RSS

Arhive pe etichete: Război Rece

O femeie puternică – The Post

Mai întâi a fost All the President’s Men (1976, regia: Alan J. Pakula), filmul despre afacerea Watergate și despre rolul jurnalismului de investigație.

Intransigența și profesionalismul, reperele societății americane, sunt omagiate acum într-o țară cu adevărat democratică,într-un magistral thriller politic, devenit manifest pentru libertatea presei. Așadar, neobositul Steven Spielberg revine pe marile ecrane, alături de Meryl Streep şi Tom Hanks, cu The Post: Secretele Pentagonului/ The Post; aduce în prim-plan controversatul subiect al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au zguduit vreodată Pentagonul. În egală măsură, rolul (Katharine Graham, prima directoare a unei publicații de mare anvergură – The Washington Post) realizat de uimitoarea Meryl Streep demonstrează de ce trebuie reanalizat locul pe care trebuie să-l ocupe femeia în societatea modernă. În contextual actual, al unei Americi conduse de un președinte care se joacă cu minciuna/ fake news și Constituția, a patra putere în stat se vede nevoită să se bazeze și pe astfel de „miracole” (care să garanteze libertatea de expresie) de tipul acestei recente pelicule.

The Post 1

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se angajează într-o cursă contra cronometru împotriva publicației The New York Times. Miza este uriașă: deconspirarea unei mari mușamalizări guvernamentale, care implică informații referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi ai Statului american. Pentru a fi siguri de izbândă, cei doi – Ben Bradley şi Katharine Graham – trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, câtă vreme carierele lor sunt expuse unor riscuri maxime, iar libertatea lor rămâne în suspensie. După ce The Washington Post a decis să publice, în 1971, o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale descoperite au aruncat în aer scena politică din SUA.

Probând și de astă-dată înalta-i măiestrie artistică, Steven Spielberg ilustrează cu nostalgie o epocă  apusă – fumul plutește deasupra redacției, telefoanele sunt voluminoase, nodul de la cravată e desfăcut, manșetele sunt suflecate, iar ziariștii își țin picioarele pe birou. Atmosfera e încărcată, ca pe un veritabil câmp de luptă, se aude țăcănitul ca de mitralieră al mașinilor de scris. Pentru a pune în scenă, în acest cadru, un episod atât de învăluit, a fost nevoie de o scriitură clară (Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer) care să nu inducă plictiseală spectatorului de azi. Așa se face că regizorul a insistat asupra confruntărilor politice și juridice iscate între jurnaliști și Casa Albă, dar a prezervat complexitatea și lipsa de transparență a evenimentelor istorice. Bradlee nu se temea de nimic, mai ales că își exercita cu îndârjire profesiunea și o încurajează  pe Katharine Graham să publice documentele (Kay Graham: „Do you have the Papers”? [pause] Ben Bradlee: „Not yet”).

The Post 2

Într-o epocă în care femeile erau invitate (politicos) în salon atunci când bărbații luau decizii importante, portretul realizat – de nimeni alta decât – Meryl Streep pune în valoare hotărârea nestrămutată a aristocraticei Katharine Graham de a continua acțiunile defunctului său soț. Alături de Tom Hanks, actrița imprimă un aer omenos întregii pelicule. Îndrăznețul pariu al celor doi jurnaliști pune în suspans două cuvinte-cheie: conștiință și încredere. Conștiința profesională și cea morală, dar și reciproca încredere dintre protagoniști antrenează o dinamică a libertății – pentru ceilalți, pentru cotidian, dar și pentru țară. Chiar dacă, pe alocuri, academismul realizării contravine gusturilor actuale, Spielberg transmite elan prin eroii săi. Odată ce New York Times era cenzurat, din rațiuni juridice, sosise rândul celor de la The Washington Post (a doua sursă mediatică din Columbia) să preia acel risc – să devină liderul informațiilor naționale publicând documentele interzise (Kay Graham: „News is the first rough draft of history”). Existau numeroase întrebări: să cadă și ei pradă presiunilor judecătorești, mai ales că nu aveau aceleași resurse financiare precum colegii lor de la The Times? Să arunce în șomaj zeci de angajați și să le distrugă familiile? Să fie trimiși la închisoare din pricina convingerilor democratice? Toate aceste interogații planau până în ziua în care Bursa le-a oferit șansa unei garanții (asupra investițiilor). Personajul interpretat de Tom Hanks îi ține isonul și își suflecă mânecile și îi răspunde stagiarului care îl întrebase cu naivitate dacă spionarea redacției de la The Times e… „legală”.

