RSS

Arhive pe etichete: Optimism

Un imn al vulnerabilității – De rouille et d’os

Cum ar fi să fii tânără, frumoasă, curtată și să te trezești, la un moment dat, că rămâi doar într-un scaun cu rotile? Asemenea situație-limită ne prezintă cineastul Jacques Audiard în puternica dramă De rouille et d’os.

Exceptând scenele de violență și cruzimea imaginilor realist redate, drama psihologică se transformă într-un emoționant imn al vulnerabilității. Ferm convins în puterea de a renaște a celor striviți de un destin potrivnic. Eroilor din peliculă li se amputează membrele, dar nu și fericirea, așa cum o pot simți doar cei confruntați cu hazardul vieții. Lecțiile oferite de cei doi tineri, Alain/Ali (Matthias Schoenaerts) – tânărul bătăuș, tătic neîndemânatic – și Stéphanie (Marion Cotillard), frumoasa cu picioarele amputate, sunt de-a dreptul tulburătoare.

Departe de glamour-ul hollywoodian, fermecătoarea Marion Cotillard dă măsura talentului său, iar chipeșul Matthias Schoenaerts atrage atenția nu doar a publicului (în special, feminin), ci și a producătorilor din afara spațiului francofon și ajunge «revelația» acelui an (2012), la Festivalul de Film de la Cannes. În egală măsură, aspru și senzual, filmul ne propune o perspectivă alternativă asupra vieții. Această aspră cronică socială e traversată de tușe romantice, menite să confere optimism, într-o versiune à la Belle et la Bête (Beauty and the Beast).

Meșteșugitor desăvârșit de filme polițiste, cineastul francez a realizat de astă-dată o melodramă luminoasă în care-a mixat drama socială cu suspansul. După ce și-a obișnuit publicul cu povești unicat, neașteptate, despre ucenicia în viață, despre virilitate și despre accesul la conștiință, Jacques Audiard, legitimat de un scenariu după romanul Un goût de rouille et d’os de Craig Davidson, prezintă un film răvășitor despre „rugină și oase”. Așadar, viața lui Stéphanie (dresoare de balene) capătă accente cumplite, tragice, după un teribil accident din timpul unui spectacol la «Marineland», parcul acvatic din Antibes. În urma accidentării, tânăra/Belle își pierde ambele picioare (de la genunchi în jos) și e nevoită să își ducă traiul într-un scaun cu rotile. Voinicul/la Bête (Ali) e un bărbat plin de forță, ce-și etalează adesea bustul XXL, dar care se trezește în situația de a crește singur un băiețel de cinci ani. Fiul lui, blondinul Sam, abia dacă își cunoaște tatăl. Fără casă, fără bani și fără prieteni, Ali se refugiază undeva, în sudul Franței, la sora lui, Anna.

Din acest moment lucrurile păreau că se îndreptă spre bine: Anna le amenajează un loc în garajul său și ia copilul sub aripa ei. Într-o seară, Ali o întâlnește pe Stéphanie, care fusese acostată de niște indivizi agresivi, într-un club de noapte. Drumurile celor doi se despart, temporar, dar atunci când una dintre sesiunile ei de antrenament se sfârșește cu o tragedie, un telefon în miez de noapte îi va aduce din nou împreună. De data aceasta, fata este țintuită într-un scaun cu rotile. Brusc, o revedem pe cea care fusese odinioară plină de viață, cuprinsă de deznădejde. Lăsată baltă de cei apropiați, apelează la ajutorul lui Ali, care devine ajutorul său. El se ocupă de transportarea ei, îi făcea micile treburi casnice, ca apoi să devină mult mai apropiat, opé/ „operativ” în codul lor privat. În galop, scenariul trepidează și îi confruntă pe cei doi tineri singuratici cu alte situații problematice.

În „micul infern” în care se derulează acțiunea, Audiard scrutează tristețea și sărăcia, fără morgă și fără condescendență, dar decis să evidențieze cotidianul sinistru din acel orășel cu fason de stațiune balneară. Nici logodit, nici angajat, într-o tulburătoare incertitudine, Ali pendulează între cursele pentru Stéphanie și scurtele întrevederi cu micuțul său. Sora lui (Corinne Masiero) îl susține atât cât poate, mai ales că ea însăși se află într-o situație financiară precară. În acest microunivers, cineastul plasează multiple piste narative: relația Ali-Stéphanie, plină de promisiuni, începe în forță, dar se lasă întreruptă de o buclă ambiguă, de asemenea, poziția unei femei cu handicap motor vizibil într-un câmp de luptă/street fight – toate invită la interogații. Hiperrealismul social glisează cu sentimentalul și menține treaz interesul spectatorului. Deși pare că-i trădează pe toți (soră, fiu, iubită), Ali ne demonstrează din plin că are două conștiințe: afectivă și socială.

