RSS

Arhive pe etichete: Romantism

Cinema în filigran – La Belle époque

Se pare că, în viața fiecăruia, vine o vreme în care călătorești în timp, pentru a realiza ce contează cel mai mult în viață. Despre despărțire și regăsire ne povestește cineastul Nicolas Bedos. La Belle époque, al doilea film al lui Nicolas Bedos, proiectat în afara competiției la Cannes, este o comedie dulce-amăruie despre persistența și confuzia unor sentimente, narate într-un stil ce ne amintește de Woody Allen. Pentru acest proiect, realizatorul a obținut unsprezece nominalizări la César 2020, ex-æquo cu Les Misérables de Ladj Ly. Așadar, odată cu La Belle époque, Nicolas Bedos semnează o comedie în care nostalgia alternează cu cinismul și umorul. La Belle époque evocă chemarea la regresie, la nostalgie pentru un trecut pe care nu-l putem glorifica decât atunci când vedem că anii trec și constatăm că timpul „ne trece printre degete”. Era mai bine înainte? Poate nu chiar atât. Între comedie și dramă, lăsând un gust amărui, cel de-al doilea lungmetraj al lui Nicolas Bedos arată că toată lumea încearcă să (re)găsească codurile unei epoci, în centrul căreia sunt amplasate cele mai frumoase amintiri. Evocând marea nedumerire pe care o simt cei mai mulți dintre spectatori, în fața progresului și a evoluției societății noastre, regizorul ne mărturisește o neliniște pe care actorii săi o transpun în această nouă peliculă. Așadar, regăsim agresivitate la Guillaume Canet, pasivitate la Daniel Auteuil și cinism la Fanny Ardant. Fiecare personaj reacționează diferit în raport cu o epocă anume și reacționează la o existență pe care nu o recunoaște și pe care nu o mai place. Soluția ideală? Scufundați-vă în trecut. Parafrazându-l pe Louis-Jules Mancini-Mazarini din secolul al XVIII-lea (epoca glorioasă): „Totul este comerț în această lume”. De aici și scenariul, bazat pe o companie creată de Antoine (Guillaume Canet), care oferă clienților săi «o scufundare într-o eră a trecutului ales».

Filmul prezintă povestea lui Victor si Marianne, un cuplu care se confrunta cu problemele vârstei a treia. Victor pare că nu se mai regăsește în lumea actuală. Îl vedem cum alege să stea singur cu telefonul mobil decât la discuții în compania amicilor sau cum profesioniști ca el erau înlocuiți de tehnologii moderne la locul său de muncă. Cu un soț deprimat și urâcios, Marianne (Fanny Ardant), psihanalista plină de viață, nu mai poate trăi. Așadar, începe o aventură cu unul dintre prietenii ei (Denis Podalydès) și, întâmplător, unul dintre pacienții de la cabinetul ei. În fața acestei crize, fiul lor încearcă să le condimenteze viața și apelază la Antoine (Guillaume Canet), solicitându-i o mână de ajutor. Pentru a trece peste aceste probleme, apeleaza la serviciile lui Antoine, un iscusit scenarist și regizor. Antoine (Guillaume Canet) conduce o companie care organizează «seri tematice», în care fragmente de istorie (marile, dar și simple felii de viață) sunt reconstruite, într-un studio de film, pentru a satisface extravaganțele clienților înstăriți.

Ce va rezulta ? O adevarată comedie, dulce-acrișoară, dar plină de romantism. Bunăoară, viața lui Victor, un sexagenar dezamăgit, este dată peste cap de Antoine, un destoinic antreprenor, care îi oferă un nou tip de atracție. Amestecând artificii teatrale și reconstituiri istorice, această companie le oferea clienților posibilitatea «să se cufunde» într-o perioadă favorită. Prin urmare, Victor alege apoi să retrăiască cea mai „semnificativă perioadă” din viața sa: cea în care, cu 40 de ani mai devreme, a cunoscut o mare dragoste. În timp ce majoritatea „oaspeților”/clienților aleg viața la castelului Versailles, cu Maria-Antoinetta, sau o seară bahică alături de Ernest Hemingway, Victor îi cere să trăiască din nou seara lui 16 mai 1974, data la care și-a întâlnit soția, când fuma prin bistrouri și când pantalonii evazați făceau furori.

La prima vedere, pare că în timpul filmărilor, regizorul era îndrăgostit, altfel nu se explică mișcările camerei care însoțesc fiecare mișcare a fermecătoarei Doria Tillier, de parcă fiecare priză” ar fi o declarație de dragoste față de o actriță, a cărei prezență contribuie la farmecul unui film care preamărește nostalgia. Acest termen, nostalgie, pare hotărâtor, întrucât spectatorul obișnuit pare pierdut într-o epocă în care se confruntă cu greu. În timp ce reluările telenovelelor și desenelor animate din copilăria noastră atrag întotdeauna un public dezorientat, care se îndreaptă spre ceea ce cunoaște bine, Nicolas Bedos prezintă un film care nu critică aceste noi practici, ci mai degrabă glorifică unui prezent care, din multe aspecte, nu pare a fi atât de rău.

Dincolo de aspectul sfâșietor al unei astfel de practici, marketingul dezvăluie suferința morală profundă a unei societăți care caută orice mijloace de „evadare”. La Belle époque evocă o altă eră (pentru cinema și audiovizual. în general). Deschizând ușa culiselor, Nicolas Bedos ne amintește latura artizanală a divertismentului, atât în ​​cinema, cât și în teatru…studiouri, costume, documentare și dirijare a actorilor. Inflația de seriale a tocit emoția, așa că regizorul și-a imaginat filmul ca pe o reconstrucție în care publicul este inclus (prin imersiune). Aici intervine cuplul format din emoționantul Daniel Auteuil și sublima Doria Tillier, croiți atât de mult să creadă în întâlnirea lor. Cu siguranță, filmului nu-i lipsește farmecul, dar pare să spună prea multe. Daniel Auteuil este fermecător, Fanny Ardant e plăcută, dar personajul lui Guillaume Canet strică frumoasa armonie a reconstrucției, iritând atât clienții, cât și spectatorii filmului. În ciuda bunelor sale intenții, pare să personifice asprimea unei lumi, pe care publicul – care va vedea filmul lui Nicolas Bedos – nu trebuie să-și amintească. Însă, atracția principală a lungmetrajului rămâne nostalgia. Deși face bine doar pentru o perioadă scurtă de timp, relevă starea de rău a unei societăți lipsite de repere. Viața în roz? Cu siguranță, asta a fost cu mult înainte.

