RSS

Arhive pe etichete: Politică

O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Mădălina DumitracheÎntr-o lume în care concurența este tot mai acerbă, în care firmele producătoare se luptă cu înverșunare, a apărut – ca necesitate – lobbyingul. O poveste inspirată din acest univers a scris Jonathan Perera sub forma unui scenariu ce stă la baza filmului Miss Sloane. Nu e deloc dificil să înțelegi ce se poate ascunde în spatele afișului acestui film, iar filmul palpitant – împănat bine cu răsturnări de situație – face deliciul amatorilor acestui gen. Elizabeth Sloane (Jessica Chastain) este o femeie fără scrupule care acționează în culisele de la Washington. Confruntată cu o mare provocare în carieră, ea va fi nevoită să reziste presiunilor în pofida unor manipulări. Pentru a-și atinge scopul, Miss Sloane uzează de metode mai puțin ortodoxe, care îi afectează pe toți cei apropiați ei, dar și propria-i carieră. Elizabeth realizează, doar în momentul în care intră în competiție cu cel mai puternic concurent, că prețul victoriei este mai mare decât era dispusă ea  să plătească. Cocoțată pe tocuri înalte (fără îndoială, Louboutin), Jessica Chastain își poartă silueta fină și chipul surâzător în aproape toate variantele posibile de încadraturi cinematografice pentru a demonstra, de fapt, că este o persoană de neînlocuit în materie de lobbying. Spectatorul este sedus și manipulat grație acestei actrițe care lasă la vedere strategii des folosite în purtarea unor tratative. Adevăruri bine ascunse ies la iveală în această mecanică narativă calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Femeia cinică, dar seducătoare, trasează liniile unei cronici despre viața politică de la Washington.

miss sloane1

Pelicula oscilează între realismul idealist din All the President’s Men și fantezismul cinic din House of Cards. În prima jumătate de oră, căpătăm o singură certitudine: ascensiunea vertiginoasă a lui Elizabeth Sloane într-o aventură care-o va costa mult. Sloane își ia cu ea întreaga echipă, cu excepția devotatei asistente Jane (Alison Pill), care se decide să rămână alături de Rodolfo Schmidt (Mark Strong). Personajele sunt atent croite și corect interpretate, partea fiecăruia se potrivește de minune cu a celorlalți. Realizatorii au accentuat răceala eroinei principale prin distribuirea unei actrițe abile; Jessica Chastain și-a dovedit talentul de-a întrupa personaje (Maya din Zero Dark Thirty) capabile de transpunere a profunzimii. Roșcovana – mereu impecabilă în ținută – degajă acea rezervă care impresionează și ascunde rănile tainice, mai ales că Miss Sloane posedă tehnici condamnabile care nu o fac, deloc, să pară odioasă. Cei care se ocupă cu lobbyingul sunt agenții intereselor industrial-financiare care animă culoarele de la Washington sau anticamerele de la Bruxelles pentru a se înfrunta în bătălii și presiuni diverse, trăgând sforile și manevrând votul parlamentarilor. În filmul lui John Madden, protagonista intră într-o confruntare liberă cu fostul ei angajator într-o serie de peripeții care țin spectatorul sub tensiune din pricina numeroaselor twisturi. Nu avea, însă, de-a face cu discursuri și puneri în abis precum cele din scenariile lui Aaron Sorkin (The Social Network și Steve Jobs), nici abstractizările de tipul celor realizate de Kathryn Bigelow (în Zero Dark Thirty), ci doar cu un punct de vedere moral dintr-un thriller cu tentă politică. În filigran, eroina lansează o întrebare dureroasă:„Dacă totul s-ar reduce doar la lobbing?” În pofida machiajului perfect al actriței, profilul personajului este palid și cu umbre (viața personală lipsește) deoarece convingerile politice ale eroinei rămân necunoscute, ea nu este nici idealistă, dar nici activistă. Tot ce putem afla despre ea este faptul că dorește mereu să câștige (chiar în scena de la deschidere, verbalizează excesiv și-și exprimă această filosofie de viață: Elizabeth Sloane:„ I was hired to win and there will only ever be one winner”).

