RSS

Arhive pe etichete: Thriller psihologic

Obsesiile nebunești, dar fatale – Damage

 Până unde merge pasiunea? Aflăm în Damage despre fatalitate și limitele pasiunii, într-o peliculă rece, dar cu irezistibila femme fatale, Juliette Binoche, aflată (aici) la debutul carierei sale cinematografice. Este cu siguranță un film de văzut și de revăzut: regia bine-unsă ritmează povestea unui trio infernal aflat între Eros și Thanatos. Grecii antici spuneau în tragedii că acei eroi care depășeau măsura/ hamartia, stârneau îndată mânia zeilor. Așa se întâmplă și în epoca modernă, în ecranizarea omonimă după romanul Damage de Josèphine Hart, realizată de Louis Malle (Les Amants, Ascenseur pour l’échafaud), într-un lungmetraj care a tulburat multă lume.
Așadar, unul din membrii de vază ai Parlamentului englez face o pasiune pentru  logodnica fiului său, iar legătura lor devine o pasiune obsesivă care nu doar le distruge viața, ci le provoacă mult rău și celor din preajmă. Viața lui Stephen Fleming (Jeremy Irons) intră pe 0 pantă descendentă din momentul în care începe o relație cu Anna Barton (Juliette Binoche). Medicul, care devenise Secretar de Stat, ducea o viață privilegiată în Londra alături de soția sa, Ingrid (Miranda Richardson) și de fiica cea mică, Sally (Gemma Clarke). Fiul lor, tânărul jurnalist Martyn (Rupert Graves), locuia în altă zonă a metropolei britanice. La o recepție diplomatică, Stephen o întâlnește pe Anna Barton, fiica unui diplomat britanic și al franțuzoiacei Elizabeth Prideaux (Leslie Caron), care locuia în Palm Springs.

Deși juna care cocheta cu Arta (lucra la Sotheby’s) era apropiată de Martyn, după întâlnirea cu Stephen, se lasă purtată de pasiune într-o relație de-un erotism incontrolabil. Tânăra, care își pierduse fratele (pe când ea avea doar 16 ani) de care fusese extrem de atașată, frecventa asiduu casa lui Martyn, dar dorințele carnale și le ostoia alături de „maturul” Stephen. Pasiunea incestuoasă pentru fermecătoarea lui soră îl dusese la pieire pe cel despre care Anna zicea: „Damage people are dangerous, they know they can survive”. Prin urmare, juna detesta orice relație posesivă, dar se aventura cu îndrăzneală într-un consimțit «ménage à trois» (Dr. Stephen Fleming: „Te vreau”. Anna Barton: „Ştiu”).

Odată stârnită patima, acest trio (Martyn-Anna-Stephen) intră în vria iubirilor interzise; urmează scene de amor înfocat ba în Paris, ba în Londra, într-o permanentă glisare temporal-geografică, senzual-erotică. Obsesia lui Stephen ajunge la cote alarmante, mai ales că Anna mereu „toarnă gaz pe foc”- întâlnirea cu Peter Wetzler (Peter Stormare). În acest balet mecanic, părțile feminine (îndeosebi soția lui Stephen și mama Annei) detectează legăturile primejdioase și încearcă să îl descurajeze pe Martyn, care de altfel se și logodise cu șarmanta tinerică. Amețitoarele mutări și permutări amoroase vor duce la descoperirea legăturii dintre Anna și Stephen, dar și la moartea lui Martyn.

Intrați apoi în malaxorul mediatic, membrii ambelor familii sunt devastați. Mai cu seamă, mama lui Martyn și soția lui Stephen, care îl întreabă dacă a iubit-o vreodată cu adevărat. Răspunsul ei cvasi-retoric explică totul:„Fiecare avem doar o singură persoană în viaţa asta. A mea a fost Martyn şi a ta a fost Anna”. Căzut în dizgrația publică, Stephen își pierde și funcția, și familia. Retras din activitatea politică, acesta o pierde de asemenea pe Anna, despre care aflăm că are un copil cu (acel) Peter. Tot ceea ce-i rămâne celui care avusese cam tot e o fotografie cu Martyn și Anna.

