RSS

Arhive pe etichete: Top

Top cinci recomandări cinematografice pentru luna aprilie

Loving Vincent (R: Hugh Welchman și Dorota Kobiela)

1 - Loving Vincent

În vara anului 1891, la Paris, Armand Roulin a fost însărcinat de tatăl său, poștașul Joseph Roulin, să îi lase în propriile mâini o scrisoare fratelui pictorului Vincent van Gogh. Vestea sinuciderii artistului căzuse ca un trăsnet. Deloc încântat de amiciția dintre tatăl său și pictor, Armand primește cu greu misiunea. La Paris, Theo, fratele lui Van Gogh e de negăsit. Tânărul află de la Père Tanguy, comerciantul de vopseluri care-l servise pe artist, că Theo, vizibil afectat de dispariția fratelui său mai mare, nu i-a putut supraviețui decât câteva luni. Înțelegând că l-a judecat greșit pe Vincent, Armand se întoarce la Auvers-sur-Oise, locul în care pictorul își petrecuse ultimele luni din viață, ca să poată înțelege ce l-a derminat să recurgă la acel gest disperat. Tot interesându-se, pe la cei care îl cunoscuseră, descoperă cât de surprinzătoare și de pasionantă i-a fost viața artisului. Filmul realizat de Hugh Welchman și Dorota Kobiela prezintă viaţa şi moartea controversată a lui Vincent van Gogh printr-o animaţie desprinsă din picturile lui şi populată cu personajele desenate de el. Intriga prinde viaţă datorită interviurilor realizate cu personajele apropiate de Vincent, dar şi prin reconstruirea dramatică a unor evenimente care au dus la moartea pictorului. (Premiera în România: 12.04.2018)

A Quiet Place (R: John Krasinski)

2 -A Quiet Place

Dacă pentru Alien, sloganul a fost „In space, no one can hear you scream” , pentru A Quiet Place, ar trebui să fie „Here, everyone can hear you scream.” Filmul horror regizat de John Krasinski (care apare și în distribuție) își plasează acțiunea într-o vreme în care monștrii flămânzi sunt atrași de prada de natură omenească, chiar și la cel mai fin zgomot. Dacă nu scoateți niciun sunet, ar  putea să vă evite. O familie cu doi copii duce o existență izolată, în liniște deplină, de teama că o amenințare nevăzută care atacă la cel mai mic sunet îi va nimici. Așadar, fără strănuturi sau alte izbucniri – aceasta e provocarea cu care se confruntă Emily Blunt (soția lui Krasinski, în viața reală – n.n.), care trebuie să nască într-o cadă de baie, dar… fără să producă sunete. Pelicula A Quiet Place a fost proiectată în deschiderea de la Southwest Film Festival și  răsplătită deja cu premiul pentru regie, stârnind laude din partea multor specialiști. (Premiera în România: 13.04.2018)

Aus dem Nichts (R: Fatih Akin)

3 -Aus dem Nichts

Viața Katjei se schimbă în mod radical după ce soțul și fiul său pier în urma unui atentat cu bombă. După o dureroasă perioadă de doliu și acceptare a injustiției, va sosi și timpul răzbunării. O eficientă peliculă-denunț a terorismului de tip neonazist, filmul regizat de Fatih Akin este un minuțios thriller care-i oferă actriței Diane Kruger posibilitatea de-a contura un sensibil portret femin și, în egală măsură, șansa de-a compune unul dintre cele mai solide roluri din cariera sa de până acum. (Premiera în România: 20.04.2018)

Midnight Sun (R: Scott Speer)

4 - Midnight-Sun

Katie Price (Bella Thorne) este o tânără drăguță, în vârstă de șaptesprezece ani, inteligentă și foarte talentată la chitară. Delicata fată suferă de o maladie rară, de aceea trăiește mai mult în izolare, fiindcă chiar și cea mai scurtă expunere la lumina soarelui îi poate pune în pericol viața. Dornică să învingă crunta boală, Katie profită de frumusețea unei seri și iese să cânte într-o gară. Dintr-o întâlnire cu băiatul pe care îl urmărise de mult în secret, de la fereastra dormitorului ei, Charlie Reed (Patrick Schwarzenegger), se va naște o lungă vară idilică. (Premiera în România: 20.04.2018)

Avengers: Infinity War (Anthony Russo, Joe Russo)

5 - Avengers Infinity War

De obicei, în universul Marvel, sfârșitul este doar începutul unei alte povestiri. Dar stewardul cinematografic Marvel, energicul producător Kevin Feige, continuă sa sublinieze faptul că recenta peliculă, Avengers: Infinity War, reprezintă culminarea celor zece ani de filme pe care le-au aruncat pe piață începând cu Iron Man în 2008. Asta înseamna că cineva a murit? Poate că Hawkeye (al lui Jeremy Renner), absent în mod evident din materialele promoționale ale filmului? Vom vedea. De astă-dată, cei mai puternici eroi de pe Pământ îl vizează pe Thanos. L-am întrezărit la finalul lui The Avengers, furios că Chitauri nu au reușit să înfrângă Pământul și, mai ales, să obțină Tesseractul: este Thanos, distrugătorul de lumi și cel mai înfiorător inamic al Răzbunătorilor. Acum, posesor al celor șase giuvaeruri care îl transformă într-o creatură omnipotentă și omniscientă, Thanos se întoarce pe Terra pentru a-i nimici o dată pentru totdeauna pe Iron Man, Hulk, Thor și aliații lor. Dacă va păstra esența din miniseria de benzi desenate a lui Jim Starlin, ar putea stârni interesul, dar asta înseamnă și includerea divinităților cosmice (cu nume trippy precum) Mistress Love și Syre Hate, ce par de neevitat pentru așa mega-eveniment. (Premiera în România: 27.04.2018)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci recomandări cinematografice pentru luna aprilie

Scris de pe iulie 16, 2020 în Cinema, Film

 

Etichete: , ,

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (III)

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile (vezi ce zice și Hölderlin). Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului, ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Mal de pietrres

Într-o epocă (anii ‘50) în care dorința de a-și găsi iubirea adevărată e considerată scandaloasă sau chiar semn de nebunie, într-un oraș mic din sudul Franței, Gabrielle nu găsește destul spațiu pentru a-și exprima emoțiile și sentimentele. Când omul se simte nefericit, totul în jurul lui pare fără noimă, searbăd și ieftin. Părinții tinerei, persoane înstărite, socotesc că ar fi potrivit să îi găsească, degrabă, un soț; optează pentru muncitorul José, un ins răbdător și generos, care nu refuză propunerea familiei. Deși este mereu înconjurată de afecțiunea și atenția bărbatului cu care s-a căsătorit, Gabrielle nu acceptă iubirea lui și se simte mereu constrânsă de regulile societății de după al doilea război mondial. Viața lor capătă o nouă turnură în momentul în care, după repetate avorturi spontane, femeia trebuie să urmeze un tratament pentru pietrele de la rinichi. Cu eforturile familiei, soția lui José este internată la un sanatoriu din Alpi. Aici, printre alți pacienți, îl întâlnește pe André Sauvage, un tânăr locotenent revenit de pe frontul din Indochina. În apropierea acestui bărbat, Gabrielle va cunoaște o altă latură a vieții – dragostea pasională. Formidabilul personaj (interpretat de Marion Cotillard) care mai mult tace și se adâncește în priviri va demonstra nebănuita forță a iubirii. Orbită de pasiune, Gabrielle nu poate mult timp să îl vadă clar. Prima parte a filmului ține în ceață senzualitatea bărbatului de lângă tânăra focoasă. Întâlnirile dintre cei doi soți, de la sanatoriul elevețian, par formale și reci. Atenția spectatorului este abătută de apariția militarului rănit pe frontul din Indochina fiindcă acest misterios locotenent reaprinde flacăra în privirile tinerei ce părea doar o somnambulă în propria-i viață. Expresivitatea chipului frumos al lui Marion Cotillard reduce din frenezia intrigii, astfel peripețiile din scriitură par nesemnificative în raport cu intensitatea trăirilor actriței. Senzuală și incandescentă, Marion Cotillard oferă din frumusețea ei acestei eroine purtată doar de-o singură dorință: de a iubi și de-a fi iubită. Pasiunea are leac? Nicole Garcia a trasat pe ecran un portret, ca un tablou de Van Gogh, în dorința de-a omagia femeile vibrante.

victoria

O comedie cum numai Howard Hawks sau Billy Wilder ar fi putut crea, o veritabilă bijuterie franțuzească/ „comé­die française”,  Victoriarealizată de Justine Triet se înscrie în noul val/ „nouvelle vague” de cineaști de certă valoare artistică. Încă de la prima sa proiecție, pelicula a fost aureolată de elogiile criticilor și ale celorlalți participanți de la Quinzaine des Réalisateurs (Festivalul de Film de la Cannes, 2016). În egală măsură, Victoria este o comedie dulce-amăruie despre femeia prinsă în vârtejul amețitor al crizei vârstei mijlocii: deși e încă tânără, atrăgătoare și simpatică, avocata blondă pare inconsecventă. Victoria Spick, avocat în cauze de drept penal, divorțată, aflată în plin deşert sentimental, ajunge la o nuntă unde se întâlneşte cu cel mai bun prieten, Vincent (impecabil interpretat de carismaticul Melvil Poupaud), dar şi cu Sam (Vincent Lacoste), un fost dealer de substanțe interzise, pe care ea îl salvase dintr-o încurcătură. Câteva zile mai târziu, Vincent este acuzat de tentativă de omor tocmai de iubita sa. Singurul martor  al scenei este câinele (dalmațianul) victimei. Mai mult silită decât convinsă, Victoria acceptă să-l apere pe acest macho,Vincent, în timp ce-l angajează pe Sam pe post de asistent. Fostul ei soț – un blogger bovaric și vindicativ – îi va răscoli viața privată și o va târî într-un alt proces. Acesta este doar începutul unui real „cataclism” pentru Victoria, o adevărată eroină a timpurilor moderne, care-i va oferi șansa actriței belgiene Virginie Efira să gliseze  între burlesc și comic revigorant, într-un rol pe măsura talentului său. Acest film cu aspect de agendă de lucru, în care haosul e la el acasă, lasă loc și pentru romantismul discret, deși „a iubi” în acest univers seamănă cu o întâlnire marcată pe un colț de agendă, apoi uitată printre alte „evenimente”. Situată între dezolare și speranță, între cinemaul de autor și cel popular, pelicula Victoria nu e tranșantă, ci, cu multă naturalețe, arată cum se poate re-formula problematica alegerilor/deciziilor din viață, fără încrâncenare și fără prea multă disperare.

Testament of Youth 3

Situat între Gone with the Wind și Bright Star, filmul realizat de James Kent, Testament of Youth, țese – din fuiorul grav al ororilor războiului – o duioasă poveste de iubire. La începutul narațiunii filmice, suntem purtați printre imaginile vieții tihnite de dinainte de Primul Război Mondial, apoi suntem conduși printre răniții de pe câmpurile de luptă. Încă de la afiș – o tânără cu aer fragil îmbrățișează un soldat aflat într-un vagon din lemn – putem distinge genul acestei pelicule: melodramă. Testament of Youth face portretul unei femei puternice, deși foarte tânără. Pasiunea și forța iubirii o smulg din doliul impus de pierderea unor ființe dragi. În pofida lacrimilor sugerate din debut, Testament of Youth împletește cu succes emoțiile cu rațiunea, înrămând esența: ororile războiului. Prima conflagrație mondială a constituit cadrul general pentru această ecranizare făcută după scrierile celebrei autoare Vera Brittain. Figură emblematică a dreptei, scriitoarea a însuflețit spiritul vremii cu ideile sale pacifiste. Pelicula realizată de James Kent devine un omagiu adus acestei femei. Cineastul a reaprins flacăra romanțiozității englezești cu imaginea Verei Brittain (1893-1970), tânăra aparent fragilă, dar ambițioasă și puternică. Suflul epic al poveștii de pe ecran este animat de momentele de romantism, dar și de revoltă contra unei societăți care-i oferea doar rolul de spectatoare. Testament of Youth este un film delicat care tranșează cu finețe evenimentele dramatice și faptele istorice, cu momente de pietate (scenele din corturile de campanie înțesate cu muribunzi germani), dar și cu forță de sugestie: împiedicarea repetării unei asemenea catastrofe.

  • Closer (Regia: Mike Nichols)

closer

Zdrobind inimi, filmul făcut de Mike Nichols zugrăvește povestea a două cupluri care se luptă cu propriile impulsuri distructive, scormonind sentimentele în numele iubirii. Originalitatea peliculei se regăsește și în subiectivismul temporal: regăsim ani, zile, apoi minute, discuții inflamante pe chatul de pe net, dar și expoziții foto-artistice, rupturi și legături, mereu la o înaltă tensiune. Scenariul abundă în dialoguri, adesea caustice, care hrănesc larga panoplie de simțăminte. Într-un cadru londonez, cvasi-aseptic, pendulând între burghezie și boemă, jocul de-a v-ați ascunselea cu dragostea incită și invită la plăcere. Dan (Jude Law) este un scriitor londonez care vrea să termine un roman, dar, cum nu are bani, se întreţine scriind necrologuri. Într-o zi, el o întâlneşte pe Alice (Natalie Portman), o frumoasă şi tânără americancă expatriată, cu alură punk, accidentată de un autoturism. Alice se îndrăgostește imediat de Dan şi îi oferă dragostea sa necondiționat. Iniţial, Dan este vrăjit de Alice şi îi întoarce sentimentele, dar – pe măsură ce ea îl inspiră pentru romanul său (bazat pe relaţia lor) – ceva nu mai merge: începe să se simtă uzura. Actorii sunt bine aleși: ei – britanici (Jude Law și Clive Owen), ele – vedete de la Hollywood (Julia Roberts și Natalie Portman). Julia Roberts pare puțin afectată de statutul social conferit de scenariu, câtă vreme, Natalie Portman are unele mici stridențe în efortul de-a oferi veridicitate partiturii de aventurieră. În revanșă, Jude Law este seducător în postura de abject, în vreme ce Clive Owen devorează tot (decoruri și parteneri) de la prima apariție. La acest dublu mixt transatlantic, domnii din Londra par câștigători ai meciului, dar fără un mare enjeu (miză). Closer devine un fel de oglindă a vremurilor noastre, când, mult prea de timpuriu, oamenii nu se mai înțeleg în cuplu, dar nici pe ei înșiși. Întrebarea rămâne mereu deschisă: „Cine pe cine iubește aici?”.

The Scandalous Lady W.

„Aceasta este o poveste adevărată” suntem asigurați, încă de la începutul filmului The Scandalous Lady W. – o adaptare penru ecran după cartea lui Hallie Rubenhold (Lady Worsley’s Whim). Drama de epocă a fost ecranizată de scenaristul David Eldridge și de regizorul Sheree Folkson, captivați probabil de povestea incredibilă a unei aristocrate din veacul al XVIII-lea. Cu siguranță, „s”-ul de la scandal este la fel de ațâțător precum cel de la cuvântul „sex”, care prefațează această uimitoare poveste.„I am a slave to your quim” îi va spune un admirator frumoasei actrițe Natalie Dormer, care o interpretează pe Lady Seymour Worsley în pelicula de epocă. Așadar, pofta pentru o poveste despre bufoneriile sexual extreme ale unui parlamentar conservator britanic, o jună aristocrată și un ofițeraș iubăreț este la fel de mare ca în anii 1780. Realizatorii au alimentat această dorință a publicului și i-au alimentat curiozitatea în materie de „scandaluri”/povești cu iz de răzbunare. Povestea, veche de peste 200 de ani, din Anglia regelui George III, are numeroase elemente de modernitate, în conținut, pentru o producție/„dramă cu costume”, tipică BBC. Deși căsătorită din dragoste, Lady W va descoperi, cu stupoare, că soțul ei, Sir Richard Worlsey (Shaun Evans), avea probleme în ceea ce privește relațiile intime. Misterul, din spatele paginilor îngălbenite de timp, va fi dezlegat, iar aventurile cuplurilor din înalta societate vor șifona puțin imaginea celor cu sânge albastru. Deși redată ca o dramă de epocă, The Scandalous Lady W. nu este doar o istorioară despre dragoste, adulter și trădare, ci creează un culoar între eleganța formală a cadrului și lupta pentru libertate individuală.

