RSS

Arhive pe etichete: Recenzie

Eternul feminin

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Femeia-in-fata-oglinziiAna trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate. Prin temeperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud. Starleta din Los Angele – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură (“Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Cu siguranță, de-a lungul timpului, concepția de metafizică a evoluat, gândirea dominantă a evoluat – Dumnezeu, psihanaliza, story-telling-ul sunt contururi ale aceleiași dimensiuni: căutarea. Așteptările femeilor în fața convențiilor unor epoci se transformă într-un hiatus ontologic (“Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porțile misterului. Anne, Hanna, Anny”).

Stilul este concis, fără mari pretenții de originalitate, dar eficient, capitolele se-nlănțuie firesc, cursiv, iar detaliile sunt suficiente pentru a nu oferi mult timp de reflecție pănă la următorul capitol. Deși există descrieri de natură, abilul autor nu le-năbușă cu ornamente inutile, strecoară puțină psihologie și simți că ai pătruns rapid sensul. Acest volum se poate, cu ușurință, transforma într-un film. Totuși, nu divertismentul este scopul. Așa cum spunea Claudel, fiecare cititor posedă acel “animus” și acel “anima”, intelectul și imaginația.

Femeilor li s-a rezervat mereu imaginația. De aceea, explorarea spiritului feminității – grație stilului distinct al lui Schmitt – ne poate îmbogăți. Îndepărtarea eroinelor de imaginea pe care alții, mereu alții, o proiectau despre ele le conduce spre regăsirea identității. Femeia din fața oglinzii este aceeași, femeia voluntară însăși. De la un roman la altul, Éric-Emmanuel Schmitt a conturat – cu lejeritate sau gravitate – numeroase portrete feminine. Sub penelul acestuia autor, destinele femeilor par mai fascinante decât cele ale personajelor masculine, făcându-le să uite că sunt considerate “al doilea sex”. Sfântă sau vrăjitoare, strălucitoarea mondenă “convertită” la psihanaliză, starul teribilist, trei personaje efervescente se reunesc într-un singur portret. Așadar, cele trei – Anne, Hanna, Anny – devin doar una, marcă a eternului feminin.

Într-o lume a misoginilor, Éric-Emmanuel Schmitt așază femeia pe piedestal.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Eternul feminin

Scris de pe mai 29, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Feminin, Uncategorized

 

Etichete: ,

Esența unui sentiment

“Dragostea trebuia să fie inventată, pentru a poetiza viața.”

Dragostea nu mai este la modă. Se poartă cinismul, aroganța și atitudinea “hard to get“. Războiul dintre sexe a căpătat forma unei competiții pentru câștigarea independenței emoționale. Romantismul are mireasmă de levănțică și-ți amintește – cu duioșie – de copilărie.

Eric- Emmanuel Schmitt este un scriitor căruia cu greu îi poți rezista, mai ales când este vorba despre unul dintre cele mai adânci mistere ale umanității: dragostea. “În Elixirul dragostei m-a interesat, mai ales, distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.”

Elixirul-dragosteiCu talent și cu dibăcie, neobositul autor francez explorează izvorele iubirii, căutând  Elixirul dragostei într-un delicat roman (ce are, mai degrabă, forma unei nuvele). Trăim în secolul vitezei, purtăm cu noi un bagaj de iubiri neasumate pentru că o poveste de dragoste începe cu adevărat doar în momentul gestului decisiv.

După cinci ani de iubire – cu dorințele amorțite încă -, Louise și Adam s-au despărțit. Ea a traversat oceanul, stabilindu-se în Canada, iar el a rămas în Paris. Lui îi lipsesc vioiciunea și spiritul celei deja instalate la Montréal. Nepăsător la regrete, Adam îi propune Louisei să rămână amici, ca o urmare logică pentru o pasiune consumată. O asemenea concesie i se pare de neadmis, de aceea Louise îi răspunde sec, explicându-i că povestea lor de iubire va rămâne la Paris, aparținând trecutului. (Orice concesie mă costă. Prietenia după dragoste m-ar umili. Nu mă tentează să reamenajez o imensă pasiune într-o mică garsonieră cordială, prefer pur și simplu să mă trezesc în stradă.”) Totuși, la insistențele lui Adam, cei doi mențin relația călduță, purtând o corespondență care să elimine ideea înstrăinării totale: “Nu cumva, dragostea ține de un proces material, chimic, de un amestec de molecule care poate fi reprodus științific? Sau e un miracol spiritual? Și tu, care-ți dorești prietenia… Ei bine, hai să inaugurăm prietenia meditând la iubire.” Corespondând prin e-mail, cei doi îşi evocă trecutul comun, momentele de bucurie, cotiturile și rănile nevindecate, dar pomenesc şi despre noile relaţii. Întrebarea este dacă vor putea redescoperi dragostea. Oare există o metodă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit cândva pe Tristan și Isolda?