Bunăoară, ca în melodiile pop: „A fost de-ajuns o privire!” – și totul a luat foc. Mistuitoarea pasiune carnală l-a basculat pe influentul britanic într-o cursă erotică incontrolabilă. Louis Malle și-a aplecat privirea către o legătură de la marginea convenționalului, adaptând bestsellerul lui Josèphine Hart (autoare a celebrului Ascenseur pour l’échafaud) și a zugrăvit astfel un torid triunghi amoros. Cinciagenarul înfocat e irezistibil atras de logodnica fiului său, tânăra instabilă, dar fascinantă. Bietul bărbat uită de toate convențiile sociale și se lasă purtat de torentul pasiunii. Fascinantul Jeremy Irons întrupează acest personaj și-i dă greutate într-o interpretare de zile mari, proprie unui amor destructiv și „carnivor”. Autopsia unei pasiuni e realizată de Louis Malle, printre scene de amor torid (care-au atras reclamațiile cenzorilor americani) și tensiuni teribile. Sub lentila acestui cineast, amorul capătă nuanțe carnal-venale, iar finalul amintește de fatalitatea hitchcokiană din Vertigo.

Tema dublului (Anna e un soi de oglindă dublă pentru tată & fiu), tulburările de natură psihanalitică (amorul incestuos) conferă nuanțe tragice, amintind de grecii antici, chiar dacă acțiunea se derulează în secolul al XX-lea. Infidelitatea, adulterul și imoralitatea dusă până la detestabil au fost reale ambiții scenaristico-regizorale, transformate în reușite artistice, grație unor magistrale interpretări actoricești. Charismaticul Irons pare definitv răpus de senzuala (sublimă în ilustrarea feminității misterioase) Binoche, într-o cronică familială la limită, secondați de riguroasa prestație a Mirandei Richardson. Toate ingredientele tulbură și astăzi spectatorul dornic să afle ce se-ntâmplă când pasiunea rupe limitele (auto)controlului. Multă emoție, suspans și nevoie de reflecție regăsim în Damage, un veritabil thriller psihologic, cu accente baudelairiene.

Regia: Louis Malle

Scenariul: David Hare după romanul Damage de Josèphine Hart

Imaginea: Peter Biziou

Montajul: John Bloom

Muzica: Zbigniew Preisner

Distribuția:

Jeremy Irons – Dr. Stephen Fleming

Juliette Binoche – Anna Barton

Miranda Richardson – Ingrid Thompson-Fleming

Rupert Graves – Martyn Fleming

Ian Bannen – Edward Lloyd

Peter Stormare – Peter Wetzler

Leslie Caron – Elizabeth Prideaux

Durata: 111 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Obsesiile nebunești, dar fatale – Damage

Scris de pe septembrie 16, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Mozaic emoţional – 50 de secunde

Alexandru Voicu si Diana Dumbravă

Să fi avut – oare – dreptate existenţialistul Jean-Paul Sartre când afirma: Iadul sunt ceilalţi.”? Răspunsul îl putem afla într-un spectacol care relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unor relații interumane, aparent banale. Când se întâlneşte cu o echipă de realizatori inspiraţi şi cu actori entuziaşti, generează un spectacol de-o surprinzătoare acuitate. Așadar, spectacol 50 de secunde, montat la Sala Atelier a Teatrului Național din București este deopotrivă investigație lucidă, sondare, dialog şi sursă de meditaţii metaforice bogate. Dramaturgul Daniel Oltean se joacă frecvent cu limbajul, elaborând o dantelărie complicată de voci şi puncte de vedere în încercarea de a portretiza neliniştile protagoniştilor. Regizorul Eugen Gyemant (aflat la prima sa montare la TNB) propune o lectură atentă a textului într-o montare riguroasă, cu accente hitchcockiene. Tânărul director de scenă se pricepe de minune să de-construiască și să re-asambleze teme, motive, situații într-un spectacol care încearcă să descifreze lumea în tot absurdul ei, transformând-o într-un uriaș puzzle despre fragilitatea gândurilor care ne umanizează sau dimpotrivă, dezumanizează. Așadar, în cadrul scenografic versatil (Scenografie: Maria Nicola), directorul de scenă recompune spațiul unui birou de investigaţii, alături de cei 100 de spectatori-martori, dar ar putea fi, la fel de bine, și tribunal, salon de spital sau chiar sală de autopsie.

