RSS

Arhive pe etichete: Roma

Când toate cărările duc spre amor – All Roads Lead to Rome

Mădălina DumitracheAll Roads Lead to Rome marchează impetuoasa reapariție pe marele ecran a starului din Sex and the City, după New Year’s Eve (2011). Sarah Jessica Parker și eroina sa lansează, de această dată, provocatoarea întrebare: „O veche iubire mai merită o a doua șansă?”

Într-un film cu un scenariu banal, încercăm să descoperim noi fațete ale comediilor romantice. Așadar, Maggie/Sarah Jessica Parker este mama („up-to-the-minute”) unei adolescente (evident!) rebele, cu părul vopsit în roz, purtătoare a unor tatuaje, ba chiar și consumatoare (ocazională) de „iarbă”, aflată mereu în conflict cu adulții. Năvalnica Summer/Doris Day face risipă de condimente verbale („bitch”, „sh*t” etc.) și se consideră „răpită” de către mama sa, care-i confiscase minunatul smartphone și o îndreaptă spre o deconectantă vacanță în Italia. „Tratamentul” aplicat acestui Goe în fustă este bivalent, fiindcă Maggie a divorțat de tatăl șturlubaticei blondine și așa simte nevoia regăsirii de… sine, undeva, departe de zgomotosul New York; de aceea decide să pornească într-o călătorie în Toscana, într-un sat pe care obişnuia să-l viziteze în tinereţe. Acolo, se reîntâlneşte cu chipeşul (și încă burlac) Luca – o iubire din trecut -, care locuieşte cu mama lui, Carmen.

All Roads Lead to Rome 1

Referințele la comediile romantice cu americance în Lumea Veche ori cu femei pornite pe drumul reconcilierii sunt lesne de recunoscut (Diane Lane în Under the Tuscan Sun) sau chiar replicile puștoaicei care o tachina pe mama ei amintindu-i de celebrul road-movie Thelma and Louise. Romanța pe care este țesută intriga se ițește în trei direcții: amorul năbădoios al junei cu iubitul din categoria „bad boy” privat de libertate pentru utilizarea unor substanțe interzise, vechea dragoste dintre Maggie și șarmantul italian și, nu în ultimul rând, iubirea de multe decenii dintre „Nonna” Carmen/Claudia Cardinale și Marcellino, așa cum chiar titlul ne sugerează, toate drumurile vor duce la …Roma/iubirea regăsită. Având în centru un mariaj, comedia romantică realizată de suedeza Ella Lemhagen nu ratează referirile la celebra peliculă muzicală Mamma Mia!. Precum în vechiile comedii din literatura latină, relațiile dintre copii-părinți-bunici sunt tratate cu amuzament, dar vizând îndreptarea tarelor, astăzi denumite lipsă de comunicare sau „lupta” dintre generații. Astfel, cele două cupluri, aparent incompatibile, petrec suficient timp împreună, astfel încât să se apropie şi chiar să ajungă la o mai bună înţelegere a celuilalt. Povestea se va derula pe baza acumulării unor incidente, elipse și situații accelerate, devenind o fantezie deservită de actori cu faimă.

All Roads Lead to Rome 2

Parcursul celor două blondine newyorkeze – pe drumurile Italiei însorite – este pigmentat cu dialoguri pline de nerv, dar asezonate cu imagini tip cartolină. Idilicele peisaje oferă moment de respiro între desele curse printre vile cu vechime, străduțe elegante, clădiri-monument și grădini edenice scăldate de lumina bine filtrată de operatorul Gergely Pohárnok. Deloc surprinzătoare, având în vedere forma respectuoasă de a-și lua în considerare starurile, Claudia Cardinale aduce nota de umor atât de necesară dezamorsării încordărilor dintre generații. Mama lui Luca, octogenară, se străduiește să scape de sub „tutela” fiului său – Luca – și dorește să ajungă la Roma pentru a se căsători cu iubirea ei din tinerețe. Împănat cu prea multe clișee, scenariul este salvat de actorii din distribuție și de imaginile acestui ghid turistico-matrimonial de ocazie. Regăsirea, deloc întâmplătoare, dintre Maggie și Luca este repede lăsată în urma unei curse nebunești către vechea Cetate/Roma: bunica și nepoata devin partenere de drum fără voia lor. Itinerarul presărat cu obstacole (urmăriri facilitate de crainice de televiziune, motiv pentru apariția câtorva cadre cu focoasa Paz Vega – devenită catalizator pentru vechiul amor dintre cei doi foști iubiți – aflați acum la maturitate) este salvat doar de peisajele scăldate de soarele mediteraneean.

