RSS

Arhive pe etichete: Paris

Cum să renaști printre falduri – The Collection

Când ne gândim la peliculele despre Parisul anilor ‘40-‘50, adesea ne vine în minte imaginea fantezistă cu Gene Kelly dansând în ploaie. Ideea unei capitale a modei și-a eleganței s-a păstrat și a fost prelucrată de scenaristul și producătorul american Oliver Goldstick, cel care a lucrat la celebrele Pretty Little Liars, Ugly Betty și Lipstick Jungle.

Bunăoară, amatorii de saga familială, cu iz istorico-romanesc, doldora de secrete sau trădări, vor fi pe deplin mulțumiți urmărind fiecare episod din eleganta serie franco-britanică  The Collection (coproducători: Amazon, BBC și France Télévision). Prin urmare, Oliver Goldstick a făcut apel la o distribuție internațională de înaltă ținută. O lăsăm deoparte pe Betty Suarez și ne acordăm cu ritmurile lui Duke Ellington. Pe lângă veridicitatea (istorică a) dramei, The Collection beneficiază de toate ingredientele unui serial: suspans, tensiune, intrigi, suspiciuni, răsturnări de situație – toate acestea subsumate nevoii de libertate.

Este poveste aceea spinoasă: Ce alegem să lasăm la vedere și ce să dosim în spatele faldurilor (fie și ale unei rochii)? Oliver Goldstick a creat o lume care arată precum un joc de șah, în care fiecare personaj are o poziție. Există întotdeauna o tensiune, o opoziție; pofta unei societăți care nu e gata să o accepte – o permanentă tensiune între trecut și viitor.  Iscusitul cineast lansează provocări: Cine vrea să rămână în trecut și cine vrea să avanseze? Cine vrea să rămână ascuns   și cine vrea să se afișeze? Este o serie tv ghidată, în primul rând, de personaje. Gradual, fiecare episod adaugă încă o nuanță  fiecărui personaj. Grație scenariului bine urzit, cu aspectul rafinamentului  și eleganței din Downton Abbey, Gossip Girl sau Pretty Little Liars. Prin urmare, seria – cu aspect vintage – livrează episoade menite să ofere „o evadare”. The Collection le oferă roluri interesante unor actori precum Irène Jacob, Alix Poisson și Alexandre Brasseur, dar și britanicilor Richard Coyle și Tom Riley. Desigur, să nu uităm de tânăra Jenna Thiam, pe care o (re)găsim cu plăcere după The Revenant; aici, în rolul Ninei, tânăra propulsată ca manechin/model, glisând între secrete grele și dorința de libertate.

«Moda are puterea de a ne transforma. Nu este vorba despre cine ești, ci despre cine ai vrea să fii. Iar cei care declară că urăsc moda se simt bine-mersi cu ceea ce poartă doar ca să poată afirma: Nu dau doi bani !» – zice Paul Sabine (Richard Coyle), patronul unei case de modă din perioada postbelică.

Așadar, în Parisul anului 1947, ‘Casa Sabine’ forţează limitele în lumea modei de după Cel De-al Doilea Război Mondial. Totuși, dincolo de splendoare se ascunde secrete care ameninţă să distrugă succesul fragil al acestei companii. Filmat în Paris, serialul aduce în prim-plan fascinanta lume a modei/high fashion din capitala Franței; atelierul unui harnic investitor devine centrul atenției, în dorința de a trezi interesul pentru frumos, încercând  să uite umbrele lăsate de opresiunea nazistă. The Collection – devine o călătorie în timp, în care lumea răvășită de cruzimile războiului încearcă să depășească orice neajunsuri. La finele Războiului, departe de înfrângeri și pierderi materiale, regăsim o Franță hotărâtă să cucerească din nou lumea prin farmec și frumusețe. Guvernul tinerei Republici (a Patra Republică Franceză) caută să readucă moda franțuzească/à la française pe cele mai înalte trepte ale creației, în felul acesta insuflând optimism locuitorilor din Hexagon.

În fruntea casei de modă/‘Casa Sabine’ se află ambițiosul și charismaticul Paul Sabine, căsătorit cu americanca Helen. În fapt, el este „secundul” deoarece adevăratul geniu al familiei este impetuosul lui frate, Claude. Cei doi îi sunt subordonați lui Yvette – omniprezenta lor mamă. Departe de a-și armoniza relațiile, oportunitatea oferită lui Sabine pune în pericol pactul familial și amenință cu ruinarea visurilor atât ale lor, cât și pe cele ale colaboratorilor (artizanii din atelier, vânzătoarele, manechinele). În loc să-i ajute pe oameni să uite mai repede trecutul întunecat, perspectiva unui „viitor glorios” alimentează secrete, trădări și rivalități în interiorul   și în jurul casei de modă. Paul trebuie să facă față neajunsurilor din propria familie: are o soție care provine dintr-o familie înstărită și care le oferă sprijin în vremurile de austeritate, dar are și un frate talentat, deși e introvertit, spre mizantrop, și homosexual. Claude e, de fapt, cel cu talentul artistic. Trecând peste clișeul creator de modă=gay, găsim și obstacolele ivite din acțiunile unei mame „ultracunoscătoare” (posibil alt clișeu), secretele soției, dar, cel mai periculos pare a fi mediul concurențial: industria modei. Claude suferise în urma multor traume (un jaf al unui iubit dispărut brusc, își dorea mai multă recunoaștere în sânul familiei), iar comportamentul său aproape antisocial nu îl ajută defel. Intriga se ițește pe mai multe paliere: în paralel cu dramele acestora, se derulează cea a Ninei, tânăra nevoită să își caute fiul născut dintr-o relație nelegitimă (copilul fusese dat în adopție). Fondul general sugerează rigiditatea și opacitatea unei societăți abia scăpate de sub presiunea ororilor  războiului. Un suflu de prospețime îl aduce tânărul și talentatul Billy Novak, un fotograf american care este angajat de familia Sabine. Acesta e plin de inspirație și se îndrăgostește de Nina, croitoreasa devenită manechin/model. Pe lângă acțiunile acestora și ale altor angajați din ‘Casa Sabine’, domnește o stare generală de neliniște (zorii Războiului Rece, precum și vânătoarea foștilor colaboratori naziști).

Pe fundalul unei țări divizate, a unui Paris plin de animozități, ar putea ‘Casa Sabine’ să înlăture și din interiorul ei rivalitățile? Ar putea, cu adevărat, prospețimea să triumfe într-o lume aflată încă în haos? Serialul mizează pe dorința spectatorilor de a căuta firul printre jocurile de lumini și de umbre, în aflarea acelei triste înaripri (necesară după orice dezamăgire). Bunăoară, Marea Istorie interferează cu mica istorie, iar acea ‘pasăre Phoenix’/speranța sălășluiește în fiecare dintre spectatorii  dornici să descopere secretele acestei elegante serii.

***

Regia: Dan Zeff și Dearbhla Walsh

Producător: Oliver Goldstick

Muzica: Dominik Scherrer

Imaginea: Philip Kloss

Costumele: Chattoune

Decorurile: Carly Adey

Distribuția:

Richard Coyle – Paul Sabine

Tom Riley – Claude Sabine

Mamie Gummer – Helen Sabine

Frances de la Tour – Yvette

Jenna Thiam – Nina

Max Deacon – Billy Novak

Alix Poisson –  Charlotte

Durata unui episod: 52-60 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cum să renaști printre falduri – The Collection

Scris de pe iulie 26, 2020 în Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

O subtilă geografie amoroasă – L’Autre Continent

La ce te poți aștepta de la un spirit liber (atât în suflet, cât și în trup) care și-a ales să se călăuzească în viață după deviza:“Carpe diem !”(Trăiește clipa !) ? “Dragostea fără limite” ar putea fi un (posibil) răspuns. O femeie îndrăgostită nebunește refuză să-și vadă iubitul în comă. Sinistru? Nu și când un cineast abil știe să evite panta melodramatică.

Așadar, regăsim în L’Autre Continent o scriitoare, aspirantă la succes, care plănuiește să își definitiveze romanul (încă în lucru) îndr-un cadru special, un fel de ‘Territory of Love’. Pelicula nu are nimic de-a face cu celebrul basm «Frumoasa din Pădurea adormită», iar prințesa nu îl sărută pe tânăr ca să îl smulgă din comă. Filmul este unic prin abordarea părții medicale, o viziune care  să îl țină departe de rezultatele rigide. Bunăoară, cineastul francez Romain Cogitore a ales să își convingă spectatorii că măreția iubirii nu ține de granițe și a turnat, alături de cei doi interpreți din rolurile principale, o pasionantă poveste, într-un cadru idilic. Déborah François și Paul Hamy l-au susținut, achitându-se cu brio chiar și de replicile rostite în mandarină (limba vorbită în Taiwan). Coproducția franco-taiwaneză a beneficiat de suportul autorităților din statele insulare din Asia de Est.

