RSS

Arhive pe etichete: Pasiune

Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

O bulversantă călătorie intimă, o călătorie menită să facă lumină, grație forței cinematografului, Dolor y gloria/Pain and Glory este o dramă autoreflexivă a lui Pedro Almodóvar, cu Antonio Banderas în rolul unui cineast (Almodovar) fictiv. Paradoxal, deși este unul dintre răsfățații Festivalului de la Cannes (a fost în competiție de cinci ori), spaniolul, în vârstă de 69 de ani, nu a câştigat niciodată râvnitul Palme d’Or.
Recenta peliculă a uimit publicul prin autenticitatea și prin infinita tandrețe, sintetizând mai toate obsesiile artistice ale celebrului regizor, devoalând o tulburătoare intimitate, fără tușe exhibiționiste. Așadar, Dolor y gloria oferă spectatorilor perspectiva asupra morții a unui regizor vârstnic, aflat la pensie. În acest registru personal, Pedro Almodóvar i-a încredințat dificila partitură lui Antonio Banderas.

Prin urmare, așa cum sugerează titlul (à la Tolstoi), filmul aduce în prim-plan confruntarea unui artist ce-a cunoscut succesul cu neputința în fața bolii, care trebuie să se descurce acum cu depresia și cu pierderea speranței. Problematica morții a dat mereu de furcă cineaștilor, dar în cazul de față sensibilul spaniol abordează toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră. Pasiunea pentru cea de-a șaptea artă reprezintă de fapt depășirea deznădejdii, fiindcă pasiunea regiei de film ar putea fie cuceri moartea, fie duce la acceptarea acesteia. Scenariul, semnat tot de Pedro Almodóvar, abundă în amintiri și regăsiri (în carne și oase) după zeci de ani, într-o viață de artist aflat în suferință.

Așadar, Salvador Mallo este un realizator care a cunoscut succesul, dar care nu mai poate realiza filme în continuare din pricina numeroaselor dureri fizice care-i amărăsc traiul. De apusa lui glorie amintesc pereții imensului său apartament. Trecuta sa glorie îi minează interiorul pentru că nu mai poate filma, paralizat de dureri și de trecerea timpului nemilos. Totuși, acest decor reprezintă identitatea creatoare a personajului; încă mai păstrează urmele copilăriei, amintirile închise într-o cutie de sub pat, din camera mamei sale.

Ca un meta-comentariu, înainte de a-i opera esofagul, chirurgul îl întreabă dacă viitorul său film va fi o dramă sau o comedie. Așezat pe masa de operaţie, realizatorul îi răspunde: «You never know… », înainte de a adormi de la anestezic. Precum secretul lui Polichinelle – sub forma unei ghicitori – întreg filmul se concentrează asupra unei anumite ambiguități autobiografice, care se tot refuză și întârzie devoalarea misterului. În scurta scenă din deschidere, un travelling se deplasează din fundul piscinei pentru a dezvălui o cicatrice care traversează întreaga coloană vertebrală a lui Salvador. Ca un ecou al acestor prime imagini, corpul realizatorului se află pe parcursul intrigii încadrat de liniile roșii ale unui scaner. Aceste planuri au valoarea unei încadrări, deoarece artistului nu-i place să discute despre despre sine, ci despre creațiile sale. Desele flashback-uri din copilărie nu sunt decât o altă formă a iubirii sale dintâi: arta.

Permanenta pendulare trecut-prezent se realizează prin două personaje din trecutul său: un actor pe care nu îl văzuse de 32 de ani și o piesă de teatru (monolog) pe care Salvador a scris-o și la care un asistă Federico, unul dintre vechii săi iubiți. Așa se face că din întâmplare, îl întâlnește pe Alberto Crespo, un actor pe care nu îl mai văzuse de trei decenii. După proiecția filmului său, Sabor, la cinemateca din Madrid, îl regăsește pe acest actor toxicoman, care va fi sursa memoriei „involuntare”. Imediat, își rememorează copilăria petrecută în Paterna, alături de mama sa, primele iubiri, actorii cu care-a lucrat, dar îşi reaminteşte şi pierderea mamei. Imaginile surprind anii ’60, când a plecat spre Valencia, apoi anii ’80 și prima sa dragoste, din Madrid, apoi prezentul și toate durerile. La toate acestea, se adaugă vidul din fața incapacității de-a continua să turneze.

În postura de dublu spiritual al cineastului, Antonio Banderas a împrumutat din caracteristicile fizice ale acestuia (s-a îmbrăcat și s-a pieptănat precum cineastul spaniol) și s-a lăsat prins în terapie de confesiuni. Mai mult de atât, apropierea dintre Salvador și însuși Pedro Almodóvar funcționează pe mai multe niveluri, fiindcă apartamentul din film e o replică a celui din realitate, iar numele unor fișiere din computerul lui Salvador sună precum titlurile unor filme de-ale lui Almodóvar. Mărturisirile artistice se-ndreaptă spre o suprafață fragilă, iar eroinele sunt omiprezente: mama, o actriță care devine asistenta sa personală.