All Roads Lead to Rome 4

În această farsă de tip cross-country/Italia nu poți să nu observi admirația pentru peninsulara Cizmă: „It’s so relaxing in Italy” spune Maggie „People are so laid back.

All Roads Lead to Rome  3

Experimentată în comedii de gen, Sarah Jessica Parker nu pare aici, totuși, să găsească ritmul potrivit cu cel al carismaticului Raoul Bova; chimia dintre ei este lipsită de scântei. Partitura din această comedie romantică pare o zburdălnicie de marketing menită să ajute consiliul toscan pentru revigorarea turismului local. După 90 de minute cu imagini încărcate de culori pastel și câteva monumente din vechea Cetate, alături de o ex-Carrie în ținute șic (dar adecvate unei mame de adolescentă), de Claudia Cardinale fără glamour, dar ciufulită și brădată de riduri și de seducătorul Raoul Bova, latin-lover – toți aflați în căutarea unor firimituri de bucurie. Reconcilierea apare, iar muzica semnată de Alfonso González Aguilar îndepărtează umbrele de insuficiență și alungă oful… sentimental.

All Roads Lead to Rome 5

De te-nhami la car, poți ajunge și la satisfacție pentru că, deși bătătorite și încurcate, toate potecuțele duc spre amor.

Regizor: Ella Lemhagen
Scenarist: Josh Appignanesi, Cindy Myers
Operator: Gergely Pohárnok
Muzica: Alfonso González Aguilar
Producător: Silvio Muraglia, Monika Bacardi, Andrea Iervolino
Producător executiv: Frank Konigsberg, David Rogers, Jason Garrett, David Wyler
Monteur: Thomas Lagerman

Distribuţia:
Sarah Jessica Parker (Maggie)
Claudia Cardinale (Carmen)
Raoul Bova (Luca)
Rosie Day (Summer)
Barney Harris (Tyler)
Chiara Bassermann (Nurse)
Luis Molteni (Preotul)
Federico Rossi (Green Man)
Marco Bonini
Paola Lavini
Paz Vega

 
Comentarii închise la Când toate cărările duc spre amor – All Roads Lead to Rome

Scris de pe iulie 21, 2020 în Cinema, Estival, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , , ,

Vaticanul à la Netflix – The Two Popes

Ciocnirea titanilor ? Ciondăneli  la Vatican ? Un subiect extraordinar, o miză cinematografică   ce rimează cu definiția „misiune imposibilă” și totuși a rezultat un film cu șanse mari la succes. La finalul anului 2019, Netflix a lansat către marele public propuneri incitante, așa se face că,    în ajunul Crăciunului, tradiționala  slujbă de sărbătoare să fie rostită de The Two Papes, aduși  în prim-plan de  cineastul care-a realizat City of God.  În The Two Papes, realizat de Fernando Meirelles, asistăm la pasionantul dialog dintre Joseph Ratzinger, pontiful demisionar și Jorge Bergoglio. Bunăoară, regizorul Fernando Meirelles și scenaristul Anthony McCarten transpun  pe ecran povestea profundă a uneia dintre cele mai dramatice „tranziții de puter” din ultimii 2000  de ani (în prajma demisiei Papei Benedict al XVI-lea – din februarie 2013- și instalarea Papei Francisc).

Așadar, avem de-a face cu o poveste biografică. În anul 2012, profund nemulțumit de direcția în care se îndrepta Biserica, Cardinalul Bergoglio (Jonathan Pryce), îi cere Papei Benedict (Anthony Hopkins) permisiunea de a se retrage. În aprilie 2005, cardinalul Jorge Mario Bergoglio, arhiepiscopul Buenos Aires, este chemat la Vatican după moartea Papei Ioan Paul al II-lea pentru alegerea noului Papă. Cardinalul german Joseph Ratzinger devine astfel Papa Benedict al XVI-lea; Bergoglio primește cel de-al doilea număr mai mare de voturi.

Șapte ani mai târziu, Biserica Catolică este târâtă în numeoase scandaluri (pornite de la surse din Vatican), iar mandatul lui Benedict a fost afectat de acuzații publice. Controversa pornise de la modul în care Biserica s-a ocupat de preoții pedofili, în special Peter Hullermann, pe care cardinalul Ratzinger l-a mutat personal într-o  altă parohie, unde preotul a continuat să abuzeze anumiți copii. Bergoglio și-a depus demisia din funcția de arhiepiscop, dar Vaticanul nu i-a răspuns. În timp ce se pregătește să meargă la Roma și să-și depună personal scrisoarea de demisie către Papa, primește solicitarea de a ajunge la Vatican. Bergoglio și Papa Benedict se întâlnesc la Palatul Castel Gandolfo, reședința de vară a Papei. Cei doi dezbat problemele arzătoare ale Bisericii, fiecare având propria viziune teologică; Benedict e un cărturar conservator, iar Francisc un om al celor mulți și săraci, un om cu viziuni moderne, care încearcă să țină pasul cu realitatea.