Brooklyn 4

Povestea cinematografică are în prim-plan o tânără irlandeză pornită pe drumul devenirii, dar cu escală în New York. Așadar, ne aflăm la începutul anilor ’50, când Eilis Lacey (Saoirse Ronan) – o tânără irlandeză, care trăiește în sud/estul Irlandei, alături de mama (Jane Brennan) și de sora ei, Rose (Fiona Glascott) – se decide să-și caute alt drum în viață. Orașul în care locuiește (Enniscorthy) poartă urmele anilor grei de după război, iar Eilis este în imposibilitatea de-a găsi un loc de muncă decent, în vreme ce sora ei ocupă un post de contabil. Singura ei speranță rămâne Lumea Nouă/America. După o călătorie plină de peripeții, ajunge în New York/ Brooklyn, oraș în care comunitatea irlandeză era foarte bine închegată. Cu ajutorul preotului Flood (Jim Broadbent), își găsește un loc de muncă la un mare magazin și locuiește într-o pensiune, alături de alte tinere aflate în căutarea unei vieți mai bune. Universul feminin din pensiunea doamnei Kehoe se aseamănă cu cel din pelicula Mona Lisa Smile. Deși nu este lipsit de unele clișee (scenele de traversare a Oceanului, triajul, renumita Coney Island, simetria început-final, precum în clasicul All About Eve din 1950), Brooklyn nu rămâne doar old-fashioned (costumele și machiajul sunt fidele epocii descrise), ci este o emoționantă poveste despre împăcarea cu sine, cu trecutul și acceptarea cu seninătate a viitorului. În acest rit de trecere, în pofida dorului copleșitor, eroina vrea să ştie cine este cu adevărat și privește stăruitor undeva… departe.

À cœur ouvert

À cœur ouvert este povestea a doi chirurgi cardiologi, Mila şi Javier, care, şi după cei zece ani de căsnicie, se iubesc ca la-nceput. Viaţa curge liniştit, ca un izvor cristalin, până la momentul în care Mila rămâne însărcinată.Pasiunea şi dependenţa de alcool sunt analizate într-o manieră specială (senzuală) de cineasta franceză, care va evoca, în egală măsură, consecinţele patimii în exces. Marion Laine încearcă, totodată, să răspundă şi unei problematici sociale contemporane, abordând scene din viaţa unui tandem medical. La vârsta când tinereţea îşi cere drepturile, iar profesia de chirurg este tot mai solicitantă, cei doi întâmpină dificultăţi în a găsi loc şi pentru un copil. În sala de operaţii, însă, ei constituie un cuplu imbatabil – „repară inimi” la patru mâini -, iar în afara spitalului duc un trai boem. Odată scăpaţi de presiunea din perioada în care operează, cei doi nu-şi refuză nicio plăcere: sex, alcool, vizite la Zoo, plimbări nocturne cu barca sau curse pe motocicletă. Armonia este perturbată de sarcina nedorită a Milei, dar şi de agravarea unei vechi probleme: alcoolismul lui Javier. Ea nu şi-a dorit niciodată un copil şi se nelinişteşte la ideea de-a fi mamă. Javier începe să bea din ce în ce mai mult. Cuplul se fragilizează şi ajunge la reale crize. Spectatorul devine martor al unei pasiuni ce se-ndreaptă către  tragedie. Metafora iubirii, dar şi vieţii şi a morţii devine o stare dubitativă pentru spectatorul aflat în faţa acestei poveşti – À cœur ouvert.

film-2

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își „teleporta” asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur). Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast  și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație. Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

  • Jackie (Regia: Pablo Larraín)

Jackie 5

Departe de a fi o biografie siropoasă, plină de glamour și artificii, Jackie dezvăluie și o mică parte din mecanismele Puterii (Jackie îi mărturisește reporterului că acea comparație cu legendarul  rege Arthur, folosită de administrația americană în campania electorală – melodia Camelot  – din musicalul interpretat de Richard Burton) desemna un ideal, dar era și marketing. Realizatorul chilian și-a imaginat și a oferit privitorilor scene în care femeia /„First Lady”care îi fusese alături și la greu, dar mai ales la rău, lui JFK, trăia spaima coșmarului de după asasinat; de aceea, parada de rochii de gală, alternând cu nenumărate serii de cocktailuri de vodcă și calmante nu surprinde pe nimeni și pare chiar firească. Așa cum și acele moment în care jurnalistul o întrerupe sau în care încearcă să îi modifice discursul (notițele verificate și corectate ulterior de fosta jurnalistă Jacqueline Bouvier Kennedy) dau o notă de firesc asupra unui altfel de moment din intimitatea fostei Prime Doamne. Clipele cruciale din istoria personală, care pentru  o perioadă, s-a confundat cu Marea Istorie, se derulează punctând – ca într-un film cu valențe psihologice – groaza și trauma femeii „Jackie”. În acest fel, Larraín contrabalansează imaginea acelei Jackie care-a simbolizat, pentru milioane de femei de pe planetă, proiecția unui ideal (soție, văduvă, mamă îndurerată încercând să-și țină departe de moarte propriii copii, așa cum a salvat numeroase aparențe, mascând infidelitatea faimosului ei soț). Camera de filmare o urmărește îndeaproape pe fragila și delicata ființă care a suportat grozăvia trecerii bruște de la mărire la decădere, fără să lase măcar o dată impresia că ar fi lipsită de putere.

Beauty and the beast 4

Cu o doză de umor fin (tinzând spre autoderiziune), filmul se derulează în buna tradiție a comediilor romantice hollywoodiene (scenariul: Stephen Chbosky și Evan Spiliotopoulos). Publicul nu are cum să nu simtă modernitatea spiritului acestei povești, iar toate generațiile de privitori vor gusta profunzimea unor personaje precum Gaston (Luke Evans din The Girl on the Train). Energia debordantă, lejeritatea comunicării transmise printr-o distribuție de cinci stele – totul garantează amuzament de bună calitate și, în același timp, lansează și unele interogații, prin acele zone mai umbrite. Dacă frumușica Emma Watson pare că își transfigurează propriul caracter (feministă, modernă, bibliofilă) personajului interpretat pe ecran, iar interpreții care se  regăsesc în spatele lui Mrs. Potts (Emma Thompson), sau Lumière (Ewan McGregor) au împrumutat vocile unor actori renumiți care transmit entuziasmul necesare eroilor din poveste. Duoul Luke Evans-Josh Gad/vocea celebrului Olaf din pelicula Frozen formează un irezistibil duet între arogantul Gaston și acolitul său fidel. Cei doi veterani ai teatrelor muzicale (West Side Story  și Les Miserables) constituie pe marele ecran un cuplu comic pe care spectatorii nu au cum să-l treacă cu vederea sau să-l uite. În egală măsură, pledoarie pentru acceptarea diferențelor, dar și odă pentru iubire (sete de cultură), Beauty and the Beast conjugă magia divertismentului cu profunzimea reflecției într-o peliculă modernă, epică, încărcată de fast vizual, dar plină de ritm și de culoare.

 

 

 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (III)

Scris de pe martie 17, 2020 în Cinema, Feminin

 

Etichete: ,

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (II)

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile. Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului, ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Primul top îl găsiți aici

1 - 45 Years

  • 45 Years (Regia: Andrew Haigh)

Că „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ne  spun mai toate finalurile de basm, dar niciodată nu știm exact ce-ar putea urma după acest episod. Despre variațiunile hibernale ale vieții de cuplu ne povestește Andrew Haigh, într-o emoționantă peliculă intitulată sugestiv: 45 Years. Kate şi Geoff, un cuplu de pensionari, fără copii, îşi petrec zilele de calm casnic. Se pregătesc de de celebrarea celor 45 de ani de la căsătorie. Dar, ca-n orice poveste cu suspans, apare ceva care e gata să răstoarne întregul eșafodaj. De data aceasta, apare o scrisoare prin care Geoff, eroul poveștii, este înștiințat, că undeva în munți, s-a găsit corpul fostei lui iubite. Așadar, toată viaţa lor trăită în comun, cei 45 de ani din titlu, este pusă acum în discuţie şi sub semnul întrebării.  Charlotte Rampling, în rolul soţiei, premiată la mari festivaluri pentru această partitură emoţionantă, realizează – aici – un joc copleşitor. 45 Years este un film discret, dar teribil în care realizatorul are inteligența de-a prezenta vârsta a treia în alt registru decât ne-am obișnuit să o percepem. Aici, amețeala își are originea în dogoarea iubirii. Cineastul a distribuit doi interpreți de excepție – Charlotte Rampling (nominalizată la Oscar) și Tom Courtenay, capabili să se racordeze la tensiunea din acel univers amenințător. Meandrele suferințelor celor doi eroi trasează și indică un rezultat remarcabil, just. Pentru o asemena tectonică a sentimetelor a fost nevoie de un realizator sensibil și curajos, iar pelicula oferită de acesta rămâne o alternativă pentru „insuportabila ușurătate a ființei”.

allied

  • Allied (Regia: Robert Zemeckis)

Ne întrebăm, uneori, noi, cinefilii, ce ingrediente i-ar fi necesare unui film pentru a face să ni-l amintim cât mai des. Răspunsurile se ivesc cu ușurință: un scenariu bine scris, actori talentați, spectacol cât cuprinde, un strop de intrigă – indubitabil amoroasă -, regie elegantă; așa putem spune: „Bingo!” Pentru (cam) toate aceste motive am putea să ne procurăm bilete la cea mai recentă producție semnată de Robert Zemeckis – Allied. Pelicula oferă o reconstituire istorică impecabilă din punct de vedere stilistic – costume elegante, planuri de țin spectatorul cu sufletul la gură (scena amoroasă din mașina surprinsă de furtuna de nisip, bombardierul german care se prăbușește într-o grădină londoneză), interpretările nuanțate (Marion/Marianne este tocmai ceea ce pretinde? – Max/Brad Pitt devine monoliticul îndrăgostit care-a cedat farmecului irezistibil al „franțuzoaicei” și face totul pentru a salva ființa iubită). În Marocul, cu imagini desprinse parcă  din „O mie și una de nopți”, apoi în Londra sufocată de bombele nemților și în Franța cu satele ocupate de Bosch, reconstituirea este mereu strălucitoare, concentrându-se îndeosebi asupra acțiunilor cuplului  Brad Pitt-Marion Cotillard, în defavoarea celorlalte personaje (secundare). Allied creează impresia unei călătorii în timp între Casablanca și Londra. Această producție de lux readuce, în atenția cinefililor, farmecul divertismentului hollywoodian haut de gamme.

COCO CHANEL & IGOR STRAVINSKY, (aka

  • Coco Chanel & Igor Stravinsky (Regia: Jan Kounen)

În Parisul anului 1913, Coco Chanel, dedicată muncii sale, îşi trăieşte pasionanta iubire cu bogătaşul Boy Capel (Anatole Taubmann). În acelaşi timp, la Teatrul Champs-Élysées, Igor Stravinsky prezintă noua sa compoziţie, Le Sacre du printemps. Coco este fascinată de lucrarea considerată – la acea vreme – drept nonconformistă. Coregrafia îndrăzneaţă (semnată de Ninjinsky) a stârnit indignarea publicului burghez aflat, în sală, la premieră. La şapte ani distanţă, încununată de succes în profesie, Coco este devastată de moartea fulgerătoare, într-un accident auto, a iubitului său. Compozitorul, refugiat în Paris, face cunoştinţă cu cea care schimbase lumea modei feminine. Întâlnirea dintre cei doi artişti capătă accente electrizante. În stilul său direct, Coco îi propune muzicianului să compună la vila ei, din Garches. Igor acceptă şi se instalează, împreună cu soţia şi cei patru copii, în spaţiul oferit de mademoiselle Chanel. Între cei doi artişti – reci şi egoişti -, se înfiripă, totuşi, o legătură încărcată de patimă. Departe de-a indigna, pelicula Coco Chanel & Igor Stavinsky proiectează o lumină nouă, mai caldă, asupra unei poveşti complicate. Eşecul idilei rămâne în umbră, mulţumită reuşitelor artistice. De altfel, se poate spune că a existat şi un al patrulea personaj în această istorie: „fantoma” lui Boy, iubitul pierdut de Coco. Universul intimidant al creatoarei de modă capată nuanţe mai tandre, datorită muzicii lui Gabriel Yared. Estetismul rece al imaginii este îndulcit de cel al coloanei sonore, devoalând fragilitatea artiştilor aflaţi în căutarea soluţiei perfecte a stilului în artă. Rămasă în antologie şi datorită butadelor sale – „Vârsta nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de vârstă” -, faimoasa creatoare uimeşte şi în Coco Chanel & Igor Stavinsky.

4- Kätilö

Temerarul regizor finlandez – Antti Jokinen (Resident, Purge) – este cel care a realizat și drama romantică Kätilö/The Midwife (2015). Bazată pe cartea autoarei Katja Kettu, pelicula aduce în prim-plan  o poveste de iubire dintre o asistentă medicală finlandeză și un ofițer SS, pe fundalul al celui de-al doilea război mondial, în perioada cunoscută drept „Lapland War”. Cineastul n-a evitat tabuurile istoriei și-a expus un film în care reamintește alianța dintre finlandezi și germani. Ca și în alte cazuri, istoria a oferit surprize, iar Finlanda a întors armele, în 1944-1945, împotriva Germaniei naziste și-a semnat un armistițiu cu sovieticii. Construită pe un conflict amplu și beneficiind de încorporarea unei estetici izbitoare, care rimează cu actualitatea, Kätilö/The Midwife transformă ecranul într-o pânză magică pe care sunt proiectate uimitoare peisaje arctice. Întreaga melodramă capătă un aspect luxos datorită efectelor vizuale (slow-motion, imagini split-focus încadrate  cu măiestrie printre imagini neclare). În paralel cu senzațiile tari, la nivel senzorial, se vor consuma și efectele dramei amoroase. Rezistența, forța și iubirea transformă Kätilö/The Midwife într-o emoționantă „plăcere vinovată”.

Keira Knightley and Mark Ruffalo in "Begin Again"

  • New York Melody/Begin Again (Regia: John Carney)

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie. Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună „the big City”. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte.