The Post 3

Rafinat, cu aleasă delicatețe, realizatorul își invită spectatorii în acest plonjeu în „newsrooms” cu scopul de-a trezi interesul tinerilor pentru ceea ce (mai) înseamnă cu adevărat „putere” sau „progres”, fără a lăsa impresia că doar a încercat să popularizeze un moment tensionat din istoria recentă a Statelor Unite. Această lecție despre democrație e dublată de tematica de natură feministă, în condițiile în care inegalitățile și umilințele la care-au fost supuse femeile sunt prezente și azi (delațiunile pe rețele sociale). Katharine Graham este editorul, dar și fiica fostului patron de la Post, cât și văduva ultimului șef (care s-a sinucis) – prin urmare, dirija singură destinele de la The Washington Post și trebuia să opteze între deontologie sau rațiunile interne din redacție, între ideologie sau pragmatism. Armele lui Spielberg sunt puternice: formidabila Meryl Streep, care trece prin toată gama emoțiilor (discuția telefonică de dinaintea deciziei de-a publica documentele clasificate e în cel mai pur stil hitchcokian), dialogurile atent cizelate, un maestru al operatoriei (Imaginea: Janusz Kaminski) și un recul istoric esențial (divertismentul poate căpăta forma unui ambițios pamflet). Personajul interpretat cu talent de Meryl Streep reprezintă modelul de eroină prinsă în capcanele istoriei: într-o lume dominată de mentalități patriarhale, în care rostul femeii se rezuma doar la a fi soție, mamă și gospodină, să aibă un comportament docil și să nu se vâre în politică, Katharine/Kay Graham dă peste nas ego-ului masculin găsind echilibrul dintre îndrăzneală și suplețe. Discriminată din poziția de femeie, lipsită de sprijinul celor din consiliul de administrație, aflată în contradicție cu amicii săi din sfera politică, Kay dă dovadă de ceea ce înseamnă adaptare la condiții, prin gesturi mici, dar eficiente, puse în valoare de mereu atentul Spielberg (discuțiile de la telefon despre nunta fiicei președintelui Nixon și cercelul lui Katherine, tergiversările și micile stângăcii printre colaboratorii masculini, mingea nepoatei lui Kay ajunsă în mâinile lui Ben aflat în căutare de „subiecte”, „câștigurile” fetiței lui Ben din vânzarea de limonadă colegilor tatălui ei, discuția discretă dintre Kay și tânăra hispanică angajată la Curtea Supremă de Justiție). Maestrul Spielberg explorează cu finețe toate nuanțele și dezvoltă abil ramificațiile intrigii.

NOR_D22_062817_111715.raf

În cazul acestui cineast, politica e un schimb de forțe, minuțios redate (gestică, priviri, fapte). La reușita decupajului a contribuit întreaga distribuție (în rolurile secundare îi regăsim pe Carrie Coon, Bradley Whitford, Alison Brie, Sarah Paulson, Tracy Letts, Matthew Rhys și Jesse Plemons). Operatorul Janusz Kaminski respectă toate codurile genului: contra-plonjeu, plonjeuri, cadre joase (redacția de la The Washington Post), mișcări ample și lirice în egală măsură, bunăoară The Post reprezintă o adevărată lecție de regie care îmbină dinamismul cu eleganța. În centrul acestei catedrale vizuale, oamenii vor rămâne regi, fiindcă Steven Spielberg și-a clădit edificiul imaginilor pe un ideal (moral, politic și omenesc).