Asemănare

Deși se va confrunta cu scandaluri și nesiguranțe, Papa Benedict propune o întâlnire cu cel mai aspru critic al său și viitorul succesor al Romei pentru a-i dezvălui un secret care va zgudui Biserica Catolică din temelii. Totul a început cu dorința cardinalului Bergoglio de a se întoarce la «Biserica săracilor» și de a se retrage într-o parohie modestă din Argentina. Venind la Roma pentru a-și rezolva pensionarea, acest umil slujitor al Bisericii primește confidențele Sfântului Părinte, care este sigur că este un impostor. Realizatorii peliculei prezintă întâlnirea, confruntarea, apoi fraternizarea dintre cardinalul Bergoglio (viitorul Papa Francisc) și suveranul pontif  Benedict al XVI-lea. Primul dorea să i se  accepte demisia, când nu se mai regăsește în doctrina Bisericii, când al doilea voia să o reafirme și refuză să accepte ca un prelat să considere misiunea religioasă ca pe o slujbă de la care să plece. Cei doi bărbați își împărtășesc apoi îndoielile, păcatele lor (Bergoglio a avut o atitudine discutabilă  în timpul dictaturii argentiniene), temerile și credința lor. În spatele zidurilor Vaticanului, începe lupta între tradiție și progres, vină și iertare, iar acești doi bărbați – total diferiți – comentează elemente din trecuturile lor, cu scopul de a găsi un teren comun și de a construi un viitor pentru milioanele de credincioși din toată lumea. Într-un final, cei doi Papi urmăresc împreună finala Cupei Mondiale la Fotbal (FIFA 2014), partida naționalelor din Germania și Argentina.

Chiar dacă e brăzdat de flashback-uri și e înțesat de întrebări referitoare la erorile Bisericii, filmul semnat de Fernando Meirelles nu devine doar un ‘oratoriu’ servit de doi actori de excepție: Jonathan Pryce, actorul- «fetiș» al lui Terry Gilliam (Brazil, The Man Who Killed Don Quixote) și Anthony Hopkins. Pasionantul dialog e, uneori, amuzant, alteori grav, unul dintre papi poartă mocasini de culoare purpurie, celălalt are un ceas Swatch.  Niciodată nu au existat doi Sfinți Părinți la fel de diferiți ca Benedict al XVI-lea, „rottweilerul lui Dumnezeu”    și Francisc, „episcopul mahalalelor”. Fernando Meirelles realizează un dispozitiv dramatic complex, în care cele două personaje să se convingă reciproc, adoptând fiecare în cele din urmă punctul de vedere al celuilalt. Chiar nu mai are nicio semnificație disputa, purtată în alcovul din Castelul Gandolfo, dintre un „credincios de stânga” (apropiat de teologia eliberării) și un veritabil „gardian al Templului”. Perfect nuanțat de magistralii Anthony Hopkins și Jonathan Pryce, dialogul ajunge să semene cu un amuzament dintre doi „puștani răutăcioși”.

Seniorii în  ale actoriei profită de măiestria dialogurilor semnate de Anthony McCarten și evidențiază, cu farmec, precizia psihologică a fiecărui personaj ilustrat. Admirabil coordonați de Fernando Meirelles, transformă duelul dialogat într-un „mic tratat de confruntare filosofică”. Cu toate că este un film dens, realizatorii nu par să gestioneze cu brio problema pedofiliei din sânul Bisericii Catolice, preferând să se îndepărteze: se taie sonorul, iar contracâmpul conferă un aer (presupus) meditativ și atât. Totuși, această retragere bruscă nu afectează filmul în ansamblul său, iar The Two Papes rămâne o fabulă inteligentă, plăcută, foarte bine scrisă, iremediabil inofensivă.

Cei doi papi reali

Regia: Fernando Meirelles

Scenariul: Anthony McCarten (adaptare după piesa The Pope, scrisă în 2017 de Anthony McCarten)

Imaginea: César Charlone

Montajul: Fernando Stutz

Muzica: Bryce Dessner

Distribuția:

Jonathan Pryce –  Cardinalul Jorge Mario Bergoglio, viitorul Papă Francis Juan Minujín – Tânărul Jorge Mario Bergoglio

Anthony Hopkins – Papa Benedict XVI

Luis Gnecco – Cardinalul Cláudio Hummes

Sidney Cole – Cardinalul  Peter Turkson

Durata: 125 min.