Încă din titlu, autorul distilează esența amoroasă și ne atenționează că lucrarea mustește de referințe culturale (povestea mitică de iubire dintreTristan și Isolda). Așa cum ne-a obișnuit, Eric-Emmanuel Schmitt va etala o scriitură în ton cu vremurile actuale: corespondență electronică. Bunăoară, magia de odinioară se va transforma – aici – în ceea ce astăzi denumim cu un termen generic manipulare. (“Nici vorbă de o singură femeie. Femei. Nimeni nu te poate înlocui, Louise.”) Poțiunea magică poate echivala cu acel mijloc infailibil de-a cuceri pe cineva, de-a păstra iubirea. Fin observator, dar și lucid, al capriciilor inimii, Eric-Emmanuel Schmitt reuşeşte să transpună – în romanul de mici dimensiuni – parcursul, plin de capcane (una fiind chiar colega Louisei- preafrumoasa Lily), al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre. Bogăția de nuanțe invită cititorul atent la meditație: “Draga mea Louise, Doar pielea desparte iubirea de prietenie. Și-i așa de subțire…”. De cele mai multe ori, suntem educați să nu ne asumăm riscuri emoționale. Este mai puternic cel care iubește/investește mai puțin. “Cine nu riscă nu câștigă” este deviza lumii moderne în orice altceva, mai puțin în dragoste. În iubire, este o dovadă de “slăbiciune”.

Parcurgând schimbul epistolar dintre Louise și Adam, personalitățile celor doi ni se conturează și putem observa opoziția (din categoria :the opposites-attract”). Adam este un avatar al lui Don Juan, cu fason freudist (profesia lui este cea de psihanalist), care pendulează între Eros (iubirea carnală) și Agápe (iubirea spirituală). “Vânatului îi prefer vânătoarea.” declară Adam. Pentru el, “sexul și iubirea ocupă două teritorii diferite”, încercând să-și justifice, astfel, numeroasele infidelități: “Flirtul nu este dragoste, ci dorinţa de dragoste.Te pierzi în generalităţi abstracte. Coboară pe pământ, Louise.” Nu numai personajele sunt diferite, ci și mediile, cele două orașe (Paris – Montréal) reprezintă culturi diferite.

Convinși că avem de-a face cu veritabile legături periculoase, rescrise pentru actualitate, constatăm că, Louise – cea romantică – se dovedește a fi pragmatică, ba chiar răutăcioasă. Umblând, cu finețe, la dozajul elixirului, încearcă să afle dacă poate stârni reacții din partea lui Adam, mărturisindu-i noua sa pasiune pentru un alt bărbat: “Totul vibrează în mine…Uitasem în ce măsură pasiunea, rafinata, îmbătătoarea şi abracadabranta pasiune, poate da farmec universului.” Jocul dintre cei doi foști amorezi devine un amestec subtil de poveste romanțioasă, incitantă și reflecții cu tentă filosofică. Țesătura din Elixirul dragostei este un fină, dar cu multiple straturi, ce implică gelozie, infidelitate, manipulare, căutând mereu…iubirea.

Racordat la spiritul vremii, în care relațiile sunt fast, romanul epistolar de mici dimensiuni are și unele limite: forma “pastilată” (scurtă și concisă) face ca personajele să pară lipsite de consistență, iar mormanul de e-mailuri o discuție la limita dintre dezbaterea cu tentă filosofică și ilustrarea artei de manipulare în iubire.

În cele din urmă, problema de fond este una de natură filosofică: aceea a libertății în dragoste. Singura certitudine este aceea că fiecare are libertatea de-a rata ocazia de-a fi iubit de cine trebuie. Autorul este foarte atent să nu răspundă, este original, face o piruetă literară și lasă cititorul să decidă, printre cugetările sale: “Dragostea scapă logicii, căci nu aparţine nici raţiunii, nici dovezilor, nici adevărului: este o alegere persoanlă.”