6 - Far from the Madding Crowd

  • Far from the Madding Crowd (Regia: Thomas Vinterberg)

Dacă viziunea lui Thomas Hardy  asupra societății britanice este ceva mai sumbră decât cea a lui Jane Austen, era nevoie să sufle și un vânticel mai romantic asupra romanului Far from the Madding Crowd. Cineastul Thomas Vinterberg a realizat o ecranizare (pe baza unui scenariu de David Nicholls) cu scene ce țin de naturalism, dar și de lirism, în Far from the Madding Crowd (2015). În plină epocă victoriană, o tânără – Bathsheba Everdeene – trebuie să administreze ferma moștenită de la unchiul său. Frumoasa Bathsheba, orfană de la o vârstă fragedă, încearcă să se descurce singură, fără ajutorul vreunui bărbat, fapt care displace multora, inclusiv muncitorilor care-i lucrau terenurile. Bathsheba nu vrea să se căsătorească decât cu un bărbat pe care să-l (și) iubească. Seducătoarea moșieriță este curtată, simultan, de trei bărbați: oierul Gabriel Oake, bogatul ei vecin – domnul Boldwood – și sergentul Troy. La vremea când scria acest roman, Thomas Hardy nu era decât un promițător poet din Dorset, ci deloc controversatul autor al pesimistelor și modernelor romane Jude the Obscure  și Tess of the d’Urbervilles, care au făcut ca el să ajungă o remarcabilă figură a literaturii. Soarta încăpățânatei orfeline, care-a îndrăznit să refuze un vajnic păstor doar pentru că era mândră de singura ei moștenire: educația, este prezentată, cu fior liric, în cea mai recentă ecranizare a danezului Thomas Vinterberg. Această fascinantă poveste ne face să ne gândim dacă nu cumva, subjugat de trăinicia iubirii, danezul Vinterberg nu și-a vândul sufletul Hollywood-ului. Totuși, în vremuri cinice, e bine să păstrezi valorile care-au făcut lumea să dureze: devotamentul și iubirea.

7 - Blue Jasmin

În Blue Jasmine, cinema-ul balzacian se împleteşte cu umorul coroziv al lui Woody Allen. Remarcabilă este prezenţa (pentru întâia oară) lui Cate Blanchett în acest film. Iradianta actriţă australiană întrupează o femeie de vârstă mijlocie, fisurată pe toate părţile. După ce totul se prăbuşeşte în jurul ei, inclusiv mariajul cu afaceristul bogat Hal (Alec Baldwin), eleganta Jasmine (Cate Blanchett), membră a înaltei societăţi din New York se mută cu sora ei, Ginger (Sally Hawkins), în modestul apartament al acesteia, din San Francisco, pentru a încerca să-şi facă ordine în viaţă. Rămâne cu o singură obsesie – să nu-şi altereze „imaginea”. Deşi îşi poate păstra, încă, aparenţa aristocratică, Jasmine e un dezastru emoţional, lipsindu-i capacitatea de a-şi asigura traiul. Ajunge la San Francisco într-o stare emoţională fragilă, sabotată de cocktailul de antidepresive consumat zilnic. După ani de zile, de viaţă trăită într-o minciună confortabilă, Jasmine nu-şi poate reveni din cauza multiplelor pierderi (soţ, avere, poziţie socială). Jasmine este un personaj tragic, înrădăcinat în lumea de astăzi, având aerul unei Blanche DuBois – nu ştie să-şi reprime suferinţa. După ce-a interpretat numeroase roluri de regină, Cate Blanchett este, aici, o suverană decăzută, ca într-o piesă de Shakespeare. Având avantajul interpretărilor din teatru, actriţa imprimă distincţie şi acestui personaj nevrotic din galeria lui Woody Allen. Sub aspectul interpretărilor actoriceşti, Blue Jasmine apare ca un film laborios, mai toţi actanţii îşi compun cu virtuozitate partitura: Alec Baldwin este tiranul şic, Bobby Cannavale este masculul alfa, fără mari apăsări, Michael Stuhlbarg este dentisul libidinos şi solitar. Deşi începe ca o comedie, filmul Blue Jasmine sfârşeşte ca o dramă, în acordurile melodiei Blue Moon, cu o eroină singură în plină stradă, abandonată sieşi. Pe măsură ce înaintează în vârstă, cineastul  nu-şi ameliorează perspectiva asupra umanităţii, rămâne la fel de nemilos.

8 - A Promise

  • A Promise (Regia: Patrice Leconte)

Ce poate fi mai incitant împotriva codurilor înțepenite și-a formalismului, decât o poveste de iubire? De-a lungul timpului, clasicul triunghi amoros a înflăcărat scriitori și cineaști. Patrice Leconte s-a aventurat pe terenul nisipurilor mișcătoare al adaptărilor, ecranizând  nuvela lui Stefan Zweig: Die Reise in die Vergangenheit. În Germania antebelică, Friedrich Zeitz – un tânăr fără avere – este angajat ca secretar personal al unui patron de uzină siderurgică, Karl Hoffmeister. Cum starea sănătăţii magnatului nu este foarte bună, imobilizat la pat de o problemă cardiacă, Hoffmeister îl invită pe Friederich în casa lui. Încet-încet, tânărul va avansa (are ca responsabilitate și educarea lui Otto, fiul lui Hoffmeister), dar începe să se simtă atras de Charlotte, tânăra soţie a şefului său. Ambiția lui este amenințată de propriile dorințe romantice. Reușita peliculei nu rezidă în soliditatea dramei narative (ce poate fi mai cunoscut decât triunghiul amoros?), ci în sensibilitatea cu care tratează pasiunea reținută, durata și intensitatea dorinței neconsumate. Ca în mai toate ecranizările după Zweig, se regăsesc și aici dragostea dejucată, gelozia sexuală, nostalgia, fatalismul și snobismul.

9 - The Past

  • Le passé/The Past (Regia: Asghar Farhadi)

După patru ani de la despărţire, Ahmad soseşte de la Teheran la Paris, la cererea soţiei sale franţuzoaice, pentru a începe formalităţile de divorţ. În timpul scurtei sale şederi, descoperă că între soţia lui şi fiica lor, Lucie, există o relaţie tensionată. Eforturile lui de a diminua acest conflict duc la dezvăluirea unui secret, din trecut, ascuns cu dibăcie. Filmul începe cu întâlnirea, la aeroport, dintre Marie (Bérénice Bejo) şi Ahmad (Ali Mosaffa), care venise recent în Franţa. Acţiunile administrative, legate de divorţ, trebuiau grăbite căci fosta lui soţie aştepta un copil din noua sa relaţie cu Samir (Tahar Rahim). În spatele unei vitrine, Marie îl zăreşte pe Ahmad, care se apropie. Între cei doi se-ncheagă o discuţie vie, dar „mută” pentru spectatori, din pricina unui geam. Această secvenţă metaforică prevesteşte ceea ce se va derula în Le passé – nimeni nu aude, nimeni nu ascultă pe nimeni. Pelicula se-nscrie în linia precedentelor realizate de cineastul iranian – ba nervi întinşi, ba plânsete în surdină. Pasiunea ghidează fiecare dintre personaje, în majoritate fisurate de câte-o tragedie. Fiecare dintre aceşti eroi afişează trăirile unei aparente normalităţi care nu ar putea trezi prea multe suspiciuni. Regizorul iranian relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unei relaţii amoroase sau familiale. Cineastul posedă talentul foiletonist, dar şi forţa unui tragedian. Fiind lesne de confundat cu o banală poveste de viaţă, Le passé are, totuşi, forţa şi intensitatea unei tragedii. Actorii sunt uimitori, Ali Mosaffa poate fi considerat revelaţia filmului, iar Tahar Rahim şi luminoasa Bérénice Bejo dovedesc încă o dată talentul regizorului de a-şi alege distribuţia. Jocul actoricesc al copiilor, mai ales interpreţii lui Fouad (Elyes Aguis) şi Lucie (Pauline Burlet), este demn de toată admiraţia.

10 - I Origins

  • I Origins (Regia: Mike Cahill)

Cu pelicula I Origins, cineastul Mike Cahill rămâne pe același teritoriu, al science-fictionului realist, după ce-a surprins publicul cu Another Earth (prezentat la Deauville, în 2011) și fascina prin descoperirea unei planete asemănătoare cu Terra. Complet independent, Mike Cahill își realizează filmul în multiple calități: producător, scenarist și monteur. Cineastul american își urmează șirul interogațiilor asupra originilor omului și ale misterelor vieții de după moarte, narând aventurile unui specialist în biologia moleculară. Ca și în cazul primului său lungmetraj (Another Earth), propune un SF, dar temeinic ancorat în cotidian, fără efecte speciale, doar sondând omenescul și marile mistere. Abordarea este una riscantă, dar Cahill știe să șlefuiască o perlă cinematografică, mixând religia cu știința, în imagini eterice (Mike Cahill în colaborare cu Markus Förderer). Michael Cahill nu are nevoie de trucuri/multe efecte speciale pentru a-și conduce spectatorii într-o lume paralelă, cvasi-asemănătoare cu a noastră, însă radical decalată. Nimic din imaginile proiectate pe ecran, cu un minim de mijloace tehnice, nu ar induce în eroare sau ar putea surprinde pe cineva care trăiește în lumea actuală. Într-un oraș plin de frenezie, personajele, dotate cu multă fantezie, se întâlnesc, se iubesc, apoi se pierd. Vertijul ocular din I Origins (jocul de cuvinte omofone I/Eye) se vrea un răspuns la întrebările de natură filosofică pe care, asemenea lui Mike Cahill, orice ființă umană și le-a pus măcar o dată în viață. Fără să divulge misterul pe ecran, cineastul conservă sensul miraculosului și lasă loc pentru continua mirare, nestrivind „corola de minuni a lumii”.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (II)

Scris de pe octombrie 23, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile (vezi ce zice și Hölderlin). Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului,    ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Citiți și al doilea top aici.

Cairo Time 1

Despre geometria sentimentelor şi despre vacanţele dragostei încearcă să povestească Ruba Nadda, într-o peliculă ce poate fi şi o delicată odă închinată megalopolisului Cairo. Juliette (Patricia Clarkson) este redactor de modă la o revistă glossy (Vous) şi are un mariaj fericit cu Mark (Tom McCamus), un diplomat (înalt funcționar al O.N.U.) canadian. Copiii lor sunt deja mari, alte griji nu sunt la vedere, aşa încât părinţii pot acum să-şi proiecteze o binemeritată vacanţă. Destinaţia aleasă de cei doi este ademenitoarea capitală a Egiptului. Mark nu mai poate ajunge – fiind prins într-o misiune în teritoriile palestiniene (Fâşia Gaza) -, aşa încât Juliette trebuie să călătorească singură în Middle East. Aşteptarea soţului se transformă într-o plăcută hoinăreală prin uimitorul Cairo. Spectatorul descoperă, alături de Juliette, farmecul şi pitorescul acestui oraş, graţie imaginilor realizate de  Luc Montpellier. Misterul urmelor antichităţii, luxul hotelurilor de cinci stele, parfumul cafenelelor populate cu o clientelă exclusiv masculină, discretele apariţii feminine şi raporturile stricte dintre bărbaţi şi femei, toate se lasă descoperite şi induc stări de nostalgie.

Her

  • Her (Regia: Spike Jonze)

În Her, cineastul plasează acţiunea undeva în viitor (dar nu unul prea îndepărtat, pesemne), în aglomerările urbane din Los Angeles. Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), fiind angajat la firma BeautifulHandwrittenLetters. Com., redactează scrisori pentru clienţii incapabili să (mai) aştearnă vorbe încărcate de simpatie, recunoştinţă, durere sau dragoste. Paradoxal, el însuşi suferă de aceeaşi meteahnă ca şi clienţii săi. Soţia lui, Catherine (Rooney Mara), şi-a pierdut răbdarea alături de acest bărbat capabil „să mângâie” mai mult tastatura. Actriţa Rooney Mara pare să fie urmărită de partitura fetei care-i spune adio „băiatului obsedat de computer”/Nerd, dacă avem în vedere primul ei rol de lungmetraj (The Social Network). În acest rol, ea apare mai mult în flashback-uri, fără să îl tulbure prea mult pe eroul care se întreţine cu amicii lui (Amy – creatoare de jocuri video şi Paul). Montajul curge alternând prezentul şi trecutul pe fundalul sonor pigmentat cu Karen O, Arcade Fire, The Breeders, într-o estetică magic-personală. După nenumăratele întâlniri aranjate eşuate, acest Pygmalion ultramodern găseşte, precum romanticii, că „…totuşi, este trist în lume“. Prin el, regizorul nu aduce o satiră atât de virulentă simulacrului de viaţă ce ne-ar putea aştepta, cât transcende iubirea, proiectând-o în ideal, cu mult pathos.

La La Land 3

Născuți pentru faimă, se poate spune că Emma Stone & Ryan Gosling – care și-au dat replica în Crazy, Stupid, Love, Gangster Squad și în recentul La La Land – par a fi urziți pentru succes. În larma fremătătorului Los Angeles, Mia (Emma Stone) – o actriță cu aspirații – își câștigă existența servind clienții în cafenele de rând și partcipând la audiții. În aceeași situație, dificilă, se găsește și Sebastian (Ryan Gosling), un artist de jazz, care înteține atmosfera în localuri pentru a putea să aibă un trai decent. Cei doi tineri se găsesc la o apreciabilă distanță de înfăptuirea visului vieții lor de artiști pasionați. Povestea lor va căpăta caracterul unei veritabile rapsodii, în viziunea lui Damien Chazelle (Guy and Madeline on a Park Bench, Whiplash). La La Land devine o poveste despre iubire și despre visuri într-o lume deloc roz. Los Angeles este un oraș plin de visători („wannabe artists”), iar aceștia se-nsoțesc temporar pentru a-și urma idealul. Precum finalul de la un disc din vinil, Chazelle îmbibă pelicula cu siropul dulce-amărui al unei fantezii melodioase și transformă La La Land într-un tur de forță de veritabil muzical. Chazelle a întors eșecul  pe toate fețele și a dat la iveală o formulă inedită de-a privi aspectele luminoase din viață fără pretenția de-a oferi soluții. Cu toate că La La Land sfârșește fără „happy-end”, lasă loc pentru opțiuni, în funcție de câtă încredere are fiecare în finalurile fericite, iar spectatorii, ieșiți din sala de cinema, rămân cu ochii în lacrimi, cu o melodie păstrată în minte și în inimă, cu o apreciabilă distanță între aerul (respirat) și solul pe care pășesc.

bright star

Bright Star este istoria unei iubiri pasionale, dintre poetul romantic englez John Keats (Ben Whishaw) și atrăgătoarea lui vecină, Fanny Brawne (Abbie Cornish), poveste derulată între anii 1818 și 1820. Chiar dacă nimic nu lăsa să se întrevadă că s-ar putea ivi o idilă între frivola Fanny și talentatul John. Pelicula, realizată de Jane Campion, este ea însăși o „stea luminoasă”, încărcată de sublimă frumusețe, intensitate și justețe. Titlul are legătură directă cu poemul de dragoste scris de Keats pentru Fanny pe-o culegere a scrierilor lui Shakespeare. Iubirea arzătoare dintre cei doi amorezi i-a stârnit interesul realizatoarei, care-a încercat să imortalizeze o fărâmă din pasionala istorie. După mai bine de un deceniu de la The Piano, cineasta neozeelandeză aduce în prim-plan o iubire tragică, înviorată de doi actori talentați, ce iradiază: Abbie Cornish și Ben Whishaw. Proiectat în cadrul Festivalului de la Cannes, Bright Star a făcut publicul să mai uite de grozăviile lumii contemporane, celebrând opera unui poet romantic din secolul al 19-lea. Plasticitatea imaginilor, fluiditatea regiei, calitatea excepțională a interpretării și profunzimea sentimentelor aduse-n cadru sunt argumentele pentru care acest film a fost elogiat/nominalizat. Coloana sonoră a împletit muzica originală semnată de compozitorul Mark Bradshaw și vocile actorilor Cornish și Whishaw, oferind veritabile bijuterii poetice.

