RSS

Arhive pe etichete: Spectacol

Bizonii din Țara Baltagului – Viforul

Într-o lume rece și ostilă, în care fiecare luptă pentru propria supraviețuire, se va contura portretul unui luptător, un antierou. Una dintre cele mai sângeroase pagini din istoria Moldovei este privită de Barbu Ștefănescu Delavrancea în cheie shakespeariană, drama Viforul concentrându-se pe jocurile de culise, pe motivaţii ascunse, preponderent de natură personală,   cu răsturnări de situaţie spectaculoase.

Surpriză, mare surpriză – întâlnirea cu drama istorică în viziunea regizorală a experimentatului Alexandru Dabija: Viforul, spectacol montat la Teatrul Național din București. Sedimentate sub rocile multor secole de istorie – pofta de putere, invidia, lăcomia și ura – sunt “recondiționate” într-o haină nouă de ingeniosul regizor. Acesta a ales să prezinte o versiune (azi, mai greu digerabilă) a textelor lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și a unora din cartea populară Fiziologul (Dramaturg: Mașa Dinescu) alături de a doua parte a Trilogiei Moldovei/Viforul, cu scopul de-a trezi reacții, contextualizând și parafrazând, într-o stilistică postmodernă. Regizorul nu menajează pe nimeni și lansează provocări cu tentă religioasă (deliruri mistice, obiceiuri și ritualuri), legând puncte din scenariul dramatic de evenimentele prezentate în textele mai sus amintite. Bunăoară, vom avea parte de metafore scenice, dar și de scene de-o violență ilustrativă uluitoare ce ne amintesc, pe rând, de: etapa marilor decizii, conflictul dintre generații, inadaptarea la mediu, lenea de gândire și de acțiune, conformismul, plezirismul, hedonismul,   dar și de marea istorie a românilor. Spre deosebire de bunicul său, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă nesocoteşte sfaturile boierilor cu experiență, se înconjoară de petrecăreţi de vârsta lui, iar palatul domnesc ajunge să semene cu o cârciumă. Ba, mai grav, comparațiile celor din jur îi adâncesc complexele şi frustrările. Dominat de ambiții despotice, Ştefăniţă decide să-i elimine pe oponenţii săi din Sfatul ţării, dar și pe mai tinerii viteji. Încâlcite îi sunt şi iţele vieţii sentimentale, iar sfârşitul i se va trage tocmai de aici. În momentul în care acceptă să asculte de înţeleptele sfaturi ale soţiei, Doamna Tana, coborâtoare din neamul Basarabilor, simţindu-se răspunzătoare pentru binele ţării, aceasta se hotărăște să curme şirul nelegiurilor comise de Ștefăniță.

Imaginat într-o Moldovă din veacul al XVI-lea, într-o lume aproape mitică, dosită sub un cer plumburiu, Viforul începe și se termină cu huruitul și graba unui antierou, cu alură de copil răzgâiat, de-a măzgăli o suprafața luminoasă (proiecția video din fundal) cel care va rosti în final: “Cam albastru, Tano!”. Atmosfera de rău-agur este întregită de prezența celor două uși înnegrite care marchează, de obicei, camera pentru …evacuările fiziologice. Clasicele logouri masculin-feminin sunt înlocuite de o coroană albă sub care tronează o mustață. În bogăția de tablouri scenice puse la dispoziția spectatorului, regizorul utilizează un întreg sistem de deconstrucție cvasi-chirurgical pentru a denunța tarele actualului sistem politic, dar și unele hibe ale populației. Ţara/decorul se schimbă la fel de rapid ca şi vremurile tulburi pe care eroii din spectacol le străbat. Aparent, atitudinea directorului de scenă, ar putea fi socotită una iconoclastă (limbajul e, pe alocuri, trecut prin “refresh”) dar inovarea sa explorează un substrat tragic și își împinge personajele spre limita isteriei și grotescului, obligându-le la o violentă autodenunțare. De sub faldurile dramei istorice, directorul de scenă demască slăbiciunea și nesiguranța statului, jocurile de putere și raporturi umane depreciate, presimțite – aproape senzorial – pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean. Pe de altă parte, răspunde unor stări de spirit contemporane (și, în egală măsură, universale/Zeitgesit) din  ce în ce mai pregnante și pe care nu putem să le eludăm; așa cum și la Royal Shakespeare Theatre, Christopher Eccleston a transpus recent, pe scândură, piesa Macbeth, într-o viziune actualizant-contemporană, într-un întunecat thriller psihologic.