Întrupată de Penélope Cruz, Jacinta în tinerețe și de Julieta Serrano, la bătrânețe, mama cineastului este în egală măsură dură, dar și iubitoare, pudică, dar și indiscretă. Imobilizat în camera lui sau pe canapeaua din salon, cu ochii închiși, Salvador se lasă pradă trecutului său. Își regăsește copilăria rurală, dar precară în La Mancha, însă o copilărie în care-a descoperit dragostea pentru cinema. Imaginea conservă densitatea carnală și plină de viață a unor vremuri apuse. Montajul e calm, iar scriitura cinematografică se scurge invers față de regretele cineastului, exprimate prin deziluziile personajelor.

Mai puțin crud decât precedentele sale filme, Dolor y gloria e sensibil diferit și prezintă o latură de mare delicatețe a cineastului. Ca în niște (veritabile) tablouri vivante, filmul ne prezintă relațiile interumane în diferite momente: inversarea rolurilor și-a locurilor, schimburile dintre un muncitor analfabet și un copil care îl învață să citească, apoi insolența primelor emoții. Trupurile și suferința morală exprimă durerea de a fi, dar și gloria de-a supraviețui.

Copilăria e prezentată ca fertilitate, o inepuizabilă sursă, care nu cunoaște durerea. Amintirile lejere, dar și cele dureroase se propagă ca o adicție la melancolie. Forța creatoare, misterioasă și surprinzătoare în egală măsură e pusă față în față cu depresia, într-o subtilă „reglare de conturi”. În fond, tema centrală din Dolor y gloria, rămâne creația. Fiecare element constitutiv din Dolor y gloria participă la o sinteză a filmografiei lui Almodóvar, fiind o veritabilă reconstrucție a amintirilor artistice. Singură, dorința face ca timpul pierdut să se întâlnească cu cel regăsit. De-o tulburătoare sinceritate, Dolor y gloria rămâne un film romanesc, despre creație.

Regia: Pedro Almodóvar

Scenariul: Pedro Almodóvar

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Antxón Gómez

Costumele: Paola Torres

Sunetul: Marc Orts

Montajul: Teresa Font

Muzica : Alberto Iglesias

Distribuția:

Antonio Banderas – Salvador Mallo

Asier Etxeandia – Alberto Crespo

Leonardo Sbaraglia – Federico

Nora Navas – Mercedes

Penélope Cruz – Jacinta în tinerețe

Durata : 1h52

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

Scris de pe august 10, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Când pasiunea face legea – Chocolat

Pentru o zi relaxantă de vacanţă, nu poate fi mai nimerit decât Chocolat, o fabulă cinematografică lejeră, scrisă sub pretextul beneficiilor savurosului produs. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub masca uşor naivă a poveştii şi ne aduce un mesaj pentru toleranţă, libertate şi trăire a pasiunii.

În profunda Burgundie a anului 1959, Flavigny-sur-Ozerain îşi duce traiul patriarhal sub dominaţia moralei rigide, impuse de mai-marii regiunii (primarul – bogătaşul Reynaud).În acest sat monoton, lovit de un vânt nordic (semn rău pentru locuitorii încuiaţi), în mijlocul unei veritabile furtuni de zăpadă, sosesc (în pelerine roşii luminiscente) Vianne (Juliette Binoche) şi fiica ei, Anouk (Victoire Thivisol). Purtată de vânturi, ca un fel de Mary Poppins,  tânăra Rocher îşi găseşte loc în acest ţinut provincial. Va închiria spaţiul unei foste patiserii  de la capricioasa Amande Voizin (Judi Dench) şi va deschide o… “Chocolaterie” (ciocolată cu lapte, ciocolată amăruie, ceşti aburinde cu ciocolată caldă, tort de ciocolată). Interesantă la această ciocolată este însăşi formula (ce-i conferă calități afrodisiace), secret deţinut doar de Vianne.

Alături de fiica ei, sub deviza “Carpe diem”, ea va începe o nouă viaţă printre acei locuitori reţinuţi. Capacitatea magică de a percepe dorinţele ascunse ale oamenilor şi de a le satisface, oferindu-le exact dulciurile de care aveau nevoie, îi convinge încet-încet, pe toţi, să se abandoneze tentaţiilor. Se vor lăsa, pe rând, cuceriţi de Vianne şi de preparatele ei, vor învăţa mai multe despre ei înşişi, despre sufletele lor, despre visele lor pierdute sau doar neglijate.   Lângă Vianne, se vor alinia forţele Binelui, oamenii de bun-simţ (în special femei, cum este Josephine / Lena Olin – victimă a unui soţ abuziv).