miss sloane2

Pe alocuri, o putem surprinde cum înghite pastile contra insomniei, frecventează un escort-boy și e mereu atentă la aspectul fizic (semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară, periajul excesiv) sau într-o relație de amiciție cu Esme Manucharian (Gugu Mbatha-Raw). Deși briliantă, devine aproape înfricoșătoare, de aceea ne întoarcem la întrebarea-cheie adresată de Schmidt:„Were you ever normal? What were you like as a child?” Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge praguri înalte de tensiune bine camuflată:„My bank account and liberal conscience won’t justify owning a car.” Cele mai reușite scene sunt cele derulate între Miss Sloane și Esme. Mereu filmată sub o lumină ternă, fizionomia eroinei (genul workhaolic) nu trădează nicio emoție, Elizabeth Sloane duce lupta fără să neglijeze vreun detaliu, lucrând într-un ritm de mitralieră.

miss sloane3

Thrillerul politic, realizat de John Madden, se încadrează perfect în vremurile noastre, iar faptul că premiera oficială din Europa/Franța a fost programată pe opt martie nu este deloc întâmplătoare, așa cum atitudinea eroinei (tipul carieristei cinice dintr-o lume dominată de bărbați) lasă loc multor interpretări. Femeia glacială, fără viață socială (și amoroasă), insomniacă, dependentă de tabletele ce-i conferă energia necesară pentru a face față bătăliilor acerbe din lumea dură a lobbyingului devine un personaj excesiv, adesea comparat cu Jerry Maguire (pentru charisma de guru). Miss Sloane este, în fapt, versiunea în fustă și pe tocuri a lui Jordan Belfort din The Wolf of Wall Street (Rodolfo Schmidt:„You’re a piece of work, Elizabeth”).

miss sloane4

Frumoasa de gheață, care fascinează și nu irită prin excesul de ego, cucerește prin franchețe și prin cinism asumat. Finalul uimitor, dar și grandilocvent, adresează un mesaj subtil cu privire la jocurile dure din lumea rechinilor politici. Miss Sloane devine o odă (stilizată) pentru forța cetățenească redusă la sofismul unui personaj ambiguu.

miss sloane5

Regia: John Madden

Scenariul: Jonathan Perera

Imaginea: Sebastian Blenkov

Montajul: Alexander Berner

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Jessica Chastain – Elizabeth Sloane

Gugu Mbatha-Raw – Esme Manucharian

Mark Strong – Rodolfo Schmidt

Jake Lacy – Forde

Alison Pill – Jane Molloy

Sam Waterston – George Dupont

John Lithgow – Congresman Ron M. Sperling

Michael Stuhlbarg – Pat Connors

Durata: 132 min.

 

Premii, festivaluri, nominalizări:

Globurile de Aur, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă)  Jessica Chastain  Nominalizată

Alliance of Women Film Journalists, 2017:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain  Nominalizată

Hollywood Foreign Press Association, 2016:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain Nominalizată

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Scris de pe mai 16, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , ,

Generația dezamăgită – L’Heure de la sortie

 Curiozitatea, obsesia, dar și teribilismul vârstei pot influența modul de viață și îi pot conduce la radicalizare pe (unii) adolescenți? Desigur, da. Cu o bogăție de experiențe senzoriale, cu mostre reci, pline de cruzime, pelicula semnată de Sébastien Marnier trage un semnal de alarmă: dezumanizarea lumii actuale. Viziunea feroce a cineastului aduce în prim-plan subiecte precum fracturile dintre generații, fricțiunile intergeneraționale, pericolul poluării și dezinteresul față de semeni, toate subsumate temei centrale: vampirismul. Sébastien Marnier a exploatat eficient capacitatea cinemaului de a transpune angoasele contemporane, metamorfozându-le. Ambalat în straiele unui thriller, filmul livrează, totuși, un discurs politic coerent, chiar dacă coșmarul nu te lasă să vezi prea departe.

L’Heure de la sortie este un veritabil thriller pre-apocaliptic despre urgentarea salvării planetei. Așadar, într-un liceu de elită din Franța, profesorul Capadis se aruncă de la fereastra clasei sub ochii înfiorați ai elevilor săi. Totuși, unii dintre ei rămân impasibili. Cei șase adolescenți, cu un nivel ridicat de inteligență, sunt mereu ostili și răspândeau teamă prin școală. Bunăoară, Pierre Hoffman ajunge profesorul suplinitor de limba franceză la acea clasă. Tânărul profesor descoperă, treptat, viziunea lor întunecată despre un “viitor blestemat” (amenițările ce planează asupra întregului sistem ecologic) și disprețul față de adulții neajutorați care nu-i mai pot proteja. Pierre devine din ce în ce mai obsedat de acești «copii furioși». Viața lui se transformă într-un coșmar pe măsură ce își dă seama că țelul lor final este unul extrem și periculos. Atmosfera opresantă e întreținută și de o distribuție bine aleasă: tinerii Luàna Bajrami (Apolline) și Victor Bonnel (Dimitri) îi dau de cap unui Laurent Lafitte deranjant (calitate indusă și de orientarea sa sexuală).