În The Post, gesturile concrete capătă valoare abstractă, iar funcțiile prozaice devin utopii sentimentale; prea puțin contează președinții, opresiunile, viteza amețitoare a progresului, singur, doar Omul contează.

The Post 5

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer

Imaginea: Janusz Kaminski

Decorurile: Rick Carter

Costumele: Ann Roth

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: John Williams

Producători : Amy Pascal, Steven Spielberg, Kristie Macosko Krieger

Distribuția:

Meryl Streep – Kay Graham

Tom Hanks  – Ben Bradlee

Sarah Paulson – Tony Bradlee

Bob Odenkirk – Ben Bagdikian

Tracy Letts – Fritz Beebe

Bradley Whitford – Arthur Parsons

Bruce Greenwood – Robert McNamara

Durata: 1h55

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Steven Spielberg Nominalizat
Amy Pascal Nominalizat
Kristie Macosko Krieger Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Meryl Streep  Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Meryl Streep Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Josh Singer Nominalizat
Liz Hannah Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna coloana sonora – John Williams  Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Steven Spielberg Nominalizat

 

 
Comentarii închise la O femeie puternică – The Post

Scris de pe august 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Carnea și sângele – Red Sparrow

Filmele de spionaj sunt, adesea, absconse, dacă nu e vorba despre James Bond, cu alte cuvinte, dacă nu au mai multă acțiune decât urmărire-iscodire. O plăcută surpriză, în zona filmelor de spionaj, o reprezintă recenta producție Red Sparrow. Realizatorul Francis Lawrence (Water for Elephants, The Hunger Games: Catching Fire) ne livrează un autentic film de spionaj, care aduce în prim-plan Războiul Rece și fosta Uniune Sovietică – dușmanul „prin excelență” al lumii libere; de asemenea, este un film centrat în jurul unei femei fatale. Red Sparrow prezintă cu minuțiozitate viața și activitatea zilnică a unor agenţi secreţi. Prin urmare, Red Sparrow nu este un James Bond, după cum nici personajul interpretat de Jennifer Lawrence nu este vreun Bond feminin. Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) poate fi orice: o fiică devotată gata în orice moment să își apere mama, o prim-balerină a cărei ferocitate o împinge spre limita absolută, dar, mai mult decât orice, este o desăvârșită maestră a seducției și a manipulării.

1- Red Sparrow

În urma unei severe accidentări, dar și pentru a-și putea susține mama bolnavă, balerina de la Teatrul Balshoi își abandonează statutul de privilegiată și acceptă să intre în serviciile de spionaj. Alegerea aceasta devine echivalentul unei veritabile coborâri în infern. Încorporarea în sânul școlii Sparrow înseamnă acceptarea unor lecții de educație, în regim special, cu scopul de a-și „servi patria”. Inteligentă, seducătoare, înverșunată, Dominika va ajunge cea mai bună cursantă din promoția ei, de aceea va fi trimisă în cele mai riscante misiuni, pentru a depista „cârtița” infiltrată în sistemul sovietic. Poate una dintre cele mai reușite părți ale peliculei o reprezintă cea în care „lecția de sponaj de tip rusesc” e predată de o implacabilă maestră precum Charlotte Rampling.