Pelicula se deschide cu plecarea eroinei, Maria (Déborah François), din Paris către celălalt capăt al lumii, Kaohsiung, unde visa să își desăvârșească lucrarea. Vedem o tânără poliglotă, plină de viață, care schimbă tot felul de ‘iubiri’, apoi lucrând ca ghid pentru niște turiști olandezi. Trentagenara, rebelă și nerăbdătoare, părăsise Franța îndreptându-se către Taiwan. Tânăra, care vorbește fluent cinci limbi străine, e dornică să termine un roman cu fason de veacul ala XIX-lea, căutând un loc special. De cealaltă parte, Olivier (Paul Hamy), care are aceeași vârstă cu cea a Mariei, este încet, timid și vorbește… paisprezece limbi. Cei doi se întâlnesc în Taipei și se îndrăgostesc. Pe cât de exuberantă este ea, pe atât de timid și de pudic este el. Ea insistă, el cedează. Complementari (ea: extrovertită, el: introvertit), ambii se lansează pe orbita dragostei. Tânărul va învăța, alături de Maria, un nou limbaj: al iubirii fără limite. Apoi, brusc, totul este dat peste cap. Povestea lor poate fi cea a iubirii incredibile,  a granițelor între care lucrurile    încep să se destrame, mai puțin limitele Mariei.

După o deschidere plină de vivacitate și poezie, povestea de pe ecran devine o narațiune cvasi-biologică, cu accente profund melodramatice, despre ravagiile bolii în viața unui cuplu. Lungmetrajul a fost conceput în trei părți. Cea dintâi e și cea mai reușită, este cea care evocă întâlnirea din Taiwan. Tonul este lejer, delicat, aproape poetic, iar imaginea pare impecabilă.

Cea de-a doua parte anunță zorii maladiei, iar ultima parte descrie reconstrucția amoroasă.     Cele trei acte se leagă, (aproape) distinct, ca într-o piesă de teatru în care e vorba despre trei   cadre temporale diferite din viața unui cuplu tânăr. Prin urmare, povestea intră pe o pantă descendentă, după ce Maria suferă o întrerupere de sarcină, iar Olivier fusese diagnosticat cu o formă rară de leucemie. Atins de această cumplită maladie, bărbatul are nevoie de o internare urgentă la Strasbourg. În loc să plece în călătoria pentru documentare, Maria și iubitul ei se întorc în Europa, unde Olivier va începe ședințele de radioterapie. Ambițiile literare ale femeii vor superi modificări, pentru că ea este preocupată doar de iubitul ei, devenit din ce în ce mai slab. Spectatorul e nevoit să ia contact cu perdele care separă camerele sterile și să vadă aparatură medicală de înaltă tehnologie, dar și multă știință medicală. Încet-încet, Maria va ajunge doar umbra tinerei ambițioase de odinioară. E destul de greu să nu te îndoiești că o femeie, așa cum era Maria, și-ar abandona propriile ambiții pentru devotamentul neclintit.

Aici, intervine «chimia iubirii». Un savant profesor a propus includerea, în tratamentul lui Olivier, dragostei. Dacă la început erau amândoi angajați (emoțional și fizic) să cucerească noi teritorii fizice, apoi, totul se va reduce la supraviețuire. Când bărbatul se zbate în comă, doar forța iubirii Mariei îl mai poate smulge, dar problemele nu se termină aici.

Aparatul de filmare (Imaginea:Thomas Ozoux) reușește să transmită, în mod eficient, stările fizice și emoționale fluctuante ale personajelor. Între timp, montajul subtil și dimanic (Florence Vassault & Romain Cogitore) ajută la creșterea tensiunii, mai ales când filmul alunecă încet spre melodramă (boli terminale). Pentru că dialogurile nu sunt mereu veridice, iar drama nu convinge de-a dreptul, totuși, interpretarea actoricească ajută mult. Sinceritatea cu care cei doi artiști redau ravagiile unei leziuni cerebrale nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Departe de realitățile strict medicale, totul e pus în seama forței iubirii. Privirea cineastului e plină de perspicacitate. Filmul e înțesat de portrete, cu interioare (de apartament), ici-colo, găsim și-un clișeu exotic, ce conferă transcendență. Totul devine un exercițiu de stil, un eseu cinematografic, cu multă încărcătură emoțională, plină de o stranie grație. Romain Cogitore a deturnat codurile acestei «Love Story» în oglindă, care se derulează între Taiwan și Alsacia, și a menținut cu dibăcie balanța dintre realitate și vis, dintre fantezie și îndrăzneală, jucându-se cu nuanțele. Oniric, melancolic, L’Autre Continent face o grațioasă echilibristică pe panta periculoasă a melodramei și ne livrează o dramă intimistă plină de pathos și de culoare.

Regia: Romain Cogitore

Scenariul: Romain Cogitore

Decorurile: David Faivre și Huei-li Liao

Costumele: Morgane Lambert

Imaginea: Thomas Ozoux

Montajul: Florent Vassault și Romain Cogitore

Muzica: Mathieu Lamboley

Distribuția:

Déborah François – Maria

Paul Hamy – Olivier

Vincent Perez – profesorul Deglacière

Aviis Zhong – profesorul Chen

Durata: 90 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O subtilă geografie amoroasă – L’Autre Continent

Scris de pe aprilie 6, 2020 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Melodramă

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Mereu, ura…- Les Misérables

În ultimii ani, ne-am obișnuit să asimilăm Franța cu imaginile pline de revolte, violență și incendii. Așa că nu a mai mirat pe nimeni o întâlnire între Victor Hugo și Spike Lee, un veritabil film-șoc, fără nicio concesie. Așa ar putea fi rezumată recenta peliculă Les Misérables. Bunăoară, primul film al regizorului, scenaristului și actorului Ladj Ly are la bază scurtmetrajul cu același titlu nominalizat la premiile César (în 2018), la rândul lui inspirat din povești reale din periferiile capitalei franceze. De altfel, filmul, premiat de juriul de la Festivalul de Film de la Cannes (2019), se află acum și în cursa pentru un premiu Oscar, la secțiunea ‘Cel mai bun film într-o limbă străină’, ceremonie ce va ave aloc în februarie 2020, la Los Angeles.

Les Misérables (2019) este un film complex, care nu poate fi redus, simplist, în termeni ce țin de senzațional, chiar dacă treatează probleme din zona violențelor dintre forțele de ordine și populația din zonele rău famate. Ladj Ly cunoaște îndeaproape zona Montfermeil (‘La cité des Bosquets’), deoarece a crescut acolo și a realizat mai multe documentare, printre care și impresionantul «365 jours à Clichy-Montfermeil», în care ilustra viața din zonele sărace ale Franței metropolitane, căutând mărci de identitate, pentru a construi un viitor pașnic. Prin urmare, apropierea de filmul documentar este evidentă în cazul peliculei Les Misérables.

Așadar, Stephane (Damien Bonnard), proaspăt mutat din Cherbourg, se alătură brigăzii anti-criminalitate/ BAC (Brigade Anti-Criminalité) din Montfermeil, într-un cartier de la periferia Parisului, locul unde se petrecea, de altfel, și acțiunea romanului Mizerabilii  scris de Victor Hugo. Făcând echipă cu Chris  (Alexis Manenti) și Gwada (Djibril Didier Zonga), colegii săi mult mai experimentați, Stephane descoperă, rapid, tensiunile dintre diferitele bande care domină cartierul.Deschiderea filmului amintește de  axioma: «fiecare are motivele sale», așadar punctul de vedere al cineastului e unul bine nuanțat. Când o operațiune de arestare scapă de sub control, o dronă filmează toate mișcările pe care le fac polițiștii.

Filmul deconstruiește permanent acțiunea, un tir de arme de foc/flashball asupra unui copil, apoi – printr-o suită de cercuri concentrice – din orizontul ficțiunii -, se pefigurează organizarea politică stratificată. Totul pornește de la (o aparentă) cronică realistă din cotidian, un furt, dar cu scopul de a o circumscrie într-un teritoriu al lumii politice. Prin urmare, un polițist bun a fost transferat în suburbii. Va trebui să deschidă bine ochii și să se obișnuiască cu situațiile din acel Montfermeil în care ‘toată lumea cunoaște pe toată lumea’ și nimeni nu se poartă cu mănuși. Aici, schimburile de replici sunt codificate, iar adolescentele fumează un joint chiar în stația de autobuz.

La astfel de situații, am putea găsi un model asemănător pentru acest gen de peliculă în The Wire de David Simon sau în La Haine de Mathieu Kassovitz (care a obținut, în 1995, Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Cannes). Cineastul francez descrie, cu un lirism surd, mediul parizian corupt și-i prezintă pe diferiții săi protagoniști sub aparența unei păci sociale. Dar cu ce preț? „Partea cea mai rea este că nu-i pasă nimănui”, – mărturisește Le Maire, un personaj ce aduce cu «Nașul». Realismul din acest film ar trebui să trezească mai multe reacții, să-i pună pe mai mulți pe gânduri. Copiii aflați permanent între teama de a nu fi surprinși de armele de foc și sfaturile imamilor sunt, de fapt, niște ‘pui de lei’ ai republicii care-i crește, nu ai vreunui califat.

Scenariul nu e, nici pe departe, o dantelărie, și îl conturează bine pe Chris, pătrându-l pe gentilul Stephane până la confruntarea finală (referința către Spike Lee/Do the Thing Right, dar și spre City of God de Fernando Meirelles &Katia Lundi). Paradoxal sau nu, în acest film, regăsm eșecul integrării, astfel, vedem o grămadă de copii dornici să se alăture mulțimii de suporteri ai echipei de fotbal, slobozind cu forță «La Marseillaise». Subtil, în mijlocul acestei verve republicane, regizorul strecoară imaginea unui tânăr care flutură drapelul algerian.