Homo ludens își reclamă cu tot mai multă vigoare drepturile, iar actuala montare nu admite fabula, ci – mai degrabă – parabola. Alexandru Dabija încorporează o estetică izbitoare, care rezonează cu actualitatea. Cadrul scenic invită la coborârea în istorie, dar cu dotările lumii actuale, așa se face că regăsim în locul gârliciului o scenă de spectacole («Concerte din Piață» sau defuncta «Cântarea României»), iar sub schela sa adăpostindu-se moldovenii, lavițele și mesele sunt împânzite de lumânări, iar femeile cară în scenă saci de nuci lesne de trosnit, viitoarele colive. În colțul opus, bărbații zac la adăpostul scenei “răpuși” de licorile din linia Cotnari – Berheci – Nicoreşti, iar tinerii osteniți («generația fulgilor de nea») de…lâncezeală. Antiteza, specifică dramelor de factură romantică, se regăsește și în poziționarea personajelor în colțuri opuse, precum într-o patriarhală bisericuță ortodoxă (femeile în stânga, bărbații în dreapta). Spațiul scenic oferă loc evoluțiilor actoricești susținute de comentariul sonor și de ecleraj (aruncă bănuieli asupra unor gesturi și vorbe, ținând asistența la o prudentă distanță de molima păcatului – “bizonii” lui Ștefăniță îl împing în prăpastie pe frumosul Nichita). Când nu se întrec în lupte cu ciomege și baltage sau nu dănțuiesc (Coregrafie: Florin Fieroiu), manevrează “kendame” (linguri din lemn de care sunt prinse printr-o sfoară nuci), abuzând de un tic verbal la modă: “Ești bine ?”.

Propunerea regizorală este aceea a unor interpretări de forță. Oana ipostaziată de Ana Ciontea oferă toată gama de trăiri (de la duioșie până la visceral-paroxistic) și activează vocația actriței pentru gestul dramatic de undă romantică. Maturitatea i-a permis o astfel de abordare complexă menită să tălmăcească fatalitatea (porcușorul roz (!) – pe care îl poartă cu ea în delirul mistic – slobozește sughițurile orătaniei care-și ucide “părintele”/tutorele/formatorul). În Viforul, Dabija răstoarnă discursul istoric și încărcătura sa mitologică, fisurează vitrina strălucitoare a istoriei (glorioase) până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă cu tentă satirică. Astfel, trioul Ștefăniță-Mogârdici-Moghilă relevă performanțele de virtuozitate comică, mobilitate fizică și umor natural ale actorilor Marius Manole, Marius Rîzea și Alexandru Voicu (atât în scenă, cât și în filmul B&W de pe ecran). Însemnele virilității de odinioară (zimbrul) se transformă în mâinile acestor “copii mari” într-o simplă figurină (tip Lego) care ne-ar putea duce cu gândul la băutura energizantă Red Bull. Marius Manole realizează un Ștefăniță distinct prin specifcități, cu remarcabile schimbări de registru, umorul amar e o formă prin care răzbate neliniștita conștiință a eșecului (“Mai dă-l în gura mă-sii de sfânt, că era un pitic beţiv, un curvar şi-un criminal. Ăla chiar că a omorât nu ca mine”. Marius Manole întruchipează de minune un criminal dezechilibrat de propria-i mână, dar păstrează și-o aură de simpatie fiind un “ticălos  fără glorie” din categoria mijlocie. Complexul de inferioritate, precariatatea imaginii (raportată permanent la “Sfântul”), masculinitatea la graniță (gay – se iubește cu Irmsky ) și lenea de gândire îl aruncă în zona invidioșilor fuduli care-și ucid adversarii pe fundalul nevrozei.

