RSS

Arhive pe etichete: TNB

Noi orizonturi – TNB a inaugurat noul Amfiteatru

Mădălina DumitracheExistă spaţii vrăjite în care sabia timpului îşi pierde puterea. Adesea, după ce treci poarta unor astfel de lăcașuri păşești aievea în veşnicie, departe de o eternitate în care „timpul mort îşi întinde trupul” (M. Eminescu), în miracolul conservării timpului viu, care amestecă deopotrivă vremurile. Mereu în căutarea propriei identități, arta teatrului se reflectă în spațiul în care se naște. De la vastele amfiteatre ale tragediei antice, până în actualitate, se impune o reconfigurare a spațiului, care articulează și un alt tip de raportare la universul teatral. Așa cum susținea Mircea Eliade – „fiecare epocă își creează propriile mituri, născute nu doar din experiențele imediate ale sacrului, ci și din realitatea concretă, mediată sau imediată” – în exploatarea noilor limbaje și în integrarea lor într-un context scenic înnoit, teatrul se dăruiește cu totul deliciilor globalizării.

La finele lunii lui „Florar”, Teatrul Național din București a deschis porțile unui nou lăcaș… Amfiteatrul. Condiția teatralității, în orice spațiu, poartă în ea amprenta amfiteatrelor grecești, metamorfozată într-o mereu altă viziune. O seară petrecută pe acest tărâm poate deveni, oricând, o breșă, o ruptură în unitatea spațială și temporală a ceea ce numim, de obicei, „realitate”. Aici, la cotele cele mai înalte – la propriu și la figurat – cerul se reflectă în lumea personajelor, dar și a spectatorilor; spațiul acumulează energiile umane care îl animă. Întâlnirea cu artiștii devine firească pentru o astfel de atmosferă. Reeditând succesul spectacolului Magic Național, împrospătat cu elemente de dans contemporan, o infuzie de vitalitate s-a răspândit odată cu derularea spectacolului-eveniment de pe acoperișul Naționalului.

Amfiteatrul TNB

În dans, unde cuvântul e tăcere și armonie, spațiul reflectă interacțiunea corpurilor, el se naște din energia carnală, deloc brutală, a dansului contemporan. Momentul, de la înălțime, susținut de Lari Giorgescu (Coregrafia: Gigi Căciuleanu) s-a conjugat perfect cu senzualitatea dialogului susținut de grațioasa Monica Petrică în compania „felinei brune”/Momo Sanno. Mișcările rămân pe retina spectatorului după acest moment dansant, așa cum și cuvintele rostite cu har de „junele încă la pupitru”/Ion Caramitru se grevează în mintea celor care-au rezonat cu „verdele de albastru” stănescian. Așadar, spectacolul – ca formă de artă – pare a fi revalorificat. O glisare de la povestea cântată la o combinație de imagini și senzații se declanșează în sferele acestui nou lăcaș. Grație măiestriei artistului Adrian Naidin, sunetele suave șușotesc sub lumina blândă a lunii și stârnesc percepția publicului, prin toate porțile simțurilor, trăirile prind viață și dialogul artiști-spectatori aprinde flacăra comunicării. Chiar și în actualitatea eclectică, supravegheată de drone, unicul element  – a cărui axialitate poate fi dislocată numai în sens metaforic – rămâne spațiul, locul în care actorii și spectatorii coexistă.

Întreaga echipă – prezentă în seara de 24 mai la altitudini celeste – a oferit o baie de spiritualitate și un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-o veritabilă sarabandă a trăirilor. Inaugurarea Amfiteatrului a fost un triumf al inovației, o paradă a măiestriei artistice și tehnice, un salt până la… nori. Amfiteatrul sparge barierele, strivește rutina, aduce un suflu nou, cucerește spirite, răspândește o molipsitoare bucurie pentru a trăi frumos. Merită să-i treceți pragul!

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Noi orizonturi – TNB a inaugurat noul Amfiteatru

Scris de pe iunie 15, 2020 în Actualitate, Muzică, Postmodernitate, Teatru

 

Etichete: , , , , , , ,

Petrecere pe timp de ciumă – Livada de vișini

În Livada lui David Doiashvili, există acea stare de grație înfrățită cu uimirea în care teatrul își alcătuiește magic o viață proprie, fascinantă, independentă de viața noastră cea de toate zilele, dar născută, totuși, din ea, o viață creată din esențe și din infinite nuanțe inefabile. În această Livadă de vișini, teatrul se reîntâlnește cu imaginea apoteotică. David Doiashvili și-a compus spectacolul, montat în Sala Mare a Teatrului Național din București, într-un registru grav și necruțător, în care lecturile repetate, decantate și sedimentate, din Cehov, l-au condus pe regizor la o analiză mai incisivă, mai tăioasă a lumii crepusculare pe care o personifică Ranevskaia și cei din jurul ei, cei atașați ei. Demontarea mecanismului socio-istoric prin care se ajunge la actul simbolic al tăierii livezii – prăbușire a unui sistem social devenit anacronic – se face cu o luciditate ireproșabilă.

Demonstrația – lectura regizorală – etalează un fel de manierism (asumat) al directorului de scenă și unele reflexe de autocitare pentru a reda ingredientele necesare: cupiditate, înavuțire rapidă, violență, efemeritate, inadecvare, amor; a distilat anumite obsesii (ambiguitatea realitate- fantasmă, psihologii confuze) recurgând la semne teatrale devenite deja marcă personală (apa  ca element primordial, proiecțiile video de tipul umbrelor, obiectele-simbol, monocromia).

Livada-2

Livada de vișini reprezintă un “vis de vacanță” care se termină înainte de a fi început.

Năpădită de imense buchete cărnoase, albe, în prima parte a spectacolului, la lumina săracă    (de la o lampă veche) – din a doua parte – ajunge doar o matrice golită de sens (Asistent Light-design: Mircea Mitroi, Operator video: Andrei Florea). Farmecul efemer, indus de mănunchiurile inodore, dar încântătoare, se insinuează, iar privitorii cad pradă reveriei de scurtă durată și sunt repede invitați să tragă cu ochiul – prin ferestre – la viața celor din casa construită prin truda unor mujici (astăzi emancipați), din vecinătatea Livezii. Întreaga regie indică faptul că personajele ascund, sub o aparență ademenitoare, suflete învăluite în taină. În acest straniu dispozitiv, moartea și sexualitatea se conjugă, iar adevărul se află departe de locul în care pretinde că există. La acest “bal în timpul ciumei”, indicațiile sunt date de năbădăioasa Charlotta Ivanovna (versatilul Istvan Teglas), iar scena devine o veritabilă cutie de iluzionist. Această “cronică de familie” invită spectatorul să fie “martor în acțiune ” într-o exotică piesă (oferită publicului în 1904) în patru acte, despre contradicții sociale, excese și înavuțire, în care personajele manipulează și sunt manipulate – rând pe rând – încercând să ne conducă, fiecare, spre propiul său adevăr. Debutul secolului al XX-lea înseamnă apariția a două elemente: cinemaul (regăsim cuplul valet-subretă din filmele/melodramele mute) și psihanaliza. Poate, de aceea David Doiashvili rămâne fidel unei temporalități din piesă, dar, pe care o potențează la o tensiune contemporană. Printre ramurile pomilor, printre nervurile mobilierului de pe scena-casă-livadă, palpită sufletul mujicilor morți care-au trudit la construirea acestei case, dar cu ai căror nepoți timpul nu mai are …răbdare.

 

Cehov a surâs în sinea lui când a afirmat că este o comedie. În acest univers, violent constant, comedia devine nu doar melancolică, ci definitiv tragică. Aliații regizorului devin scenografii & făuritorii costumelor (Tamara Kvesitadze, Gabi Albu), și compoziorul muzicii originale (Nikoloz Rachveli Memanishvili). Arhitectura scenică sugerează dimensiunea ascunsă a dramei (actanții se mai odihnesc pe banchetele care parcelează spațiul de joc), buchetele supradimensionate inundă scândurile, iar muzica învăluie atât actorii, cât și spectatorii dispuși, alături, în gradene. Spoturile de lumină reprezintă, cel mai adesea, un contre-jour rece și neprietenos, care barează, în fond, elanul personajelor. Așadar, amintirea lucidă, retrospectivă (psih)analitică consemnează în primul rând o pătrundere regizorală în acord cu spiritul vremii.

 

Textul piesei lui Cehov servește admirabil demonstrația regizorală, deoarece în montarea de la Sala Mare, toate personajele trăiesc și acționează în virtutea (sau în jurul) unor iluzii, conformându-se cu inconștiență în fiecare caz, în moduri diferite, unui destin care înseamnă, de fapt, o neîmplire. Fiecare personaj își cultivă, fără voie, o dramă, ratând orice (asistăm la acte ratate, pusee de melancolie, alternate cu furie, angoase, lecții de respirație anti-atac de panică).

 

Pentru Ranevskaia, livada rămâne doar o resemnare nostalgică, inexplicabil preferată de acest fluture atras de o lumină (Parisul unei iubiri discutabile). Irina Movilă nuanțează, cu farmec, rătăcirile abulice ale eroinei care traversează casa ca și cum ar trece printr-o lungă călătorie. Apariția desprinsă parcă din alt veac (coafură rubinie à la Belle Époque și rochii Haute couture) din prima parte se confruntă cu bărbații inflamați, dornici de înavuțire, profitând de slăbiciunea acestei ființe care va deveni doar o biată femeie (în neglijeu și necoafată) cu zâmbatul amar și obosit încremenit pe față. Singurul care nu prizează scamatoriile Charlottei este Lopahin. La început, deși apare plin de bunăvoință, refuză joaca printre cuferele de voiaj și printre lucrurile din camera copilului”. Lopahin reprezintă o forță implacabilă, dar cu o vulnerabilitate la vedere. Iașa, un “tânăr lacheu” după cum zice chiar Cehov, reprezintă o variantă necoaptă a primului, dar parcă mai abject în aroganța sa încă șovăielnică. Silviu Mircescu compune portretul slugii servile și obraznice, lipsite de scrupule. Arivismul său lasă la vedere “aspirațiile” snobului aflat încă la pândă, în umbra stăpânilor nevolnici. Reușește să plece la Paris abandonând-o pe Duniașa (într-o “crucificare” ad-hoc), după ce-și exercitase asupra ei înclinațiile de parafilie. Veriga slabă din triunghiul amoros Iașa- Duniașa – Epihodov se dovedește a fi cel din urmă, care ratează șansa de-a fi iubit de frumoasa subretă. Idris Clate completează cu acurateţe galeria celor obidiți. Ana Covalciuc punctează, cu farmec, eşecul femeii resemnate. Așa cum și Crina Semciuc portretizează admirabil farmecul trist al candorii fanate (Ania); suava actriță afişează o sensibilitate discretă, transferând spectatorilor emoţia naturală a trăirilor dramatice. Există, în acest spectacol, o risipă de tandreţe feminină descătuşată (Ranevskaia, Duniașa, Ania). Această risipă este o irepresibilă nevoie de dragoste, consonând cu pământul, cu firea, cu cerul rusesc şi cu aleanul rusesc, toate recompuse prin scenografie şi light-design (Asistent coordonator: David Murman Kartozia).

