RSS

Arhive pe etichete: Once upon a time in Hollywood

Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

 

A fost odată ca niciodată un Prinț care domnea la Hollywood. S-a căsătorit și a avut parte de mulți (șase) copii, până într-o zi când s-a trezit sufocat de propriul succes. Desigur, a supraviețuit și chiar a făcut minuni în noua producție Ad Astra de James Gray (Premiera în România: 20 sept. 2019).

Așadar, în 1963, Jane și William Pitt, consilier în materie de educație sexuală și patronul unei întreprinderi de transport din Oklahoma, nu bănuiau că le era predestinat un viitor «sex-simbol» al Statelor Unite ale Americii. Ba chiar l-au botezat Bradley (desigur, mai puțin inspirat; cel de-al doilea fiu al lor se numea Doug). Nu a mai surprins pe nimeni faptul că, la 13 ani, fiul cel mare a devenit Brad Pitt. După ce a obținut mai multe roluri de „frumușel belicos” în pelicule precum A River Runs Through It sau Legends of the Fall, de „seducător în smoking” în Meet Joe Black, de „polițist cu bretele” în Seven, sau de caftangiu musculos oxigenat” în Fight Club.

Pe scurt, cinema-ul anilor ‘90 l-a transformat pe chipeșul blondin într-o zeitate a Hollywoodului, aptă să zdrobească inimile a jumătate din populația adolescentină a planetei, fiindcă cealaltă jumătate era prea ocupată să-și șteargă lacrimile de după Titanic. Atinge cote alarmante ale popularității în momentul în care începe să iasă împreună cu blonda perfectă”: Gwyneth Paltrow, alături de care va forma «cuplul asortat». Totuși, paroxismul notorietății devine momentul în care se căsătorește cu Jennifer Aniston, fata din vecini”/frumușica din serialul pentru televiziune Friends. În concluzie, totul părea perfect în viața actorului votat drept cel mai sexy bărbat din lume” (în perioada 1995- 2000, la propunerea revistei People), iar destinul său părea de-a dreptul fabulos.

Putem îndrăzni să credem că iubirea fulgerătoare dintre Brad Pitt și Angelina Jolie – idilă începută pe platourile de filmare, la pelicula Mr. & Mrs. Smith, în 2005 – a însemnat o lentă coborâre în infern. Probabil, așa se explică modificările lui Brad: mustăcioară, ținute din piele, cam tot ce înseamnă un nou «look», o nouă înfățișare. Toate aceste detalii conduc spre ideea de influență. Așa se explică și apariția acronimului «Brangelina», ce exprimă pionieratul acestui cuplu de forță/ «power couples», de la finele anului 2000. Brad Pitt este soțul Angelinei Jolie, ambasadoare a Comisariatului Națiunilor Unite pentru refugiați, cineast angajat, mamă a șase copii (dintre care trei adoptați), purtătoare de cuvânt a femeilor depistate cu cancer de sân (după anunțul operației suferite, de dublă mastectomie), devenită «bimbo intello»/ «frumușică cu fason intelectual».

Brad Pitt, Angelina Jolie, Maddox & Zahara. (Mumbai, 18 nov. 2006 ©Abaca

Alături de ea? Da, Brad Pitt care turna filme de calitate. Totuși, el pare, mai degrabă, să joace rolul de „soț-trofeu” în tandem cu amicul său George Clooney (să ne amintim de mariajul acestuia cu avocata de succes Amal Alamuddin). Să fim sinceri, în 2010, Brad Pitt nu prea exista prin el însuși. Așadar, în momentul în care Angelina Jolie îi cere, brusc, divorțul (septembrie 2016), ne aducem aminte de seducătorul autostopist, fără cămașă, din pelicula Thelma & Louise. S-a pomenit doar despre anumite dependenţe și probleme ce țin de violența domestică, motive care au condus la «ireconciliabile diferende».