The Light Between Oceans 5

Asemenea celor două fețe ale lui Ianus (zeul ușii, al sărbătorilor, al riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, al începuturilor, dar și al finalurilor), se articulează și recenta producție – The Light Between Oceansecranizare a romanului omonim, semnat de M. L. Stedman. Realizatorul filmelor Blue Valentine (2010) și The Place Beyond The Pines (2013), Derek Cianfrance, s-a lăsat sedus de pasionanta poveste în care dragostea și datoria se vor duela și-a oferit publicului o peliculă situată la granița dintre psihodramă și melodramă. The Light Between Oceans este o melodramă bine-unsă, care beneficiază de participarea unui duo actoricesc de o mare finețe: Alicia Vikander – Michael Fassbender (un cuplu de îndrăgostiți și în viața reală, idila înfiripată chiar pe platourile de filmare ale acestei producții). Derek Cianfrance a subliniat elementele de forță, care dau o altitudine amețitoare și, astfel, a suscitat emoția la cote maxime. Povestea (ușor abracadabrantă), amestecată cu „formol” și-o estetică pastel-marin (multitudine de valuri, plaje, stânci, pescăruși), ce se aseamănă cu tablourile bunicii, va produce multe lacrimi privitorilor. Realizatorul este un artizan care nu dorește să stârnească valuri inutile și lasă, la suprafață, doar grația dureroasă a marilor povești melodramatice.

Age of Adaline.dng

Regizorul Lee Toland Krieger, cel care a stârnit intreresul celor de la Hollywood cu filmele lui anterioare – The Vicious Kind şi Celeste and Jesse Forever – a găsit în povestea scrisă de J. Mills Goodloe și de Salvador Paskowitz câteva dintre obsesiile lumii actuale: tinerețea perpetuă și vanitatea. Ideea de-a vorbi despre frumusețea procesului de îmbătrânire este una sensibilă și vine în contra-replică pentru ceea ce lumea actuală ne-a oferit, prin toate canalele media. Filmul prezintă povestea unei tinere, Adaline Bowman (Blake Lively), care – după un accident de mașină și un fulger ciudat, ce generează o uriașă forță electromagnetică – își pierde capacitatea de a îmbătrâni. Narațiunea filmică este însoțită de unele explicații „științifice”, care informează spectatorul că acest fenomen straniu nu va fi descoperit până în 2035. Născută în ziua de Anul Nou, în San Francisco (în 1908), Adaline va rămâne, miraculos, la vârsta de 29 de ani, timp de aproape opt decenii. Eroina va duce o existenţă retrasă, din teama de a nu deveni un „studiu de caz pentru experimentele de laborator” și-i va ocoli,din răsputeri, pe cei care i-ar putea da secretul în vileag. Imaginile semnate de David Lanzenberg sunt impresionante, iar muzica (Rob Simonsen) și costumele (Angus Strathie) induc o stare de bine. „La cincizeci de ani, fiecare are chipul pe care îl merită”, zicea George Orwell. Lui Adaline Bowman i-a luat mult timp până să-nțeleagă acest lucru, după cum fiecăruia dintre noi îi este destul de greu, dar atunci când rosturile sunt pătrunse, totul pare mai ușor.

Me Before You 7

Ce poți să spui despre un bărbat tânăr, frumos, inteligent, bine educat, destul de bogat, dar… paralizat? Instantaneu, ne amintim de vorbele lui Oliver Barrett IV, eroul din Love Story: „Ce poţi spune despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă şi sclipitoare? Că îi iubea pe Mozart şi pe Bach, pe Beatles şi pe mine?” Apăsătoarea întrebare o va adresa, de data aceasta, Emilia / Louisa Clark, eroina din Me Before You, o adaptare după romanul omonim al lui Jojo Moyes. Garnisită cu toate ingredientele pentru un succes comercial sigur (scenariul după un best-seller, imaginea, costumele, muzica, distribuția de excepție), această melodramă (asumată) narează povestea unei iubiri imposibile și despre adevărul trist din spatele aparențelor. Iată, așadar, o nouă (clasică) poveste de dragoste, care ne demonstrează, încă o dată, că iubirea e mereu spectaculoasă, imprevizibilă şi în stare oricând să doboare orice bariere. Me Before You este o convingătoare demonstrație că, uneori, poţi lupta şi cu ceea ce e „scris în stele”, chiar şi cu preţul unor lacrimi.

A Good Year 8

A Good Year are toate ingredientele unei pelicule Hallmark ori în genul celor pe care le regăsim și în Four Weddings and a Funeral, Love Actually, Nothing Hill, și nu în cele din urmă în Under the Tuscan Sun. Max Skinner (Russell Crowe) este un bancher londonez, specialist în investiţii, cu o reputație de afacerist de succes. Singura lui rudă – unchiul Henry (Albert Finney)  – îi lasă moștenire un domeniu viticol și o casă cam veche din Hexagon. Bătrânul trăise aproape 30 de ani în Provence, departe de tumultoasa lume a bussiness-ului. Max pleacă să-și ia în stăpânire „moșia” din Franța. Aici, îi regăseşte pe Francis Duflot (Didier Bourdon) şi pe soţia sa, Ludivine (Isabelle Candelier), cei care se ocupaseră dintotdeauna de producţia vinicolă a domeniului unchiului Henry. Max nu e încă decis să se mute în Sudul Franţei, iar un amic al său, agent imobiliar, îl sfătuieşte să vândă domeniul care, după părerea sa, făcea o avere. Aparent previzibil, scenariul oferă, totuși, unele surprize. Povestea unui workaholic londonez care cedează în fața unei fermecătoare franțuzoaice și acceptă să trăiască într-o Franță rurală și idilică nu este surprinzătoare, având în vedere suita de comedii romantice pe această temă, dar modul în care apare în A Good Year ne invită să reconsiderăm prioritățile din viață.

The Girl in the Book 9

Un celebru scriitor, Honoré de Balzac, mărturisea – prin vocea personajelor sale, că „a simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.” Un punct de vedere asemănător pare să ne împărtășească, în filmul The Girl in the Book, și creatoarea Marya Cohn. The Girl in the Book o aduce în prim-plan pe tânăra Alice Harvey (Emily Vancamp), o scriitoare care încearcă să depăşească blocajul de creaţie. Alice se trezeşte prinsă în capcana unei slujbe de editor junior, care-i solicită – la un moment dat – să se îngrijească personal de relansarea unui bestseller (cartea avea la bază întâmplări din viaţa ei). Astfel, se va re-deschide o fereastră către amintiri  dureroase. Glisând mereu între trecut şi prezent,  tânăra femeie trebuie să găsească puterea de a înfrunta evenimentele tulburătoare pe care le păstrase ascunse în toţi aceşti ani, ca mai apoi să ia decizii pentru a spulbera definitiv demonii trecutului. Ajutată de cea mai bună prietenă, Sadie (Ali Ahn), juna editor își reface puterea pentru a crea și de a redobândi încrederea de sine. Optimistă, cineasta oferă spectatorilor varianta finalului fericit, eliberând-o pe Alice de povara trecutului. The Girl in the Book – o pledoarie pentru deschidere (în general) și pentru resorturile morale aplicate în relațiile (de orice natură) dintre femeie și bărbat – rămâne un film emoţionant. Este, cu certitudine, o comedie cu îndemnuri pentru iubirea de carte, o peliculă ornată cu puțin roz, care nu te poate lăsa rece.

The Fault in Our Stars 10

La doar şaisprezece ani, Hazel Grace (Shailene Woodley) este o adolescentă, desprinsă parcă din Săpânţa unui Maramureş arhaic, care îşi analizează cu sânge rece propriul deznodământ. Ea se luptă cu suferinţa, cu moartea perfidă ce stă mereu la pândă. „Oamenii vor pieri”, zice tânăra, „şi nimeni nu îşi va aminti de Cleopatra, Aristotel sau Mozart” – vorbe usturător de dureroase adresate lui Augustus / Gus (Ansel Elgort), o altă victimă a cancerului. Frumosul adolescent, ex-star de baschet, şi-a pierdut un picior într-o remisie a neîndurătoarei boli şi e unul dintre bolnavii care iau parte la acele reuniuni care-i ajută să supravieţuiască, încercând să sfideze maladia. Cu optimism şi spirit uşor caustic – specifice adolescenţei -, cei doi tineri se vor „duela” pe tema spiritualităţii şi a destinului. Hazel şi Augustus vor găsi împreună punctul pe care îl căutau în univers – dragostea. Amândoi descoperă cât de bine este să fii iubit, ca cineva să te vadă aşa cum eşti cu adevărat şi să fii considerat frumos. Este şansa lor să înflorească, în ciuda tuturor sumbrelor pronosticuri. Imaginile sunt permanent susţinute de o coloană sonoră (OneRepublic, Charli XCX, Ed Sheeran, STRFKR, M83, Lykke Li) ce te face să crezi că, uneori, ecranizările pot fi mai bune decât romanul de la bază. Pe ecran, se derulează cadre cu tot arsenalul unor adolescenţi (tipic americani): haine din piele, sneakerşi, jocuri video, trofee sportive, dormitoare perfecte, dar, mai ales cu SMS-uri afişate în animaţii colorate. Toate vin să contrabalanseze teama şi durerea aflate în surdină. Dacă acum mai bine de patruzeci de ani, spectatorii storceau batistele, suferind alături de Oliver (Ryan O’Neil), la clasicul Love Story (1970), astăzi, se zâmbeşte amar, printre lacrimi, în faţa lui Hazel (Shailene Woodley) care aşteaptă netulburată „întâlnirea dintre stele”. Pelicula semnată de Josh Boone are o armă imbatabilă în faţa chinului – o actriţă tânără şi lipsită de orice artificiu.

Articol pubicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice

Scris de pe februarie 12, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Zece comedii romantice despre… nuntă

Mădălina Dumitrache

Vremea mohorâtă și friguroasă parcă ne țintuiește de canapea, îndemnându-ne să privim spre ecrane. Iată un motiv perfect pentru a alege una dintre comediile din lista noastră și situația se va putea schimba. Nunta a fost una dintre temele favorite ale comediilor romantice, încă de la începuturile acestui gen. De cele mai multe ori, povestea se-nvârte în jurul pregătirilor, petrecerea în sine (cu binecunoscutele petreceri de adio de la burlăcie/celibat), rivalități mai vechi actualizate și multe gaguri. Există scene largi cu probele de rochii/costum, sala de ceremonii/biserică, jurămintele,orațiile prietenilor apropiați, florile și muzica. Evident, nu lipsesc rudele (printre care și venerabile cupluri de vârsta a treia) și amicii – și ai Ei, dar și ai Lui -, nici prinderea buchetului miresei.

În cele mai multe dintre cazuri, există și un potențial sabotor al ceremoniei, de obicei din zona ex-BF sau ex-GF. Momentelor de tensiune le vor succeda cele de împăcare și de relaxare, când toată lumea e contaminată de „magia mariajului”, iar eroina/eroul își vede visul împlinit.

1)  The Philadelphia Story (R: George Cukor)

Stilul sofisticat al comediilor romantice a atins apogeul în acest clasic fără vârstă. Astfel, după un rapid divorț de C.K. Dexter, furtunoasa Tracy Lord – fiica cea mare a unei vechi și bogate familii din Philadelphia -, își găsește un nou  soț în persoana lui George Kittredge, un ambițios manager. Mariajul lor devine un eveniment monden vânat de presa de scandal, în care activează și cuplul Liz Imbrie (fotograf) – Mike Connor (scriitor și reporter). În ziua nunții, jurnaliștii reușesc să pătrundă (grație unui șantaj) în casa familiei Lord. Deranjată de prezența celor doi intruși, Tracy încearcă să ascundă anumite amănunte legate de familie și să le saboteze munca ziariștilor. Abia în seara de dinaintea nunții, eroina va conștientiza vina și eșecul din primul mariaj; farmecul jurnalistului o tulbură și mai mult. Vârtejul evenimentelor, amestcat cu gelozie, culpabilitate, dar și fior amoros va duce la anularea legăturii cu George. Tracy va continua, totuși, ceremonia alături de fostul ei soț, Dexter. Comedie clasică, cu Katharine Hepburn, Jimmy Stewart și Cary Grant în rolurile principale, filmul dovedește încă o dată că vulnerabilitatea, comicul și suspansul pot face casă bună. Mai luminoasă decât oricând, Hepburn se depășește pe sine într-un rol care îi cere un suflu  comic impecabil, precum și o vulnerabilitate autentică. Scenele cu Stewart, în gradină, în noaptea dinaintea nunții, surprind esența atracției furtunoase dintre cei doi eroi.

MBDPHST EC034

2) Father of the Bride (R: Vincente Minnelli)

O acidă satiră legată de momentele de tensiune ivite în sânul familiei unui avocat se conturează în filmul Father of the Bride. Savuroasa comedie a cunoscut remake-uri și este un punct de referință în lista comediilor de gen. Tatăl miresei simte confuzie și neliniște odată cu „pierderea prețioasei sale fiice”, dar și cu „dezastrul” financiar (mari cheltuieli, discuții și tratative cu firmele de catering și alți furnizori, stricăciunile, inevitabile, făcute de unii dintre invitați) de după eveniment. După ce întreaga tevatură se sfârșește, când lucrurile par să se fi așezat, tatăl miresei aduce în prim-plan o concluzie memorabilă: „My son’s my son until he gets him a wife, but my daughter’s my daughter all of her life.” (Fiul meu îmi este fiu până în ziua în care-și ia o soție, dar fiica mea este fiică-mea toată viața.)

father-of-the-bride-elizabeth-taylor-spencer-tracy-1950  2

3) Seven Brides for Seven Brothers (R: Stanley Donen)

Cu siguranță, un musical din anii ’50, plin de voioșie și mult antren, poate încălzi orice suflet amorțit. Magica cifră șapte sugerează nevoia de basm și relaxează, fiindcă armonia dintre poveste, muzică și dans/coregrafie este un vehicul ușor către lucrurile care dau greutate în viață. Ieșirea din starea de semi-sălbăticie, grație feminității și gingășiei, este un prim pas către valorile reale: iubirea sinceră, puterea de sacrificiu, diminuarea egoismului și traiul tihnit. Răpirea Sabinelor duce, în final, la respectarea „datelor”/ritmului naturii: cucerirea și îmblânzirea de ambele părți, fiecare dintre ei regăsind complementaritatea sugerată și în minunatele cântecele din coloana muzicală.

SevenBrides 2

4) My Best Friend’s Wedding (R: P.G. Hogan)

Lucrurile par complicate pentru o femeie de carieră (din anii ’90) atunci când este invitată să participe la nunta celui mai bun prieten al ei (ex-BF), nimeni și nimic nu o poate lecui. „Frumușica” Julia Roberts îi va ține piept rivalei sale: nimeni alta decât blondina Cameron Diaz (o altă actriță specializată în acest gen de pelicule). Așadar, fata emancipată și muncitoare din epoca (Bill) Clinton se confruntă cu fiica lipsită de griji a unui miliardar. Australianul Hogan recompune schema comediilor romantice, presărând tot felul de piedici și situații tensionante, dar lăsând loc pentru happy-end. În această peliculă, scenele memorabile sunt numeroase și savuroase, totuși, simpatica melodie I Say A Little Prayer intonată la restaurant, de întreaga adunare, rămâne un punct forte. Rupert Everett rămâne – după acest film – incontestabilul amic îndrăgit și dorit de orice femeie.