În timp, fracturile s-au agravat, tinerii nu mai trăiesc în  comunități interculturale, ci se aliază unor grupări radicale, indiferent dacă sunt de partea municipalității, de cea religioasă sau din zona delincvenței. Limitele legii sunt trecute în mod constant, iar în spatele fețelor acestor copii se ascunde frica, lipsa de repere și mânia. Evident, ne vine în minte/memorie estetica din La Haine a lui Kassovitz. Acum, totul s-a modificat; tinerii convertiți încearcă să ia locul familiilor și să atragă tinerii către ideologia lor. Prostituția și traficul de droguri sunt reale flageluri. Pe deasupra, discriminarea continuă să izbească din plin tinerii. Nimeni nu poate rămâne indiferent la un astfel de film.

Ca și opera din romantism, a lui Victor Hugo, Les Misérables, ediția 2019, indică starea de abandon general, în care vituțile educaționale au cedat locul haosului. Tușele sunt groase, exagerările justificate, întrucât filmul este unul dens, asumat controverselor, în descendența imaginarul hugolian. Les Misérables nu este un pamflet, ci o invitație la reflecție. Departe de fantezie, de speculații, rămâne un alarmant inventar al urii, iar privirea lucidă a lui Ladj Ly are forța unei observații brute, nefiltrate, dar necesare.

***

Regia: Ladj Ly

Scenariul: Ladj Ly, Giordano Gederlini, Alexis Manenti

Imaginea : Julien Poupard

Decorurile: Karim Lagati

Costumele : Marine Galliano

Sunetul: Arnaud Lavaleix, Matthieu Autin, Jérôme Gonthier, Marco Casanova

Montajul: Flora Volpelière, Karim Lagati

Muzica: Pink Noise

Distribuția:

Damien Bonnard – Stéphane /Pento

Alexis Manenti – Chris

Djebril Didier Zonga – Gwada

Issa Perica – Issa

Al-Hassan Ly – Buzz

Steve Tientcheu – Le Maire

Almany Kanoute – Salah

Durata: 103 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Mereu, ura…- Les Misérables

Scris de pe ianuarie 14, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Matrioșca lui Besson – Anna

“Pardon, dar n-am mai văzut filmul ăsta?” – s-ar putea interoga unii dintre spectatorii care îi urmăresc filmografia lui Luc Besson. Cineastul s-ar putea apăra, parafrazându-l pe Hitchcock: “Auto-plagiatul înseamnă stil”.

Cam așa s-ar putea iniția o discuție despre recenta peliculă, Anna,  semnată de Luc Besson. Argumentele sunt destul de numeroase – noua eroină se numește Anna, nu Nikita, nu lucrează pentru “franțuji”, ci pentru fosta Uniune Sovietică (acțiunea se derulează între 1985-1990), agenții de legătură sunt din sfera KGB sau CIA, cea care o inițiază pe orfelină în „ritul de trecere” spre maturizarea profesională nu mai este Jeanne Moreau, ci inegalabila Helen Mirren.

Desigur, scenariul este deconstruit, uzând din belșug de flashback-uri, dar și de flash-forward, în concordanță cu stilizarea din titlu – ANИA, dar amprenta stilistică e aceeași. Bunăoară, lungmetrajul din 2019 poate fi lesne considerat o versiunea contemporană,  un remake al filmului-cult Nikita, trecând apoi și prin alte producții – Léon: The Professional, The Fifth Element sau Lucy. Pelicula de două ore devine cursă electrizantă, cu ritm incredibil  și cu o explozivă acțiune. Anna/ANИA o aduce în rolul principal pe actrița & top-modelul Sasha Luss, alături de o distribuție impresionantă din care fac parte Helen Mirren, Cillian Murphy și Luke Evans.

Cu puternice filiații în Red Sparow (Francis Lawrence), și aici o fată fragilă, orfană și depresivă, este stereotipul preferat pentru a fi un spion (rus) de succes. Cumplitul incipit, plasat în Moscova anului 1985, indică regulile jocului: cinci spioni americani sunt capturați, iar capetele lor tăiate sunt trimise lui Lenny Miller, contactul din partea CIA de peste ocean. Prin urmare, setea de răzbunare a sovieticilor e mare. Apoi, acțiunea se mută în 1990, când un agent în căutare de modele descoperă un diamant în stare pură: gracila Anna; are un fizic perfect și aerul acela pe care Luc Besson l-a identificat cu mult timp în urmă la (ucraineanca) Milla Jovovich.

Ca și în cazul celorlalte eroine preferate ale lui Besson și Anna e un straniu cumul de forță și fragilitate/vulnerabilitate. În plină mișcare #metoo, actuala eroină, deși nu pare să depășească 50 de kg, doboară cu ușurință veritabili „urși” moscoviți de peste suta de kilograme. “Ritul de trecere” spre maturizare se realizează sub directa coordonare a venerabilei Olga (Helen Mirren), când, în mai puțin de zece minute, lichidează o adunătură de bătăuși reuniți într-un restaurant de tip Carul cu Bere din București, validând stereotipul cinematografic «femme fatale badass». Modesta vânzătoare de păpuși dintr-o piață gri poate fi și un criminal înnăscut, și un top model  de succes. Ea însăși folosește adesea metafora păpușilor Matrioșka pentru a sublinia forța femeiască latentă. Odată recrutată de o agenţie guvernamentală şi transformată într-o “maşină de ucis”, Anna devine arma secretă a celor din KGB. Aflată mereu în cursa contracronometru cu țintele stabilite de alții, Anna se descurcă mereu singură, deși pare susținută de agenție.

Frumoasa belicoasă ajunge și într-un veritabil puzzle emoțional. Pe de-o parte, îl îndrăgește pe atrăgătorul agent KGB-ist Alex Tchenkov (Luke Evans, în cea mai bună formă), care o introduce pe Anna în agenție și care are un interes sincer să o promoveze într-un program în care ea poate supraviețui sau nu, pe de altă parte e Miller (carismaticul Cillian Murphy), care o surprinde pe Anna în flagrant și o întoarce împotriva propriei ei țări. Ambii bărbați o doresc pe Anna. Sub oblăduirea sovieticilor, Anna trece de la un avatar la altul și își îndeplinește cu brio toate sarcinile, mutând piesele/țintele ca într-o uriașă tablă de șah (imaginea alb-negru cu micuța Anna, fiică de ofițer sovietic). Deși viața ei e un carusel, Anna, ca și Nikita sau Liloo, visează la o viață tihnită, în libertate. De la un anumit punct, acest thriller feminin îi oferă șansa eroinei să se transforme din manipulată în manipulatoare. Bărbaților le rămâne doar duelul armat și… oftatul.


Încă o dată, Luc Besson demonstrează că în ultima perioadă e mai mult preocupat de tehnică decât de psihologia personajelor. Motivat mai mult de marketing (“încăsările vorbesc”), livrează un veritabil cocktail de energie, scene de luptă „în coregrafie”, muzică electrizantă perfect acordată cu imaginile: ecran larg (scope), încadraturi la milimetru, luminile la foton (mai ales cele din Paris/ Tour Eiffel, alternanța antitetică Vest-Est). Parcă desprinsă din jocurile video, purtând zeci de ținute una mai colorată decât cealaltă, Anna apare ba în frumoase coregrafii de luptă à la Kill Bill, ba în ședințe foto; întotdeauna este deasupra bărbaților!

Sunt destul de evidente trimiterile către mișcarea #metoo, în cazul acelor prelungite și obositoare #photoshooting (unde, fotografii sunt mereu ocupați, enervanți, libidinoși sau gay, iar fetele stau ca la târgul de animale domestice). Ba cu basma de țărancă, ba cu peruci divers colorate, Anna plătește polițe și nu uită de statutul vulnerabil al “păpușilor vii” din acest imens labirint spațio-temporal. Besson nu uită niciodată  să-și țină spectatorul aproape și aplică, repetitiv, acele du-te-vino! (flashback & flashforward) lămuritoare. În această povestire cinematografică, Războiul Rece și războiul sexelor se întrepătrund, pe motivul faimoasei Matrioșka («It’s a woman inside a woman / În interior, e mereu tot o femeie»). Dacă în Valérian et la Cité des mille planètes, Edenul proiectat de Besson care făcea racordul cu artificialul din spațiul virtual, nici aici nu uită de obsesia pentru paradiziac; de astă-dată, Anna e în Hawaii, dar alături de o altă femeie/Maud (concesie #metoo?).

Forțată sau nu, această reverență în fața feminității (stilizate) nu poate decât să aducă surâsul pe chipul spectatorilor care-au urmărit cu sufletul la gură fiecare mișcare a fascinantei Anna.

Regia: Luc Besson

Scenariul: Luc Besson

Imaginea: Thierry Arbogast

Decorurile: Stéphane Robuchon, Gilles Boillot

Costumele: Olivier Bériot

Montajul: Julien Rey

Muzica: Eric Serra

Distribuția:

Sasha Luss – Anna

Helen Mirren – Olga

Luke Evans – Alex Tchenkov

Cillian Murphy – Lenny Miller

Lea Abova – Maud

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Matrioșca lui Besson – Anna

Scris de pe noiembrie 19, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Mai există șansa ca un tânăr din zilele noastre, provenit dintr-un mediu defavorizant, să izbutească în viață, depășind barierele sociale? Greu de crezut, dar nu imposibil. Chiar dacă   pare că flirtează cu documentarul, lungmetrajul Les Grands Esprits, realizat de Olivier Ayache-Vidal, propune o interesantă reflecție asupra pedagogiei aplicate elevilor dificili.

