RSS

Arhive pe etichete: Roman Polanski

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

O nouă ‘lectură’ despre justiție și injustiție – J’accuse/An Officer and a Spy

Când este evocată «Afacerea Dreyfus», pare greu de crezut că a precedat cu aproape cincizeci de ani barbarismul nazist, care-a dus la masacrarea a mii de evrei. De fapt, această eroare judiciară a devenit emblematică arătând că nu e nicio anecdotă cazonă când e vorba despre lumea militară. Povestește despre antisemitismul care a sugrumat Hexagonul. Discursurile din film deplâng o țară care și-ar fi pierdut identitatea națională în favoarea unei (presupuse) invazii a străinilor. Desigur, la acea vreme, presupușii străini erau evreii. Totuși, aceste discursuri terifiante rezonează cu o surprinzătoare modernitate. Alegând figura mitică a lui Alfred Dreyfus, Polanski are ambiția de a ilustra tirania antisemită și rasistă care zguduie lumea occidentală, lăsând loc, desigur, și pentru problemele sale de natură personală (pledoarie „pro domo”).

Deși necazurile în viața personală se țin scai de Roman Polanski – cu o săptămână înaintea premierei, artista fotograf Valentine Monnier a declarat că celebrul regizor ar fi bătut-o și violat-o în 1975 – regizorul lansează o nouă peliculă cu tonalitate pe măsură: J’accuse. Împresurat de numeroase acuze, Polanski s-a mutat în Franța pentru a evita arestarea în Statele Unite. De când a fugit din SUA, Roman Polanski a găsit susținere mereu în Franța, numai că în ultimii ani, odată cu mișcarea #MeToo, el a fost silit să facă față unei indignări sporite din partea feministelor.

Așadar, printre lumini și umbre, cineastul revine pe ecrane cu un film în care ilustrează forța cinemaului de autor. De-a lungul a zeci de ani, «Afacerea Dreyfus» a zguduit Franța, odată cu cel mai mare scandal de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acest conflict socio-politic major, din timpul celei de-a Treia Republici franceze, a izbucnit în jurul acuzației de trădare îndreptată împotriva căpitanului Alfred Dreyfus, francez de origine alsaciană, de confesiune mozaică. În final, acesta a fost exonerat. Totuși, societatea franceză a fost divizată (din 1894 până în 1906)  în tabere opuse:„dreyfusarzii” partizani ai nevinovăției lui Dreyfus și „antidreyfusarzii” partizani  ai vinovăției lui. Tematica complexă – infracțiunea în justiție, antisemitismul – e prezentată în J’accuse din punctul de vedere al colonelului Picquart care, odată numit șef al contraspionajului, va descoperi că dovezile împotriva căpitanului Alfred Dreyfus fuseseră fabricate. Punându-și în pericol atât viața, cât și cariera, acesta nu va înceta să identifice adevărații vinovați și să-l reabiliteze pe Alfred Dreyfus.

J’accuse rescrie, cumva, obsesiile lui Roman Polanski: traumele copilăriei (supraviețuind traiului din ghetoul din Cracovia). Omul nu va trece niciodată peste o astfel de experiență, iar cineastul încearcă să repare o nedreptate umană și socială din care nu poate că nu va  ieși niciodată. Povestea cinematografică narată într-un decor de «Belle Époque» se concentrează asupra colonelului Picquart, care reușește să denunțe probele false care i-au determinat pe judecători să-l condamne pe Dreyfus.