Și, totuși, o concluzie este foarte clară: “Dragostea trebuia să fie inventată, pentru a poetiza viața.”

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Esența unui sentiment

Scris de pe mai 27, 2020 în Cărți de colecție, Cărţi

 

Etichete: ,

Dilemele lui Moș Crăciun

Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun/Au secours, le père Noël revient!

Euforia lunii decembrie este, desigur, efectul eforturilor producătorilor de toate felurile de a-și comercializa cât mai profitabil marfa și serviciile. În același timp, este în concordanță cu dorința creștinilor consumiști de a converti sacrul la o bucurie mai lumească, mai palpabilă, la îndemâna oricărui muritor. Este bucuria aceea pe care Charles Dickens o surprinde cât se poate de exact în Poveste de Crăciun, cea a dăruirii, împărtășirii și a iubirii de semeni. Crăciunul este, fără îndoială, un eveniment scos din spațiul privat, el a devenit un eveniment public, un spectacol. Firesc se naște și întrebarea: “Și ce e rău în asta?” sau “Și ce dacă contagiunea socială face ca mimetismul să troneze în lumea dorințelor, când strada devine casă și anturajul tinerilor ține loc de familie?” Totul se explică…

Pascal Bruckner are cutezanța – în Au secours, le père Noël revient! (ilustrații de Hervé Di Rosa)/ Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun! (traducerea de Marie-Jeanne Vasiloiu) să demitizeze, aparent, cultul lui Moș Crăciun. Decepția mezinei sale – fetița de șase ani îi mărturisise că nu crede în Moș Crăciun –  l-a îndemnat să-l reabiliteze pe cel mai “exploatat” personaj – bătrânelul cu barbă albă -, adus în lumea laicizată: “Într-o dimineaţă, Moş Crăciun se trezi nespus de abătut. Tocmai înţelesese ceva îngrozitor: copiii nu-l mai iubeau, iar de respectat, îl respectau şi mai puţin. Îl tratau ca pe un moşneag pisălog, ca pe o vedetă răsuflată. Şi dacă ar fi fost vorba numai de copii! Toată lumea îl nesocotea: nu era invitat niciodată nici la Festivalul de la Cannes, nici la Oscarul de la Hollywood, nici la Marele Premiu de Formula 1. Doi bani nu dădeau pe el. Era prea de tot. Atunci, trecând de la amărăciune la mânie, luă o hotărâre radicală: va demisiona! Aţi citit bine: va demisiona. O să le arate el cine-i Moş Crăciun. O să-i scrie Secretarului General al Naţiunilor Unite o scrisoare prin care o să-i aducă la cunoştinţă că n-o să mai asigure serviciile de Crăciun nici pe data de 24 decembrie care vine şi nici în anii următori. O să-şi pună tolba-n cui. Adio, speţă ingrată! Apoi, cu un gest furios, trânti uşa căsuţei lui şi lăsă în plata Domnului speţa umană”.

Dedicația autorului e lămuritoare: “Pentru Éric și Anne, care m-au făcut să cred în Moș Crăciun”. Pretextând că îl caută pe veritabilul Moș, purtat de imaginație, observatorul se amuză pe seama moravurilor din societatea contemporană, dar, pe parcurs, pana autorului virează de    la povestea destinată copiilor spre o farsă rezervată adulților. Satira ascunde multă mâhnire. Acumularea materială, apetitul pentru obiecte, este atât de evident în perioadele de sărbătoare, când magazinele devin obiectivul primordial pentru majoritatea oamenilor, locul de întâlnire,    de plăceri și des-frânare, de încântare, în care narcisismul și hedonismul au ca simptom adăugat febra: “Odată, eram la New York, un oraș care, pe mine, mă pune la grele încercări, nu-i chip să pufăi și tu o piparoasă, că peste tot vezi panouri cât casa cu no smoking, peste tot numai înălțimi amețitoare, vârfuri ascuțite – unde e imposibil să parchezi o sanie, că ți-o ridică, la cea mai mică infracțiune, ăia de la Circulație -, un tâmbălău infernal, sirene de pompieri și de poliție, care îți sparg urechile…Iar, pe afișele pubicitare, numele meu băgat în toate sosurile, de către mărcile de detergent, de alimente pentru câini, de piureuri pentru bebeluși. Toate astea nu-ți umplu inima de încântare”.