 

Între acești poli se-agită – câteodată frenetic – alteori cu lentoarea unor păpuși mecanice (Coregrafia: Florin Fieroiu), clanul celor condamnați (de Istorie) să plece, să dispară.

Dominanta acestei agitații sterile/balet mecanic este inconștientă, dar și ridicolă, la limita supremă a “formelor fără fond”, cum este în cazul lui Trofimov (“eternul student”) în care discrepanța dintre intenția afirmată în fraze răsunătoare și neputința lui funciară se desenează în culorile stridente ale nonsensului. Datorită interpretării lui Rareș Andrici, Trofimov este un amestec incredibil de candoare vecină cu stupiditatea, iar impulsurile sale înalte sunt frânte, fără rost. În prima parte a montării, Lopahin apare încărcat de o infatuare deloc găunoasă, iar Ioan Andrei Ionescu este o prezență de un voluntarism irezistibil. Abia în partea a doua va da la iveală slăbiciunea și sufletul invadat de angoasă. Cu o sensibiliatate de animal hăituit, cu salturi neașteptate între plâns și râs, Varia (Raluca Aprodu) acceptă cam tot ce i se propune. Căsătoria cu Lopahin ajunge un fel de gest de sacrificiu, iar tulburarea indusă de prezența nudă a uriașului plin de forță, lăsat pradă frigului/spaimei accentuează presentimentul de angoasă a relativului. Gaev își amintește neputința promițând eventuale acte de voință, de disciplină, dar totul se reduce la capriciul bilei de biliard, care consumă, în zig-zaguri nesfârșite existența inutilă. Gaev, în interpretarea lui Gavril Pătru este zgomotos și afectat, are ifose și disperări acute, subminat și el, de fapt, de aceeași incompatibilitate (totală) cu realitatea. Gavril Pătru conturează cu precizie portretul unui “copil bătrân” fără a-l plasa în ridicol. Dintre orfanii unei lumi care nu îi mai ocrotește pe cei care odinioară doar “dădeau din mâini”, Piscik (Vitalie Bichir) simte ritmurile vremurilor și își plătește cu parcimonie datoriile, încearcă să se adapteze. Pariul pierdut de acești dezmoșteniți ai sorții – înlocuiți de foștii lor lachei – îi face să se întreacă în farse copilărești în acord cu criza valorilor care se ivise pe fundalul crepuscular. Pâslarii lacheilor (galoșii) care zboară prin scenă, aruncați de Gaev, vor deveni un substitut real pentru butada “a fi în papucii altuia”. Mihai Constantin îi conferă bătrânului Firs statutul de “primă fantomă” a unui grup social care încetează, pe nesimțite, să mai fie.

Însumând această “a doua realitate” a piesei lui Cehov, cu mult mai fascinantă decât fabula (oricum perisabilă) a “primei realități”, David Doiashvili (Asistent regie: Laura Grosu) a ilustrat, cu minuțiozitate de sculptor în filigran, spiritul vremurilor actuale. Fiecare ton din spectacol implică structuri de intenții neexprimate. Obiectele de pe scenă – dulapul, căluțul din lemn, caruselul-jucărie, copacii, copaia pentru îmbăiere/cada – compun un spaţiu reverberant pentru întreaga dramaturgie cehoviană. Toate aceste repere basculează simbolistica unei copilării pierdute. Puterea sa de pătrundere se verifică în autenticitatea pe care o au, în spectacolul de la Teatrul Național din București, personajele cehoviene. Profilurile, aparent simple, se dovedesc pe scenă de o nebănuită complexitate a structurii; relațiile dintre ele sunt pline de nuanțe, aluzive, iar fiecare mișcare devine un întreg de gânduri și de sentimente.

Directorul de scenă a creat o atmosferă de “scene din viaţa la ţară”, dându-i fiecărui personaj dreptul de a-şi irosi cu credinţă propria viaţă. Regizorul are tactul de a nu le reduce la numitorul comun al unei viziuni obstinat actualizante, lăsându-le să trăiască (aparent) în epoca lor pentru a ajunge astfel şi în epoca noastră. Livada de vișini este un spectacol plin de sevă, în care regia, scenografia și interpretarea se întrec în a face palpabilă imaginea unei lumi clocotind de patimi, unde viața cochetează cu sentimente, idei, dispoziții în așteptarea noului.

***

Livada de vișini de A.P. Cehov
Traducerea: Mașa Dinescu
Asistent dramaturgie: Corina Druc
Regia: David Doiashvili
Scenografia: Tamara Kvesitadze, Gabi Albu
Asistent coordonator: David Murman Kartozia
Asistent regie: Laura Grosu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili
Regia tehnică: Costi Lupșa
Distribuția :
Liubov Andreevna Ranevskaia: Irina Movilă
Varia: Raluca Aprodu
Ermolai Alekseevici Lopahin: Ioan Andrei Ionescu
Boris Borisov Simeonov – Piscik: Vitalie Bichir
Semion Panteleevici Epihodov: Idris Clate
Firs: Mihai Constantin
Ania: Crina Semciuc
Leonid Andreevici Gaev: Gavril Pătru
Piotr Sergheevici Trofimov: Rareș Andrici
Charlotta Ivanovna: Istvan Teglas
Duniașa: Ana Covalciuc
Iașa: Silviu Mircescu
Durata: 3 h 30 min

Articol apărut în revista Catchy.

 

Etichete: , , ,

Cu voioșie și ironie, în voia istoriei – „A fost odată în România”

În general, dăinuirea unui popor rezidă în cultură, nu în divertisment. Aici nu există globalizare, poate doar în sensul fraternizării valorilor egale. „Dumnezeu le-a lăsat englezilor marea, francezilor pământul şi germanilor văzduhul” conchidea romanticul german Jean-Paul Richter, referindu-se la permanenţele istoriei. Totuşi, nepieritor este poporul care îşi cunoaşte şi îşi preţuieşte valorile. O simpatică reverență în fața trecutului și, mai ales, rezistenței românilor marchează spectacolul A fost odată în România, montat pe scena din eleganta Sală Pictura a Naționalului bucureștean.

Dacă un cineast precum Danny Boyle a primit, în 2012, drept „sarcină de serviciu” ceremonia deschiderii Jocurilor Olimpice de Vară; la noi, în România – în 2018 -, astfel de exerciții de stil s-au regăsit din plin în bogatul repertoriu al Teatrului Național din București. De astă-dată, regizorul Dragoș Huluba a optat pentru versiunea „marilor anonimi”, acei făuritori din umbră, care devin mari tocmai pentru că reușesc să supraviețuiască cu demnitate, dragoste sau umor, marilor turbulențe în care îi azvârle istoria. Directorul de scenă a propus o variantă în maniera „Viata cotidiană ca spectacol” ( precum celebrul volum al sociologului canadian Erving Goffman). Sugestivul afiș (Grafică: Ionel Nicolaey) stârnește interesul oricui ar dori să pătrundă dincolo de pragul în fața căruia zăbovește fetița cu ursulețul la braț. Bunăoară, grozăviile istoriei vor fi prezentate într-o versiune digest – o sută de ani încapsulați în 70 de minute -, potrivite unei înțelegeri care să împace seriozitatea cu năzdrăvănia, subtilul cu mainstreamul și măreția cu modestia.

Gagul își face apariția din primele momente în care regizorul-actor își invită spectatorii să se îmbarce în „nava” sa/povestea acelui „A fost odată…” printr-un intro à la Star Wars. Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri vii, spectacolul „glisează” momente importante care-au marcat istoria României Centenare, de la Primul Război Mondial până în prezent. Gradual, bine reglate, evenimentele se succed atât pe scândură, cât și pe ecranul video din fundal, susținând fiecare dintre referințele (istorice) punctate. Bunăoară, patru actori, două cupluri, vor dansa, vor bate step, vor comunica prin gesturi, dar și prin cuvânt/logos, și vor umple spațiul cu o energie debordantă. Și de ce-ar vorbi?

Iscusitul regizor a mizat pe tonalitatea umoristică a abordării evenimentelor istorice (fără să rateze punctele-cheie) și pe talentul celor patru actanți: Ileana Olteanu, Violeta Huluba, Eduard Adam și Dragoș Huluba. În cheie duios-parodic-ironică (vezi pelicula realizată în 1977/ Pentru Patrie, Regia: Sergiu Nicolaescu), dobândirea independenței (dar și legătura tradițională dintre soți) deschide seria de metafore vivante. Montarea mizează pe farmecul poveştii împletite cu muzică, dans şi gestică; manifestarea sincretismului se observă în interacţiunea costumului şi muzicii (Ilustrație muzicală: Dragoș Huluba), mimicii, gestului, recuzitei şi butaforiei: celebra La blouse roumaine e rapid schimbată cu rochia neagră (tip furou), dar și cu halatul gri-șobolan, așa cum o banală portocală ascunde sub coaja ei mirajul unei (posibile) lumi mai bune, maldărele de hârtii ștampilate/birocrația devoalează iluziile pierdute printre șlagărele vremii (Trio GrigoriuMacarale).

Îmbarcați pe discreta „navă”,  într-o cronologie subiectivă, românii vor fi etalați așa cum i-a plămădit marea istorie. Astfel, pantomima bine articulată demonstrează că rămâne o formă deschisă spre reînnoire, oricând capabilă de lărgire a spectrului stilistic şi tematic. De la visul frumos, idealul unității naționale, se trece încet-încet spre modernizarea care-a rimat, în unele medii, cu boema, rafinamentul din Belle Époque. Aceste episoade pun în valoare măiestria celor două cupluri de pe scenă în materie de step, astfel încât chiar nu poți decide care dintre perechi (Ileana Olteanu & Eduard Adam, Violeta Huluba & Dragoș Huluba) ar putea fi urmașii direcți ai celebrilor Ginger Rogers & Fred Astair. Se trece, discret, printre invaziile nocive (comunismul  și proletcultismul), dar există și câteva „fandări” – visul de-a evada: Paris, New-York, grație revistelor strecurate prin pachetele sosite din Vest. Cu aerul unui veritabil Buster Keaton, Dragoș Huluba întruchipează rezistența stoică a românului de rând, impenetrabil în fața rutinei ucigătoare, dar și tandru-delicat în compania „tovarășei” sale de viață. Alături de expresiva sa parteneră, Violeta Huluba, ilustrează mișcarea vieții, venită din axioma lui Heraclit: „Totul curge, nimic nu rămâne.” Acest amestec dintre vitalitate și melancolie poate fi esența rezistenței, chiar și sub influența și presiunea „celor din umbră”/„Securitate” (parodiați cu farmec de Eduard Adam).

De-o sensibilitate aparte sunt acele reconstituiri-restituiri ale cuplului onest care-și consumă „avântul erotic” pe fundalul sonor pop (Demis Roussous/Forever and Ever). În egală măsură, Dragoș Huluba exploatează valenţele talentului său,  reliefând goliciunea unui dictator în scenele „de tristă amintire” (congresele partidului unic, demolările lăcașelor de cult, urbanismul de tip nord-coreean).

Ce mai face azi, după Centenar, românul de rând ? Simplu – adoră cumpărăturile la supermarket (superstore), weekendurile la mall şi trăieşte sub hipnoza indusă de mass-media. El nu se mai luptă voinicește pe câmpul de bătălie, ci se spetește pentru o marfă aflată la promoție, fie și o simplă tigaie (ilustrativ „grupul statuar”/cvartetul actoricesc devine o șarjă parodică pentru logo-ul de la Mosfilm).

