RSS

Arhive pe etichete: Penelope Cruz

Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

O bulversantă călătorie intimă, o călătorie menită să facă lumină, grație forței cinematografului, Dolor y gloria/Pain and Glory este o dramă autoreflexivă a lui Pedro Almodóvar, cu Antonio Banderas în rolul unui cineast (Almodovar) fictiv. Paradoxal, deși este unul dintre răsfățații Festivalului de la Cannes (a fost în competiție de cinci ori), spaniolul, în vârstă de 69 de ani, nu a câştigat niciodată râvnitul Palme d’Or.
Recenta peliculă a uimit publicul prin autenticitatea și prin infinita tandrețe, sintetizând mai toate obsesiile artistice ale celebrului regizor, devoalând o tulburătoare intimitate, fără tușe exhibiționiste. Așadar, Dolor y gloria oferă spectatorilor perspectiva asupra morții a unui regizor vârstnic, aflat la pensie. În acest registru personal, Pedro Almodóvar i-a încredințat dificila partitură lui Antonio Banderas.

Prin urmare, așa cum sugerează titlul (à la Tolstoi), filmul aduce în prim-plan confruntarea unui artist ce-a cunoscut succesul cu neputința în fața bolii, care trebuie să se descurce acum cu depresia și cu pierderea speranței. Problematica morții a dat mereu de furcă cineaștilor, dar în cazul de față sensibilul spaniol abordează toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră. Pasiunea pentru cea de-a șaptea artă reprezintă de fapt depășirea deznădejdii, fiindcă pasiunea regiei de film ar putea fie cuceri moartea, fie duce la acceptarea acesteia. Scenariul, semnat tot de Pedro Almodóvar, abundă în amintiri și regăsiri (în carne și oase) după zeci de ani, într-o viață de artist aflat în suferință.

Așadar, Salvador Mallo este un realizator care a cunoscut succesul, dar care nu mai poate realiza filme în continuare din pricina numeroaselor dureri fizice care-i amărăsc traiul. De apusa lui glorie amintesc pereții imensului său apartament. Trecuta sa glorie îi minează interiorul pentru că nu mai poate filma, paralizat de dureri și de trecerea timpului nemilos. Totuși, acest decor reprezintă identitatea creatoare a personajului; încă mai păstrează urmele copilăriei, amintirile închise într-o cutie de sub pat, din camera mamei sale.

Ca un meta-comentariu, înainte de a-i opera esofagul, chirurgul îl întreabă dacă viitorul său film va fi o dramă sau o comedie. Așezat pe masa de operaţie, realizatorul îi răspunde: «You never know… », înainte de a adormi de la anestezic. Precum secretul lui Polichinelle – sub forma unei ghicitori – întreg filmul se concentrează asupra unei anumite ambiguități autobiografice, care se tot refuză și întârzie devoalarea misterului. În scurta scenă din deschidere, un travelling se deplasează din fundul piscinei pentru a dezvălui o cicatrice care traversează întreaga coloană vertebrală a lui Salvador. Ca un ecou al acestor prime imagini, corpul realizatorului se află pe parcursul intrigii încadrat de liniile roșii ale unui scaner. Aceste planuri au valoarea unei încadrări, deoarece artistului nu-i place să discute despre despre sine, ci despre creațiile sale. Desele flashback-uri din copilărie nu sunt decât o altă formă a iubirii sale dintâi: arta.

Permanenta pendulare trecut-prezent se realizează prin două personaje din trecutul său: un actor pe care nu îl văzuse de 32 de ani și o piesă de teatru (monolog) pe care Salvador a scris-o și la care un asistă Federico, unul dintre vechii săi iubiți. Așa se face că din întâmplare, îl întâlnește pe Alberto Crespo, un actor pe care nu îl mai văzuse de trei decenii. După proiecția filmului său, Sabor, la cinemateca din Madrid, îl regăsește pe acest actor toxicoman, care va fi sursa memoriei „involuntare”. Imediat, își rememorează copilăria petrecută în Paterna, alături de mama sa, primele iubiri, actorii cu care-a lucrat, dar îşi reaminteşte şi pierderea mamei. Imaginile surprind anii ’60, când a plecat spre Valencia, apoi anii ’80 și prima sa dragoste, din Madrid, apoi prezentul și toate durerile. La toate acestea, se adaugă vidul din fața incapacității de-a continua să turneze.