3- Red Sparrow

Antrenată să își folosească din plin farmecele naturale și trupul drept arme, tânăra descoperă amploarea noii sale puteri, așadar, în cursa dintre juna spioană și agentul infiltrat de CIA în Uniunea Sovietică ajunge un periculos joc în care seducția și manipularea își dau mâna. Alături de uimitoarea Jennifer Lawrence, se vor regăsi Matthias Schoenaerts (Bullhead, A Bigger Splash), Charlotte Rampling și Jeremy Irons, completând, astfel, o distribuție de cinci stele. Atmosfera capătă rolul unui „personaj mut” – străzile Budapestei par să fie la fel precum erau, în urmă cu cincizeci de ani, cele din Berlinul de Est, unde se făceau schimburile de spioni; de asemenea, imaginile reci surprinse pe străzile orașelor rusești – unde iarna parcă nu se mai termină niciodată – reconstruiesc aceeași cunoscută imagine a dușmanului dintotdeauna al „lumii libere”. În contextul Războiului Rece, poveștile de pe ecran, astăzi doar niște situații fantasmatice – glisează între un erotism bolnăvicios și violență cruntă. Aici, sexul nu are nimic de-a face cu frumusețea ori cu plăcerea, ci e doar o armă menită să dea lovitura letală (în suferința fizică și psihică).

2 - Red Sparrow

Încă de la prima sa misiune, eroina întrupată de Jennifer Lawrence a fost violată și-apoi plasată drept momeală de propriul unchi (fermecătorul Matthias Schoenaerts într-o versiune sexy a celebrului Putin). Nu degeaba realizatorul Francis Lawrence și-a antrenat muza (a turnat împreună cu Jennifer Lawrence trei ediții de la Hunger Games). Devenită o adevărată „mașină de ucis”, o expertă în arta manipulării, tânăra actriță se dedică trup și suflet încarnării cât mai credibile a ceea ce înseamnă „exploatarea pericolului”. Mai aproape de Nikita decât de Tomb Raider, personajul întruchipat – în Red Spparow – de Jennifer Lawrence nu trage cu arma și nici nu se lansează în urmăriri de mașini, arma ei este de  natură psihologică: de a descoperi slăbiciuni și de a se juca cu mintea victimei. Pe alocuri, secenele de tortură sunt mult prea dureroase și devin excesive. În acest blockbuster, Jennifer Lawrence – actriță din prima linie a mișcării #metoo – încasează lovituri, cot la cot cu bărbații, dar nu ratează nici ea să aplice torturi de calibrul unui „torționar de carieră” (scenele de prelevare a pielii pe viu (!) reprezintă supliciul în stare pură și nu se recomandă celor mai „slabi de înger”). Uimitoarea actriță surprinde corect și redă veridic esența unui agent operativ (de altfel, cartea  ce a stat la baza scenariului a fost scrisă de un fost agent secret). Deloc întâmplător sunt surprinse pe ecran și laturile mai putin spectaculoase ale „meseriei”: orele nesfârșite de filaj, antrenamentele, pregătirea pentru manipulare, nu în ultimul rând rivalitățile și conflictele dintre agenți/colegi. „Vrăbiuța” știe să fie atrăgătoare și să cucerească, dar – chiar și așa – partea sinistră a meseriei ei pare să îi fie întipărită în privire.

DF-23016_R – Jennifer Lawrence and Joel Edgerton in Twentieth Century Fox’s RED SPARROW. Photo Credit: Murray Close.

 

 

 

Nihilismul preluat din serialele americane de televiziune și înserat în această superproducție derutează și riscă, pe alocuri, să își piardă din public pe acest înroșit traseu. Ambianța generală, estetica plină de prețiozități ajung să înghețe spectatorul din fotoliu. De la simpla dorință de a-și întreține mama bolnavă, deci de la o situație socială precară, și până la așa-zisa cauză patriotică, traseul străbătut de eroină/ „Vrăbiuță” e presărat cu nenumărate răsturnări de situație. Fiecare dintre eroii de pe ecran poartă povara unei trame, bine mascate în interior, dar nimic nu transpare la exterior. Emoțiile acestora plasează spectatorii într-un adevărat labirint, iar suspansul potențează cadrul general tensionat și-așa de scenele erotice alternate cu violența fizică. Chiar dacă absența efectelor speciale este vizibilă (o superproducție are astfel de „obligații”), Francis Lawrence realizează un film solid și foarte îngrijit, grație luminii glaciale (Imaginea: Jo Willems).