Bunăoară, «Joe Black» se trezește sub jugul unei anchete a FBI-ului și rămâne singur împotriva tuturor, doar cu buldogul său, Jacques. Într-un interviu din ediția americană a publicației GQ, din mai 2017, se confesa, într-un stil à la Jean-Claude Van Damme: «Mă trezesc în fiecare dimineață, fac focul. Mă duc la culcare și – iarăși – fac singur focul, pentru că doar așa mă simt viu». Tot în acel interviu-confesiune, se întrevăd dependențele: «Am renunțat la tot când mi-am întemeiat o familie, mai puțin la alcool. (…) Am băut mult. Evident, asta a devenit o problemă». Ținut departe de copiii lui, a încercat din răsputeri să își recucerească familia, a renunțat la alcool. Îi menținea speranța și vestea că va juca în proiectul lui Quentin Tarantino, lungmetrajul Once Upon a Time in Hollywood, fiind propus pentru dublura altui star al anilor ‘90, Leonardo DiCaprio. Salvarea este inedită. Cel care părea slăbit, cu fața brăzdată de riduri, pe străzile din Los Angeles în martie 2017 (imediat după despărțirea de Angelina), revenea din toate abisurile, într-un film inedit în care eroul său repara o antenă pe un acoperiș de la Hollywood, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut între timp.

Brad Pitt @ Cannes, 22 mai 2019, © Loïc Venance / AFP

Așa se explică de ce o femeie îl striga de zor, în spatele barierelor oficiale, la Festivalul de Film de la Cannes, aproape leșinată în fața apariției lui Brad Pitt, ascuns în spatele ochelarilor fumurii. «Și-a revenit Brad?» se șușotea pe Croazetă. Multă lume se întreba dacă nu cumva acesta l-a eclipsat pe mai junele Leonardo DiCaprio. Jurnalistul Samuel Blumenfeld mărturisea: «În timpul interviului, DiCaprio se ținea bățos, cu brațele încrucișate, cu picioarele strânse, într-o postură formală, în timp ce Brad Pitt părea opusul: «cool» – cu șapca pe ochi, într-o poziție lejeră, zâmbitor».

Brad Pitt @ Mostra de la Veneția, 29 aug. 2019, © Tristan Fewings/Getty Images

Brad a redevenit Brad. Atât la Cannes, cât și la Mostra de la Veneția, unde a participat cu pelicula realiztă de James Gray, Ad Astra, o odisee spațială bine receptată de critici, aflată déjà în cursa pentru premiile Oscar. Actorul, în vârstă de 55 de ani, deține rolul principal, un astronaut talentat trimis să-și găsească tatăl între limitele spațiului cosmic. Astronautul american Nick Hague devine mult mai credibil decât George Clooney în Gravity. Publicația  New York Times titrează: « Planetele, stelele și Brad Pitt». În vremea asta, Angelina Jolie își promovează viitoarea premieră de la Maleficent: Powers of Maleficent.

[Traducere și adaptare după interviul realizat de Marion Galy-Ramounot în revista Madame Le Figaro]

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

Scris de pe iulie 2, 2020 în Cinema, Film, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Toamnă, toamnă, fie și într-o comedie romantică, dar la cei 83 de ani împliniți Woody Allen încă fantasmează într-un New York autumnal. Neobositul cineast disimulează satira socială și o îmbracă într-o formulă lejeră, de hoinăreală frivolă prin orașul adulat de artiști, «Big Apple».

Produs de Amazon, cu interdicție de difuzare în Statele Unite ale Americii (cineastul a fost acuzat de agresiune sexual în perioada filmărilor, în 2017, în plină perioadă a mișcării #metoo), A Rainy Day in New York a găsit marele ecran disponibil în Franța. Cineastul revine la prima sa dragoste, «orașul-fetiș», pe care îl filmează ca nimeni altul de mai bine de 60 de ani. Într-o anumită măsură, New York este pentru Allen ceea ce Madrid sau Barcelona reprezintă pentru Almodóvar. Îi cunoaște perfect culorile, locuitorii și sonoritățile; știe să-i capteze instantaneele cu o precizie de fotograf profesionist. În acest megalopolis ploios recunoaștem clișeicul Central Park, bulevardele înțesate de magazine și simțim cum se degajă o inconfundabilă senzualitate.