În postura de dublu spiritual al cineastului, Antonio Banderas a împrumutat din caracteristicile fizice ale acestuia (s-a îmbrăcat și s-a pieptănat precum cineastul spaniol) și s-a lăsat prins în terapie de confesiuni. Mai mult de atât, apropierea dintre Salvador și însuși Pedro Almodóvar funcționează pe mai multe niveluri, fiindcă apartamentul din film e o replică a celui din realitate, iar numele unor fișiere din computerul lui Salvador sună precum titlurile unor filme de-ale lui Almodóvar. Mărturisirile artistice se-ndreaptă spre o suprafață fragilă, iar eroinele sunt omiprezente: mama, o actriță care devine asistenta sa personală.

Întrupată de Penélope Cruz, Jacinta în tinerețe și de Julieta Serrano, la bătrânețe, mama cineastului este în egală măsură dură, dar și iubitoare, pudică, dar și indiscretă. Imobilizat în camera lui sau pe canapeaua din salon, cu ochii închiși, Salvador se lasă pradă trecutului său. Își regăsește copilăria rurală, dar precară în La Mancha, însă o copilărie în care-a descoperit dragostea pentru cinema. Imaginea conservă densitatea carnală și plină de viață a unor vremuri apuse. Montajul e calm, iar scriitura cinematografică se scurge invers față de regretele cineastului, exprimate prin deziluziile personajelor.

Mai puțin crud decât precedentele sale filme, Dolor y gloria e sensibil diferit și prezintă o latură de mare delicatețe a cineastului. Ca în niște (veritabile) tablouri vivante, filmul ne prezintă relațiile interumane în diferite momente: inversarea rolurilor și-a locurilor, schimburile dintre un muncitor analfabet și un copil care îl învață să citească, apoi insolența primelor emoții. Trupurile și suferința morală exprimă durerea de a fi, dar și gloria de-a supraviețui.

Copilăria e prezentată ca fertilitate, o inepuizabilă sursă, care nu cunoaște durerea. Amintirile lejere, dar și cele dureroase se propagă ca o adicție la melancolie. Forța creatoare, misterioasă și surprinzătoare în egală măsură e pusă față în față cu depresia, într-o subtilă „reglare de conturi”. În fond, tema centrală din Dolor y gloria, rămâne creația. Fiecare element constitutiv din Dolor y gloria participă la o sinteză a filmografiei lui Almodóvar, fiind o veritabilă reconstrucție a amintirilor artistice. Singură, dorința face ca timpul pierdut să se întâlnească cu cel regăsit. De-o tulburătoare sinceritate, Dolor y gloria rămâne un film romanesc, despre creație.

Regia: Pedro Almodóvar

Scenariul: Pedro Almodóvar

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Antxón Gómez

Costumele: Paola Torres

Sunetul: Marc Orts

Montajul: Teresa Font

Muzica : Alberto Iglesias

Distribuția:

Antonio Banderas – Salvador Mallo

Asier Etxeandia – Alberto Crespo

Leonardo Sbaraglia – Federico

Nora Navas – Mercedes

Penélope Cruz – Jacinta în tinerețe

Durata : 1h52

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

Scris de pe iulie 20, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Sunetul destinului – Everybody Knows/Todos Lo Saben

Mădălina Dumitrache„Trebuie să ne ducem cu gândul înapoi până în 2004 şi la lungmetrajul La mala educación de Pedro Almodóvar, pentru ca filmul de deschidere să nu fie nici în limba engleză, nici în franceză” – anunţau organizatorii Festivalului de la Cannes. După succesul repurtat cu pelicula A Separation (2012), fidel obsesiilor sale (legăturile familiale și aparențele), Asghar Farhadi a pus în mișcare o mecanică impecabilă, într-un lungmetraj (clasificat drept thriller psihologic) care dezvăluie puțin câte puțin ceea ce merită. Așadar, Everybody Knows, regizat de cineastul iranian, turnat în limba spaniolă şi cu o distribuţie în care strălucesc superstarurile iberice Penélope Cruz şi Javier Bardem şi argentinianul Ricardo Darin, a deschis, anul acesta, cea de-a 71-a ediţie a Festivalului de la Cannes.

Pelicula prezintă povestea Laurei, care trăieşte alături de soţul ei şi de copiii lor în Buenos Aires. Cu ocazia unei petreceri de familie, ea se întoarce în satul natal, în Spania, alături de copii, dar un eveniment neaşteptat îi va bulversa existenţa. Cineastul a livrat într-o peliculă croită după un scenariu în care-a distilat unele obsesii: familia, secretele, legăturile, tradiţiile şi conflictele morale. Dispozitivul regizoral epurat de orice fel de sentimentalism reflectă umanismul acestui cineast iranian. Chiar dacă transmutarea în Spania a unui material destinat a fi (inițial) turnat în Iran părea o problemă, Farhadi a găsit nunațele potrivite pentru „amprenta”/personalitatea sa.