Doar arogantul conte Reynaud (Alfred Molina) e de  altă părere, şi anume că delicioasa ciocolată va crea haos în ţinutul lui şi va submina strictul său cod moral. Se vor găsi şi câteva  persoane din administraţia locală care vor spune că produsele de cofetărie au aparteneţă diavolească, iar pe Vianne o consideră o întrupare a Răului. Luptătoare, tânăra femeie nu se lasă intimidată prea uşor. Încrederea în sine a femeii este consolidată şi de pasiunea vagabondului Roux, care  se îndrăgosteşte de ea şi  în care trezeşte flacăra pasiunii. Se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea.

Metafora este detectabilă încă de la începutul filmului, când vocea din off pregăteşte spectatorul pentru poveste cu acel “Once upon a time”, distilând plăcerile. Vianne devine o persoană căutată, fiind asimilată cu libertatea şi plăcerea – interzise de austeritatea moralei acelei epoci (anii ’50 ai secolului al XX-lea). Astfel, tânăra cofetăreasă împarte, în egală măsură, plăcere şi teamă într-un orăşel din ipocriţii ani cincizeci. Simpatica pledoarie, uşor feministă, pentru libertate este susţinută de interpretarea fără cusur a încântătoarei Juliette Binoche, iar “cireaşa de pe tortul de ciocolată” este partenerul ei de joc – rebelul Johnny Depp.

Juliette  Binoche este o Vianne perfectă, care radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni. JudiDench creează un personaj inconfundabil, în partitura excentricei Armande Voizin. Lena Olin o transformă pe Josephine Muscat dintr-o victimă nevrotică, ducând-o spre împlinirea triumfătoare a unei veritabile eroine. Alfred Molina este personajul negativ, tocmai bun pentru a suporta  huiduielile. Întreaga distribuţie sprijină această fantezie, până şi o actriţă veterană, precum Leslie Caron, la mai bine de şaizeci de ani după ce-a câştigat inimile publicului într-un dans cu Gene Kelly în An american in Paris.

O văduvă şi un vagabond boem vor destrăma, alături de oamenii oneşti, legile ancestrale, caduce. Plasat într-un spaţiu din Franța, vorbit în limba engleză, şi populat cu personaje ale căror accente sunt de la peste tot pe hartă, Chocolat transcende locul acţiunii. Chiar dacă e plasat într-un soi de “Fantasyland”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Cu mici ajustări, aşezarea ar putea fi, un oraş din S.U.A., Chile, China sau… România.

Vizionat în orice sezon, fie de Crăciun, fie de Paşte, acest film, asezonat cu o coloană sonoră specială, aduce un mesaj profund moral, în limita în care spectatorul înţelege că bunătatea este măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, fantezia şi umorul vor fi arme ce pot combate, întotdeauna, răul.

Chocolat

Regizor: Lasse Hallström
Scriitor: Joanne Harris
Scenarist: Robert Nelson Jacobs
Compozitor: Rachel Portman
Operator: Roger Pratt
Scenograf: John Frankish, Louise Marzaroli, Lucy Richardson
Costume: Renee Ehrlich Kalfus
Producător: David Brown, Kit Golden, Leslie Holleran
Producător executiv: Bob Weinstein, Harvey Weinstein, Alan C. Blomquist, Meryl Poster
Scenograf: David Gropman
Monteur: Andrew Mondshein

Distribuţia

Juliette Binoche (Vianne Rocher)
Johnny Depp (Roux)
Judi Dench (Armande Voizin)
Alfred Molina (Conte de Reynaud)
Lena Olin (Josephine Muscat)
Peter Stormare (Serge Muscat)
Carrie-Anne Moss (Caroline Claimont)
Leslie Caron (Madame Audel)
John Wood (Guillaume Bierot)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul internaţional de film din Berlin (2001) – Ursul de Aur, nominalizat: Lasse Hallström
Globurile de Aur (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench
Globurile de Aur (2001) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Juliette Binoche
Globurile de Aur (2001) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Rachel Portman
Globurile de Aur (2001) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2001) – Cel mai bun film, nominalizat: David Brown, Kit Golden, Leslie Holleran
Oscar (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench
Oscar (2001) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Robert Nelson Jacobs
Oscar (2001) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Rachel Portman
Oscar (2001) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Juliette Binoche
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun operator, nominalizat: Roger Pratt
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench, Lena Olin
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Robert Nelson Jacobs
Premiul BAFTA (2001) – Cele mai bune costume, nominalizat: Renee Ehrlich Kalfus
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună imagine, nominalizat: David Gropman
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Juliette Binoche

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Obsesiile nebunești, dar fatale – Damage