Ea se ia, acum, la trântă cu tirania imaginii (face fitness, slăbește, se cântărește, dar tot „în consum” sfârșește). Trăitorul din România de azi e o dovadă vie a europenizării, lume de la care a preluat sofisticarea, curiozitatea, dar şi eclectismul. McDonaldizarea, Coca-Colonizarea, Clubbing-ul – toate converg spre transconsumerism. Muncitorii de ieri au fost înlocuiți de corporatiștii tripați, dar conflictele de la locul de muncă rămân nealterate, iar pe scenă, apar, ca într-o Gattaca, siluete aproape… standardizate. Ileana Olteanu se identifică, remarcabil, cu adaptabilitatea românului, sprințara actriță devine, cu aplomb, rând pe rând, fanul tâmp al lui Michael Jackson, CTC-ista de la fabrică, reporterița sexoasă și ușor nătângă, dar și un manager de top, arătând mereu ca un cod HTML… zâmbitor. Complexitatea abordărilor făcute de tânăra actriță sintetizează personajele într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de feminitate, cu mijloace artistice excelent stăpânite.

Timp de 70 de minute, viața unor  români de rând trece pe repede-înainte prin fața privitorilor, perplecși în fața perfidiei istoriei fiindcă nimeni nu are nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Regizorul și-a rezervat dreptul de a privi cu îngăduință paginile din istoria românilor și-a lăsat voioșia și ironia să pună corect accentele. Plauzibilitatea acestei montări ce demonstrează că „prezentul e opera trecutului” este oferită de temperamentul scenic al celor patru actori talentați, coordonați cu măiestrie de Dragoș Huluba.

Regie: Dragoș Huluba

Ilustrație muzicală: Dragoș Huluba

Scenariu: Dragoș Huluba, Eduard Adam, Violeta Huluba

Light design: Sorin Vintilă

Foto credit: Florin Ghioca

Durata: 1 h 15 min / Pauză: Nu

Spectacol realizat sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală Ion Sava

Citiți și Lumini printre umbre – „Pădurea spânzuraților”, de aceeași autoare.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 

 

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Cu voioșie și ironie, în voia istoriei – „A fost odată în România”

Scris de pe noiembrie 29, 2019 în Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , ,

Pe aripile vântului, către paradisul amintirilor – Vivien Leigh – Ultima conferinţă de presă

Vivien Leigh -ultima conferință de presă reprezintă un proiect de suflet al minunatei actrițe Lamia Beligan și devine un real one- woman show. De ce Vivien Leigh? Pe 5 noiembrie 2013 ar fi împlinit 100 de ani. S-a stins din viață la vârsta de 53 de ani, dar a marcat în mod desăvârşit scena şi ecranul secolului XX.

Textul care stă la baza spectacolului de la Teatrul Excelsior – Vivien Leigh, The Last Press Conference – este, de fapt, povestea unei femei binecuvântate de Divinitate cu nenumărate daruri și blestemată de Lucifer cu monstrul numit bipolaritate/boala maniaco-depresivă. Talentata Vivien Leigh a fost, rând pe rând, Tinkerbell, Lady Macbeth, Julieta și Cleopatra, a devenit o legendă modernă despre care spectatorii își vor aminti mereu cu dragoste și admirație. Până și dispariția ei de pe scena vieții s-a petrecut sub semnul coincidenței  caracterizante: tuberculoza a răpus-o în perioada în care își pregătea rolul din piesa lui Edward Albee, A Delicate Balance. O plecare timpurie și nedreaptă vine să contrazică generozitatea cu care destinul o copleșise pe delicata actriță britanică.

Regizoarea Liana Ceterchi se retrage strategic în spatele jocului actoricesc al Lamiei Beligan. Montarea păstrează spiritul piesei realizate de Marcy Lafferty și devine o perpetuă pendulare  (cvasi-ciclotimică) între doi poli: trecut-prezent, fericire-nefericire, agonie-extaz, fascinație-răceală, alb-negru. Actrița Lamia Beligan expune o Vivien Leigh matură, care şi-a pierdut “iubirea vieţii sale”, conștientă de farmecul pe care încă îl mai exercita cea care odinioară fusese numită “Viv, the world’s darling” și caută cu disperare să găsească adevărul despre sine.

Spectacolul se deschide cu apariția actriței, laureată cu două premii Oscar pentru portretele artistice ale unor eroine din Sud, la…ultima ei conferință de presă. Pornind de la  reflecția: “Doar amintirea este singurul paradis din care nu putem fi expulzați.” Vivien Leigh/Lamia Beligan indică, cu multă autenticitate artistică, traseul sinuos al unei ființe pornite pe lungul drum al regăsirii de sine. Silueta fină, dar agilă poartă încă însemnele starului care-a fost cândva, iar actrița iradiază farmecul discret al maturității depline. Regăsim, la ea, ochii verzi-albaștri, superbi, cu o privire când jucăușă, când malițioasă, carnația alb-marmoreană, a cărei strălucire frapa încă de la prima vedere și silueta fină expusă într-o rochie-furou neagră.

Încă din primele minute ale reprezentației, muzica propulsează spectatorul spre fervoarea unei pasiuni. Aceea care a rămas pentru totdeauna “The English Rose/ trandafirul britanic” încă mai vorbește cu glasul lui Scarlett O’Hara și zâmbește șăgalnic. Totuși, iluzia nu durează prea mult. În doar câteva minute, nu vor mai exista nicio Scarlett, nici urmă de “piersică” de Georgia, ci doar o abilă femeie care și-a orchestrat cariera și povestea de iubire cu Sir Laurence Olivier. Paranteza pasională din viaţa actriței  ajută la clasica adaptare pentru piesa pusă în scenă, dar și induce tensiunea actului de creaţie. În spatele demonilor, bine ascunși după un chip angelic, Vivien Leigh a fost marcată de trei roluri care i-au definit cariera artistică: Scarlett O’Hara din Pe aripile vântului, Blanche Du Bois din Un tramvai numit dorință și Lady O. – soția lui Laurence Olivier. Toate aceste trei partituri artistice i-au împovărat umerii firavi și i-au torturat gândurile.

Singură în scenă, în fața unor jurnaliști imaginari, Lamia Beligan va expune multiplele fațete   ale actriței care-a fascinat o lume-ntreagă. Glisând între exaltare și melancolie, valsează, se contorsionează și se agață într-o permanetă mișcare. Chiar și atunci când trupul său se află într-o postură statică, chipul invadat de emoție al Lamiei Beligan trădează fluctuațiile gândurilor. Fragilă, dar puternică, Vivien Leigh de pe scenă se lasă purtată pe aripile amintirilor și retrăiește bucuria debutului în viața teatrală, întâlnirea cu producătorul David Selznick (cel care i-a oferit rolul lui Scarlett), pasionanta poveste de iubire cu talentatul Sir Laurence Olivier, cariera de la Hollywood, dar și de la  Old Vic Theatre. Evoluţia ei se produce direct, sub privirile spectatorilor.

Traversând punctele esențiale din textul dramatic – semnat de Marcy Lafferty -, regăsim o Vivien precum o balanță instabilă, nevoită toată viața sa, să se plieze pe disciplina jocului numai ca să poată uita de sine. Cele câteva schimbări rapide de costum (rochii versatil-vaporoase) și recuzită (pălării, ochelari de soare, reviste, ziare, scaune, scări mobile) însoţesc desenul psihologic al personajului; transformarea din fiinţă vie într-o păpuşă mecanică, manevrată şi, în cele din urmă, distrusă de suferință și boală devine esenţa spectacolului de la Teatrul Excelsior. Permanenta alunecare între cei doi poli fixați de elementele din decor – două scări mobile – sugerează fragilitatea condiției acestei ființe.

Grație șarmului actriței de pe scenă, descoperim o femeie briliantă, cultivată și plină de umor. Confesiunea ei va fi mereu pigmentată cu  sarcasm, versuri din Shakespeare și anecdote corozive despre Alexandre Korda, Clark Gable sau Marlon Brando. Dar, dincolo de asta, este vorba despre misiunea artei, despre rolul şi importanţa teatrului. Şi, aşa cum a şi declarat, al treilea rol pe care l-a jucat şi în care va fi des amintită este cel de Lady Olivier. Pentru a-și atinge scopul, permanent, ea își analizează stilul de joc cu spirit autocritic, își conștientizează greșelile și exagerările, își îmbunătățește opțiunile și învață să-și selecteze ofertele. Acesta reprezintă un traseu aproape inutil de urmat pentru o femeie aflată deja în epicentrul succesului, un traseu ce solicită eforturi supraomenești și crude renunțări. Numai că Vivien Leigh nu putea lăsa strălucirea de moment să-i estompeze valoarea.

Cu o vivacitate debordantă, Lamia Beligan iradiază un flux de energie care stârnește interesul și are efect magnetic asupra simțurilor privitorilor, reliefând profunzimea psihologică a personajului. Actrița stăpânește deplin cultura corporală și distorsionarea privirii astfel încât eroina/Vivien Leigh capată contururi clare. Proiecțiile video (scenele-cheie din Gone with The Wind, discursul de la decernarea premiului Oscar din 1940, trailerul de la A Streetcar Named Desire) sporesc eficienţa portretizării. Doar conturul muzical (inserturile muzicale accentuează trăirile prin sfâșietoare solouri de vioară, valsuri, muzică celtă sau celebrul refren I Wanna Be Loved By You) și mișcarea scenică (contorsionări, flexări sau ghemuiri) divulgă, din când în când, distanțarea.

Așadar, un text scris de o actriță americană, o regizoare româncă inspirată și-o  talentată actriţă menţin în atenţia publicului, timp de 105 minute, povestea unei artiste, care a fost dovada cea mai elocventă pentru a demonstra că există un fatum. Întreg spectacolul este o reușită deplină, comunică emoțional, devoalând permanenta fragilitate a artiştilor.

Vivien Leigh – Ultima conferinţă de presă

Text : Marcy Lafferty
Traducerea şi adaptarea: Lamia Beligan şi Liana Ceterchi
Distribuţia:
Vivien Leigh – Lamia Beligan
Regia artistică: Liana Ceterchi
Decoruri şi costume: Lamia Beligan și Liana Ceterchi
Lumini și proiecție video: Gheorghe Cărpiniș
Sunet: Luca Achim
Producție: Franz Apostol
Recuzită: Ciprian Marinescu
Durata spectacolului: 105 min
Spectacol recomandat: 14 +

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: , , , ,

Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Ce ar putea să fie mai incitant decât devoalarea „micilor” secrete din spatele ușilor închise, fie ele chiar și cele ale unei familii onorabile? Iată, așadar, o mică „infracțiune” comisă – în numele Thaliei – de un tandem de excepție: o autoare de succes și un iscusit director de scenă, scriitoarea israeliană Edna Mazia și regizorul Ion Caramitru. Spectacolul Noii infractori, montat pe scena mare a Naționalului bucureștean, oferă un bun prilej de a pătrunde în intimitatea „haosului organizat” și de-a întâlni personaje de cinci stele, într-o veritabilă sarabandă a întâmplării. De-o mare actualitate, textul face o mică incursiune într-o familie din societatea israeliană, superficială și plină de ipocrizie, interesată doar de plăceri și de întreținerea aparențelor, dar are și trimiteri precise la situații universal valabile. Jucată cu succes în Israel (de peste 450 de ori), piesa Noii infractori reflectă disonanța dintre o femeie blândă și o lume puternică, dar conservatoare (cel puțin la nivel declarativ) și a reprezentat opțiunea potrivită pentru actualitatea românească, măcinată de răzbunări şi, mai ales, dominată de setea de bani. Tradusă cu acuratețe de Etgard Bitel, piesa tratează teme majore și se transformă, în percutanta montare bucureșteană, într-un bun prilej de reflecție pentru spectatori.