Prin împletirea diferitelor momente din viața unui cuplu, filmul intenționează să ofere o formă renovată de comedie despre mariaj. Pelicula parcurge registrul fabulei, redând povestea unei încercări de reconciliere tată-fiu, soț-soție, precum și satira unei epoci, dar și a unei clase (foștii «hippies» ajunși  mari burghezi).

Într-o poveste inteligentă despre o falsă călătorie în timp, Nicolas Bedos amestecă toate ingredientele comediei romantice: păr lung, iubire, dezacord, umor, nostalgie, aiureli și psihanaliză. Totul este acolo, iar această peliculă l-ar putea face invidios chiar și pe Woody Allen. La fel cum a făcut Woody Allen, în multe dintre filmele sale, Bedos își plasează propriul partener (Dora Tillier) în rolul femeii drăguțe de care clientul se va îndrăgosti în timp ce joacă rolul tinerei soții. Jocul «păpușilor rusești» este complicat, deoarece tânăra trăiește o relație pasională cu regizorul, dubla evidentă a lui Nicolas Bedos. Ca și în cazul lui Woody Allen întotdeauna, sentimentele vor conduce personajele în situații confuze, care se vor limpezi în cele din urmă, deoarece natura unei comedii rimează cu binele. Nicolas Bedos stăpânește perfect un mecanismul dramatic și reușește, cu abilitate, să-și conducă spectatorul către aceleași îndoieli și aceleași speranțe ca și clientul copleșit de sentimentele sale. La final, mulți spectatori se vor întreba discret: „Dar mie, ce mi-ar plăcea să trăiesc… sau să trăiesc din nou?”.

Regia: Nicolas Bedos

Scenariul: Nicolas Bedos

Imaginea: Nicolas Bolduc

Decorurile: Stéphane Rozenbaum

Costumele: Emmanuelle Youchnovski

Sunetul: Rémi Daru, Séverin Favriau, Jean-Paul Hurier

Montajul: Anny Danché, Florent Vassault

Muzica: Nicolas Bedos, Anne-Sophie Versnaeyen

Distribuția:

Daniel Auteuil – Victor

Guillaume Canet – Antoine

Doria Tillier – Margot

Fanny Ardant – Marianne

Pierre Arditi – Pierre

Denis Podalydès – François

Durata: 1h55

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cinema în filigran – La Belle époque

Scris de pe august 2, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Cadrilul feminității – Little Women

Banii, statutul, dar aspirațiile artistice au constituit adevărate probleme pentru orice femeie, mai cu seamă în epocile moderne. Într-o societate în care destinul unei femei e reglat doar de un unic ‘ceasornic’ – un (bun) mariaj – argumentele ce țin de șansă sau talent intră pe un teren nisipos. Așa se face că cele trei teme majore (femeia, arta și banii) au fost basculate de energica cineastă (regizoare, scenaristă și actriță) Greta Gerwig într-o faimoasă poveste de epocă. Așadar, Greta Gerwig revine asupra dorinței de emancipare a femeii și mizează pe clasic, știind că această formulă ‘merge la sigur’ oriunde și oricând. După ce a demonstrat fragilitatea emoțională a unei adolescente, în pelicula Lady Bird, cineasta de factură alleniană (‘debitoare’ a lui Woody Allen), a adaptat, în 2019, Little Women.

Pelicula, care se bazează atât pe romanul clasic (bestseller) cât şi pe alte scrieri ale Louisei May Alcott, redă parcursul, suişurile şi coborâşurile vieţii lui Jo March, un alter ego al scriitoarei. În accepţiunea lui Gerwig, îndrăgita poveste a celor patru surori, care erau hotărâte să-şi trăiască viaţa după propriile lor criterii, este valabilă în orice epocă şi totodată potrivită pentru momentul actual. Astfel, scriitoarea Jo/Josephine (Saoirse Ronan) declară: «I can’t get over my disappointment at being a girl. /Nu pot depăși dezamăgirea de a fi fată.». Avem de-a face, totuși,  cu o frescă familială ce merită vizionată în familie.

Un soi de restaurație a patriarhatului ? Nici vorbă, pentru că Greta Gerwig orchestrează de minune disputele hollywoodiene, comedia sentimentală cu specific (Crăciun), toate asezonate  cu apă de roze și îmbibate cu melodrama socială; inocența și tristețea produc efecte năucitoare. Scenarista (nimeni alta decât Greta Gerwig !) reduce distanța dintre autoare și personajele sale. Coloana sonoră este semnată de Alexandre Desplat, asigurându-se, astfel, tonalitatea dulce-suavă. Louisa May Alcott și-a spus povestea (romanul a fost publicat în1868) prin intermediul eroinelor sale într-o epocă în care femeilor, oricât de talentate ar fi fost, le era greu să se dedice scrisului, literatura fiind rezervată exclusiv bărbaților. Doar aceștia erau tratați cu seriozitate. În centrul acțiunii se află Jo (Saoirse Ronan), o scriitoare aspirantă, în jurul căreia se țes poveștile celorlalte trei surori – convenționala Meg (Emma Watson), inocenta Beth (Eliza Scanlen) și precocea Amy (Florence Pugh ). Pelicula urmărește lupta fetelor cu greutățile vieții, în timp ce relațiile dintre ele rămân strânse și pline de afecțiune în fața tragediilor, mici sau mari, prin care trec de-a lungul timpului.

Jo March (Saoirse Ronan) – acest alter ego al scriitoarei – scrie și dorește să-și publice primul volum, dă semne de independență,  dar mentalitățile patriarhale o țin departe de succes. Secvențele din debut ne-o prezintă pe Jo March (Saoirse Ronan) în New York, la trei ani distanță după terminarea Războiului de Secesiune; tânăra femeie spera ca va trăi mai bine convingând editorii să-i publice romanele. Îi va da replică autoritarului Tracy Letts, întruchiparea aroganței paternaliste. A zecea ecranizare după romanul americancei Louisa May Alcott a însemnat, în 2019, dorința de actualizare a emancipării sub semnătura Gretei Gerwig. Panta ascendentă a mișcării #MeToo și lupta pentru re-poziționarea femeii în sistemul hollywodian au conferit sens acestei opțiuni cinematografice. Aspectul atemporal nu înseamnă că modernizarea nu e inclusă. Sensul e profund aici, nu forma. Gerwig posedă o inestimabilă calitate: sensul ritmului.