My-Best-Friend-Wedding 4

5) My Big Fat Greek Wedding (R: Joel Zwick)

Simpatica peliculă indie, semnată de Joel Zwick este, de fapt, o adaptare a unei piese de teatru din zona off-off-Broadway. Toula Portokalos (Nia Vardalos), o grecoaică de treizeci de ani, nu poate scăpa de moștenirea/tradiția neamului său. Astfel, fata care muncea la restaurantul părinților ei (Dancing Zorba) se plânge că: „Nice Greek girls are supposed to do three things in life: marry Greek boys, make Greek babies and feed everyone until the day we die. / Grecoaicele simpatice trebuie să îndeplinească trei sarcini în viață: să se mărite cu greci, să nască copii greci și să hrănească pe toată lumea până când se prăpădesc.” Pe fondul acestei crize existențiale, îl întâlnește pe chipeșul Ivy Leaguer (John Corbett). De-ndată ce se-namorează, „rățușca cea urâtă”/Toula intră într-un proces de transformare. În pofida tuturor, grecoaica din Chicago își urmează visul, depășind barierele identității etnice. Deși aflată pe ultima sută de metri/last-chance pentru romanță, strănepoata lui Homer îl va aduce, totuși, pe chipeșul yankeu în fața altarului.

my big-fat-greek - wedding 6

6) The Wedding Crashers (R: David Dobkin)

O idee năstrușnică pune în practică David Dobkin prezentându-i pe mediatorii de divorţ John Beckwith (Owen Wilson) şi Jeremy Grey (Vince Vaughn).Cei doi sunt parteneri de afaceri şi prieteni de-o viaţă, care împărtășesc un hobby rarisim… spargerea nunţilor. Nunta este pentru unii cel mai important moment al vieţii (când două persoane îşi întemeiază o familie), dar pentru doi afemeiaţi e doar un prilej de distracţie şi de a profita de vulnerabilitatea domnişoarelor romantice pentru a le cunoaşte cât mai îndeaproape. Indiferent de etnia nuntaşilor – evrei, italieni, irlandezi, chinezi, indieni – carismatica echipă găsește întotdeauna poveşti  savuroase pentru oaspeţii curioşi şi cei doi amici devin, în mod inevitabil, punctul central al fiecărei recepţii. Merg la nunți doar pentru a întâlni şi „agăţa” femei stârnite chiar de simplul gând la căsătorie. La unul dintre evenimente, John şi Jeremy pun ochii pe domnişoarele de onoare Claire (Rachel McAdams) şi Gloria (Isla Fisher) Cleary. Recepţia fiind în plină desfăşurare, Jeremy îşi pune în practică planul de a o seduce pe Gloria, dar flirtul lui John cu Claire este împiedicat, în mod neaşteptat, de către încrezutul ei prieten Sack, din Ivy League (Bradley Cooper). Inevitabilul se produce la un moment dat: unul dintre ei se îndrăgosteşte de „victima” sa. Îndrăgostindu-se de Claire, John îl convinge pe Jeremy să încalce regulile de spargere a nunţilor şi să accepte o invitaţie la o petrecere de weekend, la reşedinţa familiei Cleary. Aflaţi pe proprietatea somptuoasă de pe malul apei, John şi Jeremy dau peste multe ghinioane în preajma membrilor isterici disfuncţionali ai familiei Cleary, dar învaţă câteva lecţii despre dragoste şi relații.

the wedding-crashers-6

7) Mamma Mia! (R: Phyllida Lloyd)

Spumoasa comedie muzicală, care se bazează pe hiturile formației Abba (Waterloo, Money Money Money, Super Trouper, Does Your Mother Know, Fernando) reunește, în fața talentatei Meryl Streep, un trio masculin formidabil: Pierce Brosnan, Stellan Skarsgard și Colin Firth. Deși trecuți binișor de cincizeci de ani, eroii acestui musical re-descoperă nostalgia și frumusețea primelor întâlniri de amor. Încă de la primele cadre, în care apare o insulă grecească (Kalokairi) iluminată de lună, ne putem da seama de esența acestei pelicule efervescente, cu fason muzical. Sophie (Amanda Seyfried), fiica Donnei (Meryl Streep), urmează să se căsătorescă și crede că acesta ar fi momentul propice (și) pentru a-și găsi tatăl. Flancată de două amice, Rosie (Julie Walters) și Tanya (Christine Baranski), mama junei devine o explozie vie, într-un cadru simbolic pentru iubiri tumultoase. Decorurile însorite, muzica nepieritoare a celebrei formații suedeze fac din Mamma mia! un cocktail de voie bună, sentimentalism și nonconformism. Cadrul mediteranean, distribuția de cinci stele transformă comedia sentimetală, pe ritmuri disco, într-un imn închinat vitalității.

Mamma mia! 7

8) The Vow (R: Michael Sucsy)

Paige şi Leo sunt doi tineri frumoşi, boemi care duc o minunată viaţă de cuplu în Chicago. Totul este idilic, cei doi artişti trăiesc idealul de viaţă boem-burghez, având cariere promiţătoare. El conduce propria companie de înregistrări. Ea a abandonat studiile de drept, urmează cursuri la Chicago Art Institut şi este sculptoriţă. Datele par a fi desprinse din poveştile de dragoste Harlequin. Viaţa celor doi hipsteri curge normal până când un accident de maşină le schimbă destinele. Nefericitul eveniment, petrecut într-un Chicago înzăpezit, curmă fericirea tinerilor. El se recuperează destul de repede, pe când Paige se cufundă într-o comă temporară. Revenirea ei din această stare aduce, însă, o altă problemă: amnezia temporară. Aflat pe marginea patului ei de spital, Leo este luat drept medic de tânăra amnezică. Paige a uitat „toată fericirea” ca în cântecul lui Mort Shuman. La trezirea din comă, Paige este uimită să afle că preşedintele ţării este senatorul Obama. Tânăra nu-şi mai aminteşte ultimii cinci ani din viaţa ei, o perioadă plină de schimbări semnificative. Ea se crede logodită cu Jeremy (Scott Speedman), omul de afaceri încă îndrăgostit de ea şi i se pare dificil să îl accepte pe Leo, cu stilul său de viaţă boem. Revenirea ei la tutela parentală, în perioada amneziei, a făcut să reapară Paige – burgheza pasionată de drept, care credea că dragostea nu poate ţine de foame. Paige se trezeşte, practic, cu un an înainte de a-l cunoaşte pe Leo, înainte de a deveni un spirit liber, boem, artist. Dincolo de baza solidă, The Vow examinează condiţiile obiective pentru a defini dragostea, ca într-un laborator ştiinţific. De asemenea, filmul lui Sucsy atacă şi problematica liberului arbitru, atingând coarda sensibilă a publicului feminin. Bazându-se exclusiv pe distribuţie, filmul poate părea un potpuriu de Nu-mă-uita, cu flashback-uri siropoase, cu multe clişee. Tânăra Rachel McAdams se simte în largul ei cu acest gen de partitură, iar actorul Channing Tatum este adorabil în amorul său disperat. Deşi este un actor decorativ (ex-model-stripper) acumulează capital de simpatie din partea spectatoarelor dornice să vadă şi altceva decât Russell Brand, Seth Rogen sau Adam Sandler. În film, nu există glumiţe pigmentate cu aluzii la sex à la Jennifer Aniston sau Cameron Diaz, doar unele accente de dramă old-fashioned. Pelicula The Vow poate fi un antidot pentru cinismul care ne copleşeşte în comediile americane actuale, încercând astfel să întărească ideea că dragostea nu a dispărut definitiv.

The Vow 8

8) The Proposal (R: Anne Fletcher)

O „veterenă” a comediilor romantice ale anilor ’90, inepuizabila Sandra Bullock, o va evoca pe predecesoarea sa, inegalabila Katherine Hepburn, în comedia The Proposal. Filmul este un fel de avertisment pentru „carieristele” atletice, cocoțate pe tocuri de unsprezece centimetri, în taioare de la Prada, fiindcă tic-tac-ul biologic și presiunile sociale le pot provoca bătăi de cap. Urmând schema hollywoodiană a comediilor despre mariajele „în alb”, The Proposal va beneficia, totuși, de rozul necesar. Bezeaua ivită din qui-pro-quo-ul de la baza scenariului este distribuită din belșug, pe parcursul unui week-end romantic, în Alaska. Logodnicul de ocazie se dovedește a fi nu numai un subaltern docil, dar și un șarmant cu potențial comic. Anne Fletcher mixează codurile comediei romantice și-i confruntă pe Sandra Bullock și Ryan Reynolds cu o avalanșă de situații-limită. Echipată în pijamale, luptându-se cu un caniș rebel, dar și cu hoarda de rubenedii a viitorului soț, urmașa lui Katherine Hepburn renunță la tonul autoritar și se lasă îngenuncheată de amor, ajutată de hâtra bunicuță a lui Andrew.

The Proposal 9

10)  Bridesmaids (R: Paul Feig)

În anii ‘90, Julia Roberts şi Cameron Diaz stricau un tort de nuntă în comedia My Best Friends Wedding, un reper al comediilor matrimoniale, bazate (adesea) pe qui-pro-quo. În 2011, spiritul rebel al lui Wiing şi al partenerelor sale de platou respinge cu brutalitate acest tip de decor din filmele cu nunţi (cu mult roz, frişcă şi sirop), transformând o scenă aparent amuzantă într-o crâncenă răzbunare. Pe canavaua poveştii, se brodează intrigi tipic feminine, printre replici şi situaţii care, uneori, muşcă şi chiar rănesc. Realizat de un bărbat, Bridesmaids, nu străluceşte în ceea ce priveşte regia, pelicula se bazează pe distribuţia feminină formidabilă şi pe replicile deocheate (persoanele mai slabe de înger ar trebui să evite unele scene), dar şi pe o notă specială, un soi de sensibilitate care o salvează de caricatural. Un veritabil cocktail exploziv, filmul bifează farsa americană reformată. Producătorul Apatow i-a încredinţat cârma lui Paul Feig (mai puţin celebru, dar care a creat un serial-cult Freaks and Geeks) şi a adus în faţa publicului o peliculă scrisă şi realizată de femei, film ce tratează teme precum tensiunea dintre prietene, mariaj, relaţiile dintre adolescente, angajamentele sau deziluziile. Rivalitatea feminină nu este doar un pretext pentru amuzamentul publicului, la fel cum povestea lui Annie (Kristen Wiig) oferă filmului nuanţe ce nu pot fi detectate în comediile de gen. Annie intră în competiţie cu Helen (Rose Byrne), bogata, sofisticata şi supercompetenta organizatoare de evenimente, prietenă a lui Lilian (Maya Rudolph). Helen aterizează ca un meteorit în „stratul de flori” al relaţiei dintre Annie şi Lilian, încercând să-i saboteze eforturile lui Annie în organizarea nunţii celei mai bune prietene. Succesiunea de catastrofe-ilare (cea mai corozivă este toxiinfecţia alimentară declanşată tocmai într-un butic chic) prin care trec eroinele este o analiză a universului feminin, care se dovedeşte a fi mai „competitiv” decât Jocurile Olimpice. Trebuie urmărită cu atenţie Kristen Wiig cum atrage atenţia unui poliţist sau cum transformă o călătorie cu prietenele într-un delir etilic-agresiv. La fel, Melisa Mc Carthy (seriile TV Gilmore Girls şi Mike & Molly) este aici „urâţica dezinhibată”, dovedind că Zack Galifianakis din Very Bad Trip este doar „un diletant” în comparaţie cu ea.

BRIDESMAIDS

Cu femeile nu e ușor de glumit!

Articol pubicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zece comedii romantice despre… nuntă

Scris de pe noiembrie 10, 2018 în Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , ,

Top cinci filme despre adolescență (II)

Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și normelor unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante perioade din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada ultimilor ani pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada etern-explorabilă.

I Won’t Come Back/Ya ne vernus (R: Ilmar Raag, 2014)

1 I-wont-come-back

Când ai crescut în lipsuri și cu multe greutăți, viața liberă ți se pare cel mai frumos dar. Cam asta ne sugerează la început I Won’t Come Back, în regia lui Ilmar Raag. Filmul se deschide puternic: în prima scenă (festivitatea de încheiere a studiilor liceale), o întâlnim pe sfioasa și introvertita Anya Morozova (Polina Pushkaruk).Tânăra a crescut într-un orfelinat, iar acum primește felicitările și onorurile dascălilor de la clasa ei. Strădania ei la învățătură a fost răsplătită cu medalia de aur, iar drumul pare deschis către succes. Timida fată respinge avansurile unui june insolent (poartă același nume de familie, dar nu sunt rude) care o curtase asiduu. Raag împinge în fața camerei nu numai două actrițe prea fragede, dar și peisaje virgine din fostele republici sovietice. Din mașină, din tren sau din mers, imaginile infuzează întreaga poveste și imprimă o notă de melancolie și duioșie, care să rimeze cu sentimentalismul dulceag. Pe măsură ce acțiunea avansează, determinarea fetelor crește, iar relația dintre ele se sudează. Nota de tragism, ivită către final, invită la moderație și reflecție. Pierderea Kristinei devine absurdă, așa cum pare să fie – uneori – însăși viața. Permanenta căutare pentru acceptare și dragoste devine scopul lungii sale călătorii. Ultima haltă, orașul bunicii Kristinei, din Kazahstan rezolvă lupta înverșunată a eroinei pe drumul către sine și către o lume mai bună. Regizorul a orchestrat întâlnirea din final, iar aerul de poveste tipic rusească este perturbat doar de apariția acelui ou Kinder, marcă a lumii moderne, cosmopolite, care-a invadat și cel mai îndepărtat locușor din „mama Rusie”. Este lăudabil efortul regizorului de-a fi dirijat munca destul de dificilă (una dintre actrițe are chiar treisprezece ani) și că a îndreptat atenția publicului, saturat de imagini-șablon cu adolescenți rebeli, către o categorie de eroine din zona „marginalilor”. Finalul peliculei explică hotărârea expusă încă din titlu. I Won’t Come Back devine alternativa pentru o cinematografia obișnuită să ofere doar imagini frumoase.

Mommy (R: Xavier Dolan, 2014)

2 - Mommy

Preocupat de teme precum familie, dragoste, dar și diferențe, cineastul Xavier Dolan a realizat patru filme flamboiante care-i conferă statutul de personalitate puternică, creatoare. Povestea din Mommy este – în fapt – cea a unei văduve de 46 de ani (încă atrăgătoare, afișând ținute sexy) şomeră, mama unui adolescent (în vârstă de 15 ani) care suferă de sindromul ADHD. Sărmana văduvă își crește – cu mult efort – singură fiul, adolescentul profund tulburat. Acesta începe să-şi schimbe comportamentul violent când o vecină misterioasă pătrunde în viaţa şi casa lor. Kyla/Suzanne Clément – o femeie mutată recent pe strada lor – se oferă să dea o mână de ajutor sperând că ar putea readuce echilibrul în vieţile tuturor. Mommy devine portretul unei „Mutter-Courage”, Diane Després /Anne Dorval, mama celibatară care trebuie să-l îngrijească pe impulsivul Steve, fiul de cincisprezece ani, hiperactiv și violent, care refuza să fie internat într-o instituție medicală. Între Diane și Steve există o „dragoste cu năbădăi”, cu urcușuri și numeroase – mult prea dese – căderi. Mommy este o melodramă pop care se propagă ca o undă luminoasă într-o lume bulversată, în care relațiile dintre părinți și copii tind să devină alarmant de periculoase și unde trebuie să știi bine cum să-ţi pregăteşti urmașul pentru o societate, tot mai grăbită, aproape disfuncţională. Creșterea și educare unui copil rămâne un proces complicat, în care părinții au o mare răspundere.