Cu certitudine, Audiard mânuiește cu abilitate spectaculosul (scena cu lacul înghețat) și se pricepe de minune să arate o imagine scăldată de o lumină care să acopere tăcerile semnificative dintre eroi. Adaptând liber un roman, realizatorul mixează gustul de rugină (sângele revărsat din plin pe ecran) cu stilizarea și evită lăcrimarea excesivă. Într-un discurs amoros zdrențuit de un destin orb, cei doi năpăstuiți ai sorții își (re)găsesc locul sub soare. Audiard plânge, surâde și-și uimește mereu spectatorii într-o melodramă asumată, dar răvășitoare.

Regia: Jacques Audiard

Scenariul: Jacques Audiard, Thomas Bidegain, după romanul Un goût de rouille et d’os de Craig Davidson

Imaginea: Stéphane Fontaine

Montajul: Juliette Welfling

Muzica: Alexandre Desplat

Decorurile: Michel Barthélémy

Costumele: Virginie Montel

Distribuția:

Marion Cotillard – Stéphanie

Matthias Schoenaerts – Ali

Armand Verdure – Sam

Corinne Masiero – Anna

Bouli Lanners – Martial

Céline Sallette – Louise

Durata: 122 min

Premii, nominalizări:

Globul de Aur (2013)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Marion Cotillard Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin într-o limbă străină – Jacques Audiard Nominalizat

 BAFTA (2013)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Marion Cotillard Nominalizat
Premiul BAFTA pentru un film în altă limbă decât engleza
Pascal Caucheteux Nominalizat
Jacques Audiard Nominalizat

 Cannes (2012)

Categoria Rezultatul
Palme d’Or – Jacques Audiard Nominalizat

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Un imn al vulnerabilității – De rouille et d’os

Scris de pe august 10, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Dragostea nu-i “o crimă ca oricare alta” (Breaking and Entering)

Odată cu Breaking and Entering, Minghella (imposibil ca vreun cinefil să nu fi văzut/ auzit de The English Patient, Cold Mountain sau The Talented Mr. Ripley) a încercat cam aceeași „provocare” ca și Gonzalez Inarritu/Arriaga în Amores Perros sau ambițioasele 21 Grams şi Babel.

Prin urmare, cu minipovestiri contemporane, a ilustrat faptul că persoane din medii diferite își pot influența reciproc soarta. Rămâne (aceeași) întrebare: Ce mutații au produs interacțiunile în viața celor care „s-au ciocnit din întâmplare”? Bunăoară, faimosul cineast a reunit staruri precum Juliette Binoche și Jude Law și le-a transformat în avatarurile unor semnificanți. Eroul întrupat de solarul Jude Law lansează o profundă interogație: „Is it worse to steal somebody’s computer or is it worse to steal somebody’s heart/ E mai grav să furi computerul unei persoane sau inima sa?”. Nu e o simplă formulare (asemenea celor din algebră a > b sau b > a), ci caută resorturi mai adânci chiar din metaforicul titlu.

Cu profunzime, realizatorul aduce în prim-plan teme generale precum dragostea, singurătatea, integritatea și integrarea într-o lume traversată de mutații. Descoperim în Breaking and Entering că dragostea nu-i o „crimă ca oricare alta”. Un hoț este legătura dintre un tânăr om de afaceri de succes și o mamă care își crește singură copilul și care încearcă să facă față dramei emoționale prin care trece. O dramă conjugală se conjugă cu povestea unor imigranți din Londra. Așadar, un tânăr arhitect de succes din Londra (Jude Law) trebuie să se confrunte cu temerile și cu prejudecățile când biroul său este jefuit de un hoț cu origini musulmane. Arhitectul ajunge să aibă o nouă perspectivă asupra vieții?

Fermecătorul Jude Law îl întruchipează pe Will Francis, un arhitect care a reușit să se impună în branșă. Acesta conduce o afacere promițătoare (Green Effects) împreună cu prietenul său, Sandy (Martin Freeman). Zona în care ei își desfășoară activitatea este cartierul King’s Cross, o zonă a Londrei rău famată din pricina violenței și a sărăciei. Totuși, zona a început să se dezvolte, devenind ținta unui program major de „cosmetizare urbană”. Will este căsătorit de zece ani cu o blondă glacială, Liv (Robin Wright Penn), o femeie minunată, dar pe care o măcinau atât lipsa de comunicare dintre ea și soțul ei, cât și chinurile emoționale prin care trece fiica ei, adolescenta gimnastă Bea (Poppy Rogers). Viața acestui bărbat capătă o nouă turnură în momentul în care biroul lui și al lui Sandy este spart. Nu o dată, ci de două ori. Laptopul lui Will dispare, odată cu el dispărând și o bună parte din echipamentul IT al companiei.