Bunăoară, într-un cadru scenografic de factură realistă, facem cunoștință cu Dorina, o sexagenară care se trezește „matroană” (pardon, «manager de proiect») de bordel din dorința de a-și lumina, cumva, existența împovărată de nenumărate griji și umilințe. Deși este o femeie cumsecade, eroina se confruntă cu singurătatea, deși e mereu înconjurată de onorabila sa familie (mamă, soț, copii). Temă majoră – lipsa de iubire – capătă, aici, nenumărate variațiuni: lipsa de afecțiune a copiilor față de părinți, a părinților față de copii, a soțului față de soție și-a soaței față de bărbatul ei. La momentul «cuibului părăsit», gospodina se confruntă cu răceala unui soț rigid și cu boala nemiloasă (maladia Alzheimer) care îi transformase mama într-un „copilaș neajutorat”. Scriitura realistă, înrudită cu cea a dramaturgului britanic Edward Albee, prezintă și argumentează temele majore având mereu în vedere strălucirea contrazicerii, a dialogului, dar și-a simbolurilor. Directorul de scenă a re-construit universul din textul autoarei și a transfigurat artistic lumea materialistă în care falsele valori se suprapun peste cele reale, dezvăluind, astfel, un mecanism al dezumanizării. Regizorul menţine misterul, lăsând spectatorul pradă întrebărilor atunci când eroii se ascund în spatele aparențelor și prezintă o „felie de viață”, plină de contraste. Pentru a pune în practică ideile regizorale, a apelat (şi) la un artist vizual, Florilena Popescu Fărcăşanu , care să-i creeze şi un cadru scenografic pe măsură. Astfel, scenografia amplă (casa-bordel, loc geometric al viciilor) narează şi ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru, iar jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (Light-design: Chris Jaeger). Întroducerea ne-o prezintă pe Dorina deja în postura de „infractoare”, dar spotul de lumină sub care o zărim pe uimitoarea Virginia Mirea ne trimite la interogații. Doar tropii ironici, ai muzicii klezmer (Ilustrație muzicală: Călin Țopa), reamintesc spectatorilor că asistată, de fapt, la o tragicomedie. Substanța melodramatică a textului (o poveste cu tâlc despre tentaţia banului, câştiguri facile pe căi nu tocmai ortodoxe, riscante manevre de supravieţuire şi apăsătoarea rutină a grijilor casnice) este stăpânită de regizor prin eficiența decupajului: ritmul se bazează pe alternarea dialogurilor cu pasajele de confesiune, explicative, și cu umorul burlesc – întreținut de o incitant-năucitoare mișcare scenică (Coregrafie: Florin Fieroiu).

În acest spectacol, destinul social al unei familii burgheze este reprezentat de Dorina în tripla sa ipostază: fiică, soție și mamă. Opțiunea regizorală de a o distribui pe Virginia Mirea în rolul acestei eroine s-a dovedit o idee sclipitoare. Actrița, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, o gospodină distinsă și bine-crescută, dispusă să se sacrifice (deliberat) doar pentru a le face celorlalți membri traiul mai ușor. Ritmul nervos şi neliniştitor al recitativului, atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, care însoţeşte registrul de caracterizare dramatică sunt valorificate cu succes de actriţa Virginia Mirea, recent cooptată în trupa TNB-ului pentru acest proiect.

Virginia Mirea – © Florin Ghioca

Întâlnirea sa cu Naomi, fata de moravuri ușoare, îi schimbă radical opțiunile. Personajele și-au găsit la Naționalul bucureștean interpreți admirabili. Bunăoară, Ileana Olteanu trece, cu brio, de la delicatețea aristocratică a ingenuelor la brutalitatea expresivă a prostituatei/escortă «cu studii superioare» – Naomi. Charismatica actriță alunecă abil printre tentațiile vulgarității (mai ales în scenele de forță/păruieli, lovituri cu poșeta) devenind amuzantă chiar și în postura unei deșucheate. Chiar dacă este adus în prim-plan mediul imoralității, se menține o moderație cuvenită.

Ileana Olteanu – © Florin Ghioca

Grație actorilor, capacitatea de a surprinde – sub aspectele sordide – structurile umane eterne s-a realizat mai ușor, iar regia a putut proiecta asupra lor o lumină  mai puternică. Alături de Naomi, vor „activa” încă două „păsări de noapte”: Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu, care au nuanțat termenul – prostituată/escortă de pe site-urile XXX. Condiţia femeii de „larg consum” este în acest spectacol nu doar un simplu subiect, ajunge obiectul unei analize ce se încumetă a se debarasa de toate prejudecăţile asupra destinului unor  victime a sorţii. Folosite, agresate, desconsiderate de o lume dominată de macho (plină de pitoresc interpetarea lui Mihai Verbițchi în rolul clientului agresiv), dar și „adulate” de bărbați precum Șimșon (excelent Daniel Badale, aflat într-o formă comică de zile mari, à la Benny Hill). Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu păstrează ceva din galeria prostituatelor cu „suflet bun”, victime ale sorţii. Ca şi în romanele victoriene (William Thackeray şi Samuel Richardson) sau mai târziu ale literaturii ruse (Crimă şi pedeapsăde F. I. Dostoievki), fetele se prostituează din pricina sărăciei. Nuanțele dulci-amărui ale textului le regăsim (și) la personajul Anca. Alexandrina Halic îi conferă o încărcătură de omenie și de adevăr, dar și o doză de ridicol înduioșător bunicii Anca (senilitatea bolnavei de Alzheimer). Cu maximă discreţie, venerabila actriță ajută la scormonirea în adâncul suferinţei. În ceea ce privește meschinăria, excelează cuplul Ylai-Sarit și rigidul soț, Arie. Silviu Biriș și Afrodita Androne ipostaziază, cu mult farmec și aplob, tinerii care-și îndeplinesc îndatoririle filiale doar din conveniență, măcinați fiind de antagonismul din viața lor conjugală, predispusă doar la ceea ce ține de «formal» și de «material». Pe de altă parte, Andrei Finți – deși injectează puţin umor evreiesc – păstrează o tonalitate gravă, care poate rezona cu lumea ultraortodoxă, dar și cu inflexibilitatea bărbatului incapabil să recunoască sacrificiul soției. Personajul Bambi (alter-ego al autoarei) ne amintește că trăim într-o lume a lui „hyper“, croită anume ca să te facă să îţi doreşti (lucruri, plăceri, faimă). Prin vocea artistică, suav- convingătoare, a Teodorei Mareș, Bambi  deschide acolada pentru întrebarea „Ce-mi doresc cu adevărat?” şi aduce o atenţionare – de a nu te trezi când este prea târziu – să găseşti ieşirea din haosul irezistibil al dorinţei. Prin urmare, „umorul și înțelepciunea unei familii oneste” din zilele noastre ne vor convinge că merită să înfrunți soarta, chiar dacă ajungi jucăria ei, chiar dacă lumea întreagă a luat-o razna și chiar dacă «totul nu e decât …un mare bordel»!

Afiș Noii Infractori – © TNB

Spectacolul Noii infractori se remarcă printr-o acuratețe care nu semnifică doar claritatea și sobrietatea construcției scenice, ci și adevărul textului (construit în maniera pièce à thèse). Meritul directorului de scenă, Ion Caramitru (Asistent regie: Patricia Katona), se regăsește atât  în sugestiile de ambianță (Interpretarea melodiei „Hava Nagila: Emy Drăgoy), cât – mai ales –  în interpretările actoricești de excepție. Nuanțat și discret, realizatorii aruncă o privire moralizatoare şi lansează interogaţii despre familie, cuplu, adulter, prostituţie, iubire, reușită în viață/succes şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr.

Noii infractori de Edna Mazia

Traducere: Etgard Bitel

Regie: Ion Caramitru

Asistent regie: Patricia Katona

Light design: Chris Jaeger

Coregrafie: Florin Fieroiu

Scenografie: Florilena
Popescu Fărcăşanu

Asistent costume: Corina Boboc

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

Durata: 2 h 30 min / Pauză: 20 min

Distribuția:

Dorina
– Virginia Mirea

Anca
– Alexandrina Halic

Arie – Andrei Finți

Bambi – Teodora Mareș

Ylai – Silviu Biriș

Sarit – Afrodita Androne

Naomi – Ileana Olteanu

Sigal – Diana Sar

Miki – Cosmina Olariu

Șimșon – Daniel Badale

Șlorno – Alexandru Hasnaș

Haim – George Piștereanu

Un client – Mihai Verbițchi

Polițiștii – Alexandru Popescu, Nicoleta Tase

Tânărul – Aris Bănuțoiu

Spectacol nerecomandat minorilor sub 14 ani

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Scris de pe septembrie 30, 2019 în Modernitate, Morală, Moravuri, Relativitate, Teatru

 

Etichete: , , ,

Cronica unei morţi anunţate – Vizita bătrânei doamne

Într-o actualitate plină de răzbunări şi, mai ales, dominată de setea de bani, ideea montării spectacolului Vizita bătrânei doamne pare alegerea perfectă. Textul dramaturgului elveţian, Friedrich Dürrenmatt, tradus de Maşa Dinescu şi Alexander Morfov, pare decupat din imediata realitate. Sarcina de a monta acest text dramatic i-a revenit unui regizor bulgar, Alexander Morfov. Cu o carte de vizită impresionantă (a obţinut premiul „Masca de aur”), acest regizor montează (din anul 2005) spectacole pe scenele ruseşti din Sankt Petersburg şi Moscova. În prezent, este unul dintre directorii de scenă importanţi, invitaţi la Teatrul „Komissarjevsky” din Sankt Petersburg.

Montarea de la TNB este una de factură realistă, dar în maniera lui Max Reinhardt. La fel ca şi „geniul german”, regizorul Morfov foloseşte spaţiul scenic într-un mod asemănător cinematografului. Pentru a pune în practică ideile regizorale, a apelat (şi) la un artist vizual, Nikola Toromanov, care să-i creeze şi un cadru scenografic pe măsură. Astfel, scenografia amplă narează şi ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru. Ca şi la Reinhardt, jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (light-design: Chris Jaeger).