 Până unde merge pasiunea? Aflăm în Damage despre fatalitate și limitele pasiunii, într-o peliculă rece, dar cu irezistibila femme fatale, Juliette Binoche, aflată (aici) la debutul carierei sale cinematografice. Este cu siguranță un film de văzut și de revăzut: regia bine-unsă ritmează povestea unui trio infernal aflat între Eros și Thanatos. Grecii antici spuneau în tragedii că acei eroi care depășeau măsura/ hamartia, stârneau îndată mânia zeilor. Așa se întâmplă și în epoca modernă, în ecranizarea omonimă după romanul Damage de Josèphine Hart, realizată de Louis Malle (Les Amants, Ascenseur pour l’échafaud), într-un lungmetraj care a tulburat multă lume.
Așadar, unul din membrii de vază ai Parlamentului englez face o pasiune pentru  logodnica fiului său, iar legătura lor devine o pasiune obsesivă care nu doar le distruge viața, ci le provoacă mult rău și celor din preajmă. Viața lui Stephen Fleming (Jeremy Irons) intră pe 0 pantă descendentă din momentul în care începe o relație cu Anna Barton (Juliette Binoche). Medicul, care devenise Secretar de Stat, ducea o viață privilegiată în Londra alături de soția sa, Ingrid (Miranda Richardson) și de fiica cea mică, Sally (Gemma Clarke). Fiul lor, tânărul jurnalist Martyn (Rupert Graves), locuia în altă zonă a metropolei britanice. La o recepție diplomatică, Stephen o întâlnește pe Anna Barton, fiica unui diplomat britanic și al franțuzoiacei Elizabeth Prideaux (Leslie Caron), care locuia în Palm Springs.

Deși juna care cocheta cu Arta (lucra la Sotheby’s) era apropiată de Martyn, după întâlnirea cu Stephen, se lasă purtată de pasiune într-o relație de-un erotism incontrolabil. Tânăra, care își pierduse fratele (pe când ea avea doar 16 ani) de care fusese extrem de atașată, frecventa asiduu casa lui Martyn, dar dorințele carnale și le ostoia alături de „maturul” Stephen. Pasiunea incestuoasă pentru fermecătoarea lui soră îl dusese la pieire pe cel despre care Anna zicea: „Damage people are dangerous, they know they can survive”. Prin urmare, juna detesta orice relație posesivă, dar se aventura cu îndrăzneală într-un consimțit «ménage à trois» (Dr. Stephen Fleming: „Te vreau”. Anna Barton: „Ştiu”).

Odată stârnită patima, acest trio (Martyn-Anna-Stephen) intră în vria iubirilor interzise; urmează scene de amor înfocat ba în Paris, ba în Londra, într-o permanentă glisare temporal-geografică, senzual-erotică. Obsesia lui Stephen ajunge la cote alarmante, mai ales că Anna mereu „toarnă gaz pe foc”- întâlnirea cu Peter Wetzler (Peter Stormare). În acest balet mecanic, părțile feminine (îndeosebi soția lui Stephen și mama Annei) detectează legăturile primejdioase și încearcă să îl descurajeze pe Martyn, care de altfel se și logodise cu șarmanta tinerică. Amețitoarele mutări și permutări amoroase vor duce la descoperirea legăturii dintre Anna și Stephen, dar și la moartea lui Martyn.

Intrați apoi în malaxorul mediatic, membrii ambelor familii sunt devastați. Mai cu seamă, mama lui Martyn și soția lui Stephen, care îl întreabă dacă a iubit-o vreodată cu adevărat. Răspunsul ei cvasi-retoric explică totul:„Fiecare avem doar o singură persoană în viaţa asta. A mea a fost Martyn şi a ta a fost Anna”. Căzut în dizgrația publică, Stephen își pierde și funcția, și familia. Retras din activitatea politică, acesta o pierde de asemenea pe Anna, despre care aflăm că are un copil cu (acel) Peter. Tot ceea ce-i rămâne celui care avusese cam tot e o fotografie cu Martyn și Anna.

Bunăoară, ca în melodiile pop: „A fost de-ajuns o privire!” – și totul a luat foc. Mistuitoarea pasiune carnală l-a basculat pe influentul britanic într-o cursă erotică incontrolabilă. Louis Malle și-a aplecat privirea către o legătură de la marginea convenționalului, adaptând bestsellerul lui Josèphine Hart (autoare a celebrului Ascenseur pour l’échafaud) și a zugrăvit astfel un torid triunghi amoros. Cinciagenarul înfocat e irezistibil atras de logodnica fiului său, tânăra instabilă, dar fascinantă. Bietul bărbat uită de toate convențiile sociale și se lasă purtat de torentul pasiunii. Fascinantul Jeremy Irons întrupează acest personaj și-i dă greutate într-o interpretare de zile mari, proprie unui amor destructiv și „carnivor”. Autopsia unei pasiuni e realizată de Louis Malle, printre scene de amor torid (care-au atras reclamațiile cenzorilor americani) și tensiuni teribile. Sub lentila acestui cineast, amorul capătă nuanțe carnal-venale, iar finalul amintește de fatalitatea hitchcokiană din Vertigo.