0 - Everybody Knows

Realizatorul a demonstrat că e un adevărat maestru în materie de cinema „lipsit de fard” – ce reflectă conflictele sentimentale; toate personajele sale sunt caracterizate de acel trompe-l’œil menit să deruteze. În pelicula lui Farhadi, regăsim greșelile unor bărbați și ale unor femei pe care îi puteam lesne considera ireproșabili tot căutându-le scuze. O adolescentă este răpită într-o seară, la o nuntă, răpirea provoacă durere și suferință unei mame afectate de un trecut încărcat de resentimente. Mai mulți membri ai anturajului puteau fi bănuiți de această răpire, începând chiar cu tatăl, rămas în Argentina (despre care se știe doar că are mari probleme financiare). Totuși, doar o răzbunare de natură sentimentală (gelozie sau furia unui clan) nu poate genera o dramă.

1 - Everybody Knows

Farhadi evită comandamentele tramei de factură polițistă, preferă calea tragediei pentru a analiza efectele eliminării protagoniștilor care se luptă să vindece rănile. Astfel, personajele ni se dezvăluie dintr-un alt unghi, fără ca spectatorul să le găsească, în mod constant, atașante. Realizatorul însuși susținea, în conferința de presă de la Festival, că nu agreează ideea unui mesaj distinct al filmelor sale. Cineastul consideră că dacă orice spectator, de oriunde, aparținând oricărei culturi, poate fi capabil să simpatizeze personajele de pe ecran, e semn că a izbutit, că și-a îndeplinit obiectivele. Într-adevăr, aceasta ar putea fi una dintre constantele acestui realizator: aptitudinea de a crea o strânsă legătură între public și personajele contrastante e una reală. Putem aminti doar contrastul dintre falsa armonie comunitară de la începutul filmului (nunta) și turnura pe care o ia povestea atunci când amărăciunea și neîncrederea înlocuiesc solidaritatea.

2 - Everybody Knows

Deși Asghar Farhadi rămâne un talentat povestitor în imagini, adevărat maestru al tehnicii, care se mulează pe anumite cerințe ale unui tip de cinema internațional «de calitate», scenariul nu e lipsit de unele scăpări: prietenul de familie (fost polițist) care nu poate alerta forțele de ordine. Este ajutat din plin de impecabilii actori din distribuție: Penélope Cruz și Javier Bardem. Partenerii talentați, precum Ricardo Darín sau Bárbara Lennie completează un casting perfect.

3 - Everybody Knows

Dispozitivul narativ din această nouă peliculă readuce în atenție suspansul: ticăitul unui ceasornic, dangătul unui clopot (o ceremonie va sfârși rău), vuietul unei drone care plutește deasupra unei petreceri de nuntă (ca o aluzie la forța zeilor care decideau soarta muritorilor), tunetele care preced vibrațiile unui telefon (lacrima prelinsă din ochii unei mame care citea un mesaj care-i confirma temerile sale), scârțâitul unei uși neunse dintr-o casă părăsită (singurătatea unui om care și-a sacrificat viața) – sunetul urmează o strategie ritmică ivită din inimă, acoperind cele mai multe spații din acest thriller. Vidul pare să fie chiar subiectul acestui film tensionat, așa cum insistă Farhadi; ilustrează și acele mici epifanii de familie (mina ciudată a unui părinte care încearcă să facă să râdă un copil, dansul amuzant al unui petrecăreț care amuză galeria, îmbrățișările unei familii care se va rupe treptat în jurul unor vechi conflicte nu au fost rezolvate niciodată). Rostul acestor strădanii este să demaște ipocrizia și să persifleze armonia de suprafață. Utilizând o simbolistică apăsătoare (orologiul, poarta izbită de vânt), dispuse pe cărările unei tragedii antice pune degetul pa rană: dezordinea socială și seismele din intimitate, oferind spectatorilor șansa de a constata singuri cine-a creat ambiguitatea în Everybody Knows.

4 -Everybody Knows

Regia: Asghar Farhadi

Scenariul: Asghar Farhadi

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Clara Notari

Costumele: Sonia Grande

Montajul: Hayedeh Safiyari

Muzica: Javier Limón

Distribuția:

Penélope Cruz – Laura

Javier Bardem – Paco

Ricardo Darín – Alejandro

Eduard Fernández – Fernando

Bárbara Lennie – Bea

Inma Cuesta – Ana

Elvira Mínguez – Mariana

Ramón Barea – Antonio

Carla Campra – Irene

Durata: 2h12

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sunetul destinului – Everybody Knows/Todos Lo Saben

Scris de pe septembrie 29, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web