Motivul răzbunării domină scenariul dramatic. În acest spectacol, destinul social al oamenilor din Güllen este reprezentat de multimiliardara Klara Zachanissian (Maia Morgenstern). Distribuirea actriţei Maia Morgenstern în rolul acestei femei ce reprezintă forţa (susţinută în exclusivitate de bani) vine să-i împlinească destinul artistic, de extracţie tragică, început în anii ’90 cu rolul Medeea din Trilogia antică (r. Andrei Şerban). Actriţa conturează decis şi expresiv liniile de forţă, configurând o întreagă biografie a personajului.

vizitabatraneidoamne0

O femeie bogată, care nu mai este nici tânără, nici foarte frumoasă reprezintă mecanismul social absurd. Acest mecanism apasă asupra oamenilor dintr-un orăşel sărac, în care trenurile rapide nici nu opresc. Dramaturgul elveţian a prezentat comunitatea într-o situaţie extremă, sărăcia fiind o hidră ce i-a cuprins pe toţi locuitorii, iar regizorul a plasat-o într-un decor respectuos cu textul. Izgonită pentru greşeala neiertată a unei iubiri, fata de altădată este aşteptată, acum, ca un „înger salvator”. Klara Zachanassian, originară din Güllen (denumirea localităţii este derivată din cuvântul „bălegar”), a devenit extrem de bogată şi se întoarce după patruzeci şi cinci de ani în oraşul natal, care se afla într-o situaţie economică precară. Dar Klara se întoarce ca o adevărată zeitate a răzbunării, cerând dreptate, o dreptate individuală şi arbitrară, care este numai a ei, moartea lui Alfred Miller, omul „nevoit” să o abandoneze pentru a se însura cu o fată bogată. Răsplata răzbunării, a uciderii lui Alfred de către locuitorii din Güllen, este un milion, destinat să scoată definitiv oraşul din mizerie.

Apariţia Klarei la petrecerea oferită de primar este un tablou scenic desprins, parcă, din spectacolul Opereta de Witold Gombrowicz, în care caricaturalul şi grotescul îşi dau mâna. „Trecerea în revistă” a locuitorilor este un bun motiv de etalare a măiestriei artistice a trupei de actori de la TNB. Astfel, Klara – Maia Morgenstern are un cuvânt pentru fiecare dintre cei care-i marcaseră destinul: soţia lui Alfred (Afrodita Androne), copiii acestuia (Sorina Ştefănescu şi Emilian Marnea), primarul (Marius Rizea), soţia primarului (Erika Băieşu), Pictorul (Mihai Călin), şeful opoziţiei (Marcelo Cobzariu), Marllene, secretara primarului (Victoria Dicu).

Motivul lumii ca junglă se conturează – oroarea oamenilor din orăşelul de provincie faţă de crimă se estompează însă în faţa tentaţiei demenţiale a banilor. Locuitorii fac mari datorii, de aceea aşteaptă cu toţii ca nultimiliardara să facă o donaţie importantă.

Complicitatea criminală creşte tacit, simbolul pantofilor noi, de culoare galbenă, fiind ca şi rinocerita din farsa alegorică a lui Eugen Ionescu, semnul proliferării răului. Din acest corset de fier, Alfred nu mai poate evada. Galbenul îi „amprentează” – rând pe rând – pe toţi cetăţenii din Güllen. Doctorul (Dorin Andone), poliţistul (Răzvan Oprea), preotul (Dragoş Ionescu), primarul (Marius Rizea) îşi pierd orice rămăşiţă de omenie. Înşişi membrii familiei lui Alfred sunt cuprinşi de isteria colectivă a îmbogăţirii, toţi poartă încălţări de culoare galbenă, spre disperarea lui Alfred III.

Ca şi în alte opere ale lui Dürrenmatt, călăul, victima şi publicul schimbă rolurile. Astfel, aflăm că Alfred III a negat paternitatea copilului nelegitim rezultat din relaţia amoroasă cu Klara şi a găsit martori falşi (Mihai Calotă şi Ovidiu Cuncea) care să „ateste” moralitatea îndoielnică a celei cu care se iubise. Setea de bani corupe, fapt ce este ilustrat de acţiunile tuturor locuitorilor, până şi profesorul (Constantin Dinulescu) îşi exprimă dubiile doar sub influenţa alcoolului.

Lumea din Güllen capătă astfel atributele unei jungle în miniatură, întreţinută de mecanismul absurd al puterii banului. Klara ţese fin răzbunarea, căci afirmase că „totul este de vânzare”. Ceea ce va urma este un palpitant studiu psihologic al relaţiilor dintre oameni aflaţi în situaţii limită.

Regizorul pune în scenă un întreg arsenal al artei groteşti, pentru a sublinia mutaţiile de conştiinţă, trezirea impulsurilor primitive, rapacitatea. Grotescul rezultă din suprapunerile gesturilor mecanice fenomenelor vii (discursurile primarului, primirea „oficială” a multimiliardarei, petrecerea). Definindu-şi esenţa prin opţiunea pentru crimă, lumea din Güllen se transformă într-o abjectă junglă umană. Regizorul Morfov păstrează lumea anilor ’50 din textul original, dar spectatorul contemporan regăseşte printre „semnele” scenice corespondenţele din actualitate (diva drapată în roşu, starul latino, jurnaliştii cu blitzuri de paparazzi, starul rock, logourile).

Ucis de cei din jurul său, bătrânul Alfred Miller dispare sub tropăiala demenţială (coregrafie: Galina Bobeicu) a mulţimii din orăşelul „în care însuşi Goethe a poposit”. De data aceasta, regizorul a folosit eclerajul (Chris Jaeger) pentru „a comite crima”.

Alfred III, în ipostazierea lui Mircea Rusu, este singurul personaj care înţelege şi se căieşte. El ştie că trebuie să accepte şi să-şi primească pedeapsa. De fapt, Mircea Rusu demonstrează, prin expresivitatea gesturilor scenice, că este singurul care-a simţit iluminarea, în sens religios. Mircea Rusu dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale internalizării vinei.

În acest spectacol, regizorul a urmat direcţia impusă de autorul dramatic, căci Dürrenmatt însuşi califică opera sa „comedie a unei înalte conjuncturi”; nici moartea, nici răzbunarea unei demnităţi umane, altădată ultragiată, nu capătă dimensiuni tragice.

În această junglă în miniatură, reprezentată de sărăcăciosul oraş de provincie, tipurile fundamentale, ca şi lumea ca personaj colectiv, sunt rând pe rând victime şi călăi. Prin aceste ipostaze trece în primul rând cuplul Klara-Alfred, martorii mincinoşi şi lumea care asistă sau participă la crimă. Într-o asemenea societate leviathanică, unde criteriile majore au dispărut, nu există decât valori degradate, legea junglei devenind aceeaşi pentru toţi. Actul răzbunării în sine şi moartea lui Alfred sunt evenimente groteşti cu determinări aberante.

Spectrul societăţii dominate de bani este construit prin situaţii violente şi groteşti. Farsa parabolică este menită să demonstreze că actul raţional de justiţie nu este cu putinţă în această lume a junglei.

Frumos compus sub raport plastic, vocal şi cinetic, spectacolul este o reuşită; evoluţiile colective sunt fără reproş. Contribuţiile individuale, deşi etalează stiluri de joc diferite, sunt mici „bijuterii” de măiestrie artistică. Întregul ansamblu a fost atent dirijat de către directorul de scenă, care-a oferit o lecţie artistică sub forma unei farse tragice.

Teatrul Naţional I.L. Caragiale, Bucureşti
Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt
Traducători: Maşa Dinescu şi Alexander Morfov
Regizor: Alexander Morfov
Coregrafie: Galina Bobeicu / Asistent regie: Vlad Stănescu / Costume: Andrada Chiriac
Distribuţie: Klara Zachanassian – Maia Morgenstern, Alfred Miller – Mircea Rusu, Profesorul – Constantin Dinulescu, Primarul – Marius Rizea, Poliţistul – Răzvan Oprea, Poliţistul – Marius Manole, Preotul – Dragoş Ionescu, Pictorul – Mihai Călin, Hofbauer – Marcelo Cobzariu, Medicul – Dorin Andone, Soţia lui Miller – Afrodita Androne, Fiica lui Miller – Sorina Ştefănescu, Fiul lui Miller – Emilian Marnea, Judecător, Valet – Costel Constantin, Loby, Şeful de tren – Ovidiu Cuncea, Şeful de gară, Koby – Mihai Calotă, Al şaptelea soţ, Ziarist – Mihai Munteniţă, Marllene, secretara primarului – Victoria Dicu, Helge – Costina Ciuciulică, Soţia Primarului – Erika Băieşu, Hunziger, ajutorul poliţistului – Axel Moustache, Wily – Alexandru Călin, Hauser, Picolo – Idris Clate, Menajeră – Aneea Oprin, Asistenta Klarei – Raluca Aprodu, Prietena Otiliei – Păunescu Aurora, Orfana – Miriam Rizea, Fiica primarului – Alexandra Suciu, Vânzătoare – Delia Florea, Ana Maria Bercu, Piccolo – Vali Florea, Isidor Mihai, Menajeră – Firan Kiara Anca, Menajeră – Velicu Mihaela, Raţiu Petra, Prietenul fiului lui I – Petre Ancuţa, Barman – Vladimir Stănescu, Cetăţean – Clodeanu Mihai, Negulete Silviu, Cornel Ţigancu, Laurenţiu Andronescu, Viorel Florean, Nina Teodorescu, Eugen Mareş, Mateescu Simina, Zibilianu Florentina, Figuraţie tehnic – Enea Alexandru, Andrei Cătălin, Popescu Alexandru, Anghel Robert, Neacşu Marian, Silviu Maluţan.

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Cronica unei morţi anunţate – Vizita bătrânei doamne

Scris de pe mai 15, 2019 în Morală, Moravuri, Postmodernitate, Relativitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , ,

Săftița deschide portița către FolkLand – Săftița

Cu siguranță, artistul român Marius Mihalache, muzicianul călător între două continente, a impus și lecția din multiplu-oscarizata peliculă La La Land: seducția autenticității și-a unicității. Artistul care a reuşit să confere ţambalului valenţe, subtilităţi şi rezonanţe incredibile, rivalizând cu sonorităţile specifice muzicii clasice, a readus în atenția publicului autenticitatea folclorului românesc în concertul intitulat Săftița și a oferit o alternativă voioasă pentru o seară mohorâtă de sfârșit de noiembrie. În arena elegantei săli Studio, de la Teatrul Național din București, proiectul Săftița s-a transformat întro manifestare artistică – o lectură nouă a fondului muzical neaoș românesc, pe ritmuri balkanice, devenind un inspirat mix de sintetizatoare psihedelice peste țambal, caval și flaut. Muzica tradițională românească, combinată cu sonorități moderne, a făcut posibil ca mesajul și esența folcloristicii noastre să fie transpuse într-un limbaj universal. Și, nu în ultimul rând, în prag de An Centenar, capitala a primit o infuzie de vitalitate, într-un concert devenit un amestec unic de muzică ce îmbină aparenta simplitate cu profunzimea ritmului patriotic („Doamne, ocrotește-i pe români !” sau „Poema Română”).