5 - Red Sparrow

În acest thriller psihologic, stilat, Jennifer Lawrence își semnează triumful actoricesc, etalând măsura talentului bine coordonat; „vrăbiuța blondină” se transformă într-o adevărată „red widow”. Alături de izbânzile actoricești, răvășitoarea peliculă Red Sparrow ilustrează dificultatea de a actualiza obsesiile cinematografice ale lumii contemporane fără să pară deplasată: între „Cold War Revival”(decadent) și „pedeapsa” reală nu e decât un pas.

Regia: Francis Lawrence

Scenariul: Justin Haythe (după romanul Red Sparrow de Jason Matthews)

Imaginea: Jo Willems

Decoruile: Maria Djurkovic

Costumele: Trish Summerville

Montajul: Alan Edward Bell

Muzica: James Newton Howard

Distribuția:

Jennifer Lawrence – Dominika Egorova

Joel Edgerton – Nathaniel Nash

Matthias Schoenaerts – Ivan Dimitrevich Egorov

Charlotte Rampling – Matron

Mary-Louise Parker – Stephanie Boucher

Jeremy Irons – Generalul Vladimir Andreievich Korchnoi

Durata: 140 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Carnea și sângele – Red Sparrow

Scris de pe iulie 19, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete: , , , ,

Diferență și toleranță în acuarelă – The Shape of Water

Preocupat de o arie tematică situată între filmele intimiste și marile producții, Guillermo del Toro realizează o creație atipică în peisajul fantastic contemporan. Spectaculos și chiar flamboaiant, cinemaul său e traversat de reinterpretări ale marilor curente artistice (pictura lui Goya, romanul gothic, mitologia lovecraftiană și benzile cu supereroi), pe care le integrează în Marea Istorie.

Cineastul mexican ne uimește, încă o dată, cu o stranie poveste de factură gothică: The Shape  of Water, mai ales prin rezonanța sa cu actualitatea, de coloratură…politică. Bizareria poveştii de dragoste şi substratul atracţiei dintre eroina pământeană şi o creatură ciudată (vezi poveștile romantice Beauty and the Beast sau ) se dizolvă cumva în atmosfera fantastică pe care Guillermo del Toro o construieşte minuţios, într-o scenografie atrăgătoare, încărcată cu efecte speciale, pe fundalul sonor  încântător semnat de Alexandre Desplat.

Regizorul mexican se dovedește a fi  mai degrabă un abil mânuitor de resurse ce pot naște o ambianță distinctă, atractivă și interesantă. În filmografia lui Guillermo del Toro, există deja o tematică filosofică   ce reflectă gustul pentru legătura dintre o ființă omenească și “un monstru” (Pacific Rim și Crimson Peak), apoi, așa cum a procedat și în cazul peliculei Pan’s Labyrinth, plasează într-un context politic (anii Războiului Rece) câte-un element fantastic menit să exacerbeze răul deja existent în atitudinile oamenilor. Diferența de context este ocazia perfectă pentru cineastul mexican de-a deplânge o Americă fals-idilică; direcția artistică e îndreptată spre devoalarea tuturor tarelor societății de consum (aici, prezentată în mod antagonic dragostei) fiind pe aceeași linie cu Tim Burton în Edward Scissorhands.

The Shape of Water este o poveste fantastică, petrecută în Statele Unite, în timpul Războiului Rece. Americanii credeau că au dat lovitura când au capturat, în America de Sud, o creatură umanoidă (Doug Jones) care putea respira atât în apă, cât şi pe uscat. Izolat, într-una din sălile securizate ale laboratorului, acesta va atrage atenţia unei femei de serviciu mute, Elisa (Sally Hawkins), care îşi va da seama curând că este gata de orice pentru a-l elibera. Viața singuraticei femei se schimbă pentru totdeauna când împreună cu Zelda – colega de serviciu (Octavia Spencer) – descoperă acel experiment secret care viza bizara creatură. Violentul, misoginul, rasistul şef de securitate al laboratorului, Strickland (Michael Shannon), le va sta permanent în cale. Așadar, destinul  unei creaturi capturate în Amazonia, venerată ca o zeitate, studiată de cercetătorii americani aflați în competiție cu sovieticii, se intersectează cu cel al unei “prințese” mute, debordând de fantezie, dar izolată într-un top secret bunker, luptându-se cu răul (cel care voia să îi despartă).