Drept urmare, Will începe să-și petreacă serile prin zonă/ cartier, sperând să-l poată prinde pe hoţ în acțiune. Aparent previzibil, atacatorul dă (și) o a treia lovitură. În vreme  ce îl urmărește, Will ajunge într-o clădire de apartamente dărăpănate, unde reușește să dea peste tânărul care îi furase lucrurile. Descoperă că numele lui este Miro (Rafi Gavron), are 15 ani și era refugiat bosniac. Fără a dezvălui motivul prezenței sale acolo, Will face cunoștință cu mama băiatului, Amira (Juliette Binoche), o frumoasă musulmană pe care viața și războiul din țara ei au adus-o în Anglia, unde își câștigă existența din croitorie. Will o place și începe să îi dea de lucru (modificarea unor costume de haine). În scurt timp, între ei începe o relație amoroasă, care se dezvoltă în paralel cu relația pe care bărbatul o avea cu soția sa.

Parabola unei lumi plină de mutații devine zona King’s Cross, aflată în plină renovare. Urmărim în paralel scene conjugale derulate în luxoasele decoruri în care Will e nevoit să tempereze crizele unei adolescente cu forme de autism și melancoliile prelungite ale suedezei Liv. Ritmul e destul de greoi, dar farmecul actorilor din distribuție ameliorează efectul de lentoare apăsătoare. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezențe pitorești așa cum este și cea a prostituatei Oana (o româncă! – interpretată de Vera Farmiga), care îi umple timpul lui Will în perioada în care supraveghea zona dintr-un autoturism 4×4, suplinind intervenția poliției locale. Altfel, dialogurile sunt împănate cu metafore, de care Will uzează cel mai mult („I don’t even know how to be honest anymore. Maybe that’s why I like metaphors”). Îi explica rigidei sale soții că legătura exclusivistă a acesteia cu fiica sa devenise un fel de cerc, chiar o colivie din care el fusese exclus. Geometria, arta și metaforele sunt permanent conjugate în această peliculă.

Cele două femei din viața lui Will sunt precum două oglinzi care se reflectă reciproc: ambele sunt mamele unor adolescenți cu probleme, dar care aveau în comun sportul: Miro (Rafi Gavron), băiatul de 15 ani era un excelent cățărător, câtă vreme fata, Bea (Poppy Rogers), practica gimnastică de performanță. Femeile nu sunt antagonice doar prin aspectul fizic, Liv – blondă, Amira – brunetă, ci prin poziția socială (upper-class vs. working-class) și prin origine, Liv-suedeză, Amira – musulmană bosniacă (refugiată din Sarajevo). Will se găsește la intersecția acestor două „cercuri”. În acest triunghi amoros, întâmplarea devine arhitectul vieții.

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, pelicula Breaking and Entering rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele.

Regia: Anthony Minghella

Scenariul: Anthony Minghella

Imaginea: Benoît Delhomme

Montajul: Lisa Gunning

Muzica: Gabriel Yared

Distribuția:

Jude Law – Will Francis

Juliette Binoche – Amira Simić

Robin Wright Penn – Liv Ullmann

Rafi Gavron – Mirsad (Miro) Simić

Martin Freeman – Sandy Hoffman

Juliet Stevenson – Rosemary McCloud

Vera Farmiga – Oana

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dragostea nu-i “o crimă ca oricare alta” (Breaking and Entering)

Scris de pe mai 25, 2019 în Cinema, Educaţie, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Convertirea tristeţii

Ție ce fericire ți se potrivește?

Odinioară, poate mai mult decâ în zilele noastre, oamenii credincioşi se rugau, îndeosebi dimineţa şi seara. Îi cereau Divinităţii fructele mărunte, dar atât de preţioase ale fericirii, adică “pâinea cea de toate zilele” a sufletului.