Nu lipsesc clișeele nici în cazul acestei pelicule prezentate în premieră la Festivalul de Film Francofon din Angoulême, dar imaginea justă a unui sistem școlar nu s-ar fi putut altfel realiza. Filmul aduce în prim-plan aventurile profesorului François Foucault (Denis Podalydès) și ale junelui Seydou (Abdoulaye Diallo, formidabil), un elev refractar la tot ce înseamnă autoritate. Așadar, François e un profesor de literatură la unul dintre cele mai importante licee din Franța. După o remarcă nepotrivită, făcută la o petrecere, briliantul dascăl e obligat să accepte un post într-o școală de la periferia Parisului. Dacă de la Sorbona până la Courneuve, traseul înseamnă doar douăzeci și cinci de minute cu metroul, distanța socioculturală se va măsura în ani-lumină. Prin urmare, François Foucault se pregătește pentru tot ce este mai rău. Perorația despre necesitatea de a expedia în suburbii profesori experimentați, de calibru, i-a schimbat direcția lui François Foucault: de la Henri IV spre liceul Barbara de Stains. Misiunea care i-a revenit a fost cea de a “îmblânzi” spirtele rebele care populau acel mediu educațional, de la periferia Parisului.

Interpretarea lui Denis Podalydès, actorul care l-a întrupat pe Nicolas Sarkozy, în 2011, în pelicula La Conquête, a stârnit interesul multor spectatori. Scenariul e previzibil, dar maniera  de abordare și interpretările ultranuanțate îl scot din zona locurilor comune. Spiritualul om de litere nu e ocolit de neplăceri; mai întâi în rândul colegilor, mai ales cu cel de matematică, apoi, printre adolescenții lipsiți total de interes pentru actul educativ. Totuși, un spirit fin nu poate fi lesne doborât. Așa se face că metodele inițiate de profesorul Foucault încep să dea roade. Puștii toropiți de plictis se lasă captivați de literele lui Victor Hugo. Grație subtilității acestui profesor, aparent rigid, talentele ascunse ies la iveală.

Pornind analiza literară de la faptul divers care-a condus autorul/scriitorul la celebra ficțiune- romanul Les Misérables – dascălul trezește interesul elevilor pentru lectura literară. E clasica poveste a profesorului cu har. Analiza lucidă a spiritualului profesor a împiedicat resemnarea unora dintre învățăcei. Tactul pedagogic funcționază perfect, iar principiile pedagogice sunt adaptate pentru elevii din suburbia pariziană. Prin urmare, expunerile elevilor se rezumă la participarea lor activă, reală, chiar dacă standardele sunt menținute doar la nivelul mediu (înțelegere, fără multă analiză critică). Toate actele didactice aplicate exprimau o profundă înțelege și o perfectă adecvare la mediu. Din păcate, corpul profesoral nu primește cu entuziasm astfel de inițiative și nici elevii săi nu sunt tocmai “uși de biserică”. Un spirit de glumă (mult prea rafinat pentru puterea de înțelegere a unui adolescent semi-primitiv) îl aruncă pe bietul profesor-diriginte într-o adevărată cursă.

“Elevul-problemă” Seydou se ascunde – sub patul lui Ludovic al XVI-lea – împreună cu Maya, colega sa, la Versailles, pentru a-și face un selfie, în timpul unei excursii școlare inițiate de François Foucault și simpatica sa colegă, Chloé. Speranța bravului profesor de-a înălța spiritele mai puțin alese s-a prăbușit odată cu exmatricularea elevului de origine africană. Totuși, titlul ne amintește că avem de-a face cu un “feel good movie”, iar micile tensiuni vor fi depășite. Din această poveste, se desprinde cu claritate accentul apăsat pentru noțiuni importante: disciplină și pedagogie. Superioritatea profesorului este evidentă, iar Denis Podalydès găsește mereu tonul just în mediul multietnic al adolescenților, preponderent de origine africană.

Pelicula alimentează entuziasmul acelor profesori care nu se lasă copleșiți de un (veșnic) sistem bolnav și stârnește interesul tinerilor care nu așteaptă doar stereotipii hollywoodiene. Școala mai poate reprezenta, în viziunea realizatorului, un ascensor social. Mica și turbulenta comunitate de la Saint-Denis devine atașantă, iar incursiunea într-o astfel de școală pare chiar agreabilă. Autenticitatea e la    ea acasă fiindcă Olivier Ayache-Vidal a ales să turneze chiar cu elevii acelui colegiu pentru a conferi o notă de realism întregii povești. Dacă a recreat condițiile de curs, la fel a procedat și    în cazul cancelariei, populate cu aceleași ființe măcinate de frustrări și de invidii profesionale. Cercurile închise se regăsesc în toate taberele descrise. Cineastul nu s-a rezumat să prezinte doar un mediu sufocant, ci a deschis larg porțile spre cultură, văzută și în acest caz precum o șansă de salvare. Bunăoară, spectatorii vor avea prilejul să vadă (și) imagini surprinse în Place de la Concorde, Place de la Madeleine, Place de l’Opéra sau Versailles. Coloana sonoră împletește muzicalitatea lui Peer Gynt de Grieg cu Hipster Shakes (Black Pistol Fire) armonizându-le.

Exigentul profesor, dar plin de înțelegere omenească, găsește calea potrivită către inimile unor tineri mult prea ancorați în materialitate și le oferă lecția optimismului pedagogic. Bineînțeles, putem da vina pe scenarist pentru aspectul antropologic al filmului, într-o realitate ultracunoscută de mai toți francezii. Cu toate acestea, sentimentele bune devin “pâinea noastră zilnică”, în astfel de vremuri. Duioasa complicitate dintre profesorul distins și elevul rebel produce emoții vii și acordă șanse multiple înțelegerii; se întâlniseră, practic, două solitudini. Balsamul emoțional face bine, uneori, cinismului ambiental. Pirueta scenaristică din final aduce necesara notă de umor și ne confirmă că învățământul de tip aristocratic și educația democratică nu se întâlnesc decât dacă există voință din ambele sensuri.

Les Grands Esprits

Regia: Olivier Ayache-Vidal
Scenariul: Olivier Ayache-Vidal
Imaginea: David Cailley
Muzica: Florian Cornet et Gadou Naudin
Montajul: Alexis Mallard
Decorurile: Angelo Zamparutti
Costumele: Julie Brones
Distribuția:
Denis Podalydès: François Foucault
Abdoulaye Diallo: Seydou
Tabono Tandia: Maya
Pauline Huruguen: Chloé, colega lui François
Alexis Moncorgé: Gaspard, soțul lui Chloé
Charles Templon: Sébastien
Léa Drucker: Caroline, sora lui François
Zineb Triki: Agathe
Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Scris de pe octombrie 30, 2019 în Cinema, Cultură, Cărți de colecție, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete: , , , , , ,

“Un bărbat și o femeie”, cel mai vizionat film de pe planetă

Chabadabada”– așa se auzea pe vremea când lumea cinefililor nu era inundată de filmele americane, iar mai toată lumea fredona acest refren. Așadar, într-o duminică seara, un bărbat și o femeie se întâlnesc – din întâmplare – la școala unde învață copiii lor. Încep să se cunoască și află că amândoi sunt văduvi. Niciunul nu se grăbește să dezvăluie detalii personale, dar devin prieteni și se apropie tot mai mult. Ea îi spune că nu poate avea un iubit, pentru că amintirea soțului ei este în continuare foarte puternică. Cu siguranță, cinefilii și-au amintit de pelicula «Un homme et une femme» din 1966.

Paris, 6 nov 2016. Anouk Aimée, 84 ani & Jean-Louis Trintignant, 86 ani © BESTIMAGE/ COADIC GUIREC

Nostalgie: La mai bine de 50 de ani de la premiera filmului “Un homme et une femme” de Claude Lelouch, putem admira și versiunea restaurată. Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie poate duce adesea la schimbări, iar în 2019 putem beneficia de întâlnirea cu monștrii sacri ai cinema-ului franțuzesc.

În cochetul salon al marelui hotel parizian din Montmartre, în noiembrie 2016, puteam regăsi laolaltă personajele legendare, întrupate de seniorii Jean-Louis Trintignant, 86 ani, Anouk Aimée, 84 ani și Claude Lelouch, 79 ani. Cele trei chipuri rămase vii în memoria colectivă, datorită peliculei “Un homme et une femme” (data premierei 1966) vor dăinui pentru posteritate, mai ales că filmul a fost unul dintre cele mai vizionate de pe planetă.

Hollywood-ul cucerit: Această întâlnire dintre Anne Gauthier (Anouk Aimée), văduva unui cascador și Jean-Louis Duroc (Jean-Louis Trintignant) un pilot de curse auto/Formula 1, a cărui soție s-a sinucis, a reprezentat miraculoasa aventură a unui tânăr cineast, Claude Lelouch, care până la acea vreme nu “dăduse vreo lovitură”. Totuși, din acea zi, lucrurile au prins altă turnură, așa încât mai mult de patru milioane de spectatori s-au înghesuit în sălile de cinema. Așa se face că un film cu buget redus a fost răsplătit în anul imediat următor premierei cu Globul de Aur pentru “Cel mai bun film străin” și cel pentru “Cea mai bună Actriță”, asortat și cu o nominalizare la premiul Oscar pentru Anouk Aimée și cu un binemeritat Oscar pentru “Cel mai bun film străin”.