În asemenea context, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante. Regizorul își concentrează atenția asupra raporturilor variabile dintre cele trei personaje aflate în scenă, făcând apel și la flashbackurile susținute de abilitatea actorilor din distribuție. Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața celor trei personaje cu nume reduse la arhetip: Fiul, Anchetatorul, Mama. În biroul unui procuror criminalist, scăldat de-o lumină semi-obscură, ancheta este în plină desfășurare. Asta deși – din punct de vedere juridic-, totul este limpede, iar cazul ar putea fi trimis deja în judecată. Cel puțin, asta spun documentele, probatoriul, procedura penală. Printre elemente de recuzită ce înfioară și ne trimit cu gândul la un thriller psihologic, regăsim rebelul fără cauză” în postura Fiului (Alexandru Voicu), subtilitatea Anchetatorului (Lucian Iftime) și vulnerabilitatea agresivă a Mamei (Diana Dumbravă). Un procuror încrâncenat vrea să deslușească mecanismele întortocheate ale minții unui tânăr care și-a recunoscut deja vina (uciderea propriei mame). Aparent, cazul e soluționat: dosarul de probe era complet, faptele clare, iar declarațiile lămureau totul. Bunăoară, adevăruri bine ascunse ies la iveală, în această mecanică narativă, calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Torentul de interogații lansat de binomul procuror-inculpat, dar și mamă-fiu, invocă, în replicile șoptit-răstite, noțiuni precum vină, violență, intruziune (în viața personală), autoritate, credință.

Cu o voce profundă, dar cu o tonalitate insinuantă, Anchetatorul glisează între poziția de investigator și cea de confesor. Lucian Iftime transformă, cu o maturitate specială, emoția, jonglând cu tonalitățile și stările,  identificându-se cu neliniștea. De cealaltă parte, hiperactivitatea și atitudinea rebelă a Fiului presat de o Mamă hiper-autoritară împărtășește din combustia celui care i se adresează (anchetându-l). Alexandru Voicu se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a eroului. Tânărul actor trece, cu o naturaleţe cuceritoare, prin salturi rapide, de la optimismul (de tip Mickey Mouse, cu un look proaspăt și cu un tonus bun ) – vecin cu jemanfișismul – la descurajare, de la glumă la gravitate (detrântor”asumat). Cu alura unui veritabil Anthony Perkins (din pelicula Psycho) sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de durere. Mereu conectat cu ceilalți parteneri de joc, oscilează între realismul idealist al iubitorului de albine” și fantezismul cinic al ființei ajunse la capătul răbdării. Eficienţa narativă este sporită de glisarea între cele două zone: profesional-privat. Personajul Mama, interpretat de Diana Dumbravă, ne trimite cu gândul la eroinele din filmele lui Alfred Hitchcock, elegant-senzuale, dar misterioase. Mama are o atitudine dusă la extremă: perfecționistă până la limita nevrozei. Tulburările obsesiv-compulsive insinuate de comportamentul ei s-au transferat către Fiul îndurerat.