Tema dublului (Anna e un soi de oglindă dublă pentru tată & fiu), tulburările de natură psihanalitică (amorul incestuos) conferă nuanțe tragice, amintind de grecii antici, chiar dacă acțiunea se derulează în secolul al XX-lea. Infidelitatea, adulterul și imoralitatea dusă până la detestabil au fost reale ambiții scenaristico-regizorale, transformate în reușite artistice, grație unor magistrale interpretări actoricești. Charismaticul Irons pare definitv răpus de senzuala (sublimă în ilustrarea feminității misterioase) Binoche, într-o cronică familială la limită, secondați de riguroasa prestație a Mirandei Richardson. Toate ingredientele tulbură și astăzi spectatorul dornic să afle ce se-ntâmplă când pasiunea rupe limitele (auto)controlului. Multă emoție, suspans și nevoie de reflecție regăsim în Damage, un veritabil thriller psihologic, cu accente baudelairiene.

Regia: Louis Malle

Scenariul: David Hare după romanul Damage de Josèphine Hart

Imaginea: Peter Biziou

Montajul: John Bloom

Muzica: Zbigniew Preisner

Distribuția:

Jeremy Irons – Dr. Stephen Fleming

Juliette Binoche – Anna Barton

Miranda Richardson – Ingrid Thompson-Fleming

Rupert Graves – Martyn Fleming

Ian Bannen – Edward Lloyd

Peter Stormare – Peter Wetzler

Leslie Caron – Elizabeth Prideaux

Durata: 111 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Obsesiile nebunești, dar fatale – Damage

Scris de pe septembrie 16, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Mădălina DumitracheImposibilitatea de-a fi împreună face iubirea mai puternică ? Așa apare în multipremiata peliculă Cold War/Zimna Wojna. Așadar, între Polonia (stalinistă) și Franța (boemei), în perioada dintre 1949-1964, un bărbat și o femeie se iubesc cu pasiune, în ciuda manevrelor Istoriei. Într-un film simplu, dar frumos, se poate încapsula esența unei drame romanești. Pawel Pawlikowski (în 2013, a primit premiul Oscar pentru Ida/ „Cel mai bun film într-o limbă străină”) revine, odată cu Cold War, la portretele în filigran, în alb și negru, într-o epocă tulbure, surprinzând etapele unui amor intens, care traversează anii și frontierele, de la Varșovia la Paris, de la Berlin în Iugoslavia, de o parte și de alta a Cortinei de Fier. Cineastul a omagiat, astfel, trainica legătură dintre părinții săi, cărora le-a dedicat această peliculă.

Pawlikowski a vrut să restituie, pe ecran, o lume care împiedica libertatea individului, îi bara dorința de exprimare; Războiul Rece a reținut, a separat, a mutilat personalități. Pe fundalul retoricii toxice staliniste, ia naștere iubirea între Wiktor (Tomasz Kot), un intelectual trecut de prima tinerețe, (aparent) blazat și mult mai tânăra Zula (Joanna Kulig).Cu delicatețe, cineastul polonez creează, ca într-un tablou perfect, unitatea spațiu-timp în toată unicitatea sa. În Polonia postbelică, Wiktor, pianist și muzicolog, traversează o țară aflată în ruină, în căutarea unor melodii populare. Bunăoară, pe drum, prin diferite ferme, el ascultă muzicanți amatori. Într-una dintre zile, cărările sale se-ntretaie cu cea a blondei Zula, care-l învăluie imediat cu farmecul său natural. Șarmanta jună cântă, dansează și e ambițioasă. Regimul comunist impunea legea sa de fier, astfel ansamblul folcloric al lui Wiktor trebuia să execute mai mult piese de propagandă și să promoveze valorile proletariatului de tip stalinist. Rapid, Wiktor și Zula devin amanți; par destinați unul pentru celălalt.

0- Cold War

În timpul unui turneu triumfal, în Europa de Est, la Berlin, Wiktor reușește să înșele supravegherea cerberilor comuniști și trece dincolo de Cortina de Fier. Își reface viața, devine pianist în cluburile jazz și compozitor de muzică pentru film, în Parisul boem al anilor ’50. Zula a rămas «femeia vieții sale». Iubirea lor e mereu pusă la încercare din pricina condițiilor istorice, dar și din pricina temperamentelor atât de diferite. Cei doi îndrăgostiți se caută, se urmăresc. Sunt nedespărțiți, dar niciodată împreună. Wiktor, transfugul parizian, e rece, reflexiv, în aparență, atent, câtă vreme Zula e mereu imprevizibilă, femeia temperamentală (adesea, motivațiile Zulei sunt uneori doar capriciile unei femei care nu depinde de nimeni), prinsă în capcana comuniștilor. Deși sunt atât de diferiți, cei doi rămân mereu atașați unul de celălalt. Războiul Rece i-a ținut la distanță, dar incandescența iubirii lor a topit granițele formale, făcându-i mereu să revină, într-o prelungită dramă amoroasă de tip romanesc.