Pelicula pare o poveste cu detectivi, dar încet-încet, implicațiile mincinoase (ale statului) devin evidente. Susținută de o distribuție de excepție, pelicula stârnește reacții diverse. Bunăoară, Jean Dujardin are o prestație excepțională întrupându-l pe colonelul Picquart, pe care reușește să-l ridice la rangul eroilor națiunii franceze. Colonelul Marie-Georges Picquart (Jean Dujardin), care va fi în centrul revelațiilor din spatele revizuirii hotărârii, își arată imediat antisemitismul. Dacă la sfârșit îl va apăra pe Dreyfus, care a fost elevul său la „École Supérieure de Guerre”, o face în numele unei înalte concepții militare și din dorința de a spăla această pată care amenință onoarea instituție. Actorul redă, cu finețe, complexitatea psihologică și politică a personajului. Jean Dujardin  are o sobrietate de ton care însoțește cu succes plasticitatea verbului din scenariu. Grație acestei interpretări, putem percepe luptele interne și conflictul de loialitate, în cadrul instituției militare. Este susținut de o întreagă pleiadă actoricească; aceștia își asumă numeroase roluri dificile. Dreyfus (Louis Garrel) e înfățișat ca un bărbat neprietenos și mândru, care îi va mulțumi din vârful buzelor pentru rolul pe care l-a jucat în reabilitarea sa. Apoi, superiorii lui Picquart, implicați în diferite moduri, își manifestă, îndeobște, mediocritatea. Spiritul lor corporatist ilustrează lașitatea care caracteriza o epocă scăldată de antisemitism. Așadar, se salvau, cumva de la perspectiva recunoașterii incompetenței lor. Așadar, întreg ansamblul se aliniază în funcție de lumină și de condițiile epocii.

J’accuse e un film cromatic, ce pare  cufundat într-o răceală de toamnă (cu excepția unei scene în contracâmp) și o lumină palidă. Fiind vroba despre integritate, pelicula ar fi putut aluneca în panta demagogiei, dar actorii au încercat să restabilească echidistanța, evitând militantismul afișat. În fața dimensiunii minciunii și a ramificațiilor sale, spectatorul poate crede fi cuprins de-o amețeală progresivă, de aceea Polanski își propune să depășească «Afacerea» , să-și sprijine mai bine ambivalențele. Cazul Dreyfus e greu de înțeles și ia forma unei erori judiciare și-a unui complot politic. Filmul stârnește interesul pentru noi piste în lectura unui dosar așa de voluminios. Prin construcția sa scenaristică și a montajului, filmul subliniază cu subtilitate faptul că «Afacerea Dreyfus» este rezultatul unei lecturi eronate a „dovezilor” adunate în celebrul „dosar secret”. Regia urmează un curs precis, din care filmul dezvoltă o serie de variații formale. Arhitectura generală, plină de subtilități, a filmului denotă vigoarea artistică a cineastului. Interesul acestuia de a înfățișa succesiunea faptelor și „lectura” generală pe care o atrage: tot ce se află la periferie (de exemplu, scenele cu Emmanuelle Seigner) sau anumite detalii (rarele scene „de acțiune”) nu reflectă mereu aceeași minuțiozitate. Cu toate acestea, filmul dezvoltă o axă puternică și fermă pentru a găsi înălțimea necesară analizării unui astfel de „dosar”. Cineastul octogenar dovedește că (încă) posedă simțul ritmului și stăpânește arta suspansului, traversează marțial această «Afacere».

Regia: Roman Polanski

Scenariul: Robert Harris et Roman Polanski după romanul An Officer and a Spy de Robert Harris

Imaginea: Pawel Edelman

Decorurile: Jean Rabasse

Costumele: Pascaline Chavanne

Sunetul: Lucien Balibar

Montajul: Hervé De Luze

Muzica: Alexandre Desplat

Distribuția:

Jean Dujardin – Colonelul Georges Picquart

Louis Garrel – Căpitanul Alfred Dreyfus

Emmanuelle Seigner – Pauline Monnier

Grégory Gadebois – Hubert Henry

Hervé Pierre – Charles-Arthur Gonse

Melvil Poupaud – Fernand Labori

Durata: 2h12

Articol publicat în revista Catchy

 

 
Comentarii închise la O nouă ‘lectură’ despre justiție și injustiție – J’accuse/An Officer and a Spy

Scris de pe februarie 28, 2020 în Cinema

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Salvează

«Mă gândeam să mă opresc la zece», așa declara Tarantino, în mai, când își lansa noua peliculă. Dacă realizatorul (veritabil simbol al unui cinema rezervat spectatorilor blindați cu referințe, capabili să găsească îndată citate cinematografice) își poate schimba părerile, tonul ultimelor sale lungmetraje nu se modifică, ci capătă profunzime și gravitate. După ce a dinamitat codurile unui western clasic, în Django Unchained și The Hateful Eight, a revenit, în această vară, cu re-compunerea unei epoci care mereu l-a făcut să fantasmeze. La un sfert de veac după filmul-cult, Pulp Fiction, Tarantino semnează omagiile sale pentru „uzina de vise”, în Once Upon a Time in Hollywood.