Într-un cadru aproape banal – mediul școlar – Sébastien Marnier derulează o intrigă coșmarească, la limită cu fantasticul, dar fără să depășească granițele realului. În această fabulă kafkiană, pericolul va fi doar de natură umană. Printre adolescenți, tânărul profesor-suplinitor observă și analizează acțiunile bizare ale grupării de șase elevi supradotați. Resentimentele lui Hoffman constituie însăși mecanica intrigii. Atitudinea nihilistă a celor din fața sa e însoțită și de răceala limitării comunicării. Spectatorul adoptă, de-ndată, atitudinea profesorului, încărcată de tensiunea întrebărilor, apoi de vertij. În spatele misterului, se află subtextul social puternic (ecologie, economie, politică).

Spleenul adolescenților s-a născut din luciditate și din imposibilitatea acceptării tarelor acestei lumi. Sébastien Marnier ajonglat cu toate codurile fantasticului, pedalând pe atmosfera opresantă: profesorul aflat în plină perioadă de documentare pentru teza de doctorat trebuie să se confrunte cu apariții kafkiene. Prin urmare, cineastul nu are niciun scrupul în a ilustra paranoia personajului său (plasat într-un mediu anxiogen). Muzica semnată de Zombie Zombie, efectele regizorale (reurența prezenței gândacilor invadatori, viziunile, pana de curent sau apă din apartamentul junelui profesor, interminabilele apeluri telefonice anonime). Coșmarul în care s-a trezit Pierre transformă drama soacială într-o fabulă kafkiană. Comportamentul ostil al adolescenților, dar și “ancheta” profului întrețin tensiunea. Tinerii urmăriți de Pierre își pun, adesea, viața în pericol și se plasează, de bună voie, în situații-limită.

Citiți și Când visul devine coșmar – Joker

Liceul-labirint devine sediul central al angoaselor. Camera de filmare urmărește îndeaproape pașii personajelor, transformând în metafore propagarea bârfelor, schițând harta minciunii. Șase liceeni aflați în criza «vârstei teribile» își angoasează colegii, profesorii și înregistrează (în format DVD) secvențele care-au zguduit omenirea în ultimele decenii (imagini-șoc despre poluarea apelor, abatoare, atacul de la World Trade Center). Pierre constată, astfel, bariera comunicațională construită de acești adolescenți supradotați, care își pregătesc “ieșirea (finală) din scenă”. Denunțarea acestui « rău al lumii actuale» se face prin acel releu narativ/discursiv    și justifică, în parte, atitudinea adolescenților. Fatalismul acestor puști teribili și atitudinea lor atipică îl copleșesc până și pe tenacele Pierre (carismaticul Laurent Laffite). Discursul sociologic valorează mai mult decât amestecul de genuri și transformă L’Heure de la sortie într-un semnal de alarmă, un film de autor, care are șansele sale de a-și găsi publicul adecvat.

Regia: Sébastien Marnier

Scenariul: Sébastien Marnier, Élise Griffon după romanul L’Heure de la sortie de Christophe Dufossé

Imaginea: Romain Carcanade

Decorurile: Guillaume Deviercy

Costumele: Marité Coutard

Sunetul: Benjamin Laurent, Emmanuel Croset

Montajul: Isabelle Manquillet

Muzica: Zombie Zombie

Distribuția:

Laurent Laffite – Pierre Hoffman

Emmanuelle Bercot – Catherine

Pascal Greggory – Directorul Poncin

Grégory Montel – Michel

Luána Bajrami – Apolline

Thomas Scimeca – Victor

Gringe – Steve

Adèle Castillon – Clara

Durata: 103 min

 
Comentarii închise la Generația dezamăgită – L’Heure de la sortie

Scris de pe decembrie 18, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Viitorul poate fi un coșmar – The Handmaid’s Tale