Cineasta redă o poveste despre viitorul a patru femei deosebite: în timpul Războiului Civil din Statele Unite ale Americii, acestea rămân fără suport (doctorul March fiind pe front) și trebuie să se descurce într-o lume bulversată de secesiune. Emma Watson e Meg March, sora mai mare, protectoare, fermecătoarea Florence Pugh întrupează forța de caracter a orgolioasei Amy March, pasionată de pictură, iar Eliza Scanlen este Beth March, un personaj nuanțat, cu destin tragic. De asemenea, și la capitolul personaje secundare, distribuția este strălucitoare, câtă vreme le regăsim pe Laura Dern (Marmee March) și Meryl Streep (Mătușa March). La o astfel de garnitură actoricească se alătură fermecătorul june Timothée Chalamet (din pelicula Call Me By Your Name), care trebuie să le facă față seducătorilor Louis Garrel (din pelicula L’Homme fidèle)  și James Norton; rolul  doctorului March i-a revenit lui Bob Odenkirk (Breaking Bad).

Impulsionată de o distribuție de excepție, Gerwig filmează două cronologii diferite, dar la un moment dat, paralele. Printre flashback-uri și mișcări de tip flash-forward, le regăsim pe Jo, o romancieră cu ‘apucături’ feministe, Meg, care năzuiește la un trai tihnit și așezat, Amy dornică de grandoare și micuța Beth, timidă, dar înzestrată cu talent de pianistă. Jo aruncă o privire nostalgică asupra unei perioade în care bucuria și tristețea se intersectează în viețile eroinelor.   În acest mod, Greta Gerwig reușește să facă dintr-o mostră de literatură din veacul al XIX-lea un adevărat ‘manifest’ feminist pentru adolescentele din secolul XXI. Schimburile vii, rivalitățile dintre surori, adesea violente, sunt bine conturate pe ecran. Cineasta modernizează povestea, într-un veritabil tur de forță, dar nu trădează esența scrierii originale. Nicicând, Gerwig n-a încercat să își scuze personajele sau să le justifice momentele de lașitate sau de egoism. Realizatoarea creează empatia indicând defecte, toate circumscrise naturaleții, aici, excelează Saoirse Ronan și Florence Pugh. Dimensiunea retrospectivă a filmului conferă o tonalitate melancolică și elegiacă legată de tragedia care a dus la ruptura brutală de lumea inocenței, a copilăriei. Trecerea către maturizare se face cu renunțări, aspirațiile din tinerețe se ciocnesc de micile compromisuri din viața de adult. În acest cadril vintage, realizatoarea face o reverență în fața înaintașelor sale care-au prezentat subtil  mai toate aspectele feminității. Printre broderii, dantelării, refinament (Costumele: Jacqueline Durran), romantism și calde sentimente (happy ending matrimonial), noua ecranizare – Little Women –  demonstrează redutabilul talent al Gretei Gerwig.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Greta Gerwig

Scenariul: Greta Gerwig după Little Women de Louisa May Alcott

Imaginea: Yorick Le Saux

Decorurile: Jess Gonchor

Costumele: Jacqueline Durran

Montajul: Nick Houy

Muzica: Alexandre Desplat

Distribuția:

Saoirse Ronan – Jo March

Emma Watson – Meg March

Florence Pugh – Amy March

Eliza Scanlen – Beth March

Laura Dern – Marmee March

Timothée Chalamet – Theodore ‘Laurie’ Laurence

Meryl Streep – Mătușa March

Bob Odenkirk – Robert March

Durata: 2h14

Premii, nominalizări:

·      Premiile Oscar, 2020:Categoria Rezultatul
Cel mai bun film – Amy Pascal Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
Cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
Cele mai bune costume – Jacqueline Durran Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile Globul de Aur, 2020 :Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Saoirse Ronan Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile BAFTA, 2020:Categoria: Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
 
Comentarii închise la Cadrilul feminității – Little Women

Scris de pe mai 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Privind înapoi cu duioșie – Brooklyn

Mădălina DumitracheEste foarte interesant cum doi cineaști precum scenaristul Nick Hornby (About a Boy) și regizorul John Crowley (Boy A, Intermission) – renumiți pentru producțiile cu specific masculin/boyish works – lansează o provocare prin recenta lor peliculă: Brooklyn (2015). Povestea cinematografică are în prim-plan, de această dată, o tânără irlandeză pornită pe drumul devenirii, dar cu escală în New York. Așadar, ne aflăm la începutul anilor ’50, când Eilis Lacey (Saoirse Ronan) – o tânără irlandeză, care trăiește în sud/estul Irlandei, alături de mama (Jane Brennan) și de sora ei, Rose (Fiona Glascott) – se decide să-și caute alt drum în viață. Orașul în care locuiește (Enniscorthy) poartă urmele anilor grei de după război, iar Eilis este în imposibilitatea de-a găsi un loc de muncă decent, în vreme ce sora ei ocupă un post de contabil. Singura ei speranță rămâne Lumea Nouă/America. După o călătorie plină de peripeții, ajunge în New York/ Brooklyn, oraș în care comunitatea irlandeză era foarte bine închegată. Cu ajutorul preotului Flood (Jim Broadbent), își găsește un loc de muncă la un mare magazin și locuiește într-o pensiune, alături de alte tinere aflate în căutarea unei vieți mai bune. Universul feminin din pensiunea doamnei Kehoe se aseamănă cu cel din pelicula Mona Lisa Smile.

Brooklyn 1

Metropola o bulversează într-o primă fază pe frageda irlandeză, care suferă de dor și se blochează când persoane străine încearcă să se angajeze într-o conversație cu ea. Timpul lui Eilis se scurge printre orele petrecute în spatele tejghelei, citind scrisorile de acasă (de la mama sau de la sora ei) și conversând la cină cu tinerele colocatare din pensiunea (cu aspect matriarhal) doamnei Kehoe. Orașul în care trăiește acum contrastează cu prăfoasa urbe din Wexford. În New York, femeile poartă pantofi roșii, rochii viu colorate, eșarfe și ochelari de soare, iar bărbații sunt volubili și nu seamănă deloc cu tinerii dați cu ulei în păr (à la Gary Cooper) și care poartă „același sacou bleumarin” – totuși, Eilis se mișcă prudent în acest nou decor. Șocul multiculturalismului lasă urme din primele minute asupra delicatei Eilis.

