. Tinerii urmăriți de Pierre își pun, adesea, viața în pericol și se plasează, de bună voie, în situații-limită.

Citiți și Când visul devine coșmar – Joker

Liceul-labirint devine sediul central al angoaselor. Camera de filmare urmărește îndeaproape pașii personajelor, transformând în metafore propagarea bârfelor, schițând harta minciunii. Șase liceeni aflați în criza «vârstei teribile» își angoasează colegii, profesorii și înregistrează (în format DVD) secvențele care-au zguduit omenirea în ultimele decenii (imagini-șoc despre poluarea apelor, abatoare, atacul de la World Trade Center). Pierre constată, astfel, bariera comunicațională construită de acești adolescenți supradotați, care își pregătesc “ieșirea (finală) din scenă”. Denunțarea acestui « rău al lumii actuale» se face prin acel releu narativ/discursiv    și justifică, în parte, atitudinea adolescenților. Fatalismul acestor puști teribili și atitudinea lor atipică îl copleșesc până și pe tenacele Pierre (carismaticul Laurent Laffite). Discursul sociologic valorează mai mult decât amestecul de genuri și transformă L’Heure de la sortie într-un semnal de alarmă, un film de autor, care are șansele sale de a-și găsi publicul adecvat.

Regia: Sébastien Marnier

Scenariul: Sébastien Marnier, Élise Griffon după romanul L’Heure de la sortie de Christophe Dufossé

Imaginea: Romain Carcanade

Decorurile: Guillaume Deviercy

Costumele: Marité Coutard

Sunetul: Benjamin Laurent, Emmanuel Croset

Montajul: Isabelle Manquillet

Muzica: Zombie Zombie

Distribuția:

Laurent Laffite – Pierre Hoffman

Emmanuelle Bercot – Catherine

Pascal Greggory – Directorul Poncin

Grégory Montel – Michel

Luána Bajrami – Apolline

Thomas Scimeca – Victor

Gringe – Steve

Adèle Castillon – Clara

Durata: 103 min

 
Comentarii închise la Generația dezamăgită – L’Heure de la sortie

Scris de pe decembrie 18, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web