1- Cold War

Construită pe etape temporale și cu elipse (asumate), narațiunea filmică e cizelată cu pasiune, chiar dacă predomină formalul (narativ), există și senzualitate. Camera de filmat surprinde chipurile, glasurile și trupurile celor doi artiști – Joanna Kulig și Tomasz Kot, revărsând seducția. Întrupările sunt totale, organice; actorii fuzionează cu personajele, cu sudoarea acestora, dar și cu vibrațiile coardelor vocale. Cineastul le căptușește cu profunzimea privirii sale, iar rezultatul este emoționant. Așadar, în timpul Războiului Rece, undeva între Polonia, ruinată după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață pătimașă trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică tensionată. Soarta le e potrivnică, totul îi separă: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale destinului. Cu toate acestea, sunt – în mod fatal – „urziți” să fie împreună. Povestea urmărește o iubire ce se derulează timp de cincisprezece ani, dar Pawlikowski a ales să o trateze eliptic, într-o manieră dulce-melancolică, în genul „Ne-am cunoscut, ne-am recunoscut, dar ne-am pierdut și-tot-așa”. În această peliculă, anii trec la fel de repede, precum niște faruri prin noaptea rece. Evenimentele, peripețiile dramatice sunt expediate sub înghețul negrului care separă fiecare dintre tablouri, doar dragostea înfocată le poate străpunge. Mereu, emoția se regăsește în interferența dintre o elipsă și-o privire; o regăsim și în frumusețea fiecărui act, în pudoarea cântecelor triste, care știu să redea o dramă fără să o transforme într-o tragedie.

2- Cold War

Cold War poare conceput ca o rafinată expoziție fotografică. Cu toate acestea, e un film puternic jazzy, sonor, fiindcă muzica deține un rol important, iar coloana sonoră e concepută ca o țesătură de voci, sunete (cântece populare poloneze, jazz, imnuri staliniste), suspine alternate cu tăceri pline de semnificație (în deplină ritmicitate, precum o melodie sentimental-lascivă). Zula și Wiktor, cântăreața și muzicianul, își trăiesc la intensitate maximă elanul amoros, în acordurile jazzului, care tulbură imaginile impecabil realizate de Łukasz Żal. Precizia și profunzimea planurilor magnetizează ecranul (format 1.33, încadraturi sofisticate). Povestea lor este, în fapt, o poveste de dragoste cu reprezentanți din lumi diferite: eterna atracție a contrariilor şi dorință către o cvasiimposibilă fuziune.

3- Cold War

Cold War rămâne o demonstrație a puterii de seducție pe care o mai are (încă) minimalismul atunci când redă o tumultuoasă poveste de iubire pură. Cei doi actori, Joanna Kulig și Tomasz Kot, iluminează această fascinantă lucrare nostalgică.

4- Cold War

Regia: Paweł Pawlikowski
Scenariul: Paweł Pawlikowski, Janusz Głowacki, Piotr Borkowski
Imaginea: Łukasz Żal
Decorurile: Katarzyna Sobańska, Marcel Sławiński
Costumele: Aleksandra Staszko
Sunetul: Maciej Pawłowski, Mirosław Makowski
Montajul : Jarosław Kamiński

Distribuția:
Joanna Kulig – Zula
Tomasz Kot – Wiktor
Borys Szyc – Kaczmarek
Agata Kulesza – Irena
Adam Woronowicz – Consulul
Adam Ferency – Ministrul
Jeanne Balibar – Juliette
Cédric Kahn – Michel
Durata: 1h27min

Premii, nominalăzări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Cannes (2018) :

Categoria: Rezultatul
Palme d’Or – Pawel Pawlikowski Nominalizat
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător

Premii Academia Europeana de Film (2018):

Categoria: Rezultatul
Cel mai bun film
Tanya Seghatchian Câștigător
Pawel Pawlikowski Câștigător
Ewa Puszczynska Câștigător
Cel mai bun actor – Tomasz Kot Nominalizat
Cea mai buna actrita – Joanna Kulig Câștigător
Cel mai bun scenarist – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun monteur – Jaroslaw Kaminski Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Scris de pe februarie 23, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Intrigă și pasiune – Bolshoi Babylon

