RSS

Arhive pe etichete: poveste de dragoste

Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Să achiziționezi organe de la persoane sărace, dar disperate, pentru a-i vindeca pe cei bogați e un mit urban? Cine știe? În Dirty Pretty Things, este cu siguranță o metaforă. Așa cum ne sugerează și titlul, în pelicula regizată de Stephen Frears (The Grifters), după un scenariu de Steven Knight, regăsim o doză mare de umor british, servită de o garnitură actoricească grozavă. Distins cu numeroase premii la Festivalurile de Film europene, inclusiv în cadrul Festivalurilor de Film de la Londra și de la Veneţia, Dirty Pretty Things (2002) este un thriller urban.
Bunăoară, îi regăsim pe britanicul de culoare, Chiwetel Ejiofor, în rolul unui nigerian, pe ingenua Audrey Tautou, departe de Amélie, dar conturând bine poziția ingrată a unei turcoaice aflate la mare ananghie, și pe inepuizabilul Sergi López, cu un accent cam exagerat, dar cu cinismul „de rigoare”, într-o hipnotică poveste despre marginalii din marea metropolă de pe malul Tamisei. Din seria thrillerelor cu tematică socială, Dirty Pretty Things aduce în prim-plan aspecte din viața unor imigranți din Londra de dinainte de Brexit; lungmetrajul e realizat în maniera realistă a producțiilor BBC Films & Celador Films.

Așadar, auto-exilatul Okwe (Chiwetel Ejiofor) muncește în Londra, ziua – ca șofer de taxi, iar noaptea e recepționer la un hotel. În acest lăcaș, lucrează numeroși alți imigranți (atât legal, cât și ilegal), dar viețile lor sunt invizibile pentru cei care găseau adăpost și confort la hotelul The Baltic. Fiindcă a fost nevoit să părăsească țara natală – din Africa de Vest – din pricina unor încurcături (în mod eronat, fusese acuzat de uciderea soției sale) nu putea să își exercite profesiunea de bază. Situația lui e rapid explicată într-o expeditivă replică: „It’s an African story.” Totuși, ajutat de amicul său chinez Guo Yi, care lucra la morgă, reușea să obțină antibiotice și astfel să îi poată trata pe imigranții săraci, fiind un „medic-underground”. De la prostituata Juliette află că în acel spațiu – paravan pentru afaceri ilegale – se realizau transplanturi ilegale de organe umane pentru obținerea unor pașapoarte false. La capătul acestei „afaceri” se găsea chiar Juan, managerul hotelului.

Tot aici, o întâlnește și pe Senay (Audrey Tautou), o turcoaică fără viză, care primise un post de menajeră „la negru”. Tânăra menajeră refuză sprijinul oferit de Okwe – credința musulmană îi interzicea să petreacă noaptea alături de un bărbat cu care nu era căsătorită, de aceea folosea canapeaua acestuia cât el muncea de noapte. Agenții de la Imigrări o urmăresc încontinuu, de aceea fragila străină e într-o cursă contracronometru prin marele oraș, slujind pe la diverși patroni (perverși). Profund atașat de fată, sufletistul Okwe îi găsește temporar o cameră la morgă, tot prin intermediul lui Guo Yi. Hăituită de patronii profitori, speriată de agenții de la Imigrări, Senay speră să obțină niște bani vânzând hainele furate de la magazinul unde fusese hărțuită, pentru a-și vedea visul – să ajungă în America. Singura ei speranță se va transforma într-un coșmar, căci Juan, managerul hitchcockian al hotelului de unde fugise inițial, îi propune un târg: un rinichi contra pașaportul către libertate. Propunerea îi pune pe cei doi într-o dilemă imposibilă, care testează limitele a tot ceea ce cunosc.

Așa se face că în întreaga încrengătură, principalul pion devine medicul nigerian. Acesta acceptă (formal) să execute planul. După ce Juan le livrează noile pașapoarte, Okwe și Senay îl droghează, și-i îndepărtează chiar lui rinichii. Twistul din final aduce liniște în viețile celor doi fugari: el speră șă își regăsească fiica în Nigeria, iar Senay intenționează să înceapă o viață nouă în New York. Scena de la aeroportul Stansted lasă se-ntrevadă și o (posibilă) idilă între cei doi tineri.