Celebrul realizator demonstrează, încă o dată, că poate transforma orice pagină din istorie într-un produs pop-cultural, invitându-te să tinzi să ajungi la următorul nivel al narațiunilor sale. Vândut ca un produs tarantinesc, Once Upon a Time in Hollywood, riscă să-și surprindă chiar și fanii. Materialele promoționale anunțau un meta-spectacol, doldora de referințe atât ludice, cât și teribile din această poveste. Distribuția faraonică îi așează în prima linie pe admirabilul Leonardo DiCaprio, Brad Pitt și Margot Robbie; Quentin Tarantino rămâne permanent în umbra lor. Așadar, Quentin Tarantino adaugă un nou capitol în filmografia sa din zona «revizionistă», corijând tragediile din istoria adevărată, grație celei de-a șaptea arte.

După ocupația nazistă în Inglorious Basterds, după America sclavagistă din Django Unchained, recompune atmosfera din Los Angeles-ul anului 1969, când uciderea lui Sharon Tate (soția lui Roman Polanski în acea epocă) de membrii sectei lui Manson, a uimit întreaga lume. Tarantino rescrie istoria în maniera sa personală, prin intermediul privirilor unor glorii apuse ale Hollywoodului: vecinii fictivi ai cuplului Tate-Polanski: Rick – Dalton (Leonardo DiCaprio, impecabil în rolul acestui clovn capricios), un actor obișnuit cu rolurile negative din serialele televizate și dublura sa, cascadorul Cliff Booth (Brad Pitt, iconic). Bunăoară, în anul 1969, o nouă lume se întrevede pe platourile de filmare de la Hollywood, iar realitatea îi cam prinde pe picior greșit pe vedeta TV Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) și dublura, care îi interpretează cascadoriile, Cliff Booth (Brad Pitt). În vreme ce aceştia se străduiesc să se afirme în noul context, actrița Sharon Tate (Margot Robbie), vecina lui Dalton, este implicată într-o poveste suspectă, legată de crimele odioase ale clanului Charles Manson.

În stilul Pulp Fiction, care l-a consacrat pe Tarantino, și aici, povestea are mai multe filoane narative, păstrând linia de pastișă. Este de remarcat, totuși, că în Once Upon a Time… in Hollywood, montajul nu e guvernat de eficiență și apar unele rupturi de ritm și chiar se instalează melancolia. Prin urmare, fluiditatea din Kill Bill: Volume 1 e înlocuită de anumite lentori așa cum prezentarea actorului de televiziune magistral interpretat de Leonardo DiCaprio (secvența în care se îmbracă cu costumul lui Steve McQueen ne reamintește maniera în care el obținuse rolul, în viziunea lui Schwarz, agentul interpretat de Al Pacino). La fel, scena din mariajul lui Cliff Booth (dublura lui Dalton), în care defuncta lui soție piere induce ambiguitate; nu știm sigur dacă a fost sau nu un accident domestic. Acel duo Dalton-Booth reflectă doza de patetism necesară pentru a parcurge întreaga evocare anunțată încă din titlu. Așa cum există și acea seducătoare secvență în care Sharon Tate intră într-un cinematograf ca să urmărească proiecția filmului The Wrecking Crew, în distribuția căruia se regăsea și ea.