Evoluția personajului întrupat de neobositul actor este susținută de echipa de actori ai Teatrului Național din București, cu interpretări nuanțate. Jocurile de lumini și penumbrele evidențiază ba istovitoare urcușuri, păienjenișurile comploturilor sau prăvălirile printre care rătăcesc eroii sau zbuciumul sufletelor lor. Tinerii Emilian Mârnea, Alexandru Voicu, Mihai Calotă și George Piștereanu portretizează tipologii variate, îmbinând mobilitatea fizică cu umorul natural în ceața atemporală, pe axa viață-ură-moarte.Viforul lui Dabija e o zicere cu tâlc despre starea nației. Deși narațiunea este fragmentată, firele se adună unul câte unul, iar detaliile întregesc acest puzzle, bine ticluit de întreaga echipă. Scenele violente, aproape naturaliste mențin tonalitatea pesimistă, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’, iar experimentații actori din trupă creează adevărate filigrane. Cuvântul încârcat de înțelesuri e o unealtă în tumultoasa combustie spectaculară (“Cam prea mult albastru. Cam prea multă pictură. Cam prea multă făcătură şi prea puţine fapte”). Luca Arbore, ipostaziat de Dorin Andone, spiritualizează portretul de grup printr-o sobrietate naturală a recitativului, dar și datorită detaliului (voit) contemporaneizant – discreții ochelari de vedere. Vornicul Carabăț are impulsuri înalte, dar frânte sterp, Dragoș Ionescu este convingător în pasajele de zbucium pentru că el rămâne credincios unor reguli de conduită arhetipală (năvalnicul frustrat, Ștefăniță, îi pleacă mereu capul, trăgându-l de barbă). În această  frescă istorico-dramatică, întâlnim un destin emblematic al timpului nostru, ucis de corupția “metafizică”, iar intensitatea și profunzimea acestei spirale funeste ne invită la reflecție. În rolul Doamnei Tana, tânăra Ileana Brezoianu pare o muceniță ortodoxă, coborâtă de pe frescele moldave, iar tonurile pure, amplitudinea gesturilor scenice, dar din privirea sa albastră răzbate un impuls de ambiție. Doar epilogul întoarce fața monedei și-o prezintă în postura bahico-tragică de criminală-izbăvitoare: “L-am omorât. Am salvat Moldova!”.

În Viforul, Alexandru Dabija răstoarnă discursul istoric și încărcătura sa mitologică, fisurează vitrina strălucitoare a istoriei (glorioase) până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă cu tentă satirică (alternarea imaginilor de pe Voroneț cu delirul pigmentat cu dansul can-can al Oanei, prinsă în mrejele nebuniei, asistată de curtenii lui Ștefăniță). Lăsând deoparte aerul de farsă defăimătoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că Viforul este o satiră originală  și usturătoare la adresa societăţii contemporane.

Viforul

Autor: Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu texte din Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și “Fiziologul” (carte populară)

Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Alexandru Dabija
Video: Alexandru Dabija
Dramaturg: Mașa Dinescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regizor secund: Patricia Katona
Asistent regie: Teodora Petre
Asistent scenografie: Ioana Iliescu
Regia tehnică: Marcel Bălănescu

Distribuția:
Ștefăniță Vodă – Marius Manole
Niculina – Rodica Ionescu
Luca Arbore – Dorin Andone
Mogârdici – Marius Rîzea
Isac – Emilian Mârnea
Contele Irmsky (Irma): Ionuț Toader
Oana – Ana Ciontea
Doamna Tana – Ilona Brezoianu
Vornicul Carabăț – Dragoș Ionescu
Moghilă – Alexandru Voicu
Calotă – Mihai Calotă
Nichita – George Piștereanu
Unguru – Mihai Munteniță

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Bizonii din Țara Baltagului – Viforul

Scris de pe noiembrie 25, 2018 în Morală, Moravuri, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , ,

Un ochi râde şi altul… nu mai plânge – Zâna Zorilor

Regizoarea Ilinca Stihi propune o lectură actualizată a basmului Zâna Zorilor de Ioan Slavici. Introduce înlăuntrul semnificaţiilor naraţiunii scenice un fascicul de semnificaţii provenind dinspre „frământările” acute ale prezentului. Astfel, cei trei feciori ai Împăratului, care „cu un ochi plânge şi cu altu’ râde”, devin un trio plin de farmec actualizat, amintind micilor spectatori de pelicula animată a studiourilor Disney, Tangled. Ideea familiarizării copiilor cu valorile literare, dar şi morale, este de salutat.