Deși nu există focuri de armă, iar violența fizică e redusă, realizatorii au exploatat la maximum echilibrul precar dintre situații duale: să te simți confortabil sau să fii pus pe fugă, medii ospitaliere-inospitaliere, medic-șofer de taxi ș.a.m.d. Așa se explică și rolul imaginii care alternează culorile calde până la limita saturației în redarea spațiului din hotel și eclerajul rece pentru lumea subterană a acelui lăcaș, iar glisarea de la odăile bine întreținute la cele insalubre se face în mare viteză. Camera de filmare urmărește eroii ba prin holuri spațioase, ba prin subsoluri, prin birouri ori prin camere de morgă, încât nu te-ar mira dacă te-ar izbi claustrofobia privind acele spații înguste.

Problematica socială s-a pliat perfect pe codurile unui thriller. Cineastul a mizat, cu siguranță, și pe scoaterea spectatorului din zona de confort atunci când nigerianul – întrupat cu mult șarm de Chiwetel Ejiofor – descoperă o inimă umană într-o toaletă a hotelului. Interpretarea actoricească e de excepție, iar aerul virginal al lui Audrey Tautou contrastează de minune cu cel al ipocritului Sneaky, încarnat de Sergi López, veritabilul șef al unui black-market business – un Mefistofel modern, care cumpără trupuri și suflete. Capacitatea regizorală de a conferi dramatism și consistență unor povești e dovedită de Stephen Frears și în acest caz. Dirty Pretty Things menține în echilibru balanța între melodramatic și comentariul social și rămâne genul de peliculă care solicită totala atenție a spectatorului; perseverența eroilor de pe ecran nu te poate lăsa fără atitudine.

Regia: Stephen Frears

Scenariul: Steven Knight

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Mick Audsley

Muzica: Nathan Larson

Distribuția:

Chiwetel Ejiofor – Okwe/Dr. Olusegun Olatokumbo Fadipe

Audrey Tautou – Senay Gelik

Sergi López – Sneaky (Juan)

Sophie Okonedo – Juliette

Benedict Wong – Guo Yi

Paul Bhattacharjee – Mohammed

Darrell D’Silva – Ofițerul de la Imigrări

Durata: 97 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Scris de pe iunie 4, 2020 în Cinema, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Fatalistul din triunghiul amoros – L’Homme fidèle

Sună ademenitor un titlu precum acesta – L’Homme fidèle – și te întrebi dacă iubirea mai poate oferi certitudini. Prin urmare, îl creditezi pe autor și te lași sedus (sau nu) de scenariu și de interpretare. În acest film, Louis Garrel devine actor, scenarist (alături de Jean-Claude Carrière – Belle de jour, Cyrano de Bergerac), regizor și se străduiește să obțină un rezultat care să repoziționeze cinema-ul de calitate. Cu o distribuție atrăgătoare – Laetitia Casta, Lily-Rose Melody Depp, Louis Garrel – filmul prezintă o poveste de dragoste cu despărțiri și încercate împăcări.

L’Homme fidèle are toate „ingredientele” unei cronici pariziene în care primează marivodajul. Așadar, în această frescă amoroasă, regăsim „clasicul triunghi”, o crimă, femei frumoase și multe dialoguri alunecoase. Încă de la debut, avem parte de un prim-plan cu celebrul Tour Eiffel și, inevitabil, ne gândim la peliculele L’Amour à vingt ans sau Baisers volés ale cineastului François Truffaut. Există o profundă legătură cu Truffaut: dragostea, cuplul, copilăria tulburată.

Departe, totuși, de o simplă peliculă «copy-paste», L’Homme fidèle devine un frumos omagiu adus cineastului Truffaut (referință la Domicile conjugal). Apoi, descoperim un imobil în care apare Abel (Louis Garrel), alături de Marianne (Laetitia Casta) – învăluiți de un suav parfum de Nouvelle Vague (de la care a împrumutat anumite coduri – vocea din off, decorul și economia de mijloace). Chipeșul jurnalist Abel află, în scena din deschidere, că Marianne (iubita sa) e însărcinată și că îl va părăsi pentru a se căsători cu tatăl (Paul) viitorului ei copil. Așa începe o poveste despre dragoste și despre trădare, derulată pe mai mulți ani, în care bucuria se amestecă lejer cu ruptura. Dificilul test al rezistenței iubirii are loc atunci când ea îl părăsește pe el pentru cel mai bun prieten al acestuia. Lucrurile devin și mai complicate când tânăra revine la fostul iubit, după ce actualul partener decedează. Permanent, identificăm acel inconfundabil aer al Parisului ce ritmează acțiunile unui bărbat sfâșiat de pasiunea pentru două femei.