Pitulată printre spectatorii care păreau să-i ignore prezența, actrița este fermecată de propria sa apariție pe marele ecran. Printre hohotele de râs ale spectatorilor vecini, după o scenă de bătaie în care personajul ei ieșea învingător, actrița chicotea ca o fetișcană, aureolată la propriu de lumina proiectorului din sală. Astfel, prin efectul flare, se desenează un halou în jurul chipului frumos al lui Margot Robbie. Acest miracol luminos îmbogățește filmul, organizat pe mai multe linii narative, devenit un dialog între doi poli opuși, dar interdependenți. Margot Robbie devine reflecția adevăratei Sharon Tate (secvența din filmul produs în 1968) într-un montaj care integrează o a treia temporalitate – intermediară între real și ficțiune (Margot Robbie mimează, în întunericul sălii, repetiția luptei coregrafice de pe ecran, în compania lui Bruce Lee). Prin urmare, fabricarea unui film este lăsată la vedere, expunând astfel, conceperea unui anumit tip de cinema (funcția arhivistică a imaginii, conjugată cu anecdote și micro-povestiri).

În așa context, Los Angeles apare ca un decor în care se ciocnesc elemente exogene pentru a forma un ansamblu dominat de aceeași logică. Urmărind dinamica acestei scene, filmul înnoadă un dialog pe trei voci între imagine (sub diferite forme: cinema, televiziune, publicitate, afișe), realitate și agentul intermediar: actorul. Această logică tripartită se regăsește în centrul foietajului narativ articulat în jurul celor trei personaje: un actor de televiziune (Rick Dalton), o actriță de cinema (Sharon Tate) și un cascador (Cliff Booth, magistral întrupat de Brad Pitt). Am putea să îl considerăm pe acesta din urmă „inima filmului” pentru cel puțin două motive. Primul ține de modul în care se raportează Tarantino la cascadori, o hibridizare care hrănește realul pentru a-l sublima (secvența cu Cliff turnând o cascadă pentru un divertisment italienesc cu James Bond). Al doilea motiv este faptul că personajul se găsește atât la marginea, cât și în miezul poveștii, jalonând mereu etapele acesteia. Cliff “James Bond” joacă rolul indispensabilului intermediar dintre cinema și televiziune, cei doi poli ai intrigii.

De altfel, Cliff este singurul personaj care-și câștigă traiul grație mâinilor sale, într-un oraș în care realitatea e mereu dublată de imaginea sa dublată (afișul cu chipul lui Dalton deschide filmul); își formează un microcosmos unde fiecare element deține un loc anume, într-o largă perspectivă. Spre exemplu, la cererea lui Rick, Cliff se cațără pe acoperișul locuinței acestuia ca să-i repare antena de televiziune, demonstrând în altă manieră dexteritatea cascadorului-amic. În vreme ce își executa sarcina, aude muzica ce invadase locuința cuplului Polanski-Tate, apoi îl zărește, de departe, pe Charles Manson, venit în vizită la Dennis Wilson, membru al trupei Beach Boys, fost locatar al acelei proprietăți. Astfel, devine martorul tăcut al unei istorii în curs de scriere. Cliff ghidează, cumva, progresia decupajului narativ, dar și reorganizează logica internă a montajului (un edificiu bazat pe diferite straturi temporale, ficționale sau reale, adevărate sau false, publicitare sau spoturi televizate).

Devine vizibil modul în care Tarantino face ca partea de postmodernitate nu doar să irige scriitura, ci să devină pivotul central. Pe de-o parte, Los Angeles-ul oferă un cadru mitologic, pe de altă parte, o lume în care fiecare e văzut în măsura în care inițiază un dialog cu ea (televiziunea devine, aici, principalul vector de circulație). În rulota aproape insalubră în care locuia Cliff, îl revedem cum își hrănește câinele, în timp ce urmărește un serial de duzină. Așa cum el răspunde imaginilor televizate, Rick repetă în luxoasa lui piscină replicile din scenariul pe care se căznea să îl rețină. Tarantino indică, în umbra strălucitorului Hollywood, o contra-replică mai modestă. Laitmotivul e susținut de coloana sonoră… California Dreamin‘.