Diana Dumbravă © TNB

Suflul personajului întrupat de Alexandru Voicu permite spectatorilor să anticipeze vârtejul de emoții stârnite de replicile sale. Dialogul mamă-fiu este răscolitor. Interpreţii îşi desenează, cu abilitate, personajele aflate în dezacord cu realitatea. Opțiunea regizorală pentru actrița Diana Dumbravă în rolul Mamei a fost una inspirată. Afişând o glossy surface, costumată  în stilul anilor ’50-’60, cu ochelari cu lentile late, ce insinuează voința de-a se impune, drapată într-o elegantă rochie lungă, lasând la vedere un trup aproape de perfecțiune, Mama/Diana Dumbravă este glacială, controlată, aparent stăpână pe sine, pe câtă vreme, Fiul/Alexandru Voicu încearcă să țină în frâu nelinștea care i-a tulburat viața și i-a provocat coșmaruri. Ritmul și tonul din vocea ei sunt controlate cu precizie, reușind să reproducă exact cu aceeași inflexiune același discurs de mamă dominator-responsabilă”. Sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec, Alexandru Voicu este expresiv, iar privirea plină de inteligenţă însumează şi rezumă tulburarea, dar și fermitatea acestui personaj.

Diana Dumbravă & Alexandru Voicu © TNB

În construcția dramatică, identificăm o legătură organică între planurile narative (grave) prin intermediul muzicii realizate de Alexei Țurcan, care plasează semne sonore” în acest mozaic emoțional. Paracomentariul muzical menține atenția mereu trează în fața acestui ping-pong emoțional în care stările par să degenereze de la satiric la absurd. Ilustrația sonoră ajută spctatorul să pătrundă mai bine intenția regizorală: râzând și înspăimântând prin voluptatea de-a glosa pe tema sângelui, vinovăției și-a singurătății. În finalul spectacolului, găsim un Anchetator aflat pe culmile deznădejdii, răpus de «demonul amiezii», gata oricând să renunţe la viaţă, angrenat într-o perpetuă luptă cu vidul din el, omul predestinat eşecului ideal – „O clipă și, brusc, toată suferința dispare.”

Lucian Iftime & Alexandru Voicu © TNB

Este meritul regizorului Eugen Gyemant de-a prezenta eficient acest text cu întrebări îndrăznețe, într-o abordare plină de ritm. Timp de 80 de minute, viețile unor personaje trec pe repede-înainte prin fața privitorilor, invitați la reflecție – în labirintul surprinzător al minții -, despre empatie, alienare, singurătate și despre punctele de sprijin pe care le căutăm în alții, atunci când în noi totul se destramă.

50 de secunde de Daniel
Oltean

Regie: Eugen Gyemant

Scenografie: Maria Nicola

Muzica: Alexei Ţurcan

Asistent regie: Alice Gyemant

Dramaturg: Daniel Oltean

Data premierei: 13.12.2018

Durata: 1 h 20 min / Pauză: Nu

Distribuția :

Fiul – Alexandru Voicu

Mama – Diana Dumbravă

Anchetatorul – Lucian Iftime

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Mozaic emoţional – 50 de secunde

Scris de pe februarie 19, 2019 în Cultură, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete: ,

Sunetul destinului – Everybody Knows/Todos Lo Saben

Mădălina Dumitrache„Trebuie să ne ducem cu gândul înapoi până în 2004 şi la lungmetrajul La mala educación de Pedro Almodóvar, pentru ca filmul de deschidere să nu fie nici în limba engleză, nici în franceză” – anunţau organizatorii Festivalului de la Cannes. După succesul repurtat cu pelicula A Separation (2012), fidel obsesiilor sale (legăturile familiale și aparențele), Asghar Farhadi a pus în mișcare o mecanică impecabilă, într-un lungmetraj (clasificat drept thriller psihologic) care dezvăluie puțin câte puțin ceea ce merită. Așadar, Everybody Knows, regizat de cineastul iranian, turnat în limba spaniolă şi cu o distribuţie în care strălucesc superstarurile iberice Penélope Cruz şi Javier Bardem şi argentinianul Ricardo Darin, a deschis, anul acesta, cea de-a 71-a ediţie a Festivalului de la Cannes.