La aproape zece ani după separare, Abel o revede pe Marianne la înmormântarea soțului ei, Paul, care fusese și prietenul lui. Abel se va instala la Marianne. Văduva își prezintă discursul pentru deputați, dar trebuie apoi să facă față acuzațiilor bizare ale fiului său, Joseph, care o învinovățea pentru dispariția defunctului soț/părinte. Lucrurile se complică și pentru că tânăra Eve (fermecătoarea Lily-Rose Depp), la doar optsprezece ani, e îndrăgostită de Abel încă din vremea în care era doar o copiliță. Pelicula, cu accente post-Nouvelle Vague, prezintă – printre imaginile pariziene – tribulațiile sentimentale ale unui bărbat incapabil să facă opțiuni și să decidă ce femeie să iubească cu adevărat.

Atmosfera (străzile și cafenelele) amintește de filmele lui Truffaut și de farmecul discret al anilor ‘60. Aparenta lejeritate este înlăturată de amintirea morții celui care făcuse parte din viața atât a lui Abel, cât și a iubitei sale, Marianne. În acel triunghi amoros, se strecurase tiptil un accent hitchcockian (suspiciunea de crimă). Așadar, vom fi nevoiți să adăugăm un bemol peste accentul ușor burlesc și să salutăm impenetrabila interpretare a senzualei Laetitia Casta. În această frescă amoroasă, Abel glisează între femei; ele îl părăsesc, apoi îl manipulează, încercând recucerirea. Între aceste amoruri „pe fugă”, el pare dependent de ele, căutând să descopere secretul „misterului feminin”.

Bărbatul, ba fidel, ba infidel, eșuează în fața masculinității. La restaurant, Marianne face comanda, tot ea îl trimite să facă dragoste cu Ève, văzându-l că era ezitant. Că nu este tipul stabil ne-o demonstrează și faptul că nu avea un loc al lui, mutându-se de la o femeie la alta. Micile stângăcii din scriitură se regăsesc și în jocul actorilor din distribuție. Caracterizările personajelor din acel triunghi amoros se îndreaptă către arhetip: Marianne, femeia fatală, Ève, ingenua, fragilă și pură; vestimentația eroinelor respectă codul culorilor: roșu și negru la Marianne (dualitatea celebră «scarlet woman»), culori calde la Ève (numele au rezonanță biblică). Prins între cele două „laturi” feminine ale triunghiului, Abel  e bărbatul inocent, fidel, dar dominat. Contrar aparențelor, el este cel fidel, iar ele se dovedesc instabile.

Manipulatoarea Marianne relevă, indirect, incapacitatea bărbaților de a înțelege femeile. Abel îi mărturisește lui Joseph (fiul lui Marianne): « J’ai été comme toi, moi aussi/Și eu am fost la fel ca tine». Spre final, există o frumoasă scenă în care Joseph iese de la școală, iar Abel își intersectează privirea cu a acestuia. Timpul se oprește și fără niciun cuvânt, adult și copil se înțeleg, ambii pierduți într-un mediu care nu le aparține. Personajul central devine un soi de Pierrot lunatic. Deși este iubit de femei, Abel nu le poate înțelege (chiar dacă există introspecție, cineastul nu recurge la autoderiziune).

L’Homme fidèle rămâne un film plin de piste false, cu referințe asumate. Producția e un fel de bomboană acidulată, o peliculă în egală măsură lejeră, gravă și… jucăușă, devoalând un univers situat între filmografia lui Truffaut și cea a lui Woody Allen. Realizatorul se joacă cu anumite coduri ale cinema-ului, amestecă absurdul și umorul, menține suspansul, conferă modernitate unui gen clasicizat și livrează o poveste plină de farmec despre un bărbat torturat de viața lui sentimentală. Fiecare etapă e necesară pentru a proba trăinicia unui sentiment profund – dragostea. Spectatorului îi este rezervată plăcerea de a decide unde trebuie plasat centrul de greutate în această dinamică geometrie sentimentală.

Regia: Louis Garrel

Scenariul: Jean-Claude Carrière, Louis Garrel, Florence Seyvos

Imaginea: Irina Lubtchansky

Decorurile: Jean Rabasse

Costumele: Barbara Loison

Montajul: Joëlle Hache

Muzica : Philippe Sarde

Distribuția :

Laetitia Casta – Marianne

Louis Garrel – Abel

Lily-Rose Depp – Ève

Durata: 75 min

Articol publicat în revista Catchy
 
Comentarii închise la Fatalistul din triunghiul amoros – L’Homme fidèle

Scris de pe septembrie 17, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web