Premii, nominalizări:

  • Oscar 2020 – Nominalizări

Cel mai bun actor în rol principal: Jonathan Pryce

Cel mai bun actor în rol secundar:Anthony Hopkins

Cel mai bun scenariu adaptat :Anthony McCarten

  • Globul de Aur 2020 – Nominalizări

Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă)

Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă): Jonathan Pryce

Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu: Anthony McCarten

Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar: Anthony Hopkins

  • BAFTA 2020 – Nominalizări

Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal: Jonathan Pryce

Premiul BAFTA pentru film britanic remarcabil: Anthony McCarten, Jonathan Eirich, Tracey Seaward, Dan Lin, Fernando Meirelles

Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol secundar: Anthony Hopkins

Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat: Anthony McCarten

După ce-l veți vedea, urmăriți-l pe Sir Anthony Hopkins într-un scurt interviu despre rol.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Vaticanul à la Netflix – The Two Popes

Scris de pe ianuarie 21, 2020 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

 Confesiunea intimă a unui mare cineast devine și mai interesantă când acesta e Alfonso Cuarón, celebrul autor al peliculelor Children of Men, Y Tu Mama Tambien și Gravity. Chiar dacă astfel de propunere ne duce cu gândul la tabloul familial Fanny & Alexandre de Ingmar Bergman sau la unele pelicule ale fraților Coen, dorința de a cunoaște în intimitate un valoros cineast rămâne aceeași. Roma marchează întoarcerea lui Alfonso Cuarón acasă, în Mexic, şi  este totodată văzut ca „cel mai personal film” al regizorului, fiind inspirat de poveştile femeilor din propria sa copilărie.

Bunăoară, Roma este o veritabilă cronică familială, o perfectă ocazie pentru cinefili de a descoperi profunzimile acestui artist. Doar canalul/platforma streaming Netflix a acceptat exigențele cineastului – să turneze în alb & negru, peliculă 65 mm. Cuarón însuși s-a ocupat de imagine, consiliat de uimitorul Emmanuel Lubezki, magicianul „Chivo“. Așadar, emoțiile pot fi regăsite chiar în salon, pentru că ne putem instala pe sofa și vom descoperi viața din cartierul în care a copilărit cineastul. Spectatorul va regăsi, în Roma, o vastă paletă de emoții, în această peliculă realizată în țara de origine a mexicanului Alfonso Cuarón.

Prin urmare, „cel mai personal proiect” de până acum al regizorului și scenaristului premiat cu premiul Oscar – Roma -, urmărește povestea lui Cleo (Yalitza Aparicio), o femeie angajată în casa unei familii din cartierul din Mexico City. Cineastul realizează un portret viu și emoționant al unei servitoare din Mexicul anilor ’70, în perioada tulburărilor politice. Drama cu accente autobiografice poartă numele care induce, lejer, în eroare, dacă ne gândim la capitala Italiei. Totuși, o legătură subtilă tot regăsim, fiindcă există acea filiație cu neo-realismul italian, ce se poate verifica de la primele cadre; la fel de bine, se poate face racordul și cu sentimentul de iubire (dominant) prin anagramare: Amor.

Filmul aduce în prim-plan viața unei menajere – Cleo (Yalitza Aparicio) -, care muncea alături de Adela (Nancy García García) pentru Sofía (Marina de Tavira), mamă a patru copii, confruntată cu absența soțului, într-o casă din cartierul șic Roma, aflat în centrul istoric al Mexicului. Prin crearea unei declarații de iubire adresate femeilor care l-au crescut (mama și bona), Cuarón pornește de la propria sa copilărie pentru a contura un portret viu și emoționant al conflictelor interne și al ierarhiei sociale în timpul turbulențelor politice din anii ’70 (masacrul Corpus Christi). Casa devine epicentrul cutremurului care devastase viața celor două femei (ambele părăsite de bărbați lași, infideli), care trebuie să se ridice și să se confrunte cu haosul lumii. Diferențele sociale există, dar sunt depășite de solidaritatea și umanitatea acestor femei rănite, dar demne.