Capacitatea de sintetizare e imensă la Tarantino, așa se explică/ justifică și prezența acelei secte – Manson Family. Istoricește, noapte acelui 8 august 1969 a reprezentat un atac asupra cinema-ului, într-un plan fizico-simbolistic. Inconfundabilul Tarantino materializează acel fatidic atac cu imagini din filmul semnat de Polanski, Rosemary’s Baby, dar și cu scene violente derulate înainte la Spahn Ranch, apoi în locuințele din L.A., glisând permanent între un Hollywood nobil și un alt Hollywood, ingrat. Sincretismul tarantinian implică mixarea nobleței cu impuritățile. Detaliul important la Tarantino – picioarele – marchează și în Once Upon a Time… etapele narațiunii (picioarele lui Sharon Tate pe străzile din L.A sau la petrecerea Playboy, dar și cele ale tinerei hippie care îl însoțește pe Cliff la Spahn Ranch și-și lipește tălpile de parbrizul mașinii acestuia). Mixarea pur-impur o regăsim și în jocul de lumini care inundă Los Angeles-ul; în fatidica noapte de august se întreba uimită, în fața unui cinematograf pentru filmele XXX: « Dirty movies have premieres too? / Și filmele deocheate au premieră?». Rock-ul melancolic (The Mama & The Papas, Jose Feliciano, Billy Stewart), costumele, coafurile și machiajul fidele epocii devoalează un Tarantino îndrăgostit de o epocă în care i-ar fi plăcut să mai trăiască. Apoi, ca un puști insolent, pulverizează granițele genurilor cinematografice (comedie, western, horror) și recreează o atmosferă unică.

În plină eră post-#Metoo, Tarantino face din personajul întrupat de Brad Pitt bruta machistă despre care se zvonea că și-a ucis soția, un erou demn, loial. El îi excută pe acei «f#cking» hippioți ca pe niște zombi, indicând degenerarea moravurilor și nevoia unei noi ordini. Punctează, așadar, ambiguitatea și cruzimea care sălășuiesc în venerabila „uzină de vise” (vezi secvența cu fetița care citea, pe platourile de filmare, biografia lui Disney) de la Hollywood. Punând cap la cap toate firele poveștii, regăsim omagiul oferit de Quentin Tarantino unei lumi de mult apuse. Frumoasa reverență se-ntinde pe durata celor 161 de minute ale peliculei în care sunt reunite mai multe epoci, iar realizatorul se retrage strategic, în postura de observator. Once upon a time in… Hollywood rămâne un film dens, complex (violent, puternic, cathartic), menit să emoționeze și să avertizeze pericolul latent. Tarantino decide să inoculeze o formă de ficțiune, sub formă de antidot, ca o ultimă șansă pentru a putea visa cu adevărat. Dublul discurs, lăsat la vedere, indică un cineast matur, cu un ton moralizator, fără să fie deloc autoritar.

Regia: Quentin Tarantino

Scenariul: Quentin Tarantino

Imaginea: Robert Richardson

Decorurile: Richard L. Johnson

Costumele: Arianne Phillips

Sunetul: Michael Minkler

Montajul: Fred Raskin

Distribuția:

Leonardo DiCaprio – Rick Dalton

Brad Pitt – Cliff Booth

Margot Robbie – Sharon Tate

Margaret Qualley – Pussycat

Al Pacino – Marvin Schwarz

Emile Hirsh – Jay Sebring

Timothy Olyphant – James Stacy

Durata: 161 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Scris de pe februarie 10, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , ,

La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Prezența, anul acesta, la Cannes a renumitului cineast Quentin Tarantino a stârnit deja interesul celor care îi îndrăgesc filmografia. E suficient să rememorăm «pelicula-cult» Pulp Fiction (se împlinesc 25 de ani de când cineastul a fost răsplătit cu Palme d’Or pentru memorabila producție) și să amintim tandemul Leonardo DiCaprio & Brad Pitt, ca să înțelegem actualul context al reîntoarcerii sale pe Croazetă.

Așadar, cel mai așteptat lungmetraj al teribilului Tarantino, Once Upon A Time…In Hollywood, se va bucura de prezența starurilor Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și Margot Robbie.