Cu toate că respiră un aer vesel, această poveste despre un Moș Crăciun transformat în star înhățat de copiii care vor fugi de el, Pascal Bruckner abordează teme și motive dragi lui (infantilizarea societății, cultul tinereții veșnice și fericirea perpetuă). Ilustrată de Hervé Di Rosa, care împărtășeșete aceeași pasiune ca și Bruckner pentru seriile Z și glumele ilustrate, istorioara Moșului devine una voit kitsch, pentru a lua în zeflemea obiceiul de-a comercializa cât  mai profitabil aproape orice. Chiar dacă autorul era cincantenar când a scris acestă carte, nu a coborât la un gen minor fiindcă râsul său e terapeutic: “Permite-mi să insist: crezi că puștii nu merită cadourile dumitale? Să le merite? Pentru cât sunt de nerecunoscători…Eu credeam că principiul lui Moș Crăciun se bazează pe ideea că nu este nevoie să îi aduci mulțumiri. Zău? Și unde ai citit chestia asta?”.

Cea de-a cinci suta aniversare a Moșului îl deprimă și îl face să se abată de la misiunea lui inițială; devine morocănos și plictisitor, ba chiar începe – contrar naturii sale generoase – să deteste copiii fiindcă observase că aproape toată lumea încetase să mai creadă în el. Ne punem întrebarea firească: “Oare cum a fost posibil așa ceva ?”

În cele unsprezece capitole (Doi oameni sub același acoperiș, Lista de plângeri, Adevărul este rostit de gura copiilor, Abuz de băutură, Eine Große Oftika ! Un comando de șoc, Moș Crăciun e împuțit, Bătrânul leu devine iarăși paraleu, Majestatea sa mărinimoasă, Glorie și bunătate, Hasta la Vista, Baby !) sugestiv intitulate, dezastrul ne este prezentat de-a fir a păr. Cel mai recent tur de împărțit cadouri s-a terminat la secția de poliție, unde Moș Crăciun, aflat în stare avansată de ebrietate, a fost nevoit să mai bea puțin vin pentru a pleca în direcția Polului Nord. Acolo, dezgustat, a comis ireparabilul: și-a trimis demisia la ONU ! Organizație serioasă, ONU a decis să expedieze doi agenți care să-l înlocuiască pe bătrânelul bărbos și să asigure distribuirea cadourilor.

Pascal Bruckner demonstrează că imaginarul care domină lumea de astăzi este unul de tip marfă, în care fiecare individ se preferă pe sine, lumea fiindu-i disponibilă oricând și oriunde, la picioarele sale. În astfel de perioade, copilul învață de mic ceva despre el, că este un individ-doritor, că el se mișcă într-o lume a doleanțelor. Prin urmare, cei doi golden boys cu brațele de fier – mărci ale capitalismului american înrăit, trimiși de ONU – îl vor remodela pe Santa/Moș Crăciun din cap până la tălpi (lecții de body building, cursuri de marketing, de imagine): “Când Knif și Renkurb îl anunțară: Imaginea ta își aparține, trebuie să o vinzi foarte scump. El răspunse: OK, boss (făcuse progrese și la limba engleză).”

Categoria obiectelor-răsplată s-a extins cu mult peste cea a dulciurilor şi jucăriilor, iar adulţii primesc şi ei tot felul de cadouri, încât relaţia dintre Moş Crăciun şi copil nu mai este de mult una privilegiată: “Se numește Antonia. Fără să-mi zică bună ziua, mă ia la întrebări: «Aoleu, Santa (ăsta-i numele meu pe englezește)! Da’ mult ți-a mai trebuit. Ești în întârziere. Ai documentele?» Îi întind, puțin cam surprins de aroganța ei, pachetul de acțiuni pe care mi-l ceruse. Eu sunt un tip de modă veche, eu, unul încă mai dau bună ziua, la revedere, mulțumesc. (…) Fețișoare i se întunecă la iuțeală. Simt că e gata să izbucnească în plâns. Îmi dă înapoi teancul: Ia-le înapoi, n-au nicio valoare. Nici una dintre societățile astea n-o să crească prea curând, iar eu încă nu știu să speculez à la baise.”