Terorismul, războiul, criza economică, circul politicienilor – toate reflectă o Americă fragilizată. Apoi, o catastrofă biologică l-a răpus definitiv pe „Uncle Sam” și o mare parte din populație a ajuns sterilă. Natalitatea scăzută și teama (de „Ceilalți”) au deschis calea unei grupări integraționaliste de orientare religioasă, care-a instaurat dictatura unei noi forme de organizare sociale: Gilead. Prezentată, adesea, drept o versiune a celebrelor distopii 1984 sau Brave New World, The Handmaid’s Tale a devenit o serioasă adaptare a romanului omonim scris de Margaret Atwood (publicat în 1985). Rolul religiei în arena geopolitică internațională și chestiunea sexismului rămân în actualitatea anului 2017, așadar serialul american capătă o reală pertinență. Ajunsă deja un „clasic al genului”, această serie t.v. prezintă povestea unei femei constrânse să trăiască „în concubinaj” sub o teocraţie abominabilă. Așa-zisa „republică Gilead” a orchestrat o lovitură pentru „salvarea Americii”, totul pe fundalul problematic al salvării mediului. Restabilirea raporturilor dintre bărbați și femei devine scopul acestei lumi organizate în jurul unor dogme religioase. Guvernul a deposedat femeile de orice drepturi; ele sunt divizate în trei clase: Soțiile (din fruntea Căminului), Casnicele-Marta (care întrețin casa și se ocupă de treburile de la bucătărie) și Servitoarele (cele care sunt îmbrăcate în roșu, denumite și „utere umblătoare” și-a căror menire este reproducerea speciei). Dacă vreuna dintre acestea nu își îndeplinește rolul cuvenit, este torturată, deportată în Colonie (pentru a sorta deșeurile toxice) sau este ucisă.

The Handmaid's Tale 1

Diferit de începutul cărții lui Margaret Atwood, în care debutul înseamnă lovitura de stat și moartea Președintelui, serialul t.v. o introduce, din primele minute, pe June, (excepționala Elisabeth Moss, binecunoscută din seria Mad Men), care părea cea mai fericită femeie alături  de soțul și de fiica lor. Apoi, brusc, o regăsim în postura de Servitoare în casa Comandantului. Realizată de Bruce Miller, această versiune pentru micul ecran (Hulu) este, în primul rând, povestea lui Offred (evidentă legătura cu numele comandantului/„aparținând lui Fred”), care ajunge, după capturarea din pădure, Servitoarea destinată casei Comandantului Fred Waterford (Joseph Fiennes). Chinuită de o singurătate apăsătoare, Offred se străduiește să-și reprime fluxul amintirilor care provin de pe vremea când avea o familie și o viață normală și încearcă să se resemneze pentru a supraviețui în îngrozitoarea lume în care-a fost târâtă. Curând, descoperă că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, ba chiar de către cei care le-au instaurat. Mai toate distopiile poartă în ele o formă de rezistență și, adesea, încuviințează unele slăbiciuni omenești. Ideea de comunitate națională aparținând lumii este aici acaparată și monopolizată de formațiuni reacționare pentru a servi unor interese oculte. Formula abordată, în asemenea condiții, este paranoia, incitarea spiritelor și alimentarea furiei pentru a accepta măsurile excepționale. Opresiunea (masculină) prezentată aici rimează perfect cu actualitatea americană de după alegerile prezidențiale. Să nu pierdem, totuși, din vedere faptul că Statele Unite au fost clădite pe ambiția unor fanatici religioși care-au traversat Oceanul pentru a-și deversa umorile într-o Lume Nouă. Costumele din acest ambițios proiect stabilesc o legătură directă cu acest fapt istoric (să ne amintim doar de The Crucible/„Vrăjitoarele din Salem” și întreg obscurantismul din perioada colonială sau segregaționismul rasial din chiar secolul trecut). Eroina din The Handmaid’s Tale era o femeie independentă, plină de viață, căsătorită cu un afro-american, înainte de-a fi prada celor de la Waterford.

The Handmaid's Tale  -- "Nolite Te Bastardes Carborundorum" Episode 104 --  Punished by Serena Joy, Offred begins to unravel and reflects on her time with Moira at the Red Center. A complication during the Ceremony threatens Offred’s survival with the Commander and Serena Joy. (Photo by: George Kraychyk/Hulu)