Quentin Tarantino în 1994 (Palme d’Or pentru Pulp Fiction © Bestimage)

Așteptările sunt mari, Tarantino a declarat publicaţiei britanice The Independent: „Once Upon a Time In Hollywood va fi, probabil, filmul cel mai apropiat de Pulp Fiction pe care l-am făcut”. Cineastul a ţinut să facă un comentariu laudativ şi la adresa protagoniştilor. „Va fi cea mai dinamică alăturare de staruri de la Robert Redford şi Paul Newman încoace”; știut fiind faptul că unul dintre punctele de atracție ale producțiilor sale îl reprezintă actorii celebri selectați. În România, premiera filmului va avea loc, pe 9 august 2019, în plină vară fierbinte, amintind (și) de momentele fierbinți derulate cu o jumătate de secol în urmă („once upon”) în S.U.A., în Los Angeles.

Quentin Tarantino &  Uma Thurman, 2014, la Cannes  ©Bestimage

Entuziasmul lui DiCaprio, care-a declarat – că scenariul acestui film e „cel mai grozav” din câte a citit vreodată – incită fanii și stârnesc interesul criticilor dornici să îi vadă alături, pentru prima oară, pe „greii” de la Hollywood: Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt (aflaţi la prima colaborare pe platourile de filmare).

Din primele informații despre intrigă, aflăm că acțiunea e plasată în 1969, în toiul mișcărilor sociale/hippie și a transformării totale a lumii din industria cinematografică. Teribilul cineast a promis că va reface „bloc cu bloc” atmosfera din anii ’60 a Hollywoodului. Bunăoară, în centrul acţiunii e plasat un actor de televiziune (seriale western), care a prins un singur rol major şi este dornic să îşi asigure succesul în „Cetatea Filmului”.

Pelicula are „țesătura lui Pulp Fiction” și se crede că va avea mai multe linii narative, care converg într-un singur eveniment, totul pornind de la personajul fictiv interpretat de Leonardo DiCaprio. Amicul său, care este şi dublura lui, încearcă din răsputeri să treacă şi el la un alt nivel. Cele două personaje fictive – actorul Rick Dalton şi  dublura acestuia, Cliff Booth – vor fi întrupate de Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt. Pe măsură ce aceştia se străduiesc să îşi facă un nume la Hollywood, povestea se mută în celebra casă Tate-LaBianca (de care se leagă crimele clanului Mason), căci Sharon Tate (Margot Robbie) este vecina lui Dalton.

Brad Pitt & Leonardo DiCaprio în Once Upon a Time In Hollywood © Sony Pictures Entertainment

Întreaga poveste are ca background „crimele Mason”, căci cei doi locuiesc chiar lângă reşedinţa lui Sharon Tate, actriţa ucisă de membrii clanului Mason, alături de alte patru persoane, pe 9 august 1969 (Once Upon a Time In Hollywood va fi lansat la 50 de ani distanţă, pe 9 august 2019). Trebuie reamintit faptul că Manson a devenit cel mai notoriu criminal al secolului al XX-lea, după ce a incitat tinerele membre ale cultului pe care îl inițiase să ucidă șapte oameni. Așa se face că,în dimineața zilei de 9 august 1969, actrița Sharon Tate (26 de ani), aflată în ultimul trimestru de sarcină, a fost înjunghiată de 16 ori de către membrii cultului Manson, în casa din Benedict Canyon, Los Angeles. În momentul respectiv, soțul ei, Roman Polanski nu se afla acasă, fiind plecat în Europa. Așadar, un rol –  în acest nou proiect – îi este rezervat şi actriţei Margot Robbie (I, Tonya), care o întrupează pe Sharon Tate, însărcinată în aproape nouă luni, când a fost ucisă de clanul Manson.