Brooklyn 2

Narațiunea cu subiect decupat din anii’50, centrată pe imaginea femeii, a fost mult timp coloana vertebrală a cinema-ului popular. Publicul contemporan, familiarizat și cu un romantism surescitat, trebuie să-și recalibreze reacțiile. Pentru spectatorii îndrăgostiți de filmele din perioada ’30-’40, anii de glorie ai lui Bette Davis, Joan Crawford și Barbara Stanwyck, Brooklyn aduce o gură de aer proaspăt. Filmul ar fi putut fi doar dulceag fără contribuția esențială a uneia dintre cele mai inteligente și convingătoare actrițe din generația ei: Saoirse Ronan. Nick Hornby (scenarist și pentru An Education) a realizat scenariul pe baza romanului lui Colm Tóibín. Legăturile profunde cu străbunii și țara natală – iată una dintre coordonatele existenței pentru orice irlandez, de aceea sentimentul dezrădăcinării va fi atât de bine zugrăvit de fragila Eilis/Saoirse. Faptul că irlandezii sunt povestitori neîntrecuți a devenit axiomatic, la fel și acela că unii dintre ei cântă precum îngerii (există, evident, o astfel de scenă în care ni se prezintă un solo de-o melncolie copleșitoare, la cina oferită de parohia irlandeză conaționalilor fără adăpost). Din păcate, pentru orice preot cu inimă de aur, așa cum este părintele Flood, există și contrabalans: teribila Mrs. Kehoe – o femei cu atât de multe impulsuri contradictorii -, desprinsă parcă din piesele lui Oscar Wilde.

Brooklyn 3

Operatorul Yves Bélanger surprinde îmbogățirea experienței lui Eilis, lărgind orizonturile: cadrele cu străzile înguste și interioarele din bisericile austere și reci din Irlanda vor alerna cu animația de peste Atlantic, toate reflectate în privirea albastră a lui Eilis/Saoirse. Deși lipsită de vlagă în primele momente de pe teritoriul Lumii Noi, tânăra va trece peste ruptură și va găsi o „fereastră deschisă” odată cu apariția lui Tony. Filmul se-nrudește cu peliculele din categoria émigré cinema (In Amrica, 2002, Jim Sheridan sau The Immigrant, 2013, James Gray) și evocă neputințele și zbaterile celor care-și schimbă cursul vieții (locul și identitatea). În Irlanda natală, Eilis era o fiică cu un trecut, în America este doar o femeie cu un viitor; în ambele poziții, starea nu este tocmai confortabilă. Muzica are rolul de povestitor și marchează atât noile versuri, cât și vechiul refren din viața tinerei. Scena de la cina de Crăciun răscolește dorul de casă și accentuează talentul înnăscut al irlandezilor (Iarla Ó Lionáird intonează magistral un cântec de dragoste tradițional irlandez (Casadh an t-Súgáin). Instalatorul italian – Tony – va schimba traiectoria oscilantă a junei irlandeze. Vorbind o engleză cu accent, dar dornic de-a avea familia sa, Tony (Emory Cohen cu un aer de James Dean stângaci) o introduce în universul multicultural al Lumii Noi. Deși asimetria dintre cei doi tineri este evidentă (fizic, cultural), incongruența va cumpăni în dragoste și o va forța pe Eilis să aleagă. Întorsătura din scenariu – moartea subită a surorii din Irlanda – va modifica atitudinea eroinei. La revenirea în țara natală, Eilis va fi curtată (la impulsul familiilor) de junele Jim Farrell (Domhnall Gleeson). Arătosul moștenitor, cu aspect de preppy boy, pare partida perfectă pentru suava Eilis. Deodată, tânăra cu sclipiri în privire se află în ingrata situație de-a alege. Cumpăna din Brooklyn se reduce la această decizie a lui Eilis. Așa-zisa „potrivire perfectă” să fie cheia care desferecă drumul spre fericire? Din fericire, eroina nu se încadrează la categoria fetelor naive și pasive, dispuse să-i lase pe alții să decidă pentru ea, ci știe să acționeze cum e mai bine pentru viitorul ei. În balanță, exista opțiunea de-a trăi alături de un bărbat frumos, înstărit și curtenitor, dar într-o lume cu mentalități obtuze, limitată, iar cealaltă variantă era cea de-a fi iubită de-un june modest, dar onest, într-o lume deschisă și lipsită de false pudori. La doar puțin peste douăzeci de ani, Saoirse Ronan aduce mereu ceva deosebit, la fiecare nou rol, acum, o simplitate îmbinată cu un aer de misticism.

Brooklyn 4

Privirea de ciută, vorbirea în tonuri joase, atitudinea fermă – toate – conferă  un stil lipsit de ornamente. Acțiunile ei de pe ecran ne fac să intuim gândurile și faptele personajului său. Gesturile, minuțios nuanțate, inflexiunile vocii fac din Saoirse Ronan o prezență convingătoare și cuceritoare. Clipirile de furie și uitătura stranie ne fac să înțelegem disprețul pe care îl avea Eilis față de persoanele lașe și limitate din orașul ei natal, așa cum era bătrâna intrigntă care-i mărturisea perfid: „The world is a small place.” La această actriță, dezvoltarea interioară se reflectă coerent în schimbarea exterioară. Ochii ei privesc mai departe, spre o Lume Nouă; este precum o roză care s-a deschis după ce-a parcurs o lungă și întortocheată călătorie.Totul este bine pus la punct în aceste imagini, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, iar tânăra poartă pe umerii ei tot romantismul și toată frumusețea din Brooklyn.

Deși nu este lipsit de unele clișee (scenele de traversare a Oceanului, triajul, renumita Coney Island, simetria început-final, precum în clasicul All About Eve din 1950), Brooklyn nu rămâne doar old-fashioned (costumele și machiajul sunt fidele epocii descrise), ci este o emoționantă poveste despre împăcarea cu sine, cu trecutul și acceptarea cu seninătate a viitorului. În acest rit de trecere, în pofida dorului copleșitor, eroina vrea să ştie cine este cu adevărat și privește stăruitor undeva… departe.