Așadar, Woody Allen face apel la o distribuție de tineri  aflați “pe val” (Timothée Chalamet, Elle Fanning, Selena Gomez), le împarte replici savuroase («Ea te iubește mai mult decât îndrăgește ‘pilula de a doua zi’») și-i urmărește prin faimoasa metropolă, grație măiestriei directorului de imagine Vittorio Storaro. Caustic, dar și melancolic, după ce și-a plimbat spectatorii prin marile orașe romantice ale Europei, realizatorul livrează o comedie dulce-amăruie, profund new-yorkeză, cu accente dandy, devoalând rădăcinile cinema-ului său atât de “personal”/ allenian.

Bunăoară cuplul de studenți din upper class – Gatsby și Ashleigh (Timothée Chalamet și Elle Fanning) – se regăsește la New York, într-un weekend ploios. Proiectul lor cade repede, așa cum ploaia succede vremea frumoasă. Separați, tinerii amorezi dau piept cu situații neprevăzute. Ashleigh trebuie să îi ia un interviu cineastului pe care îl admiră, Roland Pollard (Liev Schreiber), iar Gatsby vizitează orașul în care-a crescut. Tânăra nu cunoaște orașul, dar profită de situație (realizarea interviului pentru revista studențească) și îl caută pe celebrul artist. Așadar, inițiativă, ploaie, dar și multă nepotriveală în acest tablou.

Hazardul, destinul fac imposibilă aventura celor doi, separați de invizibile diferențe. Aparținând unei familii de bună condiție, Gatsby e un înveterat jucător de pocker, așa cum Woody Allen însuși a fost mult timp. Pe de altă parte, Ashleigh e o ingenuă jurnalistă cu frisoane artistice, cinefilă plină de citate.

Autorul celebrei pelicule Manhattan trasează tușe fine, pline de o tandră ironie, portretizând un ansamblu vioi, dar – în egală măsură – plin de profunzime, decupând portrete din galeria burgheziei americane. Orașul e deja un personaj luminos în filmografia lui Allen, iar comunitatea burgheză se lasă surprinsă de privirea iscoditoarea a cineastului. Prin urmare, e de înțeles că regizorul descrie propriul său mediu socio-cultural, dar într-o manieră autocritică, iar cinismul face pasul către facilul indus de (auto)ficțiune. Pe măsură ce Allen îmbătrânește, cinema-ul său simplifică efectele și se concentrează asupra scriiturii, mergând spre o realizare cvasi-minimalistă. Nu prea mai regăsim travelling-uri, stilul se epurează, iar portretele sunt simple. Dialogurile pun în valoare bogăția limbajului, având aspectul unei piese de teatru. Allen cultivă pudoarea și hazul în acest scenariu, veritabilă scriere literară.

Tânărul erou, Gatsby, este student la Litere și devine în film alter-ego-ul cineastului. Regăsim în textele sale referințe din Shakespeare și Oscar Wilde (am putea constata chiar o nuanță în plus de engleză britanică față de cea americană). Suficiența burgheză se asortează de minune cu celebra flegmă britanică.

Ca și Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Allen aduce un omagiu celei de-a șaptea arte, dar își reglează și conturile cu micul mediu protejat al artiștilor recunoscuți. Principalul subiect este dragostea. Oricum ar fi – tineri, bogați, celebri sau contrariul – adevărata dorință a omenilor, cea care dă sens existenței, rămâne iubirea. Allen își îndrăgește personajele, prin urmare adună laolaltă tineri și actori consacrați – Jude Law & Diego Luna – nelăsând loc pentru nicio notă falsă în acest marivodaj new-yorkez. Suava Elle Fanning dă dovada, aici, unui apreciabil potențial comic. Deloc surprinzător la acest cineast, jazzul devine un suflu venit chiar din inima New York-ului (Timothée Chamalet se instalează în spatele unui pian și cântă la perfecție o partitură).