Anouk Aimée & Jean-Louis Trintignant în « Un homme et une femme » 1966 © BESTIMAGE/ COADIC GUIREC

Perfecțiune: Cincizeci de ani mai târziu, “Un homme et une femme” apare într-o versiune restaurată în mai bine de 150 de cinematografe. “Este somptuos”, exclamă Anouk. “Planurile au o frumusețe deosebită ! E ca și cum ai atinge apa”. Continuă și Jean-Louis: “A fost un film făcut cu mijloace modeste, dar care nu lăsa senzația de sărăcie a mijloacelor, fiindcă în el descopereai altceva. Acum, el reprezintă perfecțiunea”.

Boala iubirii: Anouk l-a întâlnit, la filmări, pe compozitorul Pierre Barouh, autor al faimosului “Badabadada”. Acesta a fost unul dintre cei trei soți ai actriței. “Multă lume mi-a spus că acest film le-a schimbat viața”, mărturisește Jean-Louis. Anouk chiar povestește anecdota unui spectator care a cerut-o în căsătorie pe femeia care îl însoțea la film. Claude are grijă să completeze: “Acest film a redat oamenilor pofta de-a iubi”.

O apariție: În 1965, cineastul era într-un moment dificil; proiecția de la “Grands Moments” fusese un dezastru. “Producătorul meu, Pierre Bromberger, fusese explicit: E o catastrofă, nimeni nu iubește filmul, nimeni nu vrea să îl distribuie. Atunci, m-am urcat în mașină cu chef de-a avea un accident”. A rulat până la mare, a adormit. Când soarele răsărea, o femeie mergea, în zare, de-a lungul plajei, însoțită de un copil și de un câine. Silueta acestei femei era magică. M-am întrebat ce face acolo. Și punându-mi această întrebare am găsit toate răspunsurile”. Și această poveste de iubire.

Lumina iernii: Contactat de Barouh, Jean-Louis, care se afla în plină ascensiune profesională, acceptă să realizeze filmul. La întrebarea formulată de Lelouch: “Ce tip de femeie crezi că ar trebui să ții în brațe?”, actorul a răspuns: “Anouk Aimée”. Actrița turna, în acea perioadă, alături de Fellini. “Un clarvăzător mi-a spus că voi turna alături de un tânăr regizor, în străinătate. Evident, eram în Italia!”. Filmările au avut loc iarna, în Deauville. “Filmăm mai bine iubirea în timpul iernii”, declară înfocat Lelouch. “În lunile noiembrie și decembrie, sunt cele mai frumoase lumini din timpul anului. Aristocrația luminii!”. Anouk își făcea micile ei capricii. De exemplu, a refuzat să urce pe barcă. Râde. La fel au făcut și cei doi tovarăși ai săi. “Îmi era frică de mașină, îmi era frică de barcă, îmi era frică de cal, îmi era frică de toate, dar executam totul!”.

Citiţi şi Ziua în care Alain Delon a părăsit-o pe Romy Schneider

Medicul devine pilot: Lelouch le povestise despre scenariu în felul său. Cincizeci de ani mai târziu, Anouk se întoarce către el. “Am fost la Jean-Louis și ai făcut toate rolurile. Așa ne-ai sedus”. Claude a zâmbit. “Știi, îl tempera pe Jean-Louis, Claude nu oferă un scenariu actorilor săi. El spune doar ce vrea. De fapt, este un mare mincinos”. Câteva zile mai târziu, Trintignant a propus o schimbare fundamentală a scenariului. De la medicul care se afla în poveste, el a sugerat ca personajul său să fie un pilot auto. “Da”, confirmă actorul cu suspiciunea unui pui de malițioasă mândrie. Am crezut că există ceva foarte trupesc în această poveste de dragoste. Lelouch l-a tăiat însă entuziasmul. “Îți amintești? Ne-am dus cu o mașină! Am făcut raliul Monte-Carlo de-adevăratelea!”. Încă îi mai amuză amintirea și par doi copii.

De neuitat: “Un homme et une femme”/ “Un bărbat și o femeie” le-a schimbat viața. “Pentru o lungă perioadă de vreme, cu fiecare film care mi-a fost oferit, am crezut că voi face un nou Un homme et une femme, zâmbește sincer Trintignant. Atât Trintignant, cât și Claude consideră că acest film a deschis ușile libertății timp de cincizeci de ani. Toți trei recunosc: “După el (Un homme et une femme n.n), pentru noi, totul s-a schimbat”.

Traducere și adaptare după articolul “Un homme et une femme: souvenirs souvenirs avec l’équipe du film, publicat în Le Parisien

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la “Un bărbat și o femeie”, cel mai vizionat film de pe planetă

Scris de pe octombrie 3, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Mădălina DumitracheNăstrușnică ideea de a prezenta patrimoniul cultural, precum și savoarea gastronomică franțuzească, prin intermediul unei idile de tip road-movie, de vară… târzie. Realizatoarea Eleanor Coppola (soția celebrului Francis Ford Coppola și mama talentatei Sofia Coppola) se apropie, în Paris Can Wait, de avuțiile culinar-culturale de pe ruta Cannes-Paris, în compania fermecătorului duet: Anne (Diane Lane) și Jacques (Arnaud Viard). Pelicula urmărește povestea unei femei bogate/Anne, soția unui producător de la Hollywood, care ajunge într-o neașteptată excursie în Franța, alături de partenerul de afaceri al soțului workaholic, redescoperind, astfel, pofta de viață. Șarmul radiosului franțuz, Arnaud Viard, și delicatețea americancei Diane Lane susțin cheful de viață, chiar dacă nu se mai află la prima junețe și nici nu trebuie să fenteze prea mult clișeele unei comedii romantice.

1.paris can wait

Bunăoară, nu ne miră faptul că soțul lui Anne, Michael, un important producător de film, este chemat – brusc – la Budapesta pentru afaceri. Deși plănuiseră de mult să petreacă mai mult timp în Franța, Michael (interpretat de nimeni altul decât celebrul „mascul alfa” Alec Baldwin) se vede nevoit să acorde atenție altor chestiuni. Nimic mai potrivit pentru introducerea în scenă a celui de-„al treilea element” – Jacques, asociatul lui Michael, un francez jovial, care se oferă să o conducă pe Anne direct la Paris pentru a aștepta sosirea soțului ei. Biata Anne suferise o mică infecție la ureche, motiv pentru care medicul îi recomandase să evite călătoria cu avionul. Așa se face că tot ceea ce începuse ca o „inocentă favoare” se transformă într-o excursie automobilistică, neașteptat de interesantă, garnisită din belșug cu preparate delicioase, peisaje uluitoare, conversații intime și o romanță ce se profilează la orizont. Călătoria fără griji, dar plină de aventuri, redeșteaptă simțurile Annei, pofta de viață și îi oferă o nouă perspectivă asupra vieții.

2 - Paris Can Wait

Paris Can Wait invită spectatorii într-o călătorie elegantă, atât prin Hexagon, cât și prin gândurile unei femei uimite să regăsească amintiri de mult ascunse și impresionante atracții.  Din start, suntem avertizați că o astfel de excursie, în compania unui seducător francez, ne poate surprinde, totuși educația americancei („Jacques, I’m not a french woman.”) ne obligă să ne concentrăm pe frumusețile naturale de pe Valea Ronului și pe informațiile desprinse din numeroasele vizite culturale. În această combinație, manierele eroului întrupat de seducătorul Arnaud Viard reiterează proverbiala charismă franțuzească. Elegantă, fină și discretă, Diane Lane întreține interesul privitorilor dornici să urmărească reacțiile unei femei din lumea bună într-o inedită aventură turistică începând cu sudul Franței până în nord, în capitala Hexagonului.

5 - Paris Can Wait

Itinerarul e presărat cu numeroase staționări la bistrouri, restaurante bine cotate în Michelin, vestigii romane, muzee, chiar și cu un picnic, mereu într-un simpatic Peugeot ornat cu trandafiri de grădină, și cu fundalul sonor asigurat de un discret euro-jazz (radioul de la bordul mașinii). Proverbialul amator de gourmet o ajută pe încercata Anne să depășească tristețea atunci când, vizitând o veche biserică, retrăiește coșmarul de-a fi pierdut o fiică. Diferențele cultural-culinare sunt privite cu detașare și umor, din simplul motiv că „gusturile nu se discută” (este evidentă lipsa de interes a femeii pentru orice tip de escargot); rafinata Anne îndrăgește fotografiatul în detaliu. Mâinle ei fine manevrează cu dibăcie o mini-cameră foto digitală, în defavoarea furculițelor.  Micile trucuri  ale galantului Jacques (folosește cardul bancar al lui Anne, bifează întâlniri amoroase cu vechi amice/Martine) par nevinovate în acel context – doi adulți trecuți  bine prin viață. Ba chiar se ivește și momentul confesiunilor dureroase din perspectiva masculină (sinuciderea fratelui acestuia).

3 - Paris Can Wait

Încă de la titlu, remarcă faptul că flirtul e la el acasă, chiar dacă desele escale tergiversează și derutează aștepările, orientând spectatorul către potențialul cultural și culinar francez. Nimeni nu își mai bate capul cu stereotipurile sau cu un Rolex dispărut atunci când, după un întreg șir de imagini glossy, de tip cartolină, se-nearcă o idilă. Asta mai ales că Jacques avea obiceiul de a-și oferi o pauză după fiecare oră parcursă, oferind un motiv ideal pentru a admira mirificele câmpuri de lavandă. Chiar dacă Anne se dovedește a fi o veritabilă „old-school wife”, iar ocheadele franțuzului îi dăduseră bătăi de cap, frații Lumière, Paul Cézanne, Pierre-AugusteRenoir și Édouard Manet intră în ramă. Venerabila doamnă Coppola este o adevărată maestră la echilibrarea talerelor balanței dintre viață și artă. După 92 de minute de bucurie vizuală, o vacanță de vis devine aproape un imperativ („Take a break and go on a journey through the French countryside!”).