Margot Robbie / Sharon Tate © Sony Pictures Entertainment

În distribuție, îl vom regăsi și pe Burt Reynolds, care îl interpretează pe George Spahn, fermierul californian în etate care a fost convins să permită clanului Manson să trăiască pe proprietatea sa. Al Pacino îl va interpreta pe Marvin Shwarz, agentul lui Rick Dalton (e prima colaborare dintre starul lui The Godfather şi Tarantino!). Lista cu distribuția însumează multe staruri, așa cum deja, ne-a obișnuit Tarantino, prin urmare, Damian Lewis (Billions, Homeland) îl încarnează pe Steve McQueen, Emile Hirsch (Into the Wild) va fi  hairstylistul celebrităților de la acea vreme, Jay Sebring (născut Thomas Kummer), victimă a clanului Manson, Austin Butler (The Carrie Diaries, The Shanarra Chronicles) îl joacă pe Charles/„Tex” Watson, membru central al clanului Manson, care a săvârșit mai multe crime și a primit ulterior șapte capete de acuzare, inclusiv pentru crimă de gradul întâi. Lena Dunham (Girls) o portretizează pe Catherine/„Gypsy” Share, o adeptă a cultului Manson, care nu a participat – însă – la crima săvârșită asupra lui Sharon Tate. Nicholas Hammond, conoscut pentru rolul Friedrich din The Sound of Music, îl interpretează pe actorul și regizorul Sam Wanamaker (legătura lui Wanamaker cu clanul Manson a rămas nedovedită până azi). O surprinzătoare prezență va fi Mike Moh (Empire, Inhumans) care va fi versiunea de pe ecran a maestrul kung-fu, Bruce Lee, pe care Roman Polanski l-a bănuit pentru scurt timp că ar fi fost ucigașul soției sale, Sharon Tate.

Așteptată cu nerăbdare, această comedie neagră reciclează caracteristicile de gen și adaugă autenticitatea „marcă înregistrată”/Tarantino (regizorul e, deja, o țintă a campaniei #MeToo). Până la premieră, ne rămâne ambinața hippie din trailer-ul filmului din care se desprind sonoritățile unor melodii precum „Straight Shooter” (The Mamas & the Papas) și „Bring a Llittle Lovin”(Los Bravos).

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Scris de pe martie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

De-a v-aţi ascunselea cu Roman Polanski – La Vénus à la fourrure / Venus in Fur

Atras de viaţa teatrală, cineastul Roman Polanski a găsit un palier în care explorează tensiunile psihologice din spatele uşilor închise, aşa cum a făcut-o şi în filmele Repulsion (1965) sau în Carnage (2011). În 2013, Roman Polanski a fost nominalizat pentru Palme D’Or (la Festivalul de Film de la Cannes) cu pelicula La Vénus à la fourrure, o adaptare a piesei lui David Ives (inspirată de romanul lui Leopold von Sacher-Masoch).

Textul dramatic reprezintă o permanentă oscilare între momente flamboiante şi schimburi de replici aproape ridicole – un adevărat teatru al pasiunilor. Filmul lui Polanski se bazează pe interpretarea actoricească a lui Mathieu Amalric şi cea a actriţei Emmanuelle Seigner (soţia lui Roman Polanski), pe capacitatea acestora de a întruchipa multiple personaje, de o mare varietate psihologică.

Aşadar, într-o zi ploioasă, un travelling lung introduce spectatorul, pe o muzică cu puternice accente fantastice (Alexandre Desplat), într-un teatru, din care iese abia la finalul peliculei. Aici, în spaţiul în care domneşte artificialitatea emoţiilor, jocul dominării, efectele repetitive  (schimbarea de roluri), va avea loc o mare confruntare. Vanda, o actriţă vulgară şi aparent lipsită de minte, îl întâlneşte pe Thomas, autorul piesei Vénus à la fourrure (o adapate liberă a romanului lui Sacher-Masoch), dublul creat de dramaturgul David Ives. Artista dă buzna în acel teatru ce păstra încă decorul kitschos de la un spectacol anterior (adapatarea scenică pentru La Chevauchée fantastique), iar  această apariţie bizară îl irită pe blazatul Thomas.