Dacă miniseria Flesh and Bone aduce în prim-plan o serie de greutăți ale unor balerini nevoiți  să evolueze într-o lume artistică ficțională – bântuită de invidie, manipulare (sexuală), ură – imoralitate la scară largă, documentarul Bolshoi Babylon reflectă  dinamica puterii dintr-un lăcaș-simbol al artei rusești. Misterios şi fascinant – Bolshoi Teatr – un fel de Mecca al iubitorilor de balet, un adevărat simbol al Rusiei, a devenit o comoară naţională. Totuşi, recent, teatrul (fondat în 1776) s-a aflat pe prima pagină a ziarelor doar cu ştiri negative: intrigi, invective şi schimbări la nivelul conducerii. Ideea de-a realiza această peliculă-document s-a născut ca urmare a unei colaborări între Nick Read, un ofițer britanic – apreciat realizator de documentare (despre crize, război, pușcării)  – și Mark Franchetti, corespondentul revistei London Sunday Times la Moscova, stârniți de babilonia iscată la Bolshoi.

Bolshoi Babylon 0

Filmul, realizat de canalul HBO, urmărește efectele unei acțiuni care îmbracă straiele unor păcate vechi de când lumea: pofta de putere, invidia, lăcomia și ura. În legendarul teatru din Moscova, tânărul Serghei Filin, directorul artistic al instituției-mamut,  a fost atacat cu acid sulfuric de un individ mascat. Așadar, anul 2013 a marcat o profundă criză și-n lumea artistică de pe malurile Moscovei. Pentru prima dată, directorii teatrului au permis accesul camerelor de filmat în culise. Au considerat că, astfel, vor marca un nou capitol şi s-au declarat pregătiţi pentru ca sezonul 2013-2014 să fie înregistrat ca o experienţă (cinematografică) unică. Cu imagini nemaivăzute – din culise -, documentarul aduce un omagiu talentelor artistice şi abilităților uimitoare ale dansatorilor şi reflectă permanenta teamă de accidentări, dar şi ambiţia necesară supravieţuirii în cea mai performantă companie de balet din lume. Munca realizatorilor devine și mai complicată, fiindcă vanitatea se însoțește bine, aici, cu disimularea emoțiilor și cu cruzimea. Franchetti a declarat că natura emoțională a unora dintre dansatori și drama din interiorul teatrului l-au sensibilizat, devoalând latura pasională a acestei nații. Pe de altă parte, realizatorul a calificat lumea artistică de la Bolshoi, ca pe „un mediu destul de ermetic, locuit de două sute cincizeci de dansatori obsedați doar de arta lor.” Fascinați de universul artistic din acel spațiu, realizatorii se apropie de „câmpul de luptă” care a luat locul vechiului spațiu artistic. Locul este un  monolit care adăpostește mai mult de trei mii de angajați; reunește mai multe orchestre, coruri, o companie de operă, trupa de balet și mai mult de două sute cincizeci de dansatori. Bolshoi are   un statut special în Rusia, este considerat o comoară națională și un simbol al culturii ruse; și – ca orice teatru de stat – are legături strânse cu Kremlinul.

Bolshoi Babylon 1

Recomandat de o carieră artistică de excepție, chipeșul artist Serghei Filin a fost aruncat, deodată, în hăul suferinței, după cumplitul incident din ianuarie 2013. Internat de urgență la un spital din Germania, a fost supus unui chinuitor șir de intervenții chirurgicale, în vederea recuperării. Prima parte a filmului acoperă perioada ce a urmat imediat atacului și cercetările care îl vizau pe unul dintre principalii suspecți: Pavel Dmitrichenko – un balerin  ros de invidie și de-o clocotitoare ură. În interviurile preluate de la televiziunea rusă, acesta apare precum un tânăr dandy, oarecum vanitos, care declarase că își dorea să conducă Bolshoi. Mulți dintre angajații teatrului îl considerau autorul moral al atacului, principalul vinovat. Muzicologul și istoricul Simon Morrison punea această acțiune disperată și pe seama unei evidente lipse a autorității în această instituție istorică, strâns legată de importanța pe care o manifesta elita politică rusească. Printre aceste declarații, ne sunt prezentate imaginile terifiante cu Filin desfigurat, acoperit cu o mască din tifon, pătat, târât prin săli de operație din spitalele nemțești. Este fascinantă descrierea tectonicii puterii din Bolshoi Teatr. După îndelungate tratamente, Filin se reîntoarce în instituția pe care o părăsise brusc, iar acțiunile devin și mai precipitate.