Desigur, ne sună a impietate sau erezie, dar încecăm să-i dăm de cap ideii năstrușnice a lui Bruckner, iar povestea, deloc ortodoxă, îi amestecă în mod voit pe Santa Claus/Moș Crăciun, Moș Nicolae și Sfânul Vasile pentru a crea momente satirice. Deloc reverențios, acesta a ales să prezinte versiunea greu digerabilă cu scopul de-a trezi reacții. Goana disperată după performață cu orice preț și acel excesiv self-merchandising ne vor face să îl regretăm pe depresivul Moșulache de la început. Evident, autorul-moralizator se folosește și de ghidușiile vizuale semnate de Hervé Di Rosa, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’: “ONU i-a reînnoit mandatul pentru o perioadă de nouăzeci și nouă   de ani și i-a dublat pensia, ceea ce, împreună cu portofoliul său bursier și cu veniturile întreprinderilor pe care le deține, îi asigură un mălai frumușel (Moșul se află pe locul zece în clasamentul marilor averi mondiale). (…) În timp ce voi moțăiți, Regele Crăciun joacă la Bursă, pe calculatorul lui. În câteva ore, pierde și câștigă mai mulți bani decât o să câștigați și o să pierdeți voi în toată viața voastră.”

Paradoxal, dar și răul își are și el partea lui bună, în acest caz, fiindcă toți se vor trezi întrebându-se ce ar mai putea face fără de generozitate (a Moșului). Bunăoară, ironicul autor uzează de un twist la final și trage semnalul de alarmă și solicită revenirea la tradiție: “Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun! Capul la cutie! Moșul trebuie oprit prin orice mijloace. Emma, Roger, găsiți-i o femeie, fie-vă milă, una, da’ bună, una mână de fier, una cu cap, una cu inimă, care să se țină după el,  să-l povățuiască, să-l îndrume, să-i potolească acreala, țâfnele! Altfel, nimeni n-o să-i scape. Căci o să vă iubească, scumpii mei micuți, tot mai mult, ca pe sine însuși. Adicătelea, CU PATIMĂ, LA NEBUNIE. ”

Lăsând deoparte aerul de farsă blasfematoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că această povestea este doar o satiră usturătoare, amuzantă și originală la adresa societăţii contemporane: “Medicii tocmai au descoperit o nouă maladie, crăciunoza, acel acces de stres care îi afectează pe copii, de pe la jumătatea lui decembrie, și se traduce printr-o încordare, o înțepeneală a umerilor  și a șalelor, putând să ducă la paralizie, de parcă picii s-ar teme să nu le cadă cerul în cap.” Dincolo de ofertele comerciale, mai trebuie acel ceva – magia. Nu există nimic strict marfă, nu este nimic care să nu aibă rezonanţe psihice.

Crăciunul e menit să trezească în noi duhul blândeţii și-al iubirii autentice.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

 

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Ana trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate.

Prin temperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul, fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o „nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud.

Starleta din Los Angeles – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură („Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Citiți continuarea articolului pe http://www.Webcultura.ro (click aici!)

Alt articol grozav semnat de Mădălina Dumitrache: La Douleur.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Scris de pe ianuarie 23, 2019 în Cultură, Cărți de colecție, Feminin, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

Îndrăzneala de a aștepta …iubirea

Mădălina DumitracheDaniela Anton: „Am îndrăznit să-l aștept”
(Recenzie/Cronică de întâmpinare)

Pentru Daniela Anton, profesor, dar și psiholog în cadrul Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău, marea Cultură (clasicii filosofiei și ai literaturii universale) și memoria afectivă se intersectează într-o cursivă glisare între (auto)ficțiune și „eseul de îndrăgostit(ă)”. Faimoasa definiție călinesciană a romanului – „o scriere tipic realistă, demonstrarea unei idei printr-o experiență” – considerată desuetă de majoritatea teoreticienilor se conjugă, aici, armonios cu eseistica.