Narațiunea cinematografică ne ajută, astfel, să pătrundem în subteranele unui sistem opresiv, fiind mărinimos alimentată cu flashback-uri. Prima parte a seriei acoperă în totalitate romanul lui Atwood, schimbările s-au efectuat doar pentru a evita problematica rasială. Echipa de scenariști a operat modificări pentru a putea urmări punctul de vedere al eroinei principale June (Elisabeth Moss). Exploatarea (trupului) unei femei doar în scopul reproducerii servește desfășurării întregii „agende personale” trecând prin manipularea din credință și alte mijloace perfide pentru a se ajunge, astfel, la regăsirea independenței și-a individualității. Gilead are propriile coduri ideologice care se răsfrâng asupra tuturor personajelor. Și din prisma lui Emily (Alexis Bledel), o altă servitoare, putem pătrunde nivelul intensității din acel regim. Realizatorii au introdus, pe ici-colo, câte o notă de umor pentru a nu provoca reacții vehemente. Întreg arsenalul estetic pus în mișcare generează o atmosferă sufocantă. Portretele personajelor principale reprezintă o mare izbândă în această tulburătoare serie televizată. June devine călăuza noastră, dar se impune și ca figura feminină care crește în dârzenie pe măsură ce mai trece peste un obstacol, iar chipul expresiv al actriței pare a fi într-un continuu morphing. Există și personaje ambivalente, precum Serena Joy (Yvonne Strahovski) sau Aunt Lydia (Ann Dowd)/Supraveghetoarea Servitoarelor.

Offred

În această teocrație înfricoșătoare, costumele, micile detalii, imaginea (identificăm unghiul kubrickian) și muzica semnată de Adam Taylor sporesc efectele până la înfiorare (de aceea, adesea, avem parte, pe micul ecran, de slow-motion). Universul angoasant e decorticat și plasat mereu între prezent și trecut pentru a înțelege mai bine ce se obține din opresiune, și nu e doar o formă de diabolizare simplistă, căci regăsim rezistența, care va deveni, în mod progresiv, speranță/viitor. Fiecare episod din această serie împinge spectatorul să pătrundă în această lume incredibilă, fascinantă  și tulburătoare, costumele à la 1600 , anumite construcții picturale și unele rupturi de ton – Don’t You (Forget About Me)/Simple Minds alternate cu acel garage punk  al lui Jay Reatard (Waiting for Something) – atrag privitorul către această distopie cu valoare de unicat, în care rolul femeii în societate este re-analizat. Personajul interpretat de Serena Joy capătă semnificație și, în timp, devine fascinat, actrița oferind eroinei sale atât cinism, cât și patetism.

The Handmaid's Tale 4

Strașnica Ann Down transformă personajul Aunt Lydia într-o figură pe care nu poți lesne uita, desprinsă parcă dintr-un îndepărtat matriarhat, așa cum și Janine (Madeline Brewer) devine o apariție emoționantă. Deși plasate strict între negru și alb, personajele sunt prizoniere ale sexului, rangului sau ale propriilor idealuri, aflate sub o monstruoasă dictatură. Bărbații plasați în prim-plan (Nick, Luck, fără a-l omite pe Comandant/ Joseph Fiennes) sunt puși doar să închidă femei. Serialul exploatează, de fapt, relațiile de tip femeie-femeie și relevă toate contradicțiile unei mișcări reacționare; constatăm că fundamentele ideologice din Gilead sunt furnizate de Serena Waterford (Yvonne Strahovski). Tulburătoare în acest serial este lipsa de solidartitate din colectivități, slăbiciunea grupurilor. June doar asistă neputincioasă la turpitudinea regimului și sesizează corupția din spatele unei fațade care revendica exemplaritatea. Întrebarea care se impune este dacă eroina va ceda/colabora sau va rezista în fața acestor presiuni, fiindcă se află în fața unui câmp cu delimitări clare între Bine și Rău.

The Handmaid's Tale 5

Chiar dacă este doar o fabulă cinematografică, realizată în buna tradiție a S.F-ului, The Handmaid’s Tale conturează cu rigurozitate tabloul general al societății occidentale de astăzi și atrage atenția asupra pericolului iminent al autoritarismului.

Creat de: Bruce Miller

Regia  (episoade): Kari Skogland, Floria Sigismondi, Kate Dennis, Mike Barker, Reed Morano

Scenariul: Bruce Miller (după romanul scris de Margaret Atwood)

Imaginea: Colin Watkinson

Muzica: Adam Taylor

Costume: Ane Crabtree

Producători: Joseph Boccia, Elisabeth Moss, Wendy Hallam, Martin Christopher Donaldson Julian Clarke, Aaron Marshall

Distribuția:

Offred – Elisabeth Moss

Serena Joy  – Yvonne Strahovski

Ofglen  – Alexis Bledel

Luke – O.T. Fagbenle

Nick  – Max Minghella

Rita – Amanda Brugel

Comandantul Fred – Joseph Fiennes

Moira – Samira Wiley

Aunt Lydia – Ann Dowd

Durata unui episod: 47-60 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viitorul poate fi un coșmar – The Handmaid’s Tale

Scris de pe aprilie 14, 2018 în Democraţie, Film, Postmodernitate

 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web