Ilinca Stihi este un tânăr regizor care şi-a făcut „exerciţiul” dramatizărilor scenice prin spectacole precum Closer (adaptare după pelicula cu acelaşi nume, la Teatrul Mic) şi eMeS, adaptare după operele lui Mihail Sebatian, la Teatrul Maria Filotti din Brăila. De asemnea, activitatea sa este dublată de regia de teatru radiofonic, în care a dovedit o mare acurateţe în adecvarea la mijloace a unor opere literare celebre (Drumul spre Damasc după August Strindberg, Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie, după textul Les Chants de Maldoror de Isidore Lucien Ducasse – Comte de Lautréamont şi Argentina).
zanazorilor
Spectacolul de la Teatrul Excelsior nu-şi asumă ifosele predicii, el povesteşte cu haz şi antren peripeţiile lui Petru / Făt-Frumos în râvna lui de a-şi salva tatăl. Regizoarea a operat cu măsură în dramatizarea basmului, suprimând unele episoade (dintre probele la care fusese supus Petru), dar a conferit muzicii şi luminii statutul de personaje, structurându-le o individualitate distinctă. Astfel, pe scenă se derulează o poveste fracturată, dar ritmată, fără mari ambiţii hermeneutice. Regizoarea şi-a îngăduit să actualizeze această montare la nivelul textului şi modificând puţin profilul celor trei feciori de împărat. Cei mai mari dintre fii se numesc, de data aceasta, Luca şi Matei, aluzie la apostolii biblici, dar în cheie parodică. Interpreţii acestor două personaje sunt Ciprian Cojenel (Luca) şi Ovidiu Uşvat (Matei). Tinerii actori vădesc reale disponibilităţi comice realizând un duo hazliu à la Bolek şi Lolek, din celebrele benzi desenate, conturând scenic un chefliu şi un sportsman. În dorinţa lor de a-l denigra pe fratele cel mic în faţa celorlalte personaje, ei stârnesc hazul şi dezaprobarea (furtunoasă) a publicului foarte tânăr.

Celor doi fii li se opune Petru / Făt-Frumos, într-o viziune uşor caricaturizată, în prima parte a spectacolului, fiind un soi de geek, plin de stângăcii. Daniel Clucinschi punctează trecerea de la adolescenţa de „tocilar” spre tinereţea înflorită, cu o bună expresivitate corporală. Aerul uşor nătâng din debut se transformă, pe parcurs, în acela de Făt-Frumos. La final, valsează ca în Anastasia (peliculă animată – reper pentru micii spectatori) şi aminteşte de Viorel din Nunta Zamfirei, parafrază regăsită în dialogurile dintre cei trei fii, în debutul spectacolului.

Zâna Zorilor este cea care îl salvează pe Făt-Frumos, oferindu-i dragostea sa. Raluca Botez este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec ştrengar. Ea „flirtează” cu micii spectatori, luându-i drept parteneri de dialog în „tulburările” ei sufleteşti. Însoţitoarele ei: Cosmina Dobrotă, Veronica Popescu, Iulia Samson, Vera Popescu, Iulia Diana Samson amplifică nota de feeric, fiind nişte prezenţe diafane şi agile (coregrafia:Andreea Duţă).

Petru este în permanenţă ajutat de Murgul Împăratului, calul înzestrat cu multe calităţi. Robert Radoveneanu exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile pentru teatrul de copii. El stabileşte mereu relaţii interesante cu celelalte personaje şi aminteşte spectatorilor de corespondentul său din desenul animat Tangled. Ca şi acolo, calul este un acid raisonneur, ce-i sancţionează pe fraţii mai mari cu replici de genul: „Eşti varză!” sau o linguşeşte, uşor perfid, pe Sfânta Vineri, amintindu-i mereu de calităţile ei… apuse.

Sfânta Vineri este personajul care echilibrează, la nivel narativ, planurile acţiunii şi totodată năvălnicia tinereţii. Paula Sorescu-Lucian este o apariţie scenică ce aminteşte de regina Elisabeta I, a Marii Britanii. Costumată în mov-lila, sugerează detaşarea şăgalnică a înţelepciunii şi rigoarea impusă de vârsta senectuţii. În dialog cu Împăratul, cele două personaje contrapunctează năvălnicia primăvăratică a celorlalţi, pledând pentru acceptarea fără încrâncenare a vârstei mai înaintate şi pentru iertare a celor care greşesc (fiii cei mari). De asemenea, rolul Împăratului a fost bine distribuit actorului Ştefan Velniciuc, un maestru al rostirii scenice şi un „aristocrat” din filmele istorice româneşti din anii ’70.