“Şi ne dă nouă, Doamne, fericirea cea de toate zilele!” ar suna parafraza printr-un exerciţiu spiritual accesibil oricui. Dar, indiferent de varianta formulării, ca orice împlinire reclamată Divinităţii, rugăciunea înseamnă, cel puţin pe jumătate, o autocomandă şi o mobilizare în scopul obţinerii fericirii, fiindcă (şi) ea, fericirea se construieşte. Mai mult chiar, singura fericire profundă, autentică şi durabilă este aceea pe care omul însuşi – prin propria-i străduinţă – reuşeşte să o dobândească. În ipostaza ideală spre care tindem, fiecare dintre noi se dovedeşte un modest explorator al fericirii, pe calea descoperirii frumuseţii lucrurilor. Se ajunge la înţelepciunea de pe urmă a românului, care păstrează convingerea că “tot răul spre bine”, valorificând astfel preţiosul “leac” al suferinţei.  În această sentinţă, descifrăm deviza după care Parsifal, faimosul cavaler, căuta miraculosul Graal. Adesea, oamenii au căutat să convertească orice experienţă în bine, în fericire, chiar şi în ipostazele nefericirii. Primul exemplu îl găsim chiar în magistrala lecţie din cunoscuta predică de pe munte a lui Iisus: “Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia…Fericiţi cei progoniţi pentru drepatate, că a lor este împărăţia cerurilor.”

În aceeaşi perspectivă etică, marii moralişti ai omenirii, care au fost Sfinţii Părinţi, condamnă tristeţea ca pe un păcat, alături de celelalte păcate (lăcomie, lene, ignoranţă): “Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă de patimi, ca  vizitiul  biruit de cai.” (Antonie cel Mare)

Adesea, fericirea, este simplă, ca şi iubirea. Doar noi, oamenii, o complicăm. De la exerciţiile fizice până la exerciţiile spirituale de orice fel (de admiraţie, de fidelitate, religioase etc.), toate experienţele iniţiate de omul cu mintea sănătoasă constau, în fond, în exerciţii de fericire. Dar, înainte de toate, trebuie să ştii –  adică să afli –  ce fericire ţi de potriveşte. Fiecare om are datoria să descopere propria formulă a fericirii în funcţie de capacităţile personalităţii sale, altfel riscă să păţească asemeni acelui personaj legendar care a murit de foame deoarece a cerut şi a obţinut “fericirea” de a transforma în aur tot ceea ce atingea.

Tudor Arghezi, pe cât de talentat ca poet, pe atât de mare moralist, recomandă cu insistenţă fericirea obţinută prin investigarea interioară a sinelui. Găsim  răspunsul optimist în privinţa condiţiei umane raportate la fericire în Grădina cu leacuri (volCe-ai cu mine, vântule?). “Călătorului cu sufletul ostenit”, rătăcit în labirintul existenţei prozaice,  i se face recomandarea: “…caută în tine arma vindecătoare şi o vei găsi. Leacul tău nu este altul: cercetează-te bine”.

Să ne cercetăm, aşadar, şi să nu uităm să adăugăm, în fiecare dimineaţă, un gând bun în stare să aprindă carburantul fericirii. Este cel mai norocos exerciţiu pentru convertirea tristeţii.

cautari

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

An Nou

S-a  mai spulberat încă un an din viaţa noastră şi ne-a lăsat în suflet gânduri şi trăiri profunde; ne-a scrijelit la colţul ochiului încă un rid.

Ne canonim să aşezăm izbândă lângă izbândă, deznădejde sub deznădejde, visuri pe care am putea să  le preschimbăm în fapte, fapte cărora le-am putea dărui nemurirea preschimbându-le în vis. Atât timp cât încă nu renunţi să aştepţi cu speranţă, viaţa ta continuă să capete sensuri noi, care ar putea să o facă mai fumoasă. E minunat să poţi condimenta o viaţă bine rânduită şi cu un strop de nebunie, care să-i dea culoare şi un gust neîncercat încă.

Nu mai avem nevoie decât de un strop de NOROC şi, poate, viaţa noastră va lua neaşteptata întorsătură spre BINE, întorsătură pe care o aşteptăm cu toţii de ceva vreme.

Astrologii anunţă venirea  unui an interesant; noi  ne concentrăm gândul, ne rugăm cu pioşenie, ne dorim din tot sufletul să vină peste noi  un an mai liniştit, mai îmbelşugat, un An Nou… (mai) Bun.

Porţile  fericirii ne sunt încă deschise dacă mai avem o anumită disponibilitate pozitivă, o anumită răbdare şi  nu renunţăm la speranţă. Chiar dacă această speranţă este adesea pudrată cu un roz fanat, totuşi e subtil.

An Nou

E bine să ne cultivăm acea “resemnare” în faţa vieţii şi să acceptăm că bogăţia ei poate consta mai mult  în intensitatea trăirilor decât în multitudinea întâmplărilor. Această atitudine poate răscumpăra, uneori,  nefericirile şi înfrângerile.

“Păunul face roata,

Hazardul face restul,

Iar Dumnezeu se instalează înuntru

Şi omul îl împinge. “

(Jacques Prévert)

La porţile celor care râd, vine …Norocul.

La Mulţi Ani!

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web