Prima parte a filmului e țesută pe canavaua unei povești moralizatoare și e susținută de avatarul lui Woody Allen (întrupat de șarmantul Timothée Chalamet), în decorul de carte poștală și cu intriga (ușor) bulevardieră. Această rutină alleniană capitalizează farmecul, grație cuvintelor din scenariu. La fel de bine, fermecătoarea Elle Fanning jonglează cu nuanțele în interpretarea unei ingenue originare din Midwest, impresionată de artiștii pe care i-a întâlnit în scurta sa călătorie. Micuța “omidă” iese din crisalidă și se metamorfozează în “fluturaș”. Ca de obicei, totul se reduce – la Woody Allen – la fondul moral al poveștii. Bunăoară, printre multele promenade în Central Park, printre taxiurile galbene care alunecă pe asfaltul umed, regăsim personajele arhicunoscute la Allen: îndrăgostiții derutați de întâlnirile ratate, artiști torturați de angoase și crezuri profesionale, femei infidele, toate organizate de dorințe de natură sentimentală, dar dezorganizate de crudul destin/ Woody Allen (e răspunzător pentru tot).

Umorul tandru, ironia fină înscriu și această peliculă pe linia celebrelor Annie Hall, Radio Days și Manhattan. A Rainy Day in New York ne pune pe gânduri: “Nu cumva Woody (Allen) e fiul lui Cehov sau al lui Offenbach? Sau, mai știi, o fi chiar al lui Marivaux”. Cert este că octogenarul cineast e încă în vervă, deși au trecut multe furtuni peste el.

Regia: Woody Allen

Scenariul: Woody Allen

Imaginea: Vittorio Storaro

Decorurile: Santo Loquasto

Costumele: Suzy Benzinger

Montajul: Alisa Lepselter

Distribuția:

Timothée Chalamet – Gatsby

Elle Fanning – Ashleigh

Selena Gomez – Chan

Jude Law – Ted Davidoff

Liev Schreiber – Roland Pollard

Diego Luna – Francisco Vega

Cherry Jones – Mama lui Gatsby

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Scris de pe iunie 21, 2020 în Cinema, Film, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Salvează

«Mă gândeam să mă opresc la zece», așa declara Tarantino, în mai, când își lansa noua peliculă. Dacă realizatorul (veritabil simbol al unui cinema rezervat spectatorilor blindați cu referințe, capabili să găsească îndată citate cinematografice) își poate schimba părerile, tonul ultimelor sale lungmetraje nu se modifică, ci capătă profunzime și gravitate. După ce a dinamitat codurile unui western clasic, în Django Unchained și The Hateful Eight, a revenit, în această vară, cu re-compunerea unei epoci care mereu l-a făcut să fantasmeze. La un sfert de veac după filmul-cult, Pulp Fiction, Tarantino semnează omagiile sale pentru „uzina de vise”, în Once Upon a Time in Hollywood.

Celebrul realizator demonstrează, încă o dată, că poate transforma orice pagină din istorie într-un produs pop-cultural, invitându-te să tinzi să ajungi la următorul nivel al narațiunilor sale. Vândut ca un produs tarantinesc, Once Upon a Time in Hollywood, riscă să-și surprindă chiar și fanii. Materialele promoționale anunțau un meta-spectacol, doldora de referințe atât ludice, cât și teribile din această poveste. Distribuția faraonică îi așează în prima linie pe admirabilul Leonardo DiCaprio, Brad Pitt și Margot Robbie; Quentin Tarantino rămâne permanent în umbra lor. Așadar, Quentin Tarantino adaugă un nou capitol în filmografia sa din zona «revizionistă», corijând tragediile din istoria adevărată, grație celei de-a șaptea arte.