Bolshoi Babylon 2

În toamna anului 2013, odată cu revenirea lui Filin, se vor confrunta taberele adverse. Noul director general de la Bolshoi, Vladimir Urin, a fost instalat pentru „a curăța mizeria”. În interviuri, Urin nu se ferește să afișez un soi de dispreț în legătură cu fostul său coleg de la Teatrul Academic Muzical Nemirovich-Danchenko- Stanislavksy (MAMT), despre care declară că îl leagă doar…munca. În acel perpetuu „du-te, vino” de la Bolshoi, scenele cele mai tensionate se vor derula în timpul consiliilor de administrație. Filin își va îndăpărta (ușor dramatic) ochelarii și va lăsa la vedere reușita medicală – un sigur ochi salvat, apoi va pleda pentru reluarea activității sale în funcția de director artistic (dorea să inițieze cursuri și să înființeze săli de Pilates pentru balerini). De cealaltă parte, Urin ripostează ca un copil bosumflat, îl ridiculizează pe Filin, apoi anunță unele modificări necesare în compania artistică. Dialogurile nu se leagă, se simte tensiunea nedezamorsată și freamătul din cele două tabere anticipează „veridictul” final. Anastasia Meskova, o prim-balerină,  declara: „ Oricât de ciudat ar suna, Bolshoi întotdeauna reacționează cu răceală la toate. Suntem pregătiți să nu se arate emoțiile și să dăm mereu bine.”

Bolshoi Babylon 3

În luna iulie a acelui an, contractul lui Filin nu a fost reînnoit. Un nou manager avea să ia locul celui care suferise și stârnise atâtea valuri de re-sentimete. Deși vagi, unele afirmații sugerau relații dubioase și zone de corupție care-au impus acele schimbări. Totuși, nimeni nu lansează afirmații precise, totul plutește în zona vagului, a bănuielii. La rândul lor, realizatorii declarau că nu există dovezi certe ale implicării de natură politică și declarau că: „Acesta este modul în care funcționează Rusia. Corupția există peste tot.”

Bolshoi Babylon 4

Filmul produs la HBO oferă un fel de luciu anchetei și infracțiunii de la baza acesteia și se ocupă și de prezentarea unor figuri de artiști din acest spațiu iconic al Moscovei. Prin urmare, aflăm că  angajările din cel mai celebru teatru moscovit reprezintă o combinație între talent și doleanțele… patronajului politic (politică financiară și penală – declara Morrison). Imaginile cu pregătările balerinei Mariei Alexandrova, de dinaintea spectacolelor, surpind eforturile din spatele grației și eleganței de sub luminile rampei. Apoi, una dintre cele mai renumite stele ale baletului mondial, Maya Plisetskaya, menționa – în memoriile sale -, cum Brejnev a condus-o, după un spectacol,  cu limuzina către locuința sa. În același mod, este surprinsă teribila declarație a balerinului georgian, Nikolai Tsiskaridze, a cărui coamă și iubire de sine sunt extrem de leonine: „Eu sunt ultimul mare star de la Bolshoi.” Acesta este unul dintre dansatorii veniți să depună mărturie în apărarea Dmitrichenko (concediat în urma atacului).

Bolshoi Babylon 5

Ceea ce este clar afirmat în acest film documentar este sentimentul încercat de Filin în toată această istorie plină de pathos. Pus față în față cu grosolănia lui Urin, acesta pare nehotărât, fragil, dar cu o candoare răcoritoare. Rușii au avut mereu „respect” față de liderii puternici.

Bolshoi Babylon 6

Cu o ridicare de umeri fatalistă, maestrul de balet Boris Akimov, întregește această imagine: „Lumea teatrului este nemiloasă.” Încă din 1965, când a intrat în corpul de balet, Akimov și-a dedicat viața acestui mediu măcinat de seisme – ambițiile spulberate de amărăciune, dar – în egală măsură – și triumfurile (din păcate, și ele trecătoare). Artistul mărturisește că, în pofida tuturor vicisitudinilor, Bolshoi a supraviețuit. Mirat de apariția acestei stranii metode de atac (cu acid sulfuric) printre cele deja uzate („Au existat siucideri, un viol în grup și chiar o crimă.”), veteranul cugetă filosofic și consideră că Bolshoi este precum „un ocean menținut în mișcare.” Dar, mai presus de toate, Bolshoi Babylon celebrează dăruirea, hotărârea și extraordinara capacitate de rezistență a dansatorilor și eforturile colective de a vindeca și de a restabili reputația unui simbol național.

Regizor: Mark Franchetti, Nick Read
Compozitor: Smiths & Elms
Operator: Nick Read
Producător: Mark Franchetti
Producător executiv: Simon Chinn, Will Clarke, Nick Fraser, Andy Mayson, Sheila Nevins
Monteur: David Charap, Jay Taylor

Personaje:
Maria Alexandrova
Maria Allash
Sergei Filin
Anatoliy Iksanov
Anastasiya Meskova

Durata: 86 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Intrigă și pasiune – Bolshoi Babylon

Scris de pe martie 24, 2018 în Feminin, Film documentar, Morală, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web