Viziunea postmodernă a virtuozului asupra folclorului autentic, dar și-a muzicii clasice, dă naștere unor noi provocări. Astfel, Marius Mihalache, acompaniat pe scena-arenă de Arabela Nicolau (voce), Marius Gagiu (flaut, caval), Lorin Mihalache (tobe) valorifică „matricea stilistică” a culturii române și sensibilizează  publicul apelând la ethos și pathos (ethosul face apel la valori şi la virtuţi, pathos-ul se materializează în abilitatea de a sensibiliza, de a induce emoţii). Vocea plină de vibraţie a solistei Arabela Nicolau – o suavă apariție în costumație ethno-stilizat (pe tipare muntenești) – „comentează” alături de ritmurile instrumentale. Relaţia dintre spaţiu şi muzică este una strânsă, muzica tradițională ţâşneşte dintre oamenii ce populează „urbea”, iar bălăioara Săftiță se unduiește lin printre spoturile de lumină ce pulsează în micro-arena bucureșteană. Arabela Nicolau e şi o artistă desăvârşită, comunicând şi înlesnind dialoguri muzicale cu publicul. Tema principală abordată de ea a fost dragostea, purtată de texte care înfloresc romanțiozitatea și învăluie prin nota uşor melancolică. Unele dintre versurile „slobozite” către spectatorii – care vibrau în fotolii – au fost create de autorul pe care Eminescu îl pomenea în poezia Epigonii: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb”. Ceasurile de veselie din vechile târguri sau mahalale capătă, acum, aceleași valențe, deoarece publicul de azi receptează un corpus de melodii de o bogată valoare artistică, dar în „straie” actualizate. Muzicienii, îmbrăcaţi în veșminte moderne, dar și cu unele accente cu parfum de epocă, au restituit publicului bucureştean poveşti muzicale dintr-un repertoriu influențat de parfumul balcanic, puternic impregnat de folclorul și spiritul autohton (sârbe, geamparale și hore), într-o atmosferă aparte.

Deși e o încercare de conservare a spiritului vremurilor din Valahia veacului al XIX-lea, în care predomina o „încâlceală culturală”, cât și autenticitatea melosului de la începutul secolului al XX-lea, proiectul Săftița reflectă (și) diversitatea actualității. Cu toate că grupul de pe scenă foloseşte instrumente vechi, aproape dispărute în mediul tradiţional şi extrem de puțin puse în valoare în lumea contemporană urbană: fluiere (fluierul ciobănesc, cavalul), instrumente de percuţie (tobele) și țambalul (coarde lovite), modalităţile de tratare oscilează de la redări foarte scrupuloase până la interpretări cât se poate de libere. Marius Mihalache Band le abordează într-un stil propriu: ethnofusion, jazz, ethno-jazz, lounge – executate la țambal și alte instrumente, într-o perfectă osmoză de nou şi vechi.

Spectatorii care au asistat la concertul de la Bucureşti au fost martorii unor „declaraţii de dragoste” cât  și „dueluri”, ivite dintre încrucişările de stiluri muzicale diferite, dar perfect armonizate. Așadar, solista Arabela Nicolau și Lorin Mihalache (student la New York Jazz Academy) i-au dat replica virtuozului de la țambal și-au făcut imposibilă monotonia. De fiecare dată, situat departe de frazele cleioase şi de alte sfătoşenii sau aroganţe, Marius Mihalache a cucerit prin autenticitate: jovial, curtenitor, fiind profund magnetic. Grație suavei lelițe și-a instrumentiștilor din arenă, Marius Mihalache a demonstrat că simplitatea directă, muzicalitatea fără cusur şi dozajul irezistibil de forţă autentică şi sprinteneală sunt atribute ale unui proiect de succes: Săftița.

Afișul spectacolului © TNB

Săftița (Spectacol-concert)

Ţambal: Marius Mihalache Voce: Arabela Nicolau
Tobe: Lorin Mihalache Flaut, Caval: Marius Gagiu

Data premierei: 30.10.2018

Pauză: Nu

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Săftița deschide portița către FolkLand – Săftița

Scris de pe mai 14, 2019 în Modernitate, Muzică, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

Mozaic emoţional – 50 de secunde

Alexandru Voicu si Diana Dumbravă

Să fi avut – oare – dreptate existenţialistul Jean-Paul Sartre când afirma: Iadul sunt ceilalţi.”? Răspunsul îl putem afla într-un spectacol care relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unor relații interumane, aparent banale. Când se întâlneşte cu o echipă de realizatori inspiraţi şi cu actori entuziaşti, generează un spectacol de-o surprinzătoare acuitate. Așadar, spectacol 50 de secunde, montat la Sala Atelier a Teatrului Național din București este deopotrivă investigație lucidă, sondare, dialog şi sursă de meditaţii metaforice bogate. Dramaturgul Daniel Oltean se joacă frecvent cu limbajul, elaborând o dantelărie complicată de voci şi puncte de vedere în încercarea de a portretiza neliniştile protagoniştilor. Regizorul Eugen Gyemant (aflat la prima sa montare la TNB) propune o lectură atentă a textului într-o montare riguroasă, cu accente hitchcockiene. Tânărul director de scenă se pricepe de minune să de-construiască și să re-asambleze teme, motive, situații într-un spectacol care încearcă să descifreze lumea în tot absurdul ei, transformând-o într-un uriaș puzzle despre fragilitatea gândurilor care ne umanizează sau dimpotrivă, dezumanizează. Așadar, în cadrul scenografic versatil (Scenografie: Maria Nicola), directorul de scenă recompune spațiul unui birou de investigaţii, alături de cei 100 de spectatori-martori, dar ar putea fi, la fel de bine, și tribunal, salon de spital sau chiar sală de autopsie.

În asemenea context, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante. Regizorul își concentrează atenția asupra raporturilor variabile dintre cele trei personaje aflate în scenă, făcând apel și la flashbackurile susținute de abilitatea actorilor din distribuție. Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața celor trei personaje cu nume reduse la arhetip: Fiul, Anchetatorul, Mama. În biroul unui procuror criminalist, scăldat de-o lumină semi-obscură, ancheta este în plină desfășurare. Asta deși – din punct de vedere juridic-, totul este limpede, iar cazul ar putea fi trimis deja în judecată. Cel puțin, asta spun documentele, probatoriul, procedura penală. Printre elemente de recuzită ce înfioară și ne trimit cu gândul la un thriller psihologic, regăsim rebelul fără cauză” în postura Fiului (Alexandru Voicu), subtilitatea Anchetatorului (Lucian Iftime) și vulnerabilitatea agresivă a Mamei (Diana Dumbravă). Un procuror încrâncenat vrea să deslușească mecanismele întortocheate ale minții unui tânăr care și-a recunoscut deja vina (uciderea propriei mame). Aparent, cazul e soluționat: dosarul de probe era complet, faptele clare, iar declarațiile lămureau totul. Bunăoară, adevăruri bine ascunse ies la iveală, în această mecanică narativă, calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Torentul de interogații lansat de binomul procuror-inculpat, dar și mamă-fiu, invocă, în replicile șoptit-răstite, noțiuni precum vină, violență, intruziune (în viața personală), autoritate, credință.

Cu o voce profundă, dar cu o tonalitate insinuantă, Anchetatorul glisează între poziția de investigator și cea de confesor. Lucian Iftime transformă, cu o maturitate specială, emoția, jonglând cu tonalitățile și stările,  identificându-se cu neliniștea. De cealaltă parte, hiperactivitatea și atitudinea rebelă a Fiului presat de o Mamă hiper-autoritară împărtășește din combustia celui care i se adresează (anchetându-l). Alexandru Voicu se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a eroului. Tânărul actor trece, cu o naturaleţe cuceritoare, prin salturi rapide, de la optimismul (de tip Mickey Mouse, cu un look proaspăt și cu un tonus bun ) – vecin cu jemanfișismul – la descurajare, de la glumă la gravitate (detrântor”asumat). Cu alura unui veritabil Anthony Perkins (din pelicula Psycho) sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de durere. Mereu conectat cu ceilalți parteneri de joc, oscilează între realismul idealist al iubitorului de albine” și fantezismul cinic al ființei ajunse la capătul răbdării. Eficienţa narativă este sporită de glisarea între cele două zone: profesional-privat. Personajul Mama, interpretat de Diana Dumbravă, ne trimite cu gândul la eroinele din filmele lui Alfred Hitchcock, elegant-senzuale, dar misterioase. Mama are o atitudine dusă la extremă: perfecționistă până la limita nevrozei. Tulburările obsesiv-compulsive insinuate de comportamentul ei s-au transferat către Fiul îndurerat.

Diana Dumbravă © TNB

Suflul personajului întrupat de Alexandru Voicu permite spectatorilor să anticipeze vârtejul de emoții stârnite de replicile sale. Dialogul mamă-fiu este răscolitor. Interpreţii îşi desenează, cu abilitate, personajele aflate în dezacord cu realitatea. Opțiunea regizorală pentru actrița Diana Dumbravă în rolul Mamei a fost una inspirată. Afişând o glossy surface, costumată  în stilul anilor ’50-’60, cu ochelari cu lentile late, ce insinuează voința de-a se impune, drapată într-o elegantă rochie lungă, lasând la vedere un trup aproape de perfecțiune, Mama/Diana Dumbravă este glacială, controlată, aparent stăpână pe sine, pe câtă vreme, Fiul/Alexandru Voicu încearcă să țină în frâu nelinștea care i-a tulburat viața și i-a provocat coșmaruri. Ritmul și tonul din vocea ei sunt controlate cu precizie, reușind să reproducă exact cu aceeași inflexiune același discurs de mamă dominator-responsabilă”. Sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec, Alexandru Voicu este expresiv, iar privirea plină de inteligenţă însumează şi rezumă tulburarea, dar și fermitatea acestui personaj.

Diana Dumbravă & Alexandru Voicu © TNB

În construcția dramatică, identificăm o legătură organică între planurile narative (grave) prin intermediul muzicii realizate de Alexei Țurcan, care plasează semne sonore” în acest mozaic emoțional. Paracomentariul muzical menține atenția mereu trează în fața acestui ping-pong emoțional în care stările par să degenereze de la satiric la absurd. Ilustrația sonoră ajută spctatorul să pătrundă mai bine intenția regizorală: râzând și înspăimântând prin voluptatea de-a glosa pe tema sângelui, vinovăției și-a singurătății. În finalul spectacolului, găsim un Anchetator aflat pe culmile deznădejdii, răpus de «demonul amiezii», gata oricând să renunţe la viaţă, angrenat într-o perpetuă luptă cu vidul din el, omul predestinat eşecului ideal – „O clipă și, brusc, toată suferința dispare.”

Lucian Iftime & Alexandru Voicu © TNB

Este meritul regizorului Eugen Gyemant de-a prezenta eficient acest text cu întrebări îndrăznețe, într-o abordare plină de ritm. Timp de 80 de minute, viețile unor personaje trec pe repede-înainte prin fața privitorilor, invitați la reflecție – în labirintul surprinzător al minții -, despre empatie, alienare, singurătate și despre punctele de sprijin pe care le căutăm în alții, atunci când în noi totul se destramă.