După ocupația nazistă în Inglorious Basterds, după America sclavagistă din Django Unchained, recompune atmosfera din Los Angeles-ul anului 1969, când uciderea lui Sharon Tate (soția lui Roman Polanski în acea epocă) de membrii sectei lui Manson, a uimit întreaga lume. Tarantino rescrie istoria în maniera sa personală, prin intermediul privirilor unor glorii apuse ale Hollywoodului: vecinii fictivi ai cuplului Tate-Polanski: Rick – Dalton (Leonardo DiCaprio, impecabil în rolul acestui clovn capricios), un actor obișnuit cu rolurile negative din serialele televizate și dublura sa, cascadorul Cliff Booth (Brad Pitt, iconic). Bunăoară, în anul 1969, o nouă lume se întrevede pe platourile de filmare de la Hollywood, iar realitatea îi cam prinde pe picior greșit pe vedeta TV Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) și dublura, care îi interpretează cascadoriile, Cliff Booth (Brad Pitt). În vreme ce aceştia se străduiesc să se afirme în noul context, actrița Sharon Tate (Margot Robbie), vecina lui Dalton, este implicată într-o poveste suspectă, legată de crimele odioase ale clanului Charles Manson.

În stilul Pulp Fiction, care l-a consacrat pe Tarantino, și aici, povestea are mai multe filoane narative, păstrând linia de pastișă. Este de remarcat, totuși, că în Once Upon a Time… in Hollywood, montajul nu e guvernat de eficiență și apar unele rupturi de ritm și chiar se instalează melancolia. Prin urmare, fluiditatea din Kill Bill: Volume 1 e înlocuită de anumite lentori așa cum prezentarea actorului de televiziune magistral interpretat de Leonardo DiCaprio (secvența în care se îmbracă cu costumul lui Steve McQueen ne reamintește maniera în care el obținuse rolul, în viziunea lui Schwarz, agentul interpretat de Al Pacino). La fel, scena din mariajul lui Cliff Booth (dublura lui Dalton), în care defuncta lui soție piere induce ambiguitate; nu știm sigur dacă a fost sau nu un accident domestic. Acel duo Dalton-Booth reflectă doza de patetism necesară pentru a parcurge întreaga evocare anunțată încă din titlu. Așa cum există și acea seducătoare secvență în care Sharon Tate intră într-un cinematograf ca să urmărească proiecția filmului The Wrecking Crew, în distribuția căruia se regăsea și ea.

Pitulată printre spectatorii care păreau să-i ignore prezența, actrița este fermecată de propria sa apariție pe marele ecran. Printre hohotele de râs ale spectatorilor vecini, după o scenă de bătaie în care personajul ei ieșea învingător, actrița chicotea ca o fetișcană, aureolată la propriu de lumina proiectorului din sală. Astfel, prin efectul flare, se desenează un halou în jurul chipului frumos al lui Margot Robbie. Acest miracol luminos îmbogățește filmul, organizat pe mai multe linii narative, devenit un dialog între doi poli opuși, dar interdependenți. Margot Robbie devine reflecția adevăratei Sharon Tate (secvența din filmul produs în 1968) într-un montaj care integrează o a treia temporalitate – intermediară între real și ficțiune (Margot Robbie mimează, în întunericul sălii, repetiția luptei coregrafice de pe ecran, în compania lui Bruce Lee). Prin urmare, fabricarea unui film este lăsată la vedere, expunând astfel, conceperea unui anumit tip de cinema (funcția arhivistică a imaginii, conjugată cu anecdote și micro-povestiri).

În așa context, Los Angeles apare ca un decor în care se ciocnesc elemente exogene pentru a forma un ansamblu dominat de aceeași logică. Urmărind dinamica acestei scene, filmul înnoadă un dialog pe trei voci între imagine (sub diferite forme: cinema, televiziune, publicitate, afișe), realitate și agentul intermediar: actorul. Această logică tripartită se regăsește în centrul foietajului narativ articulat în jurul celor trei personaje: un actor de televiziune (Rick Dalton), o actriță de cinema (Sharon Tate) și un cascador (Cliff Booth, magistral întrupat de Brad Pitt). Am putea să îl considerăm pe acesta din urmă „inima filmului” pentru cel puțin două motive. Primul ține de modul în care se raportează Tarantino la cascadori, o hibridizare care hrănește realul pentru a-l sublima (secvența cu Cliff turnând o cascadă pentru un divertisment italienesc cu James Bond). Al doilea motiv este faptul că personajul se găsește atât la marginea, cât și în miezul poveștii, jalonând mereu etapele acesteia. Cliff “James Bond” joacă rolul indispensabilului intermediar dintre cinema și televiziune, cei doi poli ai intrigii.