Regizor: John Crowley
Scenarist: Nick Hornby
Operator: Yves Bélanger
Muzica: Michael Brook
Producător: Finola Dwyer
Monteur: Jake Roberts

Distribuţia:
Saoirse Ronan (Eilis Lacey)
Domhnall Gleeson (Jim Farrell)
Michael Zegen (Maurizio)
Emory Cohen (Tony)
Mary O’Driscoll (Miss McAdam)
Julie Walters (Doamna Kehoe)
Eileen O’Higgins (Nancy)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-un rol principal, nominalizat: Saoirse Ronan
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Julie Walters
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Nick Hornby
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat: Odile Dicks-Mireaux
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj și hairstyle, nominalizat: Morna Ferguson, Lorraine Glynn
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Saoirse Ronan
Premiul BAFTA (2016) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Finola Dwyer, John Crowley, Nick Hornby

Oscar (2016)
Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Saoirse Ronan
Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Nick Hornby

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Privind înapoi cu duioșie – Brooklyn

Scris de pe mai 19, 2020 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (III)

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile (vezi ce zice și Hölderlin). Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului, ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Mal de pietrres

Într-o epocă (anii ‘50) în care dorința de a-și găsi iubirea adevărată e considerată scandaloasă sau chiar semn de nebunie, într-un oraș mic din sudul Franței, Gabrielle nu găsește destul spațiu pentru a-și exprima emoțiile și sentimentele. Când omul se simte nefericit, totul în jurul lui pare fără noimă, searbăd și ieftin. Părinții tinerei, persoane înstărite, socotesc că ar fi potrivit să îi găsească, degrabă, un soț; optează pentru muncitorul José, un ins răbdător și generos, care nu refuză propunerea familiei. Deși este mereu înconjurată de afecțiunea și atenția bărbatului cu care s-a căsătorit, Gabrielle nu acceptă iubirea lui și se simte mereu constrânsă de regulile societății de după al doilea război mondial. Viața lor capătă o nouă turnură în momentul în care, după repetate avorturi spontane, femeia trebuie să urmeze un tratament pentru pietrele de la rinichi. Cu eforturile familiei, soția lui José este internată la un sanatoriu din Alpi. Aici, printre alți pacienți, îl întâlnește pe André Sauvage, un tânăr locotenent revenit de pe frontul din Indochina. În apropierea acestui bărbat, Gabrielle va cunoaște o altă latură a vieții – dragostea pasională. Formidabilul personaj (interpretat de Marion Cotillard) care mai mult tace și se adâncește în priviri va demonstra nebănuita forță a iubirii. Orbită de pasiune, Gabrielle nu poate mult timp să îl vadă clar. Prima parte a filmului ține în ceață senzualitatea bărbatului de lângă tânăra focoasă. Întâlnirile dintre cei doi soți, de la sanatoriul elevețian, par formale și reci. Atenția spectatorului este abătută de apariția militarului rănit pe frontul din Indochina fiindcă acest misterios locotenent reaprinde flacăra în privirile tinerei ce părea doar o somnambulă în propria-i viață. Expresivitatea chipului frumos al lui Marion Cotillard reduce din frenezia intrigii, astfel peripețiile din scriitură par nesemnificative în raport cu intensitatea trăirilor actriței. Senzuală și incandescentă, Marion Cotillard oferă din frumusețea ei acestei eroine purtată doar de-o singură dorință: de a iubi și de-a fi iubită. Pasiunea are leac? Nicole Garcia a trasat pe ecran un portret, ca un tablou de Van Gogh, în dorința de-a omagia femeile vibrante.

victoria

O comedie cum numai Howard Hawks sau Billy Wilder ar fi putut crea, o veritabilă bijuterie franțuzească/ „comé­die française”,  Victoriarealizată de Justine Triet se înscrie în noul val/ „nouvelle vague” de cineaști de certă valoare artistică. Încă de la prima sa proiecție, pelicula a fost aureolată de elogiile criticilor și ale celorlalți participanți de la Quinzaine des Réalisateurs (Festivalul de Film de la Cannes, 2016). În egală măsură, Victoria este o comedie dulce-amăruie despre femeia prinsă în vârtejul amețitor al crizei vârstei mijlocii: deși e încă tânără, atrăgătoare și simpatică, avocata blondă pare inconsecventă. Victoria Spick, avocat în cauze de drept penal, divorțată, aflată în plin deşert sentimental, ajunge la o nuntă unde se întâlneşte cu cel mai bun prieten, Vincent (impecabil interpretat de carismaticul Melvil Poupaud), dar şi cu Sam (Vincent Lacoste), un fost dealer de substanțe interzise, pe care ea îl salvase dintr-o încurcătură. Câteva zile mai târziu, Vincent este acuzat de tentativă de omor tocmai de iubita sa. Singurul martor  al scenei este câinele (dalmațianul) victimei. Mai mult silită decât convinsă, Victoria acceptă să-l apere pe acest macho,Vincent, în timp ce-l angajează pe Sam pe post de asistent. Fostul ei soț – un blogger bovaric și vindicativ – îi va răscoli viața privată și o va târî într-un alt proces. Acesta este doar începutul unui real „cataclism” pentru Victoria, o adevărată eroină a timpurilor moderne, care-i va oferi șansa actriței belgiene Virginie Efira să gliseze  între burlesc și comic revigorant, într-un rol pe măsura talentului său. Acest film cu aspect de agendă de lucru, în care haosul e la el acasă, lasă loc și pentru romantismul discret, deși „a iubi” în acest univers seamănă cu o întâlnire marcată pe un colț de agendă, apoi uitată printre alte „evenimente”. Situată între dezolare și speranță, între cinemaul de autor și cel popular, pelicula Victoria nu e tranșantă, ci, cu multă naturalețe, arată cum se poate re-formula problematica alegerilor/deciziilor din viață, fără încrâncenare și fără prea multă disperare.