Regizoarea a beneficiat de aportul unei distribuţii bine alese şi a unei echipe tehnice riguroase, care a dus la realizarea acestei feerii, un basm atemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane. Frumuseţea plastică a scenografiei (Luana Drăgoescu) şi a costumelor se prelungeşte sonor în acordurile muzicii semnate de George Marcu şi a sound-design-ului creat de neobositul realizator radio, Mihnea Chelaru. Scenografia este abil îmbinată cu „trucuri” din lumea radio (imitarea unor zgomote) sau cu elemente din decor cu valoare de „semn” scenic (Balaurul şi Duhul Pădurii). Peretele mobil transparent din ţinutul Sfintei Vineri este oglinda care nu mai are de-a face cu trufia tinereţii, dar şi reflectorul luminii roşiatice din câmpurile înflorite. Cromatica pastelată şi fineţea croielii costumelor sunt şi ele valorizate de light-design-ul lui Gheorghe Jipa. Calitatea spectacolului s-a regăsit atât în adecvarea la mijloace, cât şi la scop, căci teatrul pentru copii rămâne un avanpost în care se formează viitorii spectatori.

Spectacolul Zâna Zorilor, de la Teatrul Excelsior din Bucureşti, este un divertisment agreabil atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.

Regizor: Ilinca Stihi
Scenografie: Luana Drăgoescu / Muzica: George Marcu / Coregrafie: Andreea Duţă / Light design: Gheorghe Jipa / Sunet: Mihnea Chelaru.
Distribuţia: Dan Clucinschi (Petru), Ciprian Cojenel (Luca), Ovidiu Uşvat (Matei), Robert Radoveneanu (Murgul), Raluca Botez (Zâna Zorilor), Paula Sorescu Lucian (Sfânta Vineri), Ştefan Velniciuc (Împăratul), Cosmina Dobrotă, Veronica Popescu, Iulia Samson, Vera Popescu, Iulia Diana Samson (Însoţitoarele Zânei Zorilor)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Un ochi râde şi altul… nu mai plânge – Zâna Zorilor

Scris de pe aprilie 25, 2018 în Teatru

 

Etichete: , , ,

Hoinăreală swing, alături de The Count Basie Orchestra

Graţie fundaţiei Phoenix, la Bucureşti au poposit muzicienii din legendara The Count Basie Orchestra, aflaţi într-un turneu european (Londra, Bucureşti, Milano, Paris). În seara de 14 mai 2013, cei 17 artişti ai The Count Basie Orchestra au demonstrat bucureştenilor ce înseamnă 80 de ani de swing american. Încă de la înfiinţarea trupei, de către William Count Basie, faimoasa orchestră a colaborat cu artişti ca Billie Holiday, Ella Fitzgerald, Ethel Waters, Sarah Vaughan, Joe Williams, Frank Sinatra sau Duke Ellington.

Deschiderea au făcut-o membrii cvartetului Django Sound. Trupa a fost înfiinţată în 2010 de către violonistul Costinel Mirea, nepotul celebrului virtuoz Constantin Mirea, care a cântat alături de Maria Tănase, Romica Puceanu, Gabi Luncă, Fărâmiţă Lambru sau Ion Onoriu. Vioara la care cântă Costinel Mirea, moştenită de la bunicul său, este certificată de mai mulţi lutieri ca fiind o vioară originală Sebastian Rauch, datată din anul 1750. Django Sound Quartet a fermecat publicul cu un repertoriu care se trage din jazz-ul manouche, păstrând tradiţia şi puritatea acestui gen, totodată împletindu-l curajos şi inspirat cu influenţe din folclorul românesc. „Încălzirea” aceasta a pregătit spectatorii pentru întâlnirea cu profesioniştii de peste Ocean.