De altfel, Cliff este singurul personaj care-și câștigă traiul grație mâinilor sale, într-un oraș în care realitatea e mereu dublată de imaginea sa dublată (afișul cu chipul lui Dalton deschide filmul); își formează un microcosmos unde fiecare element deține un loc anume, într-o largă perspectivă. Spre exemplu, la cererea lui Rick, Cliff se cațără pe acoperișul locuinței acestuia ca să-i repare antena de televiziune, demonstrând în altă manieră dexteritatea cascadorului-amic. În vreme ce își executa sarcina, aude muzica ce invadase locuința cuplului Polanski-Tate, apoi îl zărește, de departe, pe Charles Manson, venit în vizită la Dennis Wilson, membru al trupei Beach Boys, fost locatar al acelei proprietăți. Astfel, devine martorul tăcut al unei istorii în curs de scriere. Cliff ghidează, cumva, progresia decupajului narativ, dar și reorganizează logica internă a montajului (un edificiu bazat pe diferite straturi temporale, ficționale sau reale, adevărate sau false, publicitare sau spoturi televizate).

Devine vizibil modul în care Tarantino face ca partea de postmodernitate nu doar să irige scriitura, ci să devină pivotul central. Pe de-o parte, Los Angeles-ul oferă un cadru mitologic, pe de altă parte, o lume în care fiecare e văzut în măsura în care inițiază un dialog cu ea (televiziunea devine, aici, principalul vector de circulație). În rulota aproape insalubră în care locuia Cliff, îl revedem cum își hrănește câinele, în timp ce urmărește un serial de duzină. Așa cum el răspunde imaginilor televizate, Rick repetă în luxoasa lui piscină replicile din scenariul pe care se căznea să îl rețină. Tarantino indică, în umbra strălucitorului Hollywood, o contra-replică mai modestă. Laitmotivul e susținut de coloana sonoră… California Dreamin‘.

Capacitatea de sintetizare e imensă la Tarantino, așa se explică/ justifică și prezența acelei secte – Manson Family. Istoricește, noapte acelui 8 august 1969 a reprezentat un atac asupra cinema-ului, într-un plan fizico-simbolistic. Inconfundabilul Tarantino materializează acel fatidic atac cu imagini din filmul semnat de Polanski, Rosemary’s Baby, dar și cu scene violente derulate înainte la Spahn Ranch, apoi în locuințele din L.A., glisând permanent între un Hollywood nobil și un alt Hollywood, ingrat. Sincretismul tarantinian implică mixarea nobleței cu impuritățile. Detaliul important la Tarantino – picioarele – marchează și în Once Upon a Time… etapele narațiunii (picioarele lui Sharon Tate pe străzile din L.A sau la petrecerea Playboy, dar și cele ale tinerei hippie care îl însoțește pe Cliff la Spahn Ranch și-și lipește tălpile de parbrizul mașinii acestuia). Mixarea pur-impur o regăsim și în jocul de lumini care inundă Los Angeles-ul; în fatidica noapte de august se întreba uimită, în fața unui cinematograf pentru filmele XXX: « Dirty movies have premieres too? / Și filmele deocheate au premieră?». Rock-ul melancolic (The Mama & The Papas, Jose Feliciano, Billy Stewart), costumele, coafurile și machiajul fidele epocii devoalează un Tarantino îndrăgostit de o epocă în care i-ar fi plăcut să mai trăiască. Apoi, ca un puști insolent, pulverizează granițele genurilor cinematografice (comedie, western, horror) și recreează o atmosferă unică.