Testament of Youth 3

Situat între Gone with the Wind și Bright Star, filmul realizat de James Kent, Testament of Youth, țese – din fuiorul grav al ororilor războiului – o duioasă poveste de iubire. La începutul narațiunii filmice, suntem purtați printre imaginile vieții tihnite de dinainte de Primul Război Mondial, apoi suntem conduși printre răniții de pe câmpurile de luptă. Încă de la afiș – o tânără cu aer fragil îmbrățișează un soldat aflat într-un vagon din lemn – putem distinge genul acestei pelicule: melodramă. Testament of Youth face portretul unei femei puternice, deși foarte tânără. Pasiunea și forța iubirii o smulg din doliul impus de pierderea unor ființe dragi. În pofida lacrimilor sugerate din debut, Testament of Youth împletește cu succes emoțiile cu rațiunea, înrămând esența: ororile războiului. Prima conflagrație mondială a constituit cadrul general pentru această ecranizare făcută după scrierile celebrei autoare Vera Brittain. Figură emblematică a dreptei, scriitoarea a însuflețit spiritul vremii cu ideile sale pacifiste. Pelicula realizată de James Kent devine un omagiu adus acestei femei. Cineastul a reaprins flacăra romanțiozității englezești cu imaginea Verei Brittain (1893-1970), tânăra aparent fragilă, dar ambițioasă și puternică. Suflul epic al poveștii de pe ecran este animat de momentele de romantism, dar și de revoltă contra unei societăți care-i oferea doar rolul de spectatoare. Testament of Youth este un film delicat care tranșează cu finețe evenimentele dramatice și faptele istorice, cu momente de pietate (scenele din corturile de campanie înțesate cu muribunzi germani), dar și cu forță de sugestie: împiedicarea repetării unei asemenea catastrofe.

  • Closer (Regia: Mike Nichols)

closer

Zdrobind inimi, filmul făcut de Mike Nichols zugrăvește povestea a două cupluri care se luptă cu propriile impulsuri distructive, scormonind sentimentele în numele iubirii. Originalitatea peliculei se regăsește și în subiectivismul temporal: regăsim ani, zile, apoi minute, discuții inflamante pe chatul de pe net, dar și expoziții foto-artistice, rupturi și legături, mereu la o înaltă tensiune. Scenariul abundă în dialoguri, adesea caustice, care hrănesc larga panoplie de simțăminte. Într-un cadru londonez, cvasi-aseptic, pendulând între burghezie și boemă, jocul de-a v-ați ascunselea cu dragostea incită și invită la plăcere. Dan (Jude Law) este un scriitor londonez care vrea să termine un roman, dar, cum nu are bani, se întreţine scriind necrologuri. Într-o zi, el o întâlneşte pe Alice (Natalie Portman), o frumoasă şi tânără americancă expatriată, cu alură punk, accidentată de un autoturism. Alice se îndrăgostește imediat de Dan şi îi oferă dragostea sa necondiționat. Iniţial, Dan este vrăjit de Alice şi îi întoarce sentimentele, dar – pe măsură ce ea îl inspiră pentru romanul său (bazat pe relaţia lor) – ceva nu mai merge: începe să se simtă uzura. Actorii sunt bine aleși: ei – britanici (Jude Law și Clive Owen), ele – vedete de la Hollywood (Julia Roberts și Natalie Portman). Julia Roberts pare puțin afectată de statutul social conferit de scenariu, câtă vreme, Natalie Portman are unele mici stridențe în efortul de-a oferi veridicitate partiturii de aventurieră. În revanșă, Jude Law este seducător în postura de abject, în vreme ce Clive Owen devorează tot (decoruri și parteneri) de la prima apariție. La acest dublu mixt transatlantic, domnii din Londra par câștigători ai meciului, dar fără un mare enjeu (miză). Closer devine un fel de oglindă a vremurilor noastre, când, mult prea de timpuriu, oamenii nu se mai înțeleg în cuplu, dar nici pe ei înșiși. Întrebarea rămâne mereu deschisă: „Cine pe cine iubește aici?”.

The Scandalous Lady W.

„Aceasta este o poveste adevărată” suntem asigurați, încă de la începutul filmului The Scandalous Lady W. – o adaptare penru ecran după cartea lui Hallie Rubenhold (Lady Worsley’s Whim). Drama de epocă a fost ecranizată de scenaristul David Eldridge și de regizorul Sheree Folkson, captivați probabil de povestea incredibilă a unei aristocrate din veacul al XVIII-lea. Cu siguranță, „s”-ul de la scandal este la fel de ațâțător precum cel de la cuvântul „sex”, care prefațează această uimitoare poveste.„I am a slave to your quim” îi va spune un admirator frumoasei actrițe Natalie Dormer, care o interpretează pe Lady Seymour Worsley în pelicula de epocă. Așadar, pofta pentru o poveste despre bufoneriile sexual extreme ale unui parlamentar conservator britanic, o jună aristocrată și un ofițeraș iubăreț este la fel de mare ca în anii 1780. Realizatorii au alimentat această dorință a publicului și i-au alimentat curiozitatea în materie de „scandaluri”/povești cu iz de răzbunare. Povestea, veche de peste 200 de ani, din Anglia regelui George III, are numeroase elemente de modernitate, în conținut, pentru o producție/„dramă cu costume”, tipică BBC. Deși căsătorită din dragoste, Lady W va descoperi, cu stupoare, că soțul ei, Sir Richard Worlsey (Shaun Evans), avea probleme în ceea ce privește relațiile intime. Misterul, din spatele paginilor îngălbenite de timp, va fi dezlegat, iar aventurile cuplurilor din înalta societate vor șifona puțin imaginea celor cu sânge albastru. Deși redată ca o dramă de epocă, The Scandalous Lady W. nu este doar o istorioară despre dragoste, adulter și trădare, ci creează un culoar între eleganța formală a cadrului și lupta pentru libertate individuală.

Brooklyn 4

Povestea cinematografică are în prim-plan o tânără irlandeză pornită pe drumul devenirii, dar cu escală în New York. Așadar, ne aflăm la începutul anilor ’50, când Eilis Lacey (Saoirse Ronan) – o tânără irlandeză, care trăiește în sud/estul Irlandei, alături de mama (Jane Brennan) și de sora ei, Rose (Fiona Glascott) – se decide să-și caute alt drum în viață. Orașul în care locuiește (Enniscorthy) poartă urmele anilor grei de după război, iar Eilis este în imposibilitatea de-a găsi un loc de muncă decent, în vreme ce sora ei ocupă un post de contabil. Singura ei speranță rămâne Lumea Nouă/America. După o călătorie plină de peripeții, ajunge în New York/ Brooklyn, oraș în care comunitatea irlandeză era foarte bine închegată. Cu ajutorul preotului Flood (Jim Broadbent), își găsește un loc de muncă la un mare magazin și locuiește într-o pensiune, alături de alte tinere aflate în căutarea unei vieți mai bune. Universul feminin din pensiunea doamnei Kehoe se aseamănă cu cel din pelicula Mona Lisa Smile. Deși nu este lipsit de unele clișee (scenele de traversare a Oceanului, triajul, renumita Coney Island, simetria început-final, precum în clasicul All About Eve din 1950), Brooklyn nu rămâne doar old-fashioned (costumele și machiajul sunt fidele epocii descrise), ci este o emoționantă poveste despre împăcarea cu sine, cu trecutul și acceptarea cu seninătate a viitorului. În acest rit de trecere, în pofida dorului copleșitor, eroina vrea să ştie cine este cu adevărat și privește stăruitor undeva… departe.