50 de secunde de Daniel
Oltean

Regie: Eugen Gyemant

Scenografie: Maria Nicola

Muzica: Alexei Ţurcan

Asistent regie: Alice Gyemant

Dramaturg: Daniel Oltean

Data premierei: 13.12.2018

Durata: 1 h 20 min / Pauză: Nu

Distribuția :

Fiul – Alexandru Voicu

Mama – Diana Dumbravă

Anchetatorul – Lucian Iftime

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Mozaic emoţional – 50 de secunde

Scris de pe februarie 19, 2019 în Cultură, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete: ,

Jocul vieții și al morții între infinit și efemer – Regele moare

“Je préfère à l’expression absurde celle d’insolite.” (Eugène Ionesco)

“Suntem fericiți. Au fost niște luni de lucru de care ne-am bucurat până la ultima sorbire. Regele domnului Ionesco a îngăduit una dintre cele mai frumoase întâlniri pentru noi. Cu oameni de care ne-am îndrăgostit, cu oameni de care eram îndrăgostiți și pe care o să-i păstrăm așa cum ni s-au dat, cu zâmbete, cu frici, bucuroși, emoționați, netrucați. Regina care ne conduce, altă regină tremurândă, doctorul copleșit, guardul neputincios, menajera fragilă și un rege care moare. Învățăm de la ei cum se moare. E o poveste cu regi si regine, cu nori și copaci care cresc din podele, mari inventatori, frici, familie, dar mai ales cu și despre dragoste”. Andrei și Andreea Grosu

Moartea l-a mâniat pe omul modern, care nu a dispus de nicio consolare filosofică sau religioasă pentru a-i ameliora trista meditație despre “marea întâlnire finală” și sinceritatea dezarmantă din fața morții. În recenta montare a piesei Le Roi se meurt  a dramaturgului Eugène Ionesco, iubirea, frica și jocul  – toate – se transformă într-o metaforă a marii treceri.

În spectacolul Regele moare, montat pe scena din Sala Mare a Teatrului Național din București, cele trei fețe ale omului, descrise de filosoful Lucian Blaga în minunatele versuri: «Copilul râde: “Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”/Tânărul cântă: “Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”/ Bătrânul tace: “Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”» devin, acum, o imagine similară celei a unor vase comunicante în care se distribuie iubire, joacă și teamă. Textul este cea mai înduioșătoare și sinceră mărturisire a omului Eugène Ionesco despre agonia dinaintea morții. Descifrarea sensurilor acestui “cântec de lebădă” a revenit cuplului regizoral Andrei și Andreea Grosu.

afis_regele_moare_tnb_2017_

Cu o echilibrată alcătuire a ritmului, fără să-și propună să experimenteze sau să re-inventeze în materie de limbaj teatral, directorii de scenă au optat pentru o viziune integratoare a textului (Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi) în armonie deplină cu sensibilitatea artistică   a actorilor din distribuție. Farsa tragică ionesciană  încearcă să exorcizeze angoasa morții în ritmul tragicomediei; în spectacolul de la Naționalul bucureștean, insolitul și patetismul coexistă. Lectura regizorală se regăsește pe coordonatele înțelegerii, manifestând compasiune față de splendoarea și mizeria condiției umane, în egală măsură. Grație jocului actoricesc, de o intensă concentrare dramatică, este valorificată drama existențială unde absurdul nu ascunde – pentru percepția actuală, cel puțin – tragicul, ci îl evidențiază și îl acutizează. Atât afișul, cât și caietul-program conțin desenele & picturile dramaturgului (puse la dispoziție prin amabilitatea doamnei Marie-France Ionesco, fiica celebrului scriitor).

Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorii au creat o mizanscenă (Scenografia: Vladimir Turturică & Light design: Chris Jaeger) plină de semnificații – apartamentul lui Bérenger se află între “infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate.  Piesa cu accente de parabolă se derulează într-un spațiu care sugerează durere, nedatabilă si independenta de vreun context politic, dar în care mai există urme ale unui trai tihnit în care a sălășuit cândva și bucuria (apartamentul este înțesat de coroane regale din hârtie colorată, jucării (trenuleț electric, o mascotă/șoricel), cărți, lampadare,veselă, un radio cu lămpi și un necruțător ceasornic). Microuniversul domestic, imaginat scenic și scenografic, se conturează într-un crescendo emoțional, pe măsură ce revolta, frica, spaima, groaza, tristețea, bucuria, dorința de a trăi, amintirile, nostalgia, resemnarea lui Bérenger se împrășite într-un amestec insolit de expresii sublimate. Ființa în care deznădejdea se instalează devastator este încordată până la paroxism. Bérenger, desculț, precum un condamnat la moarte, se regăsește printre toate semnele existenței sale perisabile, fără a fi conștient de finalul iminent. Cele două femei – Marguerite (marcă a existenței orientale) și Marie (marcă a existenței occidentale) – reflectă   cele două filosofii despre viață  între care Ionesco a oscilat mereu: dorința bucuriei hedoniste     și renunțarea misticilor. Respectând opțiunea autorului (desenul original), realizatorii se conformează printr-o rezolvare plastică: Marguerite/Mariana Mihuț e sobră, drapată într-o   ținută neagră (cu mici inserturi bej), câtă vreme Marie/Ana Ciontea e tandră (costumată în roșu). Ceilalți participanți la joc sunt costumaţi în concordanţă cu tipologia căreia îi aparţin.

Aflat în pragul hăului, Bérenger întâiul, regele/Victor Rebengiuc ilustrează o senectute decrepită, dar cu reflexul adânc al unei nobleți purificate prin suferință. Angoasa e exorcizată de un Bérenger atașat visceral de viață. Cele două fețe ale aceleiași medalii, soția/femeia, îl însoțesc pe Rege în mica sa celulă (familială)/curtea “ferocelui monarh”. Atât “dama de inimă neagră”/Marguerite, cât și “dama de pică” întrețin iluziile încă nealterate ale monarhului, susținute de doctorul, care e și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog/ Șerban Pavlu, Juliette, servitoare, infirmieră/ Florentina Țilea și Guardul/Richard Bovnoczki. Grație forței iubirii,  Marie se opune marșului nemilos al timpului, încercând să-l protejeze mereu pe rege, dar,  simbol al lucidității, Marguerite anunță inevitabilul final: “La sfârșitul spectacolului, într-o oră și jumătate, ai să mori. Te-ai gândit la asta?”. Bérenger parcurge toate stadiile revoltei.   Montarea e dominată de interpretările magistrale ale celor doi  actori, Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, care copleșesc prin talent, dozându-și cu parcimonie efortul și momentele de brianță. Pe coridoarele palatului/ungherele casei se precipită mai toate spiritele. Toată lumea constată degradarea stării generale a regelui, dar și-a regatului său. Structura relaţională a actanţilor este, pe cât de ordonată, pe atât de semnificativă. Personajele sunt fixate într-o ţesătură geometrică de relaţii, bine susţinute de actorii reuniţi în această distribuţie.

Victor Rebengiuc și-a construit cu robustețe și convingere rolul, nuanțând îndoiala, reflexivitatea și joaca. Cu un lirism vibrant, își pregătește doliul, rememorând toate marile sale realizări, apoi micile plăceri ale vieții, care i-au transformat existența într-o perpetuă feerie, dragostea, dar și ființele din anturajul său. Deși pare pregătit, trecerea pe pasarela care unește tronul de neant e mereu amânată. Prăpastia dintre iluzie și realitate nu se face simțită în permanta sa pendulare, Victor Rebengiuc domolește patetismul care nu se resimte nici chiar atunci când regele strigă după ajutor. Cu o economie de mijloace remarcabilă, Mariana Mihuț a conturat ferm un profil   de mare dificultate; toate acestea într-o permanentă stare emoțională, care susținea fluidul magic dintre rege și prima sa soție. Printr-o complicitate tacită cu ceilalți parteneri de scenă (jucând    cu precizie, din străfulgerări de ochi și replici rostite cu dublă adresă), Mariana Mihuț, într-o elegantă serenitate, face să triumfe personajul, dus în zona arhetipului (ființă volitivă, inflexibilă în determinarea ei de un patos tragic înnourat). Impunătoare, convingătoare mai ales în scena de suferință, amplifică vibrația emoțională a spectacolului. O prezență distinsă este Ana Ciontea, care alternează slăbiciunile cu alinturile feline și cu nazurile copilărești, într-o combinație de sensibilitate și candoare, întărind solidul dispozitiv scenic. Deși se luptă și se opune din răsputeri, regele trebuie să accepte adevărul (ontologic) al naturii umane, care va impune concluzia. Atât doctorul, cât și slujitorii săi vor rememora valoarea creațiilor sale, dar fatalitatea nu mai poate    fi împiedicată. Conștiința colectivă, obiectivă, este întrupată de medicul (care e şi chirurg,   călău, bacteriolog și astrolog). Șerban Pavlu se îndreaptă spre un joc aproape de firesc, redând  cu acurateţe rigiditatea personajului său:“Vă simţiţi foarte rău şi nu mai puteţi face alt efort”. Florentina Țilea a lucrat cu meticulozitate şi răbdare, compunând un personaj viu şi fermecător prin naturaleţe, slujnica bună la toate (îngrijit, gătit, grădinărit) a cărei soartă niciodată nu l-a interesat pe rege: “În orice caz, ce păcat! Era un rege bun”. Tonul totdeauna just și fermitatea caracterizărilor conferă veridicitate personajului interpretat de Richard Bovnoczki; guardul       nu face altceva decât să repete ceea ce zic ceilalți:“Regele a murit! Trăiască regele!”

Axul emoțional al reprezentației îl constituie abdicarea, Béranger, regele se lasă condus în străfundurile hăului, iar micul univers coboară pe-o uriașă trapă. Pe măsură ce personajele se pierd în măruntaiele scenei, capacul se coboară ca peste un imens catafalc; plasticitatea invită    la reflecție. Ritualul trecerii devine o remontare fizică dintr-o lungă meditație metafizică.

Regele moare de la Naționalul bucureștean transformă spectatorii în martori ai unui spectacol de tensiune cerebrală, de luciditate tăioasă în planul ideilor cu un ritm și o alcătuire scenică judicios dirijate, beneficiind de interpretări de mare ținută artistică.

 

Regele moare de Eugène Ionesco
Traducere: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regie: Andrei și Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturică
Light design: Chris Jaeger
Distribuția:
Bérenger întâiul, regele: Victor Rebengiuc
Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: Mariana Mihuț
Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul: Ana Ciontea
Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: Șerban Pavlu
Juliette, servitoare, infirmieră: Florentina Țilea
Guardul: Richard Bovnoczki

Durata: 1 h 40 min/Pauză: Nu

Articol publicat în revista WebCultra

 

Etichete: , , , ,

„Papagalul mut” – Să pice perucile ca să se vadă umanul!

Un cineast inteligent, progresist, „infiltrat” în regatul Thaliei? Complicatul proces de edificare a artei fără muză a fost și este incontestabil legat de străvechea artă a Thaliei. Prin excelență arte vizuale, teatrul și filmul vor continua să profite una de experiențele celeilalte într-un benefic proces de influențare reciprocă. Nutrite de ficțiune, au o zonă de confluență: viziunea regizorală. Cineast de talent, Nae Caranfil (Filantropica, Asfalt Tango, Restul e tăcere etc.), revine după treizeci de ani în teatru.