Regia: Eleanor Coppola

Scenariul: Eleanor Coppola

Imaginea: Crystal Fournier

Montajul: Akrivi Fili și Glen Scantlebury

Muzica: Laura Karpman

Distribuția:

Diane Lane – Anne

Alec Baldwin  – Michael

Arnaud Viard – Jacques

Élise Tielrooy – Martine

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Scris de pe septembrie 6, 2019 în Cinema, Cultură, Estival, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire, Moravuri, Poveşti

 

Etichete: , , , , , , ,

Ucenicia unui provincial – Mes provinciales/A Paris Education

Deși poate părea bizar, în epoca tehnologiei avansate, când cei mai mulți tineri trăiesc mai mult printre aplicațiile din mediul virtual, aflăm că există bărbați foarte tineri și arătoși care ascultă Bach și discută despre Flaubert, Novalis sau Gérard de Nerval, poetul „nebun”, romantic, suicidar. Printre acești tineri fremătând de la frisonul artistic ne invită francezul Jean-Paul Civeyrac.

Odată cu Mes provinciales, Jean-Paul Civeyrac filmează şi narează pe ecran scene din viața tinerilor ucenici în ale artei cinematografice. Din capul locului – titlul filmului – sesizăm referințele directe la Blaise Pascal și Jean Eustache, deși acțiunea se derulează în epoca actuală. Ca să păstreze nota pariziană – de boemă șic – cineastul a turnat în alb-negru, iar „zeitățile” acestor tineri sunt Nerval sau Paradjanov. Deși utilizează Skype-ul și aplicațiile altor device-uri, tinerii de pe ecran poartă pulovere cu gulere rulate, amintind de Nouvelle Vague, dar și de perioada mișcărilor sociale din  anii ‘60. Cu toate se află la cel de-al nouălea lungmetraj, cineastul francez prezintă, într-un alt mod, tinerețea eternă, efemeritatea ei și fantomele care-i bântuie spectrul.

Așadar, într-un film intimist și sensibil, îl descoperim pe Étienne (Andranic Manet), un tânăr cinefil serios și impresionabil. Acesta își părăsește iubita și pleacă din Lyon către Paris, pentru a studia cinematografia. În capitală, la Paris VIII, tentațiile sunt mari. Étienne se afundă în lumea boemă a artiștilor, intelectualilor și a studenților pasionați de Bresson, Ford și de alți regizori ruși cvasi-necunoscuți. Stilul de viață pare idilic, dar, din păcate, totul se complică în momentul în care se ivesc atât gelozia creativă, cât și poftele trupești.

La început, băiatul sosit din orașul fraților Lumière bea doar suc de fructe, asista la cursuri și îi simpatiza pe Mathias și Jean-Noël. Pasiunea îi unește pe acești tineri, împărtășesc aceleași gusturi, mai ales că se află la vârsta tuturor posibilităților. Cel mai intransigent membru al grupului este Mathias; ceilalți îl consideră o adevărată „legendă”. Mica lor comunitate îi ține, încă, departe de realitatea lumii în care trăiesc. „Armura” lor este cinema-ul. Desigur, tânărul are parte și de educație sentimentală, dat fiind noul context. Deși o iubise pe Lucie (Diane Rouxel), distanța și noile perspective o îndepărtează de ea. Odată cu avansarea pe tărâmul artelor, junele descoperă și alte laturi ale feminității – relațiile cu Valentina (Jenna Thiam), dar mai ales cea cu Anabelle (Sophie Verbeeck). Toate confruntările nu fac altceva decât să-i contureze o viziune profundă asupra lumii.  Bunăoară, parcursul inițiatic al tânărului Étienne (un alter-ego al cineastului /realizatorului), însumează educație artistică, sentimentală, prietenie, politică și… mult cinema. Chiar profesorii de la Facultatea de Film din peliculă sunt întrupări (artistice) ale regizorului, care a predat la Fémis și la Paris VIII.

Modestul provincial află de nevoia comercialului (itinerariul către acel „successful”) și-n profesiunea la care aspiră, dă de radicalismul liderului negativ al găștii – Mathias – și de militantismul șarmantei Annabelle. În acest microunivers, dialogurile despre dogmatism, estetica de cinema (Rossellini vs. Sergio Sollima) și asocierile politice se izbesc de pereții modestelor camere studențești.

Andranic Manet (Étienne) a fost opțiunea ideală pentru tânărul simplu, calm și reflexiv. Surprins adesea printre elementele de mobilier din modesta sa cameră – șifonierul cu oglindă – ne trimite cu gândul la amintiri/„fantomele trecutului”. Sau, după ce face dragoste cu Lucie (capul fetei se sprijină pe umărul lui), pare atins de melancolie. Tânărul veleitar nu e defel lipsit de calități, doar că lumea nouă în care-a pătruns i-a bulversat liniștea interioară. Așa se explică și atracția pentru colega sa „gălăgioasă”(cu care petrece o noapte de amor/ONS), dialogurile spumoase cu sprințara sa colocatară (Valentina) și pasiunea stârnită de Annabelle (Sophie Verbeeck), o veritabilă „fată de foc”.

După ce-au văzut la cinema Sayat Nova (1968) de Paradjanov, Étienne și Annabelle se amuză discutând despre cât e de «static» orașul burghez. În această cronică a maturizării unui băiat din provincie, rar apare vreo aventură în spațiul parizian, doar calmul Senei se întrevede și se zăresc câteva clădiri (reliefări arhitecturale). Orașul trăiește prin miturile culturale: Bresson prin/pe insula Saint-Louis, Nerval evocat datorită străzii din acel arondisment. Ca într-un postulat balzacian, pe acest fundal, se perindă „provincialii” care formează și deformează capitala prin intrările și ieșirile lor. Avem să aflăm mai târziu că Mathias s-a sinucis, aruncându-se de la fereastră.

La final, mărirea cadrului/zoom-ul pe chipul lui Étienne și asupra ferestrei, precedate de scena în care tânărul analiza chipurile clienților din cafenea conducând spre o nouă deschidere. Panoramarea indică trecerea către un alt punct de vedere. Civeyrac ne prezintă, cu claritate, prin intermediul cuvintelor și al chipurilor, rezumatul unei etape din viață: tinerețea creativă. Mes provinciales rămâne o duioasă cronică a tinereții creatoare, dar și un manifest al cinema-ului de calitate.

Regia: Jean-Paul Civeyrac

Scenariul: Jean-Paul Civeyrac

Imaginea: Pierre-Hubert Martin

Montajul: Louise Narboni

Distribuția: Andranic Manet (Étienne), Diane Rouxel (Lucie), Jenna Thiam (Valentina), Gonzague Van Bervesselès (Jean-Noël), Corentin Fila (Mathias), Nicolas Bouchaud (Paul Rossi), Charlotte Van Bervesselès (Héloïse), Sophie Verbeeck (Annabelle), Valentine Catzéflis (Barbara)

Durata: 2h17

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ucenicia unui provincial – Mes provinciales/A Paris Education

Scris de pe iunie 30, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Mădălina DumitracheImposibilitatea de-a fi împreună face iubirea mai puternică ? Așa apare în multipremiata peliculă Cold War/Zimna Wojna. Așadar, între Polonia (stalinistă) și Franța (boemei), în perioada dintre 1949-1964, un bărbat și o femeie se iubesc cu pasiune, în ciuda manevrelor Istoriei. Într-un film simplu, dar frumos, se poate încapsula esența unei drame romanești. Pawel Pawlikowski (în 2013, a primit premiul Oscar pentru Ida/ „Cel mai bun film într-o limbă străină”) revine, odată cu Cold War, la portretele în filigran, în alb și negru, într-o epocă tulbure, surprinzând etapele unui amor intens, care traversează anii și frontierele, de la Varșovia la Paris, de la Berlin în Iugoslavia, de o parte și de alta a Cortinei de Fier. Cineastul a omagiat, astfel, trainica legătură dintre părinții săi, cărora le-a dedicat această peliculă.

Pawlikowski a vrut să restituie, pe ecran, o lume care împiedica libertatea individului, îi bara dorința de exprimare; Războiul Rece a reținut, a separat, a mutilat personalități. Pe fundalul retoricii toxice staliniste, ia naștere iubirea între Wiktor (Tomasz Kot), un intelectual trecut de prima tinerețe, (aparent) blazat și mult mai tânăra Zula (Joanna Kulig).Cu delicatețe, cineastul polonez creează, ca într-un tablou perfect, unitatea spațiu-timp în toată unicitatea sa. În Polonia postbelică, Wiktor, pianist și muzicolog, traversează o țară aflată în ruină, în căutarea unor melodii populare. Bunăoară, pe drum, prin diferite ferme, el ascultă muzicanți amatori. Într-una dintre zile, cărările sale se-ntretaie cu cea a blondei Zula, care-l învăluie imediat cu farmecul său natural. Șarmanta jună cântă, dansează și e ambițioasă. Regimul comunist impunea legea sa de fier, astfel ansamblul folcloric al lui Wiktor trebuia să execute mai mult piese de propagandă și să promoveze valorile proletariatului de tip stalinist. Rapid, Wiktor și Zula devin amanți; par destinați unul pentru celălalt.