À cœur ouvert

À cœur ouvert este povestea a doi chirurgi cardiologi, Mila şi Javier, care, şi după cei zece ani de căsnicie, se iubesc ca la-nceput. Viaţa curge liniştit, ca un izvor cristalin, până la momentul în care Mila rămâne însărcinată.Pasiunea şi dependenţa de alcool sunt analizate într-o manieră specială (senzuală) de cineasta franceză, care va evoca, în egală măsură, consecinţele patimii în exces. Marion Laine încearcă, totodată, să răspundă şi unei problematici sociale contemporane, abordând scene din viaţa unui tandem medical. La vârsta când tinereţea îşi cere drepturile, iar profesia de chirurg este tot mai solicitantă, cei doi întâmpină dificultăţi în a găsi loc şi pentru un copil. În sala de operaţii, însă, ei constituie un cuplu imbatabil – „repară inimi” la patru mâini -, iar în afara spitalului duc un trai boem. Odată scăpaţi de presiunea din perioada în care operează, cei doi nu-şi refuză nicio plăcere: sex, alcool, vizite la Zoo, plimbări nocturne cu barca sau curse pe motocicletă. Armonia este perturbată de sarcina nedorită a Milei, dar şi de agravarea unei vechi probleme: alcoolismul lui Javier. Ea nu şi-a dorit niciodată un copil şi se nelinişteşte la ideea de-a fi mamă. Javier începe să bea din ce în ce mai mult. Cuplul se fragilizează şi ajunge la reale crize. Spectatorul devine martor al unei pasiuni ce se-ndreaptă către  tragedie. Metafora iubirii, dar şi vieţii şi a morţii devine o stare dubitativă pentru spectatorul aflat în faţa acestei poveşti – À cœur ouvert.

film-2

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își „teleporta” asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur). Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast  și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație. Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

  • Jackie (Regia: Pablo Larraín)

Jackie 5

Departe de a fi o biografie siropoasă, plină de glamour și artificii, Jackie dezvăluie și o mică parte din mecanismele Puterii (Jackie îi mărturisește reporterului că acea comparație cu legendarul  rege Arthur, folosită de administrația americană în campania electorală – melodia Camelot  – din musicalul interpretat de Richard Burton) desemna un ideal, dar era și marketing. Realizatorul chilian și-a imaginat și a oferit privitorilor scene în care femeia /„First Lady”care îi fusese alături și la greu, dar mai ales la rău, lui JFK, trăia spaima coșmarului de după asasinat; de aceea, parada de rochii de gală, alternând cu nenumărate serii de cocktailuri de vodcă și calmante nu surprinde pe nimeni și pare chiar firească. Așa cum și acele moment în care jurnalistul o întrerupe sau în care încearcă să îi modifice discursul (notițele verificate și corectate ulterior de fosta jurnalistă Jacqueline Bouvier Kennedy) dau o notă de firesc asupra unui altfel de moment din intimitatea fostei Prime Doamne. Clipele cruciale din istoria personală, care pentru  o perioadă, s-a confundat cu Marea Istorie, se derulează punctând – ca într-un film cu valențe psihologice – groaza și trauma femeii „Jackie”. În acest fel, Larraín contrabalansează imaginea acelei Jackie care-a simbolizat, pentru milioane de femei de pe planetă, proiecția unui ideal (soție, văduvă, mamă îndurerată încercând să-și țină departe de moarte propriii copii, așa cum a salvat numeroase aparențe, mascând infidelitatea faimosului ei soț). Camera de filmare o urmărește îndeaproape pe fragila și delicata ființă care a suportat grozăvia trecerii bruște de la mărire la decădere, fără să lase măcar o dată impresia că ar fi lipsită de putere.

Beauty and the beast 4

Cu o doză de umor fin (tinzând spre autoderiziune), filmul se derulează în buna tradiție a comediilor romantice hollywoodiene (scenariul: Stephen Chbosky și Evan Spiliotopoulos). Publicul nu are cum să nu simtă modernitatea spiritului acestei povești, iar toate generațiile de privitori vor gusta profunzimea unor personaje precum Gaston (Luke Evans din The Girl on the Train). Energia debordantă, lejeritatea comunicării transmise printr-o distribuție de cinci stele – totul garantează amuzament de bună calitate și, în același timp, lansează și unele interogații, prin acele zone mai umbrite. Dacă frumușica Emma Watson pare că își transfigurează propriul caracter (feministă, modernă, bibliofilă) personajului interpretat pe ecran, iar interpreții care se  regăsesc în spatele lui Mrs. Potts (Emma Thompson), sau Lumière (Ewan McGregor) au împrumutat vocile unor actori renumiți care transmit entuziasmul necesare eroilor din poveste. Duoul Luke Evans-Josh Gad/vocea celebrului Olaf din pelicula Frozen formează un irezistibil duet între arogantul Gaston și acolitul său fidel. Cei doi veterani ai teatrelor muzicale (West Side Story  și Les Miserables) constituie pe marele ecran un cuplu comic pe care spectatorii nu au cum să-l treacă cu vederea sau să-l uite. În egală măsură, pledoarie pentru acceptarea diferențelor, dar și odă pentru iubire (sete de cultură), Beauty and the Beast conjugă magia divertismentului cu profunzimea reflecției într-o peliculă modernă, epică, încărcată de fast vizual, dar plină de ritm și de culoare.