Nae Caranfil figurează printre cineaștii de marcă ai vremurilor noastre, dar este la fel de ambițios și în noul demers teatral de la Naționalul bucureștean Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat, o poveste aproape incredibilă, dar reală, având în centrul său una dintre cele mai enigmatice și fascinante figuri ale secolului al XVIII-lea: spionul travestit Charles d’Eon/Lia de Beaumont. Montarea, construită după scenariul semnat tot de Nae Caranfil, este o tulburătoare poveste, drapată în dramă istorică, în fond, o fină dezbatere despre identitatea de gen. Ființă ambivalentă, atât timp cât a trăit, Charles d’Eon a întreținut, cu dibăcie, misterul asupra identității sale: era bărbat sau femeie? Deși uneori, trădător, alteori, sălbatic, acest cavaler i-a fost credincios regelui Ludovic al XV-lea și a intrat în legendă drept primul dintre agenţii secreţi din istoria Franţei. Propunerea versatilului realizator dospește idei magistrale, pe care le retopește și le servește publicului garnisite grație tehnicilor mixte de teatru și film (flashforward, slow-motion, secvențialitate). Virtuozitatea actorilor se inserează perfect în intriga scenariului, care aduce în prim-plan un episod din pasionanta viață a cavalerului d’Eon: misiunea sa la Curtea Țarinei Elisabeta I, unde a acționat ca agent de influenţă în favoarea Franţei.

Papagalul mut – Afiș © TNB

De-a lungul a două acte, fluiditatea genurilor se confundă cu cea a Senei și-a Nevei. Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri, echipa coordonată de Nae Caranfil, secondat de Tamara Crețulescu și Andreea Nae, umple spațiul cu o energie debordantă, expunând metafore vivante organizate sub mulineta sa estetică, în care mixează clasicul și postmodernul într-un original mashup. Producția ce se constituie ca punct central (Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat) este o delicioasă „tartă” cu personaje care caută „să se țină” după adevărurile și realitățile istorice, în care figurația face corp comun cu personajele-cheie pline de toane și de vicii (excesele fiziologice și bahice sunt la ele acasă). Într-un cadru (Scenografia: Dragoş Buhagiar) à la Assassin’s Creed Unity, dar în care giganticele coloane, proiectate – parcă – de Carlo Bartolomeo Rastrelli, se transformă rapid într-o bijuterie a artei baroce rusești, cu multe camere/iatacuri de la Ermitaj, se profilează hâtrul actor Claudiu Bleonț.

Acesta exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile de esență machiavelică, dar și cu tușe comice și se transpune în pielea auctorială a cavalerului Douglas, conducătorul delegației franceze, un rigid om de știință, panicat acum să nu fie deconspirat(i). Realizând că o femeie ar reuși să câștige mai ușor încrederea suspicioasei Țarine, partenerul său – Charles d’Eon – a ales să fie femeie. Astfel, luând identitatea nepoatei cavalerului Douglas, el/ea va reuși să își îndeplinească misiunea, dar tulburând, în același timp, minți și inimi. Un aliat de marcă al regizorului este scenograful deoarece severitatea ruginie a înălțimilor (giganticele coloane-capsulă) stau adesea sub incidența unor semne teatrale (conspiraționismul, conflictul dintre ordine și dizidenți, supunere și liberul arbitru, pace și violență), lăsând să se întrevadă (mereu) confuziile posibile. Actorii implicați în acest proiect ambițios urmăresc liniile scenariului și găsesc nuanțele potrivite în interpretare. Iscusitul regizor a mizat pe tonalitatea umoristică a abordării evenimentelor istorice, dar fără să rateze punctele-cheie: retorica dubitativă a cavalerului Douglas (Claudiu Bleonț), cavalerul Charles d’Eon (Vlad Logigan)      și-a putut permite acrobații à la Matrix (Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu) în duelurile cu oamenii de la curtea Țarinei, într-o scenă desprinsă, parcă, din montările canadianului Robert Lepage, în care spațiul capătă valențe metafizice, inspecțiile nocturne ale Țarinei, dialogurile de alcov dintre severul om de știință și incitantul androgin și… permanentele tensiuni/pulsiuni erotice. Eclerajul aruncă bănuieli asupra unor gesturi și vorbe, ținând asistența la o prudentă distanță de molima păcatului, luminile (înseosebi Aurora Boreală) se revarsă mereu unele în altele, căutându-se pe traiectul viață-pasiune-pedeapsă. Ilustrația muzicală ține legătura directă cu cea de-a șaptea artă, fiindcă regizorul nu-și poate ascunde sensiblitatea pentru cinema-ul clasic, de aceea, desele citări, prin tablouri scenice, ilustrează reverența acestui artist pentru anii acelui „The Golden Age of Movie”. Nota de autentic, însă, se desprinde de la muzica live (Trio Mirea). Istoria, implicit montarea, capătă o nouă dimensiune, în care senzualitatea şi trădarea îşi oferă dansuri (Coregrafie: Florin Fieroiu) la „Versailles-ul rusesc”, sporindu-i originalitatea. La curtea Țarinei Elisabeta, balurile se țin lanț, costumațiile devin „ipoteze de lucru” pentru plăcerile carnale, iar „împărații de noapte” (sergent, vizitiu sau chelner) fac rondul prin luxoasele iatacuri. Tocmai de aceea, constant, Alioșa/Dragoș Dumitru traversează spațiul scenic și „punctează” preferințele extravagantei Țarine într-o rostire slavă.

Privirea directorului de scenă asupra Istoriei este – cu certitudine – satirică, dar binevoitoare. Se simte că realizatorii (întreaga echipă) și invitații lor sunt mai degrabă amuzați să redescopere o epocă revolută, de aceea au umplut întreaga producție cu mult farmec și eleganță, multiplicând jocul printre motivele desprinse din sfere precum diplomaţia, politica, spionajul şi viața din alcov, într-un surprinzător amestec. Întreaga echipă contribuie la realizarea unui spectacol rotund, coerent, capabil să incite și în planul eticului, să deplaseze accentele în zonele mai adânci. Tușele umoristice sunt făcute cu minuțiozitate, iar Mihai Calotă, Eduard Cîrlan, Magda Catone, Tomi Cristin, Marius Rizea, Alexandru Georgescu, Dragoş Stemate, Eduard Adam, Cosmin Dominte, Axel Moustache, Dragoş Dumitru, Mihai Munteniţă, Daniel Badale se-ntrec în lămurirea sensurilor prin evoluții actoricești bine șlefuite pe canavaua comicului. Grație acestor bravi „curteni”, fragmentele se înlănțuiesc și rămân fluide, decupajul și montajul sunt realizate cu măiestrie, oferind detalii și coerență unei montări bogate în idei. Nae Caranfil se joacă, în toate situațiile, presărând ambiguitate în microuniversul din Peterhof și Țarskoe Selo, dar ironizează fin și viața modernă. Lentila fină a directorului de scenă a filtrat o altfel de lumină din culisele unui palat în care intriga și omagiile fac schimb de costume, într-un decor teatral observat de după frânghii şi mucava.

Stelele acestei montari sunt tânărul Vlad Logigan și uimitoarea Raluca Petra. Plecând de la un model din viața reală, Vlad Logigan transfigurează – cu succes – modificările eroului din Istorie. Presiunile din exterior și din interior, schimbările fizice sunt redate cu profunzime de talentatul actor. Ajutat de directorul de scenă (Asistent regie: Tamara Creţulescu, Andreea Nae) și de costume (Asistent costume: Iulia Gherghescu ), androginul Logigan suportă o metamorfoză. Admirăm cu uimire acest „martiriu”, parcurgând traseul bărbatului – spionul (travestit) Charles d’Eon – către „fragila Lia de Beaumont”. Asistăm la reacțiile pe care Charles/Lia le stârnește în rândul societății și regăsim actualitatea tulbure a secolului al XXI-lea, când rolurile sunt total încurcate între sexe; deși vechi de scole, pățaniile narate pe scenă au, în conținut, numeroase elemente de modernitate. Figura aristocratică a tinerei Miruna Biléi va mai îndulci gustul dulce-acrișor al acestor povești, fiind liantul perfect pentru intrigile amoroase menite să scuture perucile pudrate. Gracila actriță aduce aerul prusac al aristocratei, în contrast cu labilul Volodea (carismaticul Cosmin Dominte în rolul bufonului tragic de la curtea Țarinei, debilul Petru al III-lea). Cu siguranță, chestiunea care-l preocupă pe cineastul-poposit-pe-scenă nu este relația bărbat-femeie, ci privirea pe care societatea o aruncă asupra lui/ei. Ca întotdeauna, realizatorului îi place să amestece și să încurce frontierele: identitățile sunt neclare, iar confuzia domnește.

Totuși, adevărata povară o poartă Raluca Petra, o veritabilă „Melisa Mc Carthy a scenei bucureștene” întrupează o dezinhibată Țarină, o adevărată „împărăteasă veselă”. Având în vedere faptul că satira este cuvântul de ordine, regizorul a mizat pe talentul artistei de la Naționalul bucureștean. Raluca Petra stăpânește dozajul, îi conferă eroinei sale chiar și-un soi de candoare (în preferințele safice) și-o ține departe de grotesc. În interpretarea plină de expresivitate și forță a șarmantei Raluca Petra, viziunea anti-conservatoare a direcției de scenă ajută personajele să nu ne fie livrate la viteză maximă pe autostrada Istoriei, ci în pași de operetă. Dincolo de codificarea alegorică, Farinelli, papagalul din colivia – mereu prezentă – în iatacul Țarinei poartă o semnificație aparte pentru că reflectă dozajul dintre realitatea recognoscibilă și fidelitatea imitării.

Deși incorigibilul Nae Caranfil deschide ușița de la colivia aurită, fără să recurgă la emoții facile, se amuză pe seama normelor și a convențiilor și provoacă neliniște în sufletul și mintea privitorului. Cineastul/director de scenă manipulează personajele ca pe niște marionete, bulversând deopotrivă și spectatorii. Ca și în cazul producțiilor cinematografice, Nae Caranfil este prudent  și nu transformă spectacolul într-un discurs istorico-moralizator, ci lasă libertatea spectatorului pentru propria sa interpretare asupra faptelor narate pe scenă într-o satiră ca o dojană.

 

Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat

Piesă în două acte de Nae Caranfil

Regie: Nae Caranfil

Ilustrație muzicală: Nae Caranfil

Asistent regie: Tamara Creţulescu, Andreea Nae

Scenografie: Dragoş Buhagiar

Asistent costume: Iulia Gherghescu

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu

Pauză: Da

Distribuția :

Cavalerul D`Eon: Vlad Logigan Douglas: Claudiu Bleonţ
Ecaterina: Miruna Biléi Ţarina Elisabeta: Raluca Petra
Worontov: Mihai Calotă Peter Ulrich: Eduard Cîrlan
Madame Dumonet: Magda Catone Wolff: Tomi Cristin
Bestujev: Marius Rizea Sir Williams: Alexandru Georgescu
Prinţul de Conti: Dragoş Stemate Căpitanul de gardă, Şambelan, Zbir 1: Eduard Adam
Volodea: Cosmin Dominte Alioşa: Dragoş Dumitru
Pictorul, Zbir 2: Axel Moustache Bogătan, Mesean, Hangiu: Daniel Badale
Maestrul de ceremonii, Violator, Călău, Zbir 3: Mihai Munteniţă Muzică live: Trio Mirea
Curtea tânără: Alexandru Dunaev
Nicolae Dumitru
Ionuţ Terteci
Alexandru Chifu
Cristina Danu
Mădălina Iagăr
Cătălina Gulan
Alexandra Cotfaş
Petru Șutu
Cristina Negucioiu

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Papagalul mut” – Să pice perucile ca să se vadă umanul!

Scris de pe decembrie 16, 2018 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web