Așadar, croită pe calapodul inedit al combinației dintre (auto)ficțiune și eseu, cartea „Am îndrăznit să-l aștept” surprinde inefabilul unei povești de iubire. Ochiul analitic al femeii îndrăgostite observă cele mai fine detalii, iar cerebrala autoare le nuanțează într-un evantai de interpretări organizate într-un „Mic tratat despre Marea Iubire” (ironicul subtitlu al cărții). În egală măsură narativă și reflexivă, povestea se intersectează cu definiții și note docte, cartografiind experiența personală a autoarei, dar și după ce a decantat și decelat operele autorilor enumerați în volum: Platon, C. G. Jung, V. E. Frankl, dar și John Welwood, Cesare Pavese, Gabriel Liiceanu, Alain de Botton sau Liviu Rebreanu. După răsfoirea unor pagini din scrierile delicate, grupate în trei părți (incongruente, dar complementare, așa cum sunt și termenii – aparent antagonici – din titlul cărții – „îndrăzneală vs. așteptare”), cititorii vor regăsi bucuria împărtășirii întru Iubire. Volumul (debut editorial) propune o voce originală, cu suflu proaspăt și viitor promițător, licărind în entuziasmul începătorului.

„Am îndrăznit să-l aștept” este o carte despre dragoste și despre procesul de îndrăgostire, dar privit prin ochiul unei ființe profund introspective și analitice. Regăsim marea temă a literaturii – Iubirea-, dar și experiențele cotidiene, minimaliste sau în măreția intențiilor (zidirea și consolidarea deplină a Sinelui). Succesiunea capitolelor este graduală, iar în partea a doua, identificăm sentimente și stări ce aparțin spiritualității de coloratură motivațională. Capitol după capitol, povestea celor doi (El și Ea) prinde contur, iar în fiecare dintre aceste capitole, autoarea – care se identifică cu personajul feminin – dialoghează atât cu ea însăși cât și cu cititorul. Continuu, există o paralelă între acțiunea propriu-zisă (expusă la nivelul memoriei afective/subiective) și dialogurile cu cititorul, în care se descifrează misticul limbaj al dragostei, adesea însoțit de explicații docte. Trecerea (auto)analizei într-un plan obiectiv, aparent rece, cu definiții ferme extrase din dicționare, spre o zonă mai caldă, se realizează prin detalii desprinse din desele călătorii în Italia, ca niște subtile eschive de la episoadele descrise cu luciditate. Citatul conferă „greutate” și o anumită prestanță, iar descrierea narativă invită la cunoașterea „mai aplicată”. Bunăoară, secretul autoarei în evitarea monotoniei constă în tehnica combinării (stilul realist cu demersul metaficțional). Cartea surprinde și printr-o remarcabilă estetică, grație ilustrațiilor realizate de artista Elena-Cosmina Georgescu. Este de admirat anvergura cercetării filosofico-literare și structurarea cursivă din cele trei părți aflate într-un deplin acord cu misticul număr trei invocat și în volum și – în mod special -, în „Anexe”.

În economia cărții, regăsim cel mai mare spațiu dedicat demersului eliberator, într-un elegant mod de reglare a conturilor cu sine. De asemenea, există și multă informație teoretică, dar – întotdeauna – aceasta e corelată direct cu o anumită situație din viața eroinei. Inventiv, cu o puternică tușă originală, volumul este un motiv substanțial pentru a re-descoperi vraja Iubirii.

Ilustrație (pag. 4) din volumul „Am îndrăznit să-i aștept”

cuplu pom

Autoarea ilustrațiilor: Elena-Cosmina Georgescu

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Îndrăzneala de a aștepta …iubirea

Scris de pe noiembrie 1, 2018 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Eseu, Feminin, Iubire, Lectură, Modernitate

 

Etichete: , , , , , ,

La trântă cu Frumusețea – Hoții de frumusețe/Les Voleurs de beauté – Pascal Bruckner

Frumusețea este o crimă? Ar trebui să pedepsim ființele superbe, pentru că ne eclipsează prin perfecțiunea lor?  Eseu sau roman?

La fiecare nouă apariție publicistică, Pascal Bruckner imprimă astfel de chestionări ? Roman cu temă etică, Hoţii de frumuseţe analizează genul de interogații despre tentaţiile tinereţii eterne şi urmăreşte felul în care ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. În paginile acestei cărți, Frumuseţea îşi trăieşte Lunile de fiere, dacă ar fi să-l parafrăzăm chiar pe autor – Pascal Bruckner. Pornind de la realitățile lumii moderne, eseistul-filosof conchide: “Exigenţele privind tinereţea, sănătatea şi esteticul n-au fost nicicând atât de ridicate. E una dintre moştenirile faimosului slogan din ’68: «Să n-ai niciodată încredere în cineva care are peste 30 de ani».”