Pelicula prezintă povestea Laurei, care trăieşte alături de soţul ei şi de copiii lor în Buenos Aires. Cu ocazia unei petreceri de familie, ea se întoarce în satul natal, în Spania, alături de copii, dar un eveniment neaşteptat îi va bulversa existenţa. Cineastul a livrat într-o peliculă croită după un scenariu în care-a distilat unele obsesii: familia, secretele, legăturile, tradiţiile şi conflictele morale. Dispozitivul regizoral epurat de orice fel de sentimentalism reflectă umanismul acestui cineast iranian. Chiar dacă transmutarea în Spania a unui material destinat a fi (inițial) turnat în Iran părea o problemă, Farhadi a găsit nunațele potrivite pentru „amprenta”/personalitatea sa.

0 - Everybody Knows

Realizatorul a demonstrat că e un adevărat maestru în materie de cinema „lipsit de fard” – ce reflectă conflictele sentimentale; toate personajele sale sunt caracterizate de acel trompe-l’œil menit să deruteze. În pelicula lui Farhadi, regăsim greșelile unor bărbați și ale unor femei pe care îi puteam lesne considera ireproșabili tot căutându-le scuze. O adolescentă este răpită într-o seară, la o nuntă, răpirea provoacă durere și suferință unei mame afectate de un trecut încărcat de resentimente. Mai mulți membri ai anturajului puteau fi bănuiți de această răpire, începând chiar cu tatăl, rămas în Argentina (despre care se știe doar că are mari probleme financiare). Totuși, doar o răzbunare de natură sentimentală (gelozie sau furia unui clan) nu poate genera o dramă.

1 - Everybody Knows

Farhadi evită comandamentele tramei de factură polițistă, preferă calea tragediei pentru a analiza efectele eliminării protagoniștilor care se luptă să vindece rănile. Astfel, personajele ni se dezvăluie dintr-un alt unghi, fără ca spectatorul să le găsească, în mod constant, atașante. Realizatorul însuși susținea, în conferința de presă de la Festival, că nu agreează ideea unui mesaj distinct al filmelor sale. Cineastul consideră că dacă orice spectator, de oriunde, aparținând oricărei culturi, poate fi capabil să simpatizeze personajele de pe ecran, e semn că a izbutit, că și-a îndeplinit obiectivele. Într-adevăr, aceasta ar putea fi una dintre constantele acestui realizator: aptitudinea de a crea o strânsă legătură între public și personajele contrastante e una reală. Putem aminti doar contrastul dintre falsa armonie comunitară de la începutul filmului (nunta) și turnura pe care o ia povestea atunci când amărăciunea și neîncrederea înlocuiesc solidaritatea.

2 - Everybody Knows

Deși Asghar Farhadi rămâne un talentat povestitor în imagini, adevărat maestru al tehnicii, care se mulează pe anumite cerințe ale unui tip de cinema internațional «de calitate», scenariul nu e lipsit de unele scăpări: prietenul de familie (fost polițist) care nu poate alerta forțele de ordine. Este ajutat din plin de impecabilii actori din distribuție: Penélope Cruz și Javier Bardem. Partenerii talentați, precum Ricardo Darín sau Bárbara Lennie completează un casting perfect.

3 - Everybody Knows

Dispozitivul narativ din această nouă peliculă readuce în atenție suspansul: ticăitul unui ceasornic, dangătul unui clopot (o ceremonie va sfârși rău), vuietul unei drone care plutește deasupra unei petreceri de nuntă (ca o aluzie la forța zeilor care decideau soarta muritorilor), tunetele care preced vibrațiile unui telefon (lacrima prelinsă din ochii unei mame care citea un mesaj care-i confirma temerile sale), scârțâitul unei uși neunse dintr-o casă părăsită (singurătatea unui om care și-a sacrificat viața) – sunetul urmează o strategie ritmică ivită din inimă, acoperind cele mai multe spații din acest thriller. Vidul pare să fie chiar subiectul acestui film tensionat, așa cum insistă Farhadi; ilustrează și acele mici epifanii de familie (mina ciudată a unui părinte care încearcă să facă să râdă un copil, dansul amuzant al unui petrecăreț care amuză galeria, îmbrățișările unei familii care se va rupe treptat în jurul unor vechi conflicte nu au fost rezolvate niciodată). Rostul acestor strădanii este să demaște ipocrizia și să persifleze armonia de suprafață. Utilizând o simbolistică apăsătoare (orologiul, poarta izbită de vânt), dispuse pe cărările unei tragedii antice pune degetul pa rană: dezordinea socială și seismele din intimitate, oferind spectatorilor șansa de a constata singuri cine-a creat ambiguitatea în Everybody Knows.