În plină eră post-#Metoo, Tarantino face din personajul întrupat de Brad Pitt bruta machistă despre care se zvonea că și-a ucis soția, un erou demn, loial. El îi excută pe acei «f#cking» hippioți ca pe niște zombi, indicând degenerarea moravurilor și nevoia unei noi ordini. Punctează, așadar, ambiguitatea și cruzimea care sălășuiesc în venerabila „uzină de vise” (vezi secvența cu fetița care citea, pe platourile de filmare, biografia lui Disney) de la Hollywood. Punând cap la cap toate firele poveștii, regăsim omagiul oferit de Quentin Tarantino unei lumi de mult apuse. Frumoasa reverență se-ntinde pe durata celor 161 de minute ale peliculei în care sunt reunite mai multe epoci, iar realizatorul se retrage strategic, în postura de observator. Once upon a time in… Hollywood rămâne un film dens, complex (violent, puternic, cathartic), menit să emoționeze și să avertizeze pericolul latent. Tarantino decide să inoculeze o formă de ficțiune, sub formă de antidot, ca o ultimă șansă pentru a putea visa cu adevărat. Dublul discurs, lăsat la vedere, indică un cineast matur, cu un ton moralizator, fără să fie deloc autoritar.

Regia: Quentin Tarantino

Scenariul: Quentin Tarantino

Imaginea: Robert Richardson

Decorurile: Richard L. Johnson

Costumele: Arianne Phillips

Sunetul: Michael Minkler

Montajul: Fred Raskin

Distribuția:

Leonardo DiCaprio – Rick Dalton

Brad Pitt – Cliff Booth

Margot Robbie – Sharon Tate

Margaret Qualley – Pussycat

Al Pacino – Marvin Schwarz

Emile Hirsh – Jay Sebring

Timothy Olyphant – James Stacy

Durata: 161 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Scris de pe februarie 10, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , ,

La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Prezența, anul acesta, la Cannes a renumitului cineast Quentin Tarantino a stârnit deja interesul celor care îi îndrăgesc filmografia. E suficient să rememorăm «pelicula-cult» Pulp Fiction (se împlinesc 25 de ani de când cineastul a fost răsplătit cu Palme d’Or pentru memorabila producție) și să amintim tandemul Leonardo DiCaprio & Brad Pitt, ca să înțelegem actualul context al reîntoarcerii sale pe Croazetă.

Așadar, cel mai așteptat lungmetraj al teribilului Tarantino, Once Upon A Time…In Hollywood, se va bucura de prezența starurilor Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și Margot Robbie.

Quentin Tarantino în 1994 (Palme d’Or pentru Pulp Fiction © Bestimage)

Așteptările sunt mari, Tarantino a declarat publicaţiei britanice The Independent: „Once Upon a Time In Hollywood va fi, probabil, filmul cel mai apropiat de Pulp Fiction pe care l-am făcut”. Cineastul a ţinut să facă un comentariu laudativ şi la adresa protagoniştilor. „Va fi cea mai dinamică alăturare de staruri de la Robert Redford şi Paul Newman încoace”; știut fiind faptul că unul dintre punctele de atracție ale producțiilor sale îl reprezintă actorii celebri selectați. În România, premiera filmului va avea loc, pe 9 august 2019, în plină vară fierbinte, amintind (și) de momentele fierbinți derulate cu o jumătate de secol în urmă („once upon”) în S.U.A., în Los Angeles.

Quentin Tarantino &  Uma Thurman, 2014, la Cannes  ©Bestimage

Entuziasmul lui DiCaprio, care-a declarat – că scenariul acestui film e „cel mai grozav” din câte a citit vreodată – incită fanii și stârnesc interesul criticilor dornici să îi vadă alături, pentru prima oară, pe „greii” de la Hollywood: Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt (aflaţi la prima colaborare pe platourile de filmare).

Din primele informații despre intrigă, aflăm că acțiunea e plasată în 1969, în toiul mișcărilor sociale/hippie și a transformării totale a lumii din industria cinematografică. Teribilul cineast a promis că va reface „bloc cu bloc” atmosfera din anii ’60 a Hollywoodului. Bunăoară, în centrul acţiunii e plasat un actor de televiziune (seriale western), care a prins un singur rol major şi este dornic să îşi asigure succesul în „Cetatea Filmului”.