Așadar, undeva – la graniţa dintre Franţa şi Elveţia – trei inși pun la cale un complot împotriva Frumuseţii. Să fie, oare, la mijloc doar izbucnirea halucinantă  a unei perversiuni sadice? Nici pomeneală. Avem de-a face cu o doctrină şi cu aplicarea ei obstinantă: complotiştii văd în frumuseţea inegal distribuită o inechitate care trebuie eliminată. Cu siguranță, pare o viziune apocaliptică. În fond, e vorba despre un basm filosofic, în egală măsură și un thriller provocator ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. Lucid, fantezist, dar și melancolic, Pascal Bruckner atacă codurile, mânuiește cu abilitate violenţa anomaliei şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs impecabil, înzestrat cu farmec şi rigoare logică.

Scriitorul moralist reunește, aici, o parte din motivele actualității: degradarea relațiilor interumane, pierderea identităţii și cerințele sociale tot mai cinice ale timpurilor noastre. “Activitatea noastră se bizuie pe un principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare.” Cartea se dovedește a fi surprinzător de antrenantă și prin natura sa caleidoscopică: poveste filosofică, thriller, roman fantastic, cât și prin mesaj: mutațiile din percepția asupra îmbătrânirii.

Acțiunea din roman se derulează pe două planuri (al naratorului şi al ascultătorului ). Mereu, rolurile se întrepătrund, iar ascultătorul este atras în poveste prin puterea morală a acesteia, după ce fusese întinată de puțină ură. Prin urmare, la cincisprezece august, în serviciul de gardă de la un mare spital de psihiatrie din Paris (Hôtel-Dieu), o tânără rezidentă ascultă straniile confesiuni ale unui pacient. Benjamin, cu fața acoperită de tifon, îi descrie tinerei doctorițe o aventură petrcută în munții Jura. Mathilde Ayachi, ascultătoarea, e imaginea tipică a femeii frumoase, debordând de vitalitate și senzualitate, dar, care ascunde atât frustrările unei relaţii degradante, cât şi alegerea unei cariere nepotrivite (Marhilde Ayachi: “Nu port niciodată pică unui bărbat că încearcă să-mi placă, ci că nu reuşeşte s-o facă”).

Bruckner își pune amprenta inspirației sale din toate domeniile. Benjamin Tholon, cel care-i mărturisește tinerei psihiatre pățaniile, e un obscur scriitor, care-şi datorează iluzoriul succes abilității sale de plagiere. Prin natura profesiei, dar      şi   a unei atracţii inexplicabile, Mathilde intră cu uşurinţă în jocul povestitorului, reprezentat    de bizarul Benjamin. Prezentările decurg firesc și descoperim că  Benjamin e tânărul “parazit”, care se simte bătrân de când se ştie. Conştient de lipsa lui de talent şi de viaţa plicticoasă pe   care o duce, se trezeşte iubit de o frumoasă studentă de viţă nobilă, care încearcă să îi dea alt  sens vieții sale.

Relaţia stranie dintre el şi Hélène îl suprinde, dar îl și împovărează. Hélène se transformă într-o “salvatoare”(misiune autoimpusă), în vreme ce Benjamin rămâne un “sclav de lux”. Paradisul iluzoriu în care se credeau va fi repede spulberat, căci vitalitatea şi frumusețea îi vor atrage pe cei doi într-o capcană a vieţii. O furtună de zăpadă i-a surpins pe cei doi tineri la frontiera franco-elevețiană, așadar au fost nevoiți să se refugieze într-o fermă din munții Jura.  Un curios trio i-a întâmpinat: un avocat afabil, soția acestuia, o matroană răutăcioasă și slujitorul lor, omul bun la toate.

Bunăoară, într-o aşezare superbă, îşi desfăşoară planurile “hoţii de frumuseţe”: respectabila familie Steiner, cunoscută – în zonă – pentru influenţa sa. Bătrânul hippy libidinos, Jérôme, fostul avocat ajuns la vârsta senectuţii, soţia acestuia, Francesca fostă profesoară de filosofie şi servitorul lor, Raymond, formează un trio demonic. Acţionând precis şi premeditat, cei trei erau alimentaţi – în acţiunile lor – de iminenţa pierderii capacităţii de seducţie odată cu pierderea frumuseţii pricinuită de înaintarea în vârstă. Încet-încet, refugiul se transformă într-o veritabilă închisoare. Cuplul de tineri nu avea permisiunea de a părăsi casa “binefecătorilor”. Ar putea fi aceștia niște Barbă Albastră deghizați în cetățeni respectabili ? Ce fel de comportament există într-o clădire izolată în munți ?