Louder Than Bombs (R: Joachim Trier, 2015 )

3- Louder Than Bombs

Lungmetrajul cu o narațiune fragmentată prezintă o cronologie ondulatorie care-l face să pară sofisticat. Inițial, cineastul își intitulase filmul Back Home, dar atentatele din 13 noiembrie de la Paris l-au determinat să îl schimbe în Louder than Bombs. Casa părintească, situată într-o zonă verde dintr-o suburbie a New York-ului nu mai reprezintă, de la moartea mamei celor doi băieți, decât un câmp cu ruine. Gene Reed (Gabriel Byrne) – profesor la liceul din zonă – încearcă cu disperare să reconstruiască relaţia cu cei doi băieţi ai săi: Jonah (Jesse Eisenberg) şi Conard (Devin Druid), dar amintirile diferite pe care fiecare le are despre Isabelle nu fac altceva decât să deterioreze această relaţie și-așa destul de dificilă. Așadar, sub acelaşi acoperiş Gene, Jonah şi Conard se vor confrunta, pe rând, cu semnificația cuvintelor „soţie” şi „mamă” a femeii pe care  o iubesc şi pe care realizează că nu au cunoscut-o niciodată cu adevărat. Cum va reuși mezinul, ultimul inocent, să reacționeze la divulgarea inevitabilă a secretului din spatele accidentului în urma căruia mama sa a murit? Deja tulburat de această pierdere, adolescentul refuză orice „punte” între el și ceilalți membri. Joachim Trier oferă un portret de familie devenită incomodă pentru că fiecare membru pierde din vedere locul pe care îl deținuse în fața celorlați. Tatăl – apăsat de regrete și mistuit de neliniște – este surprins într-o legătură cvasi-clandestină cu o colegă, profesoară de literatură la liceul în care preda. Mezinul pare subjugat de un imaginar macabru (stimulat și de jocurile virtuale) și refuză să primească sprijinul oferit din afară (mai ales de la amanta tatălui). Timp de 1h 49 min, Joachim Trier își menține publicul captiv într-un vârtej de imagini delicate (cadrul de deschidere arată mâna unui tată care prinde mâna unui nou-născut), discrete sau vijelioase, ca într-un veritabil caleidoscop și sculptează portrete expuse într-un orizont dramatic. La final, regăsim locul fiecărei piese din acest puzzle emoționant.

The Beguiled (R: Sofia Coppola, 2017)

4 - The Beguiled

După ce o bună perioadă de vreme, Sofia Coppola a fost considerată o „fată super-talentată”,  iată că, la 46 de ani, a devenit o figură iconică a cinemaului american independent. Acest nou statut a fost reconfirmat și odată cu decernarea premiului pentru „Cea mai bună regie” (Festivalul de Film de la Cannes, 2017) pentru cel de-al șaptelea lungmetraj al său – The Beguiled. Pentru acest nou thriller pasionant, cineasta a beneficiat de aportul unei distribuții care le reunește pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning, dar și pe fermecătorul Colin Farrell. Cadrul general prezintă viața dintr-un pension populat doar cu tinere fete, din statul Virginia, în 1864. Izolate de restul lumii, din cauza războiului, tinerele sudiste, coordonate de Miss Martha Farnsworth, găsesc în apropierea căminului un militar rănit. Cineasta și-a reunit artistele ca într-o minicolonie de vacanță și a conturat, astfel, un cadru aproape translucid străpuns de un subiect tabu (refulările de natură sexuală). În plin război de secesiune în America, în acel institut condus de o femeie glacială (Nicole Kidman) își găsește adăpost un soldatul rănit. Bărbatul (Colin Farrell) devine obiectul dorințelor unui grup de tinere. Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează. Sofia Coppola prezintă niște eroine care îndură multe și devin solidare, fără să frizeze feminismul. Personajele de pe ecran sunt niște femei private de plăcere, dar puternice. The Beguiled îmbină, cu abilitate, frumusețea cu zonele sumbre (ale pulsiunilor intime) asortând dulceața și cruzimea într-o stranie armonie din care se degajă atât parfumul dorinței, cât și izul morții; eleganța e dublată de suflul coroziv. Încă o dată, Sofia Coppola își confirmă măiestria de portretistă (pentru grupuri de femei) prin acest veritabil studiu al moravurilor în care chipuri angelice (ale impecabilelor actrițe de pe ecran) seduc și prind în capcană privitorul.

Lady Bird (R: Greta Gerwig, 2017)

5- Lady Bird

Pentru un prim film realizat în calitate de regizor, Lady Bird, Greta Gerwig a înregistrat un succes – această producție, destinată inițial sălilor de cinema de artă (art theatres), a fost recompensată deja cu două Globuri de Aur (categoria „Cel mai bun film” și „Cea mai bună actriță” – Soairse Ronan). Interesul acestei cineaste, din zona cinemaului independent, pentru subiecte și teme de inspirație alleniană (To Rome with Love, Damsels in DistressMistress America și Frances Ha) nu reprezintă o noutate. De această dată, subiectul vizează evoluția unei adolescente care se zbate să nu repete destinul mamei sale: Christine „Lady Bird” McPherson (Saoirse Ronan) vrea să își schimbe în mod radical stilul de viață. Face numai ceea ce îi convine, e genul de adolescentă care intră în dispute verbale cu mama sa, atunci când aceasta e la volan, nu e defel serioasă, își vopsește părul în culori roșiatice, se împopoțonează cu zeci de brățări, caută un look cu tentă gothică și se autoproclamă „Lady Bird”. Meritul cineastei rezidă în faptul că a configurat o atmosferă încărcată de farmec din acel amestec de visuri de popularitate și mărire și micile compromisuri personale și de-a selecta o distribuție alcătuită din actori impecabili.

Mădălina DumitracheÎntortocheatele traiectorii spre alții, dar și către sine – refăcute de talentata Saoirse Ronan – transformă această peliculă dintr-un banal teen movie într-un sensibil și emoționant film de atmosferă. Tensiunile familiale, dificultatea de comunicare și ecloziunea finală (tipică într-un „coming of age story”) își multiplică unghiurile în povestea din Lady Bird. Confruntată de timpuriu cu roluri „de trecere” (Hanna, Atonement), actrița de douăzeci și trei de aniSaoirse Ronan – găsește în rolul din Lady Bird încununarea calităților sale, ilustrând energia adolescentei – ba comice, ba îndârjite -, dar întotdeauna sensibilă. Lady Bird rămâne un subtil portret al nostalgiilor.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre adolescență (II)

Scris de pe august 27, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: , ,

Top cinci filme despre adolescență (I)

Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și specificul unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante etape din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada douămiistă pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada „etern-explorabilă”/adolescența.

Hanna (R: Joe Wright, 2011)

Hanna 1

Pelicula, Hanna (2011), este o variaţiune a basmelor de esenţă germanică, dar care urcă pe versantul spionajului. Realizatorul filmelor Atonement (2007) şi Pride & Prejudice (2005),  Joe Wright, a părăsit lumea dantelelor şi a dramelor istorice pentru a nara povestea Hannei. Sensibilitatea şi fineţea scenică din peliculele amintite sunt abandonate pentru abordarea unui proiect de acţiune. Hanna este povestea unei fetiţe instruite în secret, de la o vârstă fragedă, să o răzbune pe mama ei, anihilată de o organizaţie ultra-secretă, foarte puternică. Personajul central este o adolescentă antrenată de tatăl ei, fost agent special (Eric Bana), să devină maşină de ucis în vederea răzbunării. Mama ei fusese ucisă de un agent CIA, iar rolul acestei carieriste roşcate i-a revenit lui Cate Blanchett. Crescută în tundra finlandeză, Hanna deprinde tehnici sofisticate pentru a deveni un criminal de elită. Astfel, asistăm la traiectoria sinuoasă a micuţei globetrotter, care pleacă de la Cercul Polar într-un parcurs cu accente de thriller. Joe Wright lasă o dâră de snobism în demonstraţia acestui rit de trecere deghizat în film de acţiune contemporan. Saoirse Ronan, cu aerul de Sylvie Testud, şterge memoria dureroasă din prestaţia anterioară (Atonement), se reinventează şi devine o războinică, comparabilă cu Uma Thurman din Kill Bill. Tânăra actriţă, blondă cu ochi albaştri, fragilă, este suficient de matură pentru a aduce această eroină neconvenţională, plină de energie, în faţa spectatorilor. Revelaţia acestui film o reprezintă tânăra Saoirse Ronan, în partitura fetiţei-lup. Hanna descoperă că viaţa ei ar putea fi alta abia atunci când intră în contact cu o familie franceză. Regăsim, aici, universul lumii occidentale şi cultura adolescenţilor (modă şi sex). În felul acesta, ea află că a fost crescută precum criminal într-un lagăr CIA. Hanna se luptă să-şi recapete libertatea şi o viaţă normală. În acest rit de trecere, Hanna vrea să ştie cine este cu adevărat. Iar la finalul traiectoriei, o găsim într-un parc de distracţii dezafectat (un parc al Fraţilor Grimm) înfruntând-o pe Marissa Wiegler, ivită dintr-o gură de lup.

Lore (R: Cate Shortland, 2012)

Lore 2

Cineasta Cate Shortland caută să identifice ideologia care se ascunde în spatele inocenţei unor copii, prin povestea unei adolescente din Germania anului 1945. Filmul, răsplătit la festivalul de la Lucarno cu premiul publicului, este o adaptare a volumului Camera obscură de Rachel Seiffert. În calitate de regizor-scenarist, australianca a găsit de cuviinţă ca această poveste să se desfăşoare într-un cadru bucolic, prin pădurile bavareze. Pelicula Lore pare, mai degrabă, o demonstraţie – un film cu teză -, decât un portret sensibil. Regizoarea a încercat să prezinte punctul de vedere al unei adolescente, fiică a unui fost ofiţer SS (Hans-Jochen Wagner). Într-adevăr, pare destul de dificil să te implici în fuga acestor pui de nazişti, ai căror părinţi au fost responsabili de moartea a milioane de evrei. Dacă micuţii au crescut într-o ideologie antisemită, ei nu-şi dau seama de ceea ce li se întâmplă. Lore pare să înţeleagă, abia la finalul peliculei, că şi-a petrecut copilăria într-o mare minciună. Traseul ei este, de fapt, o călătorie iniţiatică. Adolescenta parcurge drumul către lume şi către adevăr. Povestea „prinţesei ariane” se încheie într-un registru metaforizant, copila iese definitiv din inocenţă strivind, în camera sa din casa bunicii, colecţia de ciute miniaturale (purtate cu grijă în timpul călătoriei ei). Pledoaria regizoarei pentru toleranţă se îmbină cu portretizarea unei vârste dificile. Lore este o odă, căptuşită cu un simbolism uşor, dedicată vârstei dificile, de tranziţie. La finalul peliculei, adolescenta Lore, ca şi Germania înfrântă, rămâne în faţa unui nou traseu, către libertate.

The Bling Ring (R: Sofia Coppola, 2013)

The Bling Ring 3

Cu acest film s-a deschis secţiunea Un certain regard de la Cannes, 2013. Jurnalista de investigaţie Nancy Jo Sales a spus povestea unei bande de adolescenţi delincvenţi californieni, care a devalizat casele unor celebrităţi hollywoodiene. Cineasta narează aventurile acestor strănepoţi ai lui Bonnie şi Clyde, încă de la debutul acţiunii, până la proces. După era sex, drugs & rock’n roll, i-a venit rândul şi celei hype, tattoo & electro. Iar Sofia Coppola surprinde atmosfera timpurilor actuale. În lumea narcisistă, obsedată de faimă a oraşului Los Angeles, un grup de adolescenţi trăieşte o palpitantă şi tulburătoare aventură, jefuind vedetele de la Hollywood. Printre celebrităţile „lucrate” au fost Paris Hilton, Orlando Bloom, Megan Fox, Rachel Bilson, Audrina Patridge şi Lindsay Lohan. Abia sosit la un liceu din Los Angeles, Marc (Israel Broussard) face cunoştinţă cu Rebecca şi cu amicele ei. Adolescenţii, toropiţi de inactivitate, sunt fascinaţi de lumea glamour de la Holywood. Ei descoperă, pe reţeaua de socializare Facebook, că unul dintre starurile favorite pleacă în vacanţă. Utilizând Google Earth, analizează online locuinţele vedetelor, iar mai apoi, cu îndrăzneală şi noroc, fură din casele lor bunuri în valoare de trei milioane de dolari. După ce s-au „jucat” devastând casele starurilor, micuţii au aterizat la puşcărie. Fetele din The Bling Ring transformă plictiseala în artă. De fapt, ele sunt nişte biete hoaţe, dar unele cu „circumstanţe atenuante”. Membrii bandei nu par a fi încercat sentimentul că ar fi infractori. Poate şi pentru faptul că frecventau aceleaşi cluburi ca şi Paris Hilton. Vocabularul acestora se limitează la „Oh, my God!”, sintagmă pe care o enunţă la fiecare cinci minute. „I love Chanel!” este expresia liderului, Rebecca (Katie Chang), o fashion-istă ce-şi pierde vremea cutreierând cartierele de lux, în maşini decapotabile. Sofia Coppola ne expune portretele unor tineri crescuţi sub influenţa tabloidelor şi-a reality-show-urilor. Cineasta a optat pentru o regie realistă, aproape de documentar, lansând către spectatori întrebări despre „societatea spectacolului”. Realizatoarea filmează, cu o eleganţă sobră, această generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Ritmul este constant, aproape monoton: înlănţuieşte secvenţe cu furturi, accidente rutiere, cluburi de noapte şi jafuri. Cinematografia Sofiei Coppola are o dialectică aparte: candoare şi vulgaritate. De la primele ei pelicule, cineasta a pus în antiteză o mitologie a adolescenţei şi deziluzia adusă de maturizare.

The Spectacular Now (R: James Ponsoldt, 2013)

4 -The Spectacular Now

The Spectacular Now (adaptare după romanul omonim al lui Tim Tharp), cel de-al treilea lungmetraj al lui James Ponsoldt, este laureat cu un merituos premiu al Juriului la Festivalul de Film Independent Sundance. Distincţia primită se datorează interpretării actoriceşti a celor doi tineri protagonişti: Shailene Woodley şi Miles Teller, care stârnesc „dragostea la prima vedere” a spectatorilor. Sutter (Miles Teller) este un tânăr şarmant, popular şi inteligent. Lumea se prăbuşeşte pentru el odată cu îndepărtarea de blonda Cassidy (Brie Larson), iubita lui, o fată la fel de populară ca şi el. Chipul care afişa veselia ascundea suferinţa născută din problemele familiale (părinţi despărţiţi) şi din faptul că băiatul îşi găsea mângâierea, câteodată, în aburii alcoolului. Aşa se face că într-o seară, udată cu băutură, se trezeşte pe gazon, în curtea unei colege de liceu, Aimee Finicky. Dulcea şi discreta Aimee (Shailene Woodley) este o fată drăguţă, care citeşte reviste Manga, nu se machiază, nu a băut alcool niciodată, nu are încă un iubit, dar şi-a pierdut tatăl şi este dominată de mama sa. Bine susţinut de jocul actoricesc, plin de naturaleţe, The Spectacular Now ilustrează modul în care trecerea de la o adolescenţă – purtătoare a unor suferinţe – către viaţa de student se poate face, uneori, (şi) cu uşurinţă. Spectatorul tânăr îşi va aminti, cu siguranţă, de acel Sutter îngândurat, căutând alinare în alcool, incapabil să se apere de ceea ce moştenise, dar apt să sesizeze mâna ce i se întinde. Această reflecţie, de o mare profunzime (aduce în discuţie şi alte probleme, precum autoritatea parentală, abuzul de alcool) şi de-o reţinută melancolie, se bucură de atenţia spectatorilor, atât a celor tineri, cât şi a celor maturi. The Spectacular Now nu este o mostră de înţelepciune prefabricată, iar finalul, un moment nerezolvat, de un optimism reţinut, pare să indice spectatorului un sens nou – „Trăieşte clipa, apoi dă-i drumul!”.