Seara bucureşteană a fost una destinsă, intimă, în contrast cu spaţiul extrem de generos al Sălii Palatului. Muzica celor din legendara orchestră a oferit o alternativă voioasă şi elegantă generaţiilor care s-au izbit de obstacole diverse. A fost un imbold pentru întoarcerea la eleganţă şi rafinament. Atitudinea muzicienilor şi, mai ales a dirijorului, a reamintit spectatorilor că autenticitatea este soră cu eleganţa. Acest artificiu social – eleganţa – este util pentru facilitarea interacţiunilor cu ceilalţi.

În buchetul de riffuri, balade şi improvizaţii, destinderea n-a urmat niciodată tensiunii, ci i s-a suprapus graţie sincopelor obligatorii. Balansul între melodiile mai reci, cerebrale (solourile de saxofon) şi cele mai provocatoare (trompetele şi alămurile) făceau imposibilă monotonia. Swing-ul celor de la The Count Basie Orchestra te ridică imediat de pe scaun, electrizându-te.

countbasieorchestra20130

La acestea, se adaugă intervenţiile dirijorului orchestrei, neobositul Dennis Mackrel, care nu lasă spectatorul să rămână rigid, plictisit sau lipsit de viaţă. Ca o felină la pândă, ţâşnea de după cortină, dintre muzicieni sau din spatele acestora balansând între timpii melodiei şi timpii ritmului. Experienţa de „dascăl” muzical (music educator) l-a ajutat să stabilească o relaţie specială cu publicul. Ochiul său avizat sondase publicul şi identificase eterogenitatea vârstelor (de la trei la optzeci de ani) intercalând pauze explicative.

Departe de frazele cleioase şi de alte sfătoşenii sau aroganţe, Dennis Mackrel a cucerit prin autenticitate: jovial, curtenitor, profund magnetic. Un artist cu un apetit contagios de viaţă a vrăjit un public destul de „plouat”, trezind simţurile prin vorbă şi acţiune. Prospeţimea stilistică şi puritatea accesibilă au fost numele de cod ale acestui James Bond ciocolatiu care îşi aşteptase publicul chiar în faţa sălii de concert, cu cel puţin o oră înainte de începerea spectacolului.

Astfel, ca o mare şi veşnică improvizaţie jazzistică, dirijorul se lasă sedus de muzica celor din orchestră, el însuşi conducându-i printr-un stil personal. Acum e în faţa muzicienilor, acum e în culise, apoi în sală, alături de spectatori. Histrionul Dennis Mackrel a demonstrat că umorul şi conjugarea verbelor la persoana a II-a, singular (tipică americanilor) favorizează seninătatea şi echilibrul. Discutând, cu egală dezinvoltură şi cu un indicibil şarm, cu publicul reunit în faţa big-band-ului atât de celebru, a arătat că nobleţea artistului înnăscut nu se poate confunda cu gălăgia şi cu sclipiciul din showbiz-ul mioritic.

Buchetul de hit-uri, printre care şi April în Paris, Jumpin’ at the Woodside sau One O’Clock Jump au relevat faptul că, deşi născută din cultura populară americană, muzica acestei orchestre este emoţie pură şi corporalitate în mişcare. Simplitatea directă, muzicalitatea fără cusur şi dozajul irezistibil de forţă autentică şi sprinteneală sunt atribute ale acestui big-band.

Finalul a fost pe măsura lunii mai – „Veniţi, privighetoarea cântă!„.

De-a lungul anilor, The Count Basie Orchestra au colaborat cu o serie de soliste cu nume de rezonanţă din istoria jazz-ului. Printre cele mai celebre colaborări, fără îndoială, se află antologicul album Ella and Basie! (1963), considerat şi acum una dintre cele mai bune înregistrări ale fenomenalei Ella Fitzgerald. În seara de 14 mai 2013, le-a stat alături, Brianna Thomas, o revelaţie a muzicii de jazz, care a performat în compania unor muzicieni legendari precum Clark Terry, Wycliffe Gordon, Victor Goines, Junior Mauce, Frank Wess, Paul West, Fred Anderson, Art Barron. Solista cu un glas puternic, altoit pe gospel, a vibrat până la incandescenţă.

Evenimetul muzical, din 14 mai 2013, a fost o provocare şi o pledoarie pentru întoarcerea la eleganţă şi la autenticitate. Bucureştiul a primit, datorită fundaţiei Phoenix, un concert croit din cea mai bună stofă.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Hoinăreală swing, alături de The Count Basie Orchestra

Scris de pe martie 24, 2018 în Muzică

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web