Pe tot parcursul acestor povestiri, Mathilde va pendula între curiozitate și repulsie. Ca și cititorul, tânăra psihiatră întră în jocul naratorului, pe toate pistele acestuia, în căutarea miezului filosofic. Fobia îmbătrânirii capătă accente grotești, iar autorul îngroașă tușele cu scopul de a explica unele derapaje ale unei societăți obsedate de frumusețea exterioară. “Frumuseţea nu prezintă niciun interes. Nu e decât acordul întâmplător al unei majorităţi cu privire la un anume tip de fizionomie. E mai fecund să  o cauţi acolo unde nimeni n-o vede, în singular, în anormal, în vulgar chiar. Imperfecţiunea este mult mai seducătoare decât plicticoasa regularitate. O figură emoţionantă este o asamblare de defecte armonios repartizate!”

Previzibil, creierul întregii “afaceri” din acel chalet al groazei este Francesca, femeia care odinioară deborda de senzualitate, punându-şi la dispoziţie trupul tuturor ce-l râvneau, odată cu trecerea timpului, a rămas în umbră. Neacceptarea îmbătrânirii şi contemplarea frumuseţii ca pe unic atribut al feminităţii, au transformat-o pe Francesca într-o fiinţă demonică, măcinată de frământări interioare şi de neputinţa de a-şi accepta vârsta.

Confirmând arhetipul omului mărunt/gnomul, servitorul Raymond e permanent animat de o răutate izvorâtă parcă din chipul inestetic şi puținătatea staturii. Deloc atrăgător, îşi trăieşte frustarea de a nu fi dorit de nicio femeie răzbunându-se asupra frumuseţii. Alături de aceştia, Jérôme, adorator înfocat al femeii a cărei strălucire apusese deja, se conformează – cu seninătate şi complicitate – planurilor soţiei sale. “Uneori, totuşi, întrezăream şi la ea amprenta timpului. (…) Din păcate însă, renăştea cât ai clipi din spasmul care o desfigurase şi mă strivea din nou cu simetria ei, cu strălucirea ei, cu neînduplecata ei tinereţe.”

Uneltirile, suspansul, obsesia, supranaturalul, se îmbină în Hoţii de frumuseţe într-o manieră eficientă şi credibilă. Vrem să aflăm ce a pătimit Benjamin deoarece își ascunde chipul, care fusese schimonosit din princina urii altora. Forța suspansului se regăsește din plin printre celule periculoase din casa familiei Steiner. Jocul oglinzilor (victimă-călău/ à la sindromul Stockholm) menține interesul viu al cititorului, glisând printre motive: frumusețea împovărătoare, frumusețea pierdută, bestialitatea, frumusețea-urâțenia, ca într-un scenariu ce taie respirația. “Mitul frumuseţii eterne, neatinse de timp, mitul nemuririi – astea nu vor dispărea. Le găseşti în India, le găseşti în China, le găseşti oriunde, dintotdeauna.”

Povestea este o metaforă a societăţii actuale, care solicită fiinţei umane să devină altceva decât ea înşăşi, în care depravarea este ridicată la rang de normalitate, iar frumuseţea rămâne un privilegiu, dar şi un “stigmat al tinereţii”. “Prefer oamenilor cărţile: sunt deja scrise, le deschizi, le închizi după voie. O fiinţă omenească, nu ştii niciodată de unde s-o apuci, nu poţi s-o rânduieşti sau s-o deplasezi după cum ţi-e cheful.” Neîncetata și angoasanta luptă împotriva trecerii ireversibile a timpului ar trebui să deschidă alte “trape”: propria noastră percepție, arâtând cu degetul tarele societății de azi. Hoții de frumusețe devine o necesară reflecție despre aparențe și esențe.

https://i1.wp.com/webcultura.ro/wp-content/uploads/2018/06/hotii-480x480.jpg

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la La trântă cu Frumusețea – Hoții de frumusețe/Les Voleurs de beauté – Pascal Bruckner

Scris de pe iunie 28, 2018 în Cultură, Cărți de colecție, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web