4 -Everybody Knows

Regia: Asghar Farhadi

Scenariul: Asghar Farhadi

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Clara Notari

Costumele: Sonia Grande

Montajul: Hayedeh Safiyari

Muzica: Javier Limón

Distribuția:

Penélope Cruz – Laura

Javier Bardem – Paco

Ricardo Darín – Alejandro

Eduard Fernández – Fernando

Bárbara Lennie – Bea

Inma Cuesta – Ana

Elvira Mínguez – Mariana

Ramón Barea – Antonio

Carla Campra – Irene

Durata: 2h12

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sunetul destinului – Everybody Knows/Todos Lo Saben

Scris de pe septembrie 29, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Super-mustața lui Kenneth Branagh – Murder on the Orient Express

Kenneth Branagh îl rejuvenează pe miticul Hercule Poirot – „cel mai belgian erou din literatura britanică” – într-un film elegant, cu nuanțe vintage, Murder on the Orient Express, într-un ritm bine-dozat. Mai ales că, în cvasitotalitatea lor, cărțile polițiste nu se cer re-citite. Nici că se putea imagina un „moștenitor” mai șarmant pentru opera celebrei Agatha Christie! Există la Agatha Christie o adevărată rigoare a textului, o manieră specială în care sufletul omenesc este disecat într-o aparent banală conversație și acest fapt ține de măreția literaturii clasice. Iată că artistul preocupat – în egală măsură – de monologurile shakespeariene, dar și de poveștile clasice, se interesează (și) de micul univers al Agathei.

Calmul unei confortabile și luxoase călătorii cu Orient-Express-ul este bulversat de o crimă. Cei treisprezece pasageri sunt suspectați de faimosul detectiv Hercule Poirot, care se lansează într-o cursă contra cronometru pentru a-l identifica pe asasin, înainte ca acesta să mai dea încă o lovitură.

Murder on the Orient Express 1

Chiar dacă și-a manifestat direct preferința pentru ecranizările comerciale (Frankenstein, Cinderella sau blockbustere precum Thor), numele lui Kenneth Branagh va rămâne mereu asociat cu regia din zona operelor lui Shakespeare. Și cum nu i-ar fi plăcut să rămână cantonat doar în această arie strictă, actorul-realizator „a atacat” scrierile unui alt pilon al literaturii britanice: Agatha Christie. Într-o altă ordine de idei, s-ar putea spune că l-a mai „scuturat puțin de praf” pe Hercule Poirot, care zăcea în naftalină, nefiind luat în seamă decât de-o serie T.V. britanică. Preluând chiar el rolul detectivului belgian, Branagh s-a decis să îi confere o alură de veritabil erou, în sensul contemporan al termenului. Pentru a fi pe deplin convins de capacitatea deductivă incredibilă, ne prezintă o introducere (prologul – inedit și autonom de intriga romanului) plină de ritm, în care super-inteligența personajului apare precum o „super-putere” asociată – concomitent – cu efectul comic (posibil, inspirat de recentele adaptări după Sherlock Holmes). Cu un soi de cabotinism (asumat), Branagh a reușit în cele mai multe puncte ale scenariului să ofere un joc suficient de atractiv pentru toți spectatorii care cunoșteau deja povestea.