0- Cold War

În timpul unui turneu triumfal, în Europa de Est, la Berlin, Wiktor reușește să înșele supravegherea cerberilor comuniști și trece dincolo de Cortina de Fier. Își reface viața, devine pianist în cluburile jazz și compozitor de muzică pentru film, în Parisul boem al anilor ’50. Zula a rămas «femeia vieții sale». Iubirea lor e mereu pusă la încercare din pricina condițiilor istorice, dar și din pricina temperamentelor atât de diferite. Cei doi îndrăgostiți se caută, se urmăresc. Sunt nedespărțiți, dar niciodată împreună. Wiktor, transfugul parizian, e rece, reflexiv, în aparență, atent, câtă vreme Zula e mereu imprevizibilă, femeia temperamentală (adesea, motivațiile Zulei sunt uneori doar capriciile unei femei care nu depinde de nimeni), prinsă în capcana comuniștilor. Deși sunt atât de diferiți, cei doi rămân mereu atașați unul de celălalt. Războiul Rece i-a ținut la distanță, dar incandescența iubirii lor a topit granițele formale, făcându-i mereu să revină, într-o prelungită dramă amoroasă de tip romanesc.

1- Cold War

Construită pe etape temporale și cu elipse (asumate), narațiunea filmică e cizelată cu pasiune, chiar dacă predomină formalul (narativ), există și senzualitate. Camera de filmat surprinde chipurile, glasurile și trupurile celor doi artiști – Joanna Kulig și Tomasz Kot, revărsând seducția. Întrupările sunt totale, organice; actorii fuzionează cu personajele, cu sudoarea acestora, dar și cu vibrațiile coardelor vocale. Cineastul le căptușește cu profunzimea privirii sale, iar rezultatul este emoționant. Așadar, în timpul Războiului Rece, undeva între Polonia, ruinată după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață pătimașă trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică tensionată. Soarta le e potrivnică, totul îi separă: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale destinului. Cu toate acestea, sunt – în mod fatal – „urziți” să fie împreună. Povestea urmărește o iubire ce se derulează timp de cincisprezece ani, dar Pawlikowski a ales să o trateze eliptic, într-o manieră dulce-melancolică, în genul „Ne-am cunoscut, ne-am recunoscut, dar ne-am pierdut și-tot-așa”. În această peliculă, anii trec la fel de repede, precum niște faruri prin noaptea rece. Evenimentele, peripețiile dramatice sunt expediate sub înghețul negrului care separă fiecare dintre tablouri, doar dragostea înfocată le poate străpunge. Mereu, emoția se regăsește în interferența dintre o elipsă și-o privire; o regăsim și în frumusețea fiecărui act, în pudoarea cântecelor triste, care știu să redea o dramă fără să o transforme într-o tragedie.

2- Cold War

Cold War poare conceput ca o rafinată expoziție fotografică. Cu toate acestea, e un film puternic jazzy, sonor, fiindcă muzica deține un rol important, iar coloana sonoră e concepută ca o țesătură de voci, sunete (cântece populare poloneze, jazz, imnuri staliniste), suspine alternate cu tăceri pline de semnificație (în deplină ritmicitate, precum o melodie sentimental-lascivă). Zula și Wiktor, cântăreața și muzicianul, își trăiesc la intensitate maximă elanul amoros, în acordurile jazzului, care tulbură imaginile impecabil realizate de Łukasz Żal. Precizia și profunzimea planurilor magnetizează ecranul (format 1.33, încadraturi sofisticate). Povestea lor este, în fapt, o poveste de dragoste cu reprezentanți din lumi diferite: eterna atracție a contrariilor şi dorință către o cvasiimposibilă fuziune.

3- Cold War

Cold War rămâne o demonstrație a puterii de seducție pe care o mai are (încă) minimalismul atunci când redă o tumultuoasă poveste de iubire pură. Cei doi actori, Joanna Kulig și Tomasz Kot, iluminează această fascinantă lucrare nostalgică.

4- Cold War

Regia: Paweł Pawlikowski
Scenariul: Paweł Pawlikowski, Janusz Głowacki, Piotr Borkowski
Imaginea: Łukasz Żal
Decorurile: Katarzyna Sobańska, Marcel Sławiński
Costumele: Aleksandra Staszko
Sunetul: Maciej Pawłowski, Mirosław Makowski
Montajul : Jarosław Kamiński

Distribuția:
Joanna Kulig – Zula
Tomasz Kot – Wiktor
Borys Szyc – Kaczmarek
Agata Kulesza – Irena
Adam Woronowicz – Consulul
Adam Ferency – Ministrul
Jeanne Balibar – Juliette
Cédric Kahn – Michel
Durata: 1h27min

Premii, nominalăzări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Cannes (2018) :

Categoria: Rezultatul
Palme d’Or – Pawel Pawlikowski Nominalizat
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător

Premii Academia Europeana de Film (2018):

Categoria: Rezultatul
Cel mai bun film
Tanya Seghatchian Câștigător
Pawel Pawlikowski Câștigător
Ewa Puszczynska Câștigător
Cel mai bun actor – Tomasz Kot Nominalizat
Cea mai buna actrita – Joanna Kulig Câștigător
Cel mai bun scenarist – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun monteur – Jaroslaw Kaminski Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Scris de pe februarie 23, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Yankeii în Lumea Veche

În timpul războiului de secesiune, soldaţii Confederaţiei nordiste din armata federală erau porecliţi „Yankei”. O altă (posibilă) origine a cuvântului este versiunea din olandeză „Jan-Kees” (John Cheese), poreclă dată de olandezii stabiliţi la New York coloniştilor englezi din Connecticut. Dicţionarul Larousse aminteşte că „yankeii” reprezintă populaţia anglo-saxonă din Statele Unite.

O întrebare, însă, se naşte ca firească: „Ce caută yankeii în Europa?” În primul rând, o vacanţă plăcută: să se plimbe, să se uite miraţi la „casele atât de vechi”, să mănânce dimineaţa un croissant cu café au lait în loc de corn flakes cu black cofee. Desigur, turismul este principalul scop al americanilor veniţi să descopere farmecul bătrânului continent. Totul este mult mai mic aici, dar „small is beautiful„, iar cele câteva zile petrecute uneori în camere mai puţin confortabile îi vor face să aprecieze mai mult ceea ce au acasă.

În plus, un tur al Europei este necesar şi copiilor şi adolescenţilor care trebuie să vadă oraşele de unde au plecat străbunii lor. Ei vor vizita oraşe, muzee şi monumente însoţiţi de bunicii lor. Şi tinerii şi maturii profită de trecerea prin Lumea Veche pentru a avea o idilă cu cineva de prin părţile locului. Ce poate fi mai romantic decât să te îndrăgosteşti între două zboruri?

În felul acesta, am putea să rezumăm stereotipurile exploatate, în general cu haz, în peliculele americane despre contactul cetăţenilor din Statele Unite cu cei din Europa.

Multe dintre filmele din anii ’60 – ’70 au revenit în modă în anii ’90 şi în anii 2000: Before Sunrise de Richard Linklater, Forget Paris de Billy Cristal, French Kiss de Lawrence Kasdan, Sabrina de Sidney Pollack, Addicted to Love de Griffin Dune. Adorat de publicul european, Woody Allen a dedicat o serie întreagă de filme vechiului continent: Vicky Cristina Barcelona, Midnight in Paris. La fel, chiar dacă ţinta finală este India, eroina din pelicula lui Ryan Murphy, Eat Pray Love, redescoperă farmecul vieţii în minunata Cetate Eternă, Roma.

Trés beau, trés chic, trés magnifique” este refrenul pe care-l cântă protagoniştii agreabilei comedii Funny Face (1957) de Stanlay Donen, unul dintre zecile de filme dedicate farmecului Parisului. Capitala franceză îşi dispută cu Roma întâietatea pentru titlul de oraşul european cel mai des arătat în peliculele hollywoodiene. „Aici, viaţa este uşoară şi plăcută şi orice american de treabă ar trebui să vină aici să moară” comentează, mucalit, personajul interpretat de Fred Astaire în mai sus citatul musical.

Parisul îţi poate schimba viziunea asupra lumii, o demonstrează comedia lui Donen unde un fotograf (Fred Astaire), un manechin (Audrey Hepburn) şi o reporteră (Kay Thompson), veniţi aici pentru o paradă a modei, se simt brusc eliberaţi de stereotipul vieţii lor cotidiene, au insomnii exaltante, se plimbă şi dansează pe străzi. Ei beau vin, flirtează, se îmbracă extravagant şi nu le pasă de nimic în această lume în care totul pare posibil.

Aceeaşi stare de spirit o au şi personajele dintr-o comedie muzicală celebră, An American in Paris (1951) de Vincente Minnelli. Mult-oscarizata peliculă, cu muzică de George Gershwin, conţine neuitate numere dansante şi cântate într-un décor cu obiective turistice pariziene hipercunoscute şi cu solişti precum Gene Kelly şi Leslie Caron.

La Paris, muzicienii se simt minunat, cum se poate vedea şi în filmul lui Martin Ritt, Paris Blues (1961) cu Paul Newman, Joanne Woodward şi Sidney Poitier, un film memorabil graţie distribuţiei, dar şi unui moment antologic, când cântă Duke Ellington.

Cineaştii găsesc şi ei capitala franceză foarte atrăgătoare, aşa cum demonstrează Paris When It Sizzles (1964) de Richard Quine cu William Holden şi din nou Audrey Hepburn (ea a jucat cele mai multe roluri în producţiile americane dedicate şarmului Europei). Un scenarist şi secretara sa imaginează, la Paris, o peliculă care să se poată filma în două zile. Hazul situaţiilor rezidă în aceea că ele sunt concepute în convenţiile unor genuri standardizate, precum western-ul, horror-ul, musical-ul.