Cu toate că este sensibilă și inteligentă, Elisa nu poate fi decât femeie de serviciu în acea lume   în care “marginalii” nu au prea multe șanse. Del Toro aliniază o întreagă galerie de astfel de personaje – colega Elsei, simpatica negresă Zelda (Octavia Spencer), vecinul eroinei, Giles (Richard Jenkins), un ilustrator gay, trecut de prima tinereţe, ieşit din graţiile advertisingului epocii – tocmai pentru a ilustra rasismul, homofobia, xenofobia și misoginismul din America anilor ‘60. Pentru că îndrăgește “diferența”, Guillermo del Toro este capabil să ne facă să simpatizăm monștri, găsind frumosul și dincolo de norme, căutând să-i integreze în societatea omenească. Bunăoară, The Shape of Water pictează, în acuarelă, atipice surâsuri și lacrimi.

Sally Hawkins e impecabilă – fragilă și puternică – reliefează trăsăturile unei femei moderne. Înconjurată de o galerie de inadaptați (“prea”… negri, ruși, gay) ea plutește pe o suprafață alunecoasă și tulbure.

În acest univers cvasi-oniric, vocea din off și coloana sonoră percutantă însoțesc mereu camera de filmare, glisând între fantasmagoric și cotidianul gri/terre à terre” în care Elisa își duce traiul. Nimic mai potrivit decât amplasarea locuinței acestei făpturi – sub o sală de cinema (!),  iar locuința ei este împânzită cu expresii ale Artei (desenele și picturile lui Giles).

Amfibiul – a cărui prezență (doar carnală) tulbură pe toată lumea – ne semnalează că nu e vorba de vreo fantasmă sau de reverie. Tot timpul se face trimitere la acel “american way of life” vehiculat de publicitate, menită să creeze mirajul unei idilice culturi, bazată pe aparențe. Întreaga epocă, marcată de intoleranță, e întrupată de Richard Strickland (Michael Shannon) – obsadat de cultul reușitei depline (profesională, materială și socială). Adesea, cineastul ne trimite, prin acest personaj, la referințele religioase (mitul lui Samson).

Guillermo Del Toro transcende semnificațiile și le confruntă cu imaginarul său, transformând arta într-un mijloc de salvare, ce relevă sentimentele profunde ale protagoniștilor (secvența onirică în care timpul e suspendat). În spatele acestei povești de iubire ce transgresează normele, regăsim dorința cineastului de a scoate la suprafață puritatea și frumusețea sentimentelor curate, neîntinate de cinism. Deși nu e lipsit de previzibil sau de unele locuri comune, The Shape of Water rămâne un film de sinteză (cu o mutație spre panta luminoasă); această privire – similară  cu cea a unui copil vrăjit de povești – dezlănțuie torente de emoție.

 

The Shape of Water

Regia: Guillermo del Toro
Scenariul : Vanessa Taylor
Imaginea: Dan Laustsen
Montajul: Sidney Wolinsky
Muzica: Alexandre Desplat
Distribuția:
Sally Hawkins – Elisa Esposito
Michael Shannon – Colonel Richard Strickland
Richard Jenkins – Giles
Octavia Spencer – Zelda Fuller
Doug Jones – Om Amfibie
Michael Stuhlbarg – Dr. Robert Hoffstetler
Lauren Lee Smith – Elaine Strickland
Durata: 119 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Diferență și toleranță în acuarelă – The Shape of Water

Scris de pe februarie 28, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web