Distribuția a fost realizată, majoritar, din neprofesioniști, începând chiar cu Yalitza Aparicio,      o institutoare dintr-un sat din sudul Mexicului. Suverană rămâne viziunea regizorală, în care munca sofisticată, dar meticuloasă, permite observarea emoției. În acest mod, virtuozitatea formală și tehnologică a cineastului devine evidentă fiindcă deschide o poartă cu o inedită forță, relatând cotidianul într-o delicată frescă intimistă. Densitatea metaforică a graficii din deschidere permite legătura directă cu amintirile. Tuturor proceselor vizuale (compoziții minuțioase, mișcări «imposibile», planuri-secvență magistrale) li se adaugă privirea profund empatică pentru protagoniști, aflați la o distanță perfectă. Rezultatul reprezintă o stranie alchimie dintre maturitate și o formă de inocență venită dintr-un timp trecut. Cineastul surprinde, cu delictaețe, gesturile anodine, dar cu aspect captivant (un pui de somn pe un acoperiș, un incendiu care se răspândește, un eveniment care degenerează). Chiar dacă ne descrie căminul în care a crescut, tumultul exterior devine permanent, deși calmul domnea în interiorul ce pare un reconfortant refugiu.

În casa reconstituită cu minuțiozitate, o sensibilă menajeră, umilă și discretă, își ține în frâu propriile neîmpliniri pentru a-i putea proteja pe copii de neurastenia unei mame abandonate de un fantomatic soț. În lumea exterioară, se proiectează violențele din Mexicul anilor ’70, similare cu valurile uriașe, pe care puștii le vor regăsi la plajă. La cei 58 de ani ar putea să fie distanțat, totuși, cineastul realizează un tablou cinematografic cu fason de „cocon familial”, perfecționându-și arta plonjeului artistic (în acel mediu burghez). Forța imersivă a peliculei rezidă în ineditul mixaj dintre sonoritățile din ilustrația muzicală și experiența senzorială conferită de pelicula alb & negru; astfel, melancolia se degajă cu ușurință. Sesizăm punctul de vedere al autorului în poziția pe care o au cele două femei (patroană și menajeră). Micile gesturi rutiniere, ce ar putea părea degradante, alimentează pelicula cu afecțiune și conferă poveștii de pe ecran un ritm contemplativ, aproape proustian. Tema maternității este omniprezentă în filmografia autorului, așa se face că asistăm (și aici) la drama unor femei abandonate – atât menajera, cât și angajatoarea ei. Cuarón a știut să inventeze un nou mod de a privi lumea și l-a pus în practică prin imaginile monocrome dominate de realismul magic (mașina de spălat devenită o mare învolburată). Totuși, emoția primează la acest regizor care evită intelectualizarea dispozitivului artistic de pe ecran.

Frumusețea poetică a filmului rezidă în stilul epurat, în fluiditatea hipnotică a planurilor-secvență și în cadrele milimetrice ce fac ca timpul să pară suspendat, polarizat, ca într-un naufragiu, supraviețuitorii fiind copiii și femeile de pe ecran. Profund elegiac, Roma devine un imn închinat „vârstei de aur”(copilăria), un vibrant poem al memoriei afective, destinat tuturor celor care îndrăgesc cinemaul lipsit de artificii.

Regia: Alfonso Cuarón

Scenariul: Alfonso Cuarón

Imaginea: Alfonso Cuarón, Galo Olivares

Costumele: Ana Terrazas

Sunetul: Steve Broweel, Enrique Greiner, José Antonio Garcia, Javier Quesada

Montajul: Alfonso Cuarón, Adam Gough

Distribuția:

Yalitza Aparicio – Cleo

Marina de Tavira – Sofía

Nancy García – Adela

Verónica García -Teresesa

Daniela Demesa – Sofi

Fernando Grediaga – Antonio

Jorge Antonio Guerrero – Fermín

Durata: 2h15

Articol publicat în revista Catchy

Premii, nominalizări:

Oscar (2019):

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Alfonso Cuarón Nominalizat
Gabriela Rodriguez Nominalizat
Cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Yalitza Aparicio Nominalizat
Cea mai buna actriță în rol secundar – Marina de Tavira Nominalizat
Cel mai bun scenariu original – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cel mai bun film străin Nominalizat
Cea mai bună imagine – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună scenografie
Eugenio Caballero Nominalizat
Barbara Enriquez Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
José Antonio García Nominalizat
Craig Henighan Nominalizat
Skip Lievsay Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Skip Lievsay Nominalizat
Sergio Diaz Nominalizat

Globul de Aur (2019):

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Alfonso Cuarón Nominalizat

Premii Venetia (2018):

Categoria Rezultatul
Leul de Aur – Alfonso Cuarón Câștigător
Premiul SIGNIS – Alfonso Cuarón Câștigător
 
Comentarii închise la Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

Scris de pe februarie 24, 2019 în Cinema, Filme de Oscar, Filme indie (independente)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web