Pelicula are „țesătura lui Pulp Fiction” și se crede că va avea mai multe linii narative, care converg într-un singur eveniment, totul pornind de la personajul fictiv interpretat de Leonardo DiCaprio. Amicul său, care este şi dublura lui, încearcă din răsputeri să treacă şi el la un alt nivel. Cele două personaje fictive – actorul Rick Dalton şi  dublura acestuia, Cliff Booth – vor fi întrupate de Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt. Pe măsură ce aceştia se străduiesc să îşi facă un nume la Hollywood, povestea se mută în celebra casă Tate-LaBianca (de care se leagă crimele clanului Mason), căci Sharon Tate (Margot Robbie) este vecina lui Dalton.

Brad Pitt & Leonardo DiCaprio în Once Upon a Time In Hollywood © Sony Pictures Entertainment

Întreaga poveste are ca background „crimele Mason”, căci cei doi locuiesc chiar lângă reşedinţa lui Sharon Tate, actriţa ucisă de membrii clanului Mason, alături de alte patru persoane, pe 9 august 1969 (Once Upon a Time In Hollywood va fi lansat la 50 de ani distanţă, pe 9 august 2019). Trebuie reamintit faptul că Manson a devenit cel mai notoriu criminal al secolului al XX-lea, după ce a incitat tinerele membre ale cultului pe care îl inițiase să ucidă șapte oameni. Așa se face că,în dimineața zilei de 9 august 1969, actrița Sharon Tate (26 de ani), aflată în ultimul trimestru de sarcină, a fost înjunghiată de 16 ori de către membrii cultului Manson, în casa din Benedict Canyon, Los Angeles. În momentul respectiv, soțul ei, Roman Polanski nu se afla acasă, fiind plecat în Europa. Așadar, un rol –  în acest nou proiect – îi este rezervat şi actriţei Margot Robbie (I, Tonya), care o întrupează pe Sharon Tate, însărcinată în aproape nouă luni, când a fost ucisă de clanul Manson.

Margot Robbie / Sharon Tate © Sony Pictures Entertainment

În distribuție, îl vom regăsi și pe Burt Reynolds, care îl interpretează pe George Spahn, fermierul californian în etate care a fost convins să permită clanului Manson să trăiască pe proprietatea sa. Al Pacino îl va interpreta pe Marvin Shwarz, agentul lui Rick Dalton (e prima colaborare dintre starul lui The Godfather şi Tarantino!). Lista cu distribuția însumează multe staruri, așa cum deja, ne-a obișnuit Tarantino, prin urmare, Damian Lewis (Billions, Homeland) îl încarnează pe Steve McQueen, Emile Hirsch (Into the Wild) va fi  hairstylistul celebrităților de la acea vreme, Jay Sebring (născut Thomas Kummer), victimă a clanului Manson, Austin Butler (The Carrie Diaries, The Shanarra Chronicles) îl joacă pe Charles/„Tex” Watson, membru central al clanului Manson, care a săvârșit mai multe crime și a primit ulterior șapte capete de acuzare, inclusiv pentru crimă de gradul întâi. Lena Dunham (Girls) o portretizează pe Catherine/„Gypsy” Share, o adeptă a cultului Manson, care nu a participat – însă – la crima săvârșită asupra lui Sharon Tate. Nicholas Hammond, conoscut pentru rolul Friedrich din The Sound of Music, îl interpretează pe actorul și regizorul Sam Wanamaker (legătura lui Wanamaker cu clanul Manson a rămas nedovedită până azi). O surprinzătoare prezență va fi Mike Moh (Empire, Inhumans) care va fi versiunea de pe ecran a maestrul kung-fu, Bruce Lee, pe care Roman Polanski l-a bănuit pentru scurt timp că ar fi fost ucigașul soției sale, Sharon Tate.

Așteptată cu nerăbdare, această comedie neagră reciclează caracteristicile de gen și adaugă autenticitatea „marcă înregistrată”/Tarantino (regizorul e, deja, o țintă a campaniei #MeToo). Până la premieră, ne rămâne ambinața hippie din trailer-ul filmului din care se desprind sonoritățile unor melodii precum „Straight Shooter” (The Mamas & the Papas) și „Bring a Llittle Lovin”(Los Bravos).

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Scris de pe martie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web