 

 

 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (III)

Scris de pe martie 17, 2020 în Cinema, Feminin

 

Etichete: ,

Mereu, ura…- Les Misérables

În ultimii ani, ne-am obișnuit să asimilăm Franța cu imaginile pline de revolte, violență și incendii. Așa că nu a mai mirat pe nimeni o întâlnire între Victor Hugo și Spike Lee, un veritabil film-șoc, fără nicio concesie. Așa ar putea fi rezumată recenta peliculă Les Misérables. Bunăoară, primul film al regizorului, scenaristului și actorului Ladj Ly are la bază scurtmetrajul cu același titlu nominalizat la premiile César (în 2018), la rândul lui inspirat din povești reale din periferiile capitalei franceze. De altfel, filmul, premiat de juriul de la Festivalul de Film de la Cannes (2019), se află acum și în cursa pentru un premiu Oscar, la secțiunea ‘Cel mai bun film într-o limbă străină’, ceremonie ce va ave aloc în februarie 2020, la Los Angeles.

Les Misérables (2019) este un film complex, care nu poate fi redus, simplist, în termeni ce țin de senzațional, chiar dacă treatează probleme din zona violențelor dintre forțele de ordine și populația din zonele rău famate. Ladj Ly cunoaște îndeaproape zona Montfermeil (‘La cité des Bosquets’), deoarece a crescut acolo și a realizat mai multe documentare, printre care și impresionantul «365 jours à Clichy-Montfermeil», în care ilustra viața din zonele sărace ale Franței metropolitane, căutând mărci de identitate, pentru a construi un viitor pașnic. Prin urmare, apropierea de filmul documentar este evidentă în cazul peliculei Les Misérables.

Așadar, Stephane (Damien Bonnard), proaspăt mutat din Cherbourg, se alătură brigăzii anti-criminalitate/ BAC (Brigade Anti-Criminalité) din Montfermeil, într-un cartier de la periferia Parisului, locul unde se petrecea, de altfel, și acțiunea romanului Mizerabilii  scris de Victor Hugo. Făcând echipă cu Chris  (Alexis Manenti) și Gwada (Djibril Didier Zonga), colegii săi mult mai experimentați, Stephane descoperă, rapid, tensiunile dintre diferitele bande care domină cartierul.Deschiderea filmului amintește de  axioma: «fiecare are motivele sale», așadar punctul de vedere al cineastului e unul bine nuanțat. Când o operațiune de arestare scapă de sub control, o dronă filmează toate mișcările pe care le fac polițiștii.

Filmul deconstruiește permanent acțiunea, un tir de arme de foc/flashball asupra unui copil, apoi – printr-o suită de cercuri concentrice – din orizontul ficțiunii -, se pefigurează organizarea politică stratificată. Totul pornește de la (o aparentă) cronică realistă din cotidian, un furt, dar cu scopul de a o circumscrie într-un teritoriu al lumii politice. Prin urmare, un polițist bun a fost transferat în suburbii. Va trebui să deschidă bine ochii și să se obișnuiască cu situațiile din acel Montfermeil în care ‘toată lumea cunoaște pe toată lumea’ și nimeni nu se poartă cu mănuși. Aici, schimburile de replici sunt codificate, iar adolescentele fumează un joint chiar în stația de autobuz.

La astfel de situații, am putea găsi un model asemănător pentru acest gen de peliculă în The Wire de David Simon sau în La Haine de Mathieu Kassovitz (care a obținut, în 1995, Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Cannes). Cineastul francez descrie, cu un lirism surd, mediul parizian corupt și-i prezintă pe diferiții săi protagoniști sub aparența unei păci sociale. Dar cu ce preț? „Partea cea mai rea este că nu-i pasă nimănui”, – mărturisește Le Maire, un personaj ce aduce cu «Nașul». Realismul din acest film ar trebui să trezească mai multe reacții, să-i pună pe mai mulți pe gânduri. Copiii aflați permanent între teama de a nu fi surprinși de armele de foc și sfaturile imamilor sunt, de fapt, niște ‘pui de lei’ ai republicii care-i crește, nu ai vreunui califat.

Scenariul nu e, nici pe departe, o dantelărie, și îl conturează bine pe Chris, pătrându-l pe gentilul Stephane până la confruntarea finală (referința către Spike Lee/Do the Thing Right, dar și spre City of God de Fernando Meirelles &Katia Lundi). Paradoxal sau nu, în acest film, regăsm eșecul integrării, astfel, vedem o grămadă de copii dornici să se alăture mulțimii de suporteri ai echipei de fotbal, slobozind cu forță «La Marseillaise». Subtil, în mijlocul acestei verve republicane, regizorul strecoară imaginea unui tânăr care flutură drapelul algerian.

În timp, fracturile s-au agravat, tinerii nu mai trăiesc în  comunități interculturale, ci se aliază unor grupări radicale, indiferent dacă sunt de partea municipalității, de cea religioasă sau din zona delincvenței. Limitele legii sunt trecute în mod constant, iar în spatele fețelor acestor copii se ascunde frica, lipsa de repere și mânia. Evident, ne vine în minte/memorie estetica din La Haine a lui Kassovitz. Acum, totul s-a modificat; tinerii convertiți încearcă să ia locul familiilor și să atragă tinerii către ideologia lor. Prostituția și traficul de droguri sunt reale flageluri. Pe deasupra, discriminarea continuă să izbească din plin tinerii. Nimeni nu poate rămâne indiferent la un astfel de film.

Ca și opera din romantism, a lui Victor Hugo, Les Misérables, ediția 2019, indică starea de abandon general, în care vituțile educaționale au cedat locul haosului. Tușele sunt groase, exagerările justificate, întrucât filmul este unul dens, asumat controverselor, în descendența imaginarul hugolian. Les Misérables nu este un pamflet, ci o invitație la reflecție. Departe de fantezie, de speculații, rămâne un alarmant inventar al urii, iar privirea lucidă a lui Ladj Ly are forța unei observații brute, nefiltrate, dar necesare.

***

Regia: Ladj Ly

Scenariul: Ladj Ly, Giordano Gederlini, Alexis Manenti

Imaginea : Julien Poupard

Decorurile: Karim Lagati

Costumele : Marine Galliano

Sunetul: Arnaud Lavaleix, Matthieu Autin, Jérôme Gonthier, Marco Casanova

Montajul: Flora Volpelière, Karim Lagati

Muzica: Pink Noise

Distribuția:

Damien Bonnard – Stéphane /Pento

Alexis Manenti – Chris

Djebril Didier Zonga – Gwada

Issa Perica – Issa

Al-Hassan Ly – Buzz

Steve Tientcheu – Le Maire

Almany Kanoute – Salah

Durata: 103 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Mereu, ura…- Les Misérables

Scris de pe ianuarie 14, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web