White Bird in a Blizzard (R: Gregg Araki, 2014)

5 - White Bird in a Blizzard

Ce te faci când  ești o tânără de șaptesprezece ani și descoperi, într-o zi, că mama ta a dispărut subit? Kat Connors, eroina din filmul White Bird in a Blizzard, pare a nu fi deloc afectată de acest eveniment. Constrânsă de înfricoșătoare și dese coșmaruri să consulte un psiholog, Kat redescoperă fapte din trecutul ei, manifestări ce-o vor conduce către propria identitate. Înconjurată de amici, de tatăl său și de iubiții ei, fata va închide ușa adolescenței și va păși pragul spre maturitate. Povestea seduce spectatorii, grație celor două eroine cuceritoare, dar, mai ales, actrițelor care le dau viață pe ecran. Shailene Woodley, starleta hollywoodiană, aflată în plină ascensiune la vremea acestei producții (2014), adesea comparată cu Jannifer Lawrence, este fermecătoare în scenele de suspans, dar și în cele în care împărtășește plăceri cu un detectiv matur (are aproape dublul vârstei fetei), tânăra glisează între îndrăzneală și fragilitate; Gregg Araki este cel care stabilește dozajul. Seducătoarea liceană, apoi studentă, va suporta într-un mod bizar absența mamei „devoratoare”: își  exhibă sexualitatea, dar încearcă să dezlege misterul dispariției. Araki detaliază cu finețe relația mamă-fiică, relevă mimetismul și rivalitatea, posesia maternală și revolta adolescentină, momentele de complicitate sau de război deschis, totul pe fundalul unui climat sufocant. Permanenta dualitate, explorată prin succesivele flashbackuri, face ca dispariția mamei să devină motivul introspecțiilor și-i conferă legitimitate narativă vocii din off. Mama întrupează amenințarea ambivalentă, legătura dintre suprafața lucioasă și profunzimile șifonate, între efortul de a se conforma normelor sociale și disprețul de sine, semănând izbitor cu celebra Bree Van de Kamp din seria t.v. Desperate Housewives. Această imuabilă nevroză îi permite cineastului să traseze evoluția adolescentei către vârsta matură. Între cele două personaje, se interpun, pe rând, tatăl șters – incapabil să mențină iubirea -, dar și iubitul lui Kat, al cărui șarm pare să o subjuge și pe Eve Connor. Un tată retras, o mamă omniprezentă și micile insatisfacții cotidiene nu par să se încadreze deloc în rama a ceea ce înseamnă „familie model”, așa cum se pretindea. Normele impuse de societate nu corespund mereu cu dorințele individuale. White Bird in a Blizzard este o reușită în registrul său și aduce încă o dată în discuție tema dominantă de la Festivalul de film american din Deauville: familia. Punctul de vedete propus de Gregg Araki atestă tonul ediției, în care America, plină de îndoieli și pierzând din valori, pare lipsită de repere.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre adolescență (I)

Scris de pe august 26, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Top cinci filme despre copilărie (II)

Mădălina DumitracheExistă o legătură naturală între copilărie și cea de-a șaptea artă, un fel de tunel secret, precum e cel din Alice în Țara Minunilor. Să vezi și să revezi micile personaje de pe ecran e ca și cum ai traversa istoria într-un mod mai plăcut. Încă de la debutul secolului al XX-lea, copilul a căpătat un loc special în societate, iar cinemaul a consemnat această importantă stare de fapt. Pe marele ecran, personajele copilăriei au modul lor personal de-a povesti istoria lumii. Când în prim-plan se află creșterea și educarea unui copil, familia e mai bine observată. Bineînțeles, copilăria nu trebuie să fie neapărat transformată, de cinema, într-o formă de divertisment facil, ci să ajute la transmiterea valorilor autentice cu rol inițiatic. Dramele sociale sau chiar comediile dramatice ilustrează adevăratele confruntări cu viața și potențează rolul formativ. Copilăria e privită, de cele mai multe ori, ca întruparea inocenței, o „vârstă de aur” pe care adulții o caută pentru că trece mult prea repede. Vă propunem o serie de filme, recent realizate, cu subiecte din epoci diferite, care vor stârni dorința de evadare din viitorul incert. Aceasta rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: „Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”  Dacă fiecare adult ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

1 - Like Father, Like Son

Oare relaţia tată-fiu trebuie să se bazeze pe „moştenirea genetică” (ADN-ul) sau pe acele momente de tandră complicitate şi dragoste petrecute împreună? Cineastul Hirokazu Koreeda este cunoscut pentru cel puţin trei calităţi: abilitatea de-a dirija, într-o manieră convingătoare, copiii, acuitatea realistă (vizibilă chiar şi în acele încercări fantastic-alegorice, precum After Life sau Air Doll) şi dorinţa de-a strecura pastila realistă sub aparenţe jucăuşe (în special, prin muzică). În pelicula Like Father, Like Son (2013), există jocul actoricesc al copiilor, dar este doar pretextul confruntărilor unor adulţi. Koreeda analizează celula familială, pornind de la două cazuri diferite. Mai întâi, prezintă, destul de voalat, rutina conjugală din familia arhitectului Nonomiya, semnalând diferenţele dintre cei doi soţi prin prisma educaţiei. Zâmbetul binevoitor ce maschează cruzimea bine disimulată este marca celor de tipul ambiţiosului arhitect Ryota (Masaharu Fukuyama). Fericirea promovată ca valoare socială este afişată peste tot de familiile bogate precum cea a soţilor Nonomiya. Koreeda nu oferă o definiţie simplistă a paternităţii, ci menţine un echilibru între observarea cotloanelor mai întunecate ale comportamentului social uman şi devoalarea sensibiliăţii sufletului omenesc (muzica – Variations Goldberg interpretate de Glenn Gould – şi imaginile sunt delicate, aproape sentimentale). Koreeda evocă, într-o manieră elegiacă, dar şi distanţată în egală măsură, întrebările esenţiale cu care se confruntă lumea contemporană

  • IT (Regia: Andres Muschietti)

2 - IT

O producție New Line Cinema, filmul horror IT are la bază romanul omonim al lui Stephen King, care a înfricoșat mai multe generații de cititori. Într-un mic oraș din Maine, Derry, sunt semnalate mai multe dispariții ale unor copii. În același timp, o bandă de adolescenți trebuie să înfrunte un clovn malefic – Pennywise – și chiar încearcă să îl ucidă. Vor avea de-a face cu marea teroare. Când copiii din oraşul Derry încep să dispară, un grup de micuţi sunt forţaţi să-şi înfrunte cele mai mari frici odată cu întâlnirea sinistrului clovn Pennywise, a cărui istorie de crime şi violenţă este veche de câteva secole. Undeva, într-o localitate uitată de lume, din Statele Unite, într-o zi ploioasă, doi copii se joacă. Cel mai mare/ Bill Denbrough construiește o barcă din hârtie pentru frățiorul său. Micuțul, echipat cu o pelerină galbenă, se apropie de canalul spre care plutea bărcuța. Copilul încearcă să împiedice alunecarea bărcuței în gura de canal, dar, încercând să o salveze, dă nas în nas cu o creatură malefică: clovnul Pennywise (interpretarea lui Bill Skarsgård alimentează coșmarurile spectatorilor). Urmarea e previzibilă. Această superproducție hollywoodiană amestecă plăcerile unor inocenți cu angoasele și melancolia specifice trecerii de la copilărie către adolescență. Poate în acest fel se explică imensul succes de public (123 milioane de dolari în doar trei zile) al unui film precum IT – face palpabil răul universal, printre izbucnirile de râs și strigătele provocate de teroare. În acest carnaval de coșmar «kingian», prinde contur solidaritatea dintre copii, dar și un adevărat bazar cosmogonic ce se va alinia cu celelalte din seria adaptărilor deja celebre (CarrieShining și Stand by Me). Victime ale unor adânci traume familiale și ale violenței din lumea adultă, copiii din această ultimă adaptare aduc mai multă sensibilitate unei Americi pavilionare.

3 - Les Malheurs de Sophie

În 2016, Christophe Honoré propune o adaptare liberă și oferă publicului o comedie muzicală (compozitorul colaborator Alex Beaupain), plină de animație: Les malheurs de Sophie/Sophie’s Misfortunes. Are cinci ani, părul numai bucle, ochi mari negri și o imaginație efervescentă: micuța Sophie, din noua adaptare făcută după LesMalheurs de Sophie, este interpretată de Caroline Grant, o fetiță care ne fascinează de la început până la final. Există în privirea acestei copile o imensă melancolie, dar și o neostoită pofta de joacă, rezultând un amestec incitant ce surprinde esența unei opera tulburătoare. Acțiunea se desfășoară în 1858, în plină eră napoleoniană, într-un castel din Normandia. Sophie trăiește alături de mama sa (încântătoarea Golshifteh Farahani) și de vărul ei, Paul (Tristan Farge). Contrar modului în care Madame de Fleurville și-a modelat fetele, Sophie nu se poate abține de la năzdrăvănii, îndeobște împreună cu verișorul pe care îl cam „tiraniza”. Nici păpușa primită cadou de la tatăl ei (mai mult absent) nu are o soartă mai blândă, așa cum nici veverița sau ariciul nu scapă „netaxați”. Când părinţii săi decid să se mute în America, Sophie exaltă de bucurie, abia aşteaptă momentul. Vor urma călătoria în America și o serie de drame succesive: Sophie se întoarce  în Franța, orfană, sub supravegherea abominabilei Madame Fichini (Muriel Robin). Mama sa şi-a pierdut viaţa într-un naufragiu, iar tatăl ei şi-a refăcut rapid viaţa. Totuși, Sophie va putea conta pe ajutorul celor două prietene ale sale, două fete inteligente şi cuminţi, precum și pe cel al mamei acestora/ Madame de Fleurville, pentru a scăpa din ghearele acestei femei oribile. Camera de filmare parcă zboară și surprinde imagini dintr-un univers roz à la Contesa de Ségur (Bibliothèque rose illustrée), dar și bulversante, în cazul năzbâtiilor făcute de micuța Sophie. Toate acestea însumate fac din LesMalheurs de Sophie o mică serbare, în care spectatorii sunt invitați să intre în horă alături de actorii de pe ecran. Orizontul pedagogic propus de Christophe Honoré este încapsulat sub forma unui amestec ce conține film de epocă, film pentru copii, comedie muzicală, dar și desene animate și se adresează tuturor vârstelor amatoare de fantezie dezlănțuită.

4 - Polina, danser sa vie

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan). Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată  de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism, ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive; picioare pline de răni sângerânde și… pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic. Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

  • The BFG (Regia: Steven Spielberg)

5 - BFG

Dintotdeauna, creaturile gigantice au fascinat spectatorii, îndeosebi pe cei mai mici dintre ei, așadar, King Kong, Shrek, Godzilla, X-Men au făcut deliciul picilor din fotolii. În recenta producție, The BFG, neobositul Steven Spielberg adaptează poveștile născocite de Roald Dahl în 1982. Cu ochii măriți de spaimă, cu gura întredeschisă și țintuiți în scaune, cam așa ar arăta imaginea obișnuită a unui copil care vizionează filme cu făpturi de dimensiuni uriașe. Aceste făpturi intrigă pentru că nu se regăsesc în realitate și tocmai giganții stimulează curiozitatea fragezilor spectatori. Copilul vede în uriaș un personaj foarte puternic și invincibil; mai târziu, va afla dacă forța acestuia este folosită în scopuri nobile sau nu. Uriașii din poveștile de pe ecran sau din cărți îi vor ajuta mereu pe copii să înțeleagă ce îi așteaptă în viața socială și, astfel, să crească. Mai târziu, adultul va ști să aleagă dintre creaturile colosale care este bună și care dintre acestea sunt periculoase. Filmul – realizat în studiourile Disney – este regizat de Steven Spielberg, care revine la tema copiilor aflați în situaţii dificile, genul de subiect la care a apelat încă de la începutul carierei. Cineastul american utilizează, aici, forța talentului său și livrează o producție de calitate, la care toată echipa își aduce contribuția: muzica semnată de John Williams, imaginea filmată de Janusz Kaminski, montajul realizat de Michael Kahn și participarea actorilor Mark Rylance, Ruby Barnhill, Penelope Wilton, Jemaine Clement, Rebecca Hall, Rafe Spall. Viteza amețitoare cu care se schimbă cadrele (casa lui MUP, lumea onirică) – toate grandioase, mai mult sau mai puțin luminoase – are efectul unui uppercut. Totuși, ideea centrală – „inima filmului” – o reprezintă povestea emoționantă: prietenia stranie dintre gentilul uriaș și fetița cu ochelari, care ne amintește de Elliot (băiețelul sensibil din E.T.). Plurivalența imaginilor (un orfelinat, oameni în stare de ebrietate sau turbulenți, uriași canibali) ilustrează cruzimea care subzistă în orice orizont. Ca de obicei, la Spielberg, moartea se ascunde în spatele unei coline. Deși nu este o capodoperă a creațiilor sale artistice, TheBFG devine un coș cu jucării, în care strălucesc și câteva minunății.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre copilărie (II)

Scris de pe mai 24, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , ,

Top cinci filme despre copilărie

Mădălina DumitracheExistă o legătură naturală între copilărie și cea de-a șaptea artă, un fel de tunel secret, precum e cel din Alice în Țara Minunilor. Să vezi și să revezi micile personaje de pe ecran e ca și cum ai traversa istoria într-un mod mai plăcut. Încă de la debutul secolului al XX-lea, copilul a căpătat un loc special în societate, iar cinemaul a consemnat această importantă stare de fapt. Pe marele ecran, personajele copilăriei au modul lor personal de-a povesti istoria lumii. Când în prim-plan se află creșterea și educarea unui copil, familia e mai bine observată. Bineînțeles, copilăria nu trebuie să fie neapărat transformată, de cinema, într-o formă de divertisment facil, ci să ajute la transmiterea valorilor autentice cu rol inițiatic. Dramele sociale sau chiar comediile dramatice ilustrează adevăratele confruntări cu viața și potențează rolul formativ. Copilăria e privită, de cele mai multe ori, ca întruparea inocenței, o „vârstă de aur” pe care adulții o caută pentru că trece mult prea repede.

Vă propunem o serie de filme, recent realizate, cu subiecte din epoci diferite, care vor stârni dorința de evadare din viitorul incert. Aceasta rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: „Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”  Dacă fiecare adult ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

  • Wadja (Regia: Haifaa Al-Mansour)

1- Wadjda

Dacă ar fi să ne luăm după ortografia titlului, Wadjda,  am crede că avem de-a face cu un film polonez. Totuşi, nu este aşa, ci avem în faţă primul lungmetraj al unei cineaste din Arabia Saudită şi, totodată, întâiul film turnat în această ţară. Deja încununată cu numeroase premii, povestea micuţei rebele saudite, ce-şi dorea o bicicletă, a cucerit inimile spectatorilor europeni. Oda pentru libertate, realizată de cineasta Haifaa Al-Mansour, degajă un extraordinar suflu de eliberare pentru femeile din lumea arabă. Pretextul de-a realiza portretul fetei, în prag de adolescenţă, ne introduce într-o lume ferită bine de ochiul vestic. Filmul se achită de rolul de ghid încărcat fiind  de informaţii topografice, sociologice pentru spectatorul vestic, care n-a pătruns niciodată în această lume. Primul film saudit emană energia micuţei Waad Mohammed, irezistibilă, fermecătoare, descurcăreaţă şi plină de ambiţie. Bineînţeles, se poate face asocierea fetişcanei cu personajul lui Chaplin din  The Kid, dar, mai ales cu neorealismul italian din filmele lui Vittorio de Sica (Bicycle Thieves). Primul lungmetraj saudit a fost realizat de o femeie (şcolită în Australia), care povesteşte despre o fetiţă, într-un stat în care nu există săli de cinema (legea coranică interzice reproducerea figurii umane în situaţii de divertisment aşa cum este considerată, adesea, cea de-a şaptea artă). În paralel cu pregătirea fetei pentru concurs, spectatorul descoperă viaţa mamei (Reem Abdullah), care se pregăteşte să accepte cel de-al doilea mariaj al soţului ei. În plan secund, se desfăşoară şi o campanie electorală locală. Sunt, apoi, acele scene care surprind viaţa de zi cu zi a micilor vânzători şi a funcţionarilor din capitala saudită. Pretutindeni, se simte unda de ironie subtilă a realizatoarei Al-Mansour, care aduce în prim-plan poligamia şi fundamentalismul, fără a le denunţa. Filmând într-o ţară în care se amestecă cutumele arhaice cu normalitatea modernităţii (televiziune, consumerism de mall), cineasta transmite un mesaj de optimism, amplificat şi de coloana sonoră semnată de Max Richter. Chiar dacă banii câştigaţi de la concurs vor merge către scopuri nobile (copiii din Palestina), Wadjda va trăi, alături de frumoasa ei mamă, bucuria de-a primi bicicleta visată şi va pedala după o camionetă ca… după un vis. Gestul mamei este unul simbolic, este nevoia de optimism rezervat deocamdată doar privitorilor, dar nu şi fetelor sau fetiţelor care nu au o altă perspectivă decât de a-şi petrece restul existenţei într-un regat care produce aproape zece milioane de barili de petrol pe zi şi un film într-un secol. Wadjda rămâne un film sensibil, încărcat de semnificaţii, ce deschide o primă fereastră către o lume închistată. Pelicula rămâne o duioasă pledoarie pentru toleranţă, libertate şi demnitate umană.