Idilele în peisajul francez sunt o altă mină de aur pentru cineaştii din Lumea Nouă. Aici, gesturile devin mai spontane şi mai romantice; se poate lesne observa în pelicula Love in The Afternoon (1957) de Billy Wilder cu Gary Cooper (un miliardar Coca-Cola) şi iarăşi Audrey Hepburn (jună violoncelistă care topeşte inima bogătaşului blazat). Filmul arată un Paris de operetă, cu un hotel Ritz unde se cântă ceardaşuri şi apar florărese excesiv de pitoreşti, dar ansamblul este amuzant şi comunică voioşie şi poftă de viaţă.

Farmecul francez este imbatabil ne aminteşte în French Kiss (1995) Lawrence Kasdan făcând uz de o coloană sonoră plină de şansonete celebre (La Mer), de figuri de plan doi în spirit tradiţional (un poliţist – Jean Reno şi un mic borfaş – François Clouzet), dar şi de magnetismul unui star precum Kevin Kline care face pe europeanul convingător. Imaginativului său asalt sentimental nu-i rezistă anglo-saxona Meg Ryan, cucerită de excentricităţile noului amor.

Şi tot Meg Ryan, pe bună dreptate numită în anii ei de glorie „Noua logodnică a Americii”, precum Mary Pickford, se chinuieşte în comedia romantică Addicted to Love să-şi recucerească logodnicul. Maggie ( Meg Ryan) ar face orice să se răzbune pe Anton (Tchéky Karyo), fostul ei iubit şi logodnic francez, dar în decorul New York-ului (ca într-o oglindă întoarsă).

Şi tot „ciocnirea” dintre americance şi rafinaţii iubiţi francezi este tema comediei Le Divorce (2003) de James Ivory. Scenariul a fost realizat după romanul best-seller al lui Diane Johnson şi are în prim-plan două surori californience nevoite să facă faţă intrigilor intime din Oraşul Luminilor. Rezultatul este o comedie de moravuri centrată pe ideea „un yankeu la Paris”, avându-le în distribuţie pe Kate Hudson şi Naomi Watts.

Însă, cel care vorbeşte cel mai convingător despre contradicţia dintre poetica atmosferă pariziană şi prozaica viaţă din Statele Unite / Los Angeles este Billy Crystal, în filmul Forget Paris (1995). Un arbitru de baschet (interpretat chiar de autor) se căsătoreşte după o scurtă idilă, dar înfocată, la Paris, cu o yankee stabilită în Europa (Debra Winger).

O aduce în patria hamburgerilor şi constată, cu disperare, că farmecul se destramă. Eforturile cuplului de a recuceri dispoziţia romantică de la început alimentează hazul acestei comedii pline de vervă şi de replici inteligente.

Din recuzita şi decorul unor idile yankee, în însorita Italie, nu lipsesc niciodată elemente precum cappuccino, monumentele şi gondolele şi pastele. Aceste detalii ce ţin de locul comun, plus argumentul pragmatic al unor fantastice locuri de filmare mai ieftine decât acasă se regăsesc în majoritatea peliculelor hollywoodiene cu acţiunea plasată în peninsula cu forma unei cizme.

Fundalul preferat este Cetatea Eternă, Roma, unde americanii nu scapă aproape niciodată de săgeţile lui Cupidon. Aşa păţeşte şi reporterul jucat de Gregory Peck în Roman Holiday (1953) de William Wyler, căruia îi iese în cale o prinţesă autentică, fugită din auritul său palat pentru că tânjea după o viaţă normală. La fel, cei trei tineri sceptici în privinţa amorului din pelicula Three Coins in the Fountain (1954) a lui Jean Negulesco, se îndrăgostesc, în final, de trei italience.

Aproape că nu există peliculă americană filmată la Roma, fără obligatoria secvenţă de aruncare a bănuţilor în Fontana di Trevi, miraculos loc de îndeplinire a dorinţelor. Se conformează tradiţiilor şi Only You (1994) de Norman Jewison, povestea unei profesoare (Marisa Tomei) care fuge în preziua nunţii în Italia pentru a-şi căuta perechea ideală după numele prezis de o ghicitoare în copilărie. Nu are nicio importanţă că alesul (Robert Downey jr.) are o profesie prozaică, vânzător de încălţăminte, de vreme ce el se dovedeşte plin de elanuri romantice în vesela călătorie făcută împreună de la Mediterana la Adriatica.

Celebra fântână a dragostei din Roma îi aduce multe neplăceri unei tinere americance în pelicula When in Rome (2010) de Mark Steven Johnson. Ambiţioasa tânără, Beth (Kristen Bell), reuşeşte să-şi găsească iubirea adevărată după ce trece prin multe peripeţii provocate de sfidarea destinului şi a lui Eros, căci ea furase nişte monede din fântâna dragostei. Scepticismul ei, legat de reuşita în dragoste, este înfrânt şi-şi găseşte marea dragoste.

Dar pasiunile fierbinţi declanşate în peisajul italic nu sunt întotdeauna fericite pentru americani. Este cazul actriţei între două vârste (Vivien Leigh) care se îndrăgosteşte de un gigolo roman (Warren Beatty) în The Roman Spring of Mrs. Stone (1961) de José Quintano, adaptare după Tennessee Williams. Cu întorsături dramatice se derulează povestea creatoarei de modele (Susan Hayward) din Back Streets (1961), de David Miller, care, pentru a pune capăt unei idile cu un bărbat însurat (John Gavin) pleacă la Roma, dar el o urmează aici şi patima se încinge şi mai rău, cu dezastruoase urmări matrimoniale.

Totuşi, decorul italian poate avea forţă regeneratoare. În această forţă speră şi protagoniştii filmului lui Vincente Minelli, Two Weeks in Another Town, (1962): un regizor în pierdere de formă şi de faimă (Edward G. Robinson) şi un actor care traversează o criză (Kirk Douglas). Cei doi filmează la Roma (cum era la modă în anii ’60) o peliculă hollywoodiană hotărâtoare pentru cariera lor, sejurul în Europa reuşind să le mobilizeze noi energii.

Se pare că tot regenerarea spirituală o caută şi eroina interpretată de Julia Roberts în Eat Pray Love ( 2010), când porneşte într-un periplu către destinaţii exotice. Liz Gilbert (Julia Roberts) regăseşte bucuriile simple alături de prietenii săi, în Italia, mâncând paste şi savurând il dolce far niente, lăsând deoparte constrângerile siluetei standardizate care îi creaseră atâtea frustrări. Popasul din Italia este unul remotivant şi reconfortant, lansând-o în lunga ei călătorie în căutarea echilibrului.

Şansa unei autentice comunicări spirituale dintre un yankeu şi o europeană ne este demonstrată în filmul cineastului independent, Richard Linklater, Before Sunrise (1995). Ambii eroi sunt străini într-un tren ce străbate Europa. Fac cunoştinţă, discută, iau masa împreună. El o roagă să-şi întrerupă puţin călătoria şi să se plimbe prin Viena. Într-un moment de exaltare, ea acceptă. Urmează 24 de ore încântătoare în care americanul în jeans şi haină de piele (Ethan Hawke) şi franţuzoaica în rochie boho (Julie Delpy) rătăcesc prin oraşul străin amândurora, vorbesc, râd, se sărută, se îndrăgostesc unul de celălalt, dar se despart în zori, plecând în direcţii diferite. Magia acestei relaţii constă în lucrurile profunde pe care le mărturisesc cei doi, printre care şi teama de moarte sau oroarea de trivialitate.

Teama de vulgaritate îi împiedică pe cei doi să facă dragoste şi-i determină să păstreze amintirea timpului petrecut împreună ca pe unul dintre reperele existenţei lor, „o colecţie plicticoasă de ore”, cum o denumea, la un moment dat, fata.

Before Sunrise e unul dintre puţinele filme americane în care decorul european nu are aspect de cartolină, iar întâlnirea dintre reprezentanţii celor două continente nu este doar unul funny. Această subtilă poveste de dragoste, cu final nostalgic, dar nu nefericit, poate fi intitulată „Un Love Story al generaţiei X„.

Dragostea iconicului cineast american, Woody Allen, pentru Europa este veche şi profundă. Regizorul yankeu a realizat o serie de pelicule pe bătrânul continent: Londra pentru Match Point (2005), Barcelona pentru Vicky Cristina Barcelona (2008), Parisul pentru Midnight in Paris (2011) şi Roma pentru comedia Nero Fiddled (2012). A optat pentru Cetatea Eternă găsind că Roma este un oraş romantic ce poate asigura decorul unei versiuni moderne a Decameronului lui Giovanni Boccacio. Regizorul însuşi va juca în film, alături de actriţa Jesse Eisenberg, rolul de tată al unei fete ce urmează să se căsătorească la Roma.

Astfel, cineastul care a fost denumit „quintessential New York filmmaker” îşi declară dragostea sa pentru Lumea Veche prin seria de pelicule amintite, marcând renaşterea carierei sale de peste 40 de ani în lumea filmului.

Marile metropole ale Europei (Londra, Barcelona, Paris şi Roma) au oferit şi oferă, în continuare, o paletă urbană largă ce poate fi intens exploatată de cineaştii americani.

 

 Articol publicat în revista LiterNet
 
 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web