Murder on the Orient Express 4

Din materialul de origine, acest nou film nu a modificat decât unele caracteristici minore ale personajelor, începând cu naționalitatea și terminând cu asocierea eroilor de pe ecran cu o distribuție credibilă (de cinci stele !). Branagh a rămas fidel romanului, așa cum procedase și Sidney Lumet în versiunea din 1974, dar a îmbunătățit – prin interpretarea actoricească și montaj – psihologia propriului său rol. Un singur minus ar putea atenua prestația sa: accentul „fals -britanic”, accentuând prea mult dimensiunea iconoclast-burlescă dorită. Adesea, întorsăturile din scenariu sunt urmate de momente de introspecție. Și, pentru că e aproape imposibil să nu compari această nouă versiune cu cea din 1974, trebuie adăugată suita de prezențe – Judi Dench, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Penélope Cruz sau Daisy Ridley (cota acestor actori atrage numeroși spectatori) – care încearcă să mențină ștacheta cât mai sus, așa cum o făceau, anterior, fermecătorii Lauren Bacall, Jacqueline Bisset, Sean Connery, Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Albert Finney. Se cuvine o mențiune specială pentru mai puțin celebrul Leslie Odom Jr., care – prin intermediul personajului său – lansează subtile aluzii la segregare (inexistente în roman și care nu apar nici în prima ecranizare). Printre asemenea prezențe, personajele secundare nu au prea mult loc. Kenneth Branagh se joacă, abil, cu spectatorii săi, conducându-i pe piste false, iar la deznodământ, toate personajele sunt aliniate în fața lui Poirot, într-un tunel, în vreme ce Orient Express-ul e blocat în zăpadă.

Murder on the Orient Express 2

Cineastul devine omniprezent pe ecran, îndreptându-se către ultimul act în care judecata morală se relevă ca o veritabilă provocare, în această intrigă. Cu o vădită tentă hitchcockiană, regia semnată de Branagh permite re-descoperirea tensiunii acestui clasic „whodunit”. Adevărata plusvaloare din noua ecranizare e asigurată de calitatea estetică care-a făcut posibil ca acest tren de lux să devină locul propice unui thriller psihologic. Frumusețea peisajelor hibernale (filmate în zona Chamonix) e contrapunctată de încordarea din spatele ușilor închise (decorurile din interiorul trenului au fost realizate în studio) și se face și mai vizibilă atunci când personajele ies din vagon. Așadar, am putea spune că modernitatea și respirația personajelor alimentează ritmul acestui film în care intriga (destul de sumară) se rezolvă printr-o lovitură de teatru și permite transformarea morală. Branagh a insuflat o anumită gravitate personajelor, iar lui Poirot i-a conferit, pe lângă silueta pitorească, o anumită obstinație solitară (eroul e conștient de potențialul său, dar și de o anume inadecvare) pentru a demasca adevărata natură umană.

Murder on the Orient Express 3

În afara divertismentului și a efectelor generate de mișcările camerei, se impune o reflecție asupra pierderii și-asupra doliului, o analiză mai clară despre bine și rău. Ca nu cumva – dacă realizatorii își vor pune în minte să ne dea jaloane într-o posibilă (viitoare) croazieră pe Nil, spectatorii să nu fie luați prin surprindere de fluctuațiile curenților/curentelor de la Fox.

Murder on the Orient Express 5

Regia: Kenneth Branagh

Scenariul: Michael Green (după romanul Murder on the Orient Express de Agatha Christie)

Imaginea: Haris Zambarloukos

Decorurile: Jim Clay

Costumele: Alexandra Byrne

Montajul: Mick Audlsey

Muzica: Patrick Doyle

Productori: Simon Kinberg, Ridley Scott, Mark Gordon, Kenneth Branagh, Michael Schaefer, Judy Hofflund

Producția: Scott Free Productions, The Mark Gordon Compagny, Kinberg Genre

Distribuția:

Kenneth Branagh – Hercule Poirot

Johnny Depp – Edward Ratchett

Michelle Pfeiffer – Caroline Hubbard

Josh Gad – Hector MacQueen

Willem Dafoe – Gerhard Hardman

Derek Jacobi – Edward Masterman

Daisy Ridley – Mary Debenham

Penélope Cruz – Pilar Estravados

Judi Dench – Prințesa Dragomiroff

Leslie Odom Jr – Dr Arbuthnot

Durata: 1h49 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Super-mustața lui Kenneth Branagh – Murder on the Orient Express

Scris de pe ianuarie 5, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web