În ciuda alúrii sale de puicuţă rimelată, actriţa îi reţine atenţia prin faptul că ştia la perfecţie conturul personajului Wanda din textul scris chiar de Thomas. Straniul se infiltrează încă de la primul schimb de replici dintre actriţă şi dramaturgul-regizor. Când o interpretează pe Vanda (actriţa aflată la o audiţie), Emmanuelle Seigner exploatează graniţa dintre vulgaritate şi candoare. Identitatea personajului ei este deja tulburată. Acel ”Gavroche” al periferiei devine o fiinţă sofisticată. Vanda (Jordan) joacă o puicuţă, deşi ea însăşi nu este aşa ceva, realizează personajul Wanda (von Dunayev) mai bine decât s-ar fi aşteptat autorul. În faţa ei, Thomas (regizorul cinic) devine actor pentru a-i susţine audiţia şi interpretează, cu dezinvoltură, rolul lui Severin. Este uimitor cum poate să îi dea replicile, să ofere indicaţiile de joc, în măsura în care el însuşi le primea; acceptă ”ordinele” până chiar la umilinţă. În acel joc masochist, nu ştim cine pierde sau cine câştigă. Misoginismul piesei este relevat de căinţa lui Thomas, este evidenţiat de gestul său prin care-i oferă Vandei un cactus din carton – o victorie simbolică a unei Venus traumatologice, prinsă într-un dans mistic. Magia acestei transformări rămâne fragilă pentru că ridicolul se insinuează în acel suport falic grotesc, aflat într-un spaţiu scăldat de o lumină (vag) supranaturală. În acest fel, La Vénus à la fourrure cultivă o permanentă şovăială între mister şi grotesc.

În acest spaţiu, al uşilor închise, de natură barocă, violenţa este mai mult psihologică şi doar puţin fizică. Filmul pendulează între tulburările actorilor-personaje ce-şi dau replicile, purtaţi de un elan masochist. În multiplicarea unghiurilor de vedere, teatrul apare, ba ca un palat din gheaţă, ba ca un labirint transparent, în care Vanda şi Thomas îşi reflectă permanentele deformări. Cei doi se confundă cu spaţiul / scena, iar sala şi culisele devin, de asemenea, arene ale unui joc al dominării. Acest duel tulburător dintre Emmanuelle Seigner şi Mathieu Amalric sapă o groapă între ficţiune şi realitate.

Încă o dată, Polanski pune în valoare talentul actoricesc al soaţei sale, care l-a cucerit cu rolul din Hedda Gabbler (rol interpretat şi de Vanda). Mathieu Amalric, actorul-realizator, se va regăsi în postura de regizor dirijat, în mod progresiv, de o actriţă. Cei doi interpreţi rezonează perfect cu diapazonul lui Polanski.

Ironia este strecurată de această glisare permanentizată între poziţiile de dominant şi dominat, din acest parcurs artistic. Sub “masca” lui Thomas, Mathieu Amalric seamănă cu Polanski din tinereţe. Manipularea domneşte în regizarea unui joc între actori-marionete, expuşi de Roman Polanski pe un platou de filmare ca o scenă de teatru obscur. Piesa lui David Ives pluteşte în plin teritoriu polanskian, între dominare, manipulare şi violenţă. Creatorul lui Rosemary’s Baby se delectează cu această adaptare, realizată destul de simplu, dar cu clara conştiinţă că aparţine celor două universuri. Regăsim multe dintre elementele ce aparţin filmografiei polanskiene: rochia din Tess, vesta de catifea din The Fearless Vampire Killers, tensiunile din The Tenant şi travestiurile lui Donald Pleasance în Françoise Dorléac din Cul-de-sac. Efectele intertextualităţii nu se rezumă doar la opera autorului, ci se regăsesc în această hartă cu rezonanţe cinefile, ca în spatele unor uşi închise unde se află oglinda în care se reflecă Polanski însuşi. Inserarea unor alte realităţi, precum şi a altor nivele de lectură, nu face altceva decât să repoziţioneze figura dominantă a demiurgului ce-şi reafirmă forţa creatoare, cu un fel de narcisism asumat.

Venus in Fur

Regizor: Roman Polanski
Scriitor: Leopold von Sacher-Masoch, David Ives
Scenarist: Roman Polanski
Compozitor: Alexandre Desplat
Operator: Pawel Edelman
Producător: Robert Benmussa, Alain Sarde

Distribuţia:
Emmanuelle Seigner (Vanda)
Mathieu Amalric (Thomas)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or, nominalizat: Roman Polanski

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web