2 - Le voyage de Fanny

Când Marea Istorie bulversează mica istorie, pare dificil de a realiza un spectacol de tip familial în care emoția să capete pregnanță. Cineasta Lola Doillon nu ezită să se lanseze într-un proiect ambițios, într-o aventură umană, prin care să mențină vie amintirea lui Shoah. Demnă continuatoare a îndeletnicirii tatălui, ilustrul cineast Jacques Doillon, care-a reconstituit atmosfera din Franța aflată sub ocupație nazistă, în Un sac de billes (1975), Lola Doillon se inspiră dintr-o poveste adevărată și redă copilăria, pe fundalul grozăviilor războiului, în pelicula Le Voyage de Fanny. Această călătorie, bine calată pe modelul divertismentului familial, eludează unele asperități și se înscrie în buna tradiție a cinemaului francez popular, cultivând optimismul și lumina. Voiajul copiilor reprezintă acea călătorie inițiatică ce transformă niște țânci naivi în copii cu maturitate cvasi-adultă. Filmul necesită atenție, iar tinerii spectatori vor avea prilejul de-a afla isprăvi din Marea Istorie, într-o peliculă cu tentă de «feel good movie». Fuga prin tainicele păduri ajunge o aventură imaginară pentru a contrabalansa ororile unui război devastator. Realizatoarea menține o tonalitate neutră și prezintă cadre originale, cu osebire în peliculele de război, evitând perimetrul strict și limitat al genului. Însăși Fanny Ben-Ami, adevărata eroină, o va denumi „dublul perfect cinematografic”. Fetița a găsit tonul potrivit fiecărui cadru; înconjurată de tipologii variate, copila aparent impulsivă va suscita imediat empatie. Delicata preadolescentă reprezintă echilibrul și face agreabile trecerile de la tensiune la seninătate. Deși confruntată cu probleme spinoase – „vinovăţia” (apartenența la o anumită rasă) transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – mica actriţă cu privirea de ciută a demonstrat măsura unui real talent. Povestea de pe ecran – o certă lecție de solidaritate și prietenie – a fost o deplină reușită pedagogică, răsplătită cu binemeritate premii internaționale. Pledoaria regizoarei-scenarist pentru toleranţă s-a îmbinat cu portretizarea unei vârste dificile.

3 - Miss Peregrine's Home for Peculiar Children

Odată cu pelicula Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children, Tim Burton se întoarce la formulele care l-au consacrat, călăuzindu-și privitorii spre un tărâm vizual ce i-a adus nenumărate elogii. Vom regăsi tușele estetice și tematica îndrăgită de autorul neuitatului Beetlejuice – o arhitectură alambicată și decoruri adecvate pentru o narațiune complexă (pe mai multe paliere), ce are la bază scenariul semnat de Jane Goldman – o adaptare a romanului omonim, redactat de Ransom Riggs. Filmul redă peripețiile lui Jacob/„Jake”, care debarcă pe o insulă din Țara Galilor – unde găsește un straniu orfelinat – pentru a elucida un mister. La moartea bunicului său, băiatul descoperă indicii care îl vor ghida spre o lume misterioasă. La vârsta de șaisprezece ani, învață să descopere propriile puteri, fiindcă este nevoit să îi salveze pe noii lui prieteni. În casa Domnișoarei Peregrine și a copiilor cu abilități speciale, se alătură celor dotați cu abilități ieșite din comun și luptă pentru o cauză dreaptă. Când răul apare, cu toţii sunt pregătiţi să acţioneze. Exact talentele lor deosebite îi vor ajuta să se transforme în eroi. Timpul este cel care-i ţine în siguranţă pe cei diferiţi. Dar până când? E limpede că, pentru Tim Burton, orfelinatul are un statut aparte. În acest cadru (adevărat „stat” pentru  cineast/un soi de Burtonland), copiii orfani ne reamintesc de marginalii din filmografia burtoniană. Din start, povestea acestui maestru al bizareriei creează o atmosferă cu un efect aparte: insula și orfelinatul de poveste par desprinse din vechile povești gotice. Faptul că acei copii suferă de unele handicapuri fizice ne duce cu gândul la Edward Scissorhands și la toți marginalii despre care cineastul a istorisit prin intermediul filmelor realizate până acum. Și în orfelinatul administrat de Miss Peregrine există paria – acei copii excluși de ceilalți -, toți repliați în sfere temporale ale trecutului, denumite, în film, loops (bucle temporale prin care ei pot retrăi o dată sau la infinit una sau mai multe secvențe din viața lor, până când tragedia este evitată). Diferențele, inadaptarea, sfârșitul inocenței, visele imposibile ale celor mai aparte, care vor să trăiască în mod liniștit se regăsesc din plin în acest univers vizual (înțesat cu spații-fetiș: casa în paragină, circul, locurile în care se-ntâmplă extraordinarul, deși pentru trecătorii considerați normali acestea sunt invizibile). Regăsim marca Burton: „Stay peculiar!”; filmul invită spectatorii să deschidă mai bină ochii și să fie mai dispuși să accepte și ceea ce este diferit. În egală măsură, magic și magnific, Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children etalează capacitatea lui Tim Burton de-a rămâne el însuși, când este cazul, și ne invită să ne împrospătăm, la rândul nostru, admirația sau aversiunea pentru tot ce înseamnă „altfel”.

 

  • Wonder (Regia: Stephen Chbosky)

4 - Wonder

On ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux”, grăia Vulpea din Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry, dar oamenii uită prea des esența acestei fraze. Într-o lume din ce în ce mai obsedată de „imagine”, devine tot mai greu să-ți păstrezi echilibrul, mai ales dacă ești părintele unui copil diform, care s-a născut cu o malformație a… chipului. Pelicula Wonder are toate datele unei lecții despre toleranță, bună înțelegere și prietenie. Inspirată din bestsellerul omonim semnat de R.J. Palacio, pelicula transpune cinematografic povestea lui August Pullman, un copil diferit, dar cu o inimă uriaşă. Pentru că s-a născut cu o malformație a feței/maladie cranio-facială, a fost ținut departe de sistemul public de educație (școlarizat acasă). Totuși, Auggie se încăpăţânează să frecventeze, în clasa a cincea, o şcoală publică, din cartierul în care locuia. Deși acasă e adorat de părinții săi și de sora mai mare, în noul mediu școlar s-a confruntat cu duritatea privirilor și cu vorbe de ocară venite din partea unora. Chiar dacă are de suferit, iar chipul poartă urmele tratamentelor îndelungate, încet-încet, cu răbdare, Auggie răzbate în  această aventură umană, ba chiar – la final –  va ajunge un fel de erou pentru colegi. Împărțit în capitole, ce reflectă punctele de vedere ale fiecărui personaj din această istorie a lui Auggie (profesorul, cel mai bun prieten, sora mai mare ș.a.m.d), filmul este o mică bijuterie de bunăvoință, în care o tematică gravă, neplăcută, e privită cu omenie și e argumentată. Raportarea la o boală gravă, necesitatea și importanța prieteniei, dar și hărțuirea în mediul școlar – toate sunt abordate cu finețe, chiar cu delicatețe. Realizatorul nu se impune ca un moralizator, nu acuză, doar încearcă să deschidă ochii și mințile pentru a putea înțelege mai ușor suferința. În acest lungmetraj, se confruntă două lumi: cea a copiilor și cea a adulților, cu scopul de-a pune în lumină importanța capitală a educației și acceptarea unor copii precum micul Auggie. Educarea atitudinii, schimbarea opticii asupra celor încadrați la categoria „diferiți” ar putea fi mesajul sosit din partea realizatorilor. Abil, cineastul distilează orice detaliu în mod inteligent (teama de a nu fi respins de ceilalți fiindcă te-ai împrietenit cu „un ciudat”, solidaritatea puștilor în fața inamicului needucat și brutal – scena bătăii din tabără) și transformă Wonder într-un indispensabil „feel-good movie”.

  • Jack (Regia: Edward Berger)

5 - Jack

Oare câți dintre noi n-am suspinat, în copilărie sau adolescență, citind aventurile unor orfelini precum Oliver Twist din romanul Oliver Twist/The Parish Boy’s Progress de Charles Dickens, Tom Sawyer din The Adventures of Tom Sawyer de Mark Twain sau Rémi din Sans Famille/ Nobody’s Boy de Hector Malot? Suferința unui copil fără familie stârnește întotdeauna valuri de emoție și afecțiune, dar ce te faci când un băiețel, care are mamă, descoperă  brusc gustul amar al maturizării? Puteam să credem că am citit, am văzut și-am simțit (cam) totul: copilăria însăși sau copilăria tristă, familia monoparentală, părinții iresponsabili, sacrificarea unor inocenți. Pialat, Dardenne, Truffaut, Rossellini sau Kore-eda au trecut peste toate acestea. Totuși, nu fusese surprinsă dragostea uriașă a unui puști de zece ani pentru mama și pentru frățiorul său (vitreg!). Câteva zile și nopți de cursă cu obstacole pentru Jack – pornit în căutarea mamei – devin temă de reflecție pentru spectator. Inspirat din realitățile crude ale unei actualități tulburi, filmul semnat de Edward Berger aduce în prim-plan nefericirea unui băiețel berlinez de zece ani. Dacă Jack se poate încadra cu ușurință la categoria „cronica unei copilării nefericite”, pelicula nu este lipsită de filiație. Motivul copilului care crește într-un mediu sordid și ostil este lesne de recunoscut și aici. După modelul fraților Dardenne, camera de filmat îl va însoți pe Jack în permanență, în  cursa teribilă prin Berlin. Fără să vrea, Jack, berlinezul de zece ani, devine un fel de Tom Sawyer al zilelor noastre, dar care poartă singur toate grijile „familiei sale”. Rapiditatea camerei de filmare surprinde trăirile acestui copil, grăbit să intre în lumea adulților. Realismul imersiv al filmului lasă la vedere ruptura clară dintre lumea copiilor lipsiți de protecție și cea a unor adulți egoiști, insensibili și total indiferenți față de pericolele la care-și expun copiii. Jack este un film de acțiune în toată puterea cuvântului, dar vibrant și mișcător. Hăituit, hămesit de foame și speriat de nesiguranță, puștiul aleargă zi și noapte printr-un oraș intens animat, dar în care nimănui nu-i pasă de soarta celor ca el. Metropola germană devine un imens labirint al existenței, iar micul erou se vede nevoit să sară mereu garduri, să se strecoare pe ferestre sau printre ușile întredeschise. Actorul – de numai zece ani – devine principalul vector al emoțiilor, care transformă pelicula într-o reușită. Dezamăgit de reacțiile false ale mamei („Where have you been? I was so worried!”), de nepăsarea altora ca ea, face alegeri tranșante. Ușa în fața căreia cei doi copilași se opresc, în final, mai lasă loc pentru optimism și pentru speranța de-a găsi afecțiunea de care aveau atâta nevoie. Mesajul cineastului german este clar, fără echivoc: „În ce lume ne creștem astăzi copiii?”

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre copilărie

Scris de pe mai 23, 2018 în Cinema, Educaţie, Film

 

Etichete: , , , , , ,

Zece filme catchy despre femei puternice

Expresia „femeie puternică” evocă anumite imagini – care mai de care mai diferite – în mintea oricui. Istețime, inițiativă, consecvență, fermitate, devotament și iubire – patetică, uneori – iată doar câteva podoabe pe care le poartă „femeile puternice”. Mai mult decât oricând, în vremurile de azi avem nevoie de modele. Deși unele circumstanțe ale vieții (dificultăți), le-au împins pe unele dintre eroine să ia decizii neașteptate, acestea le-au valorizat calitățile și le-au făcut să fie admirate.

Am căutat printr-un noian de filme (apărute în perioada 2012-2015) și am propus o întâlnire cu unele dintre cele mai îndrăgite „femei puternice”.

1) Frances Ha

Frances Ha 1

Câteodată, trebuie să facem doar ceea ce este necesar. Nu este neapărat nevoie să eviți problemele vieții, chiar dacă ești o persoană mai greu de convins, important este să nu renunți la visurile tale. Povestea din Frances Ha este cea a unei visătoare din New York, o ființă capabilă să ia decizia cea mai bună. Devine ceea ce numim generic o „femeie independentă”; ea nu mai urmează valul, ci deține controlul propriului destin. Frances Ha rămâne un film elegant nu numai fiindcă Greta Gerwig reprezintă o ființă inadaptată care posedă frumusețea unei Catherine Deneuve, ci pentru că aceasta nu așteaptă ca lumea să se schimbe pentru ea. Personajul central din film se schimbă, iar lumea să facă… ce-o vrea.

2) English Vinglish

English Vinglish 2

Eroina acestei pelicule nu luptă pentru rezolvarea problemelor majore ale lumii actuale, nici nu a descoperit soluția de-a învinge cancerul. Ea este o persoană puternică doar fiindcă știe să-și modifice unele dintre trăsăturile de personalitate și să se pună în acord cu sine, atunci când banii, celebritatea şi cunoaşterea limbii engleze capătă un rol foarte important pentru imaginea fiecărui om în societate. Povestea ei este simplă și clară, filmul prezintă transformarea emoţionantă a lui Shashi. Soluția pentru problemele ei o reprezintă lecțiile de învățare a limbii engleze. Circumstanţele o fac pe aceasta să depăşească nesiguranţa, să depășească șocul cultural, să-şi înfrunte rezervele şi să guste cu tot mai multă poftă din noua şansă. English Vinglish rămâne un film simplu, emoţionant şi sensibil, despre respectul de sine şi despre cum orice „lungă călătorie” se face pas cu pas – o lecţie despre cum poţi deveni un om sigur pe tine şi o femeie încrezătoare.

3) En kongelig affære/A Royal Affair

En kongelig affaere 3

Pendulând între dramă romantică şi thriller politic, filmul En kongelig affære /A Royal Affair se dovedeşte a fi o interesantă frescă a efervescenţelor revoluţionare de la finele secolului al XVIII-lea. Premiat la Festivalul de la Berlin 2012, acest film surprinde o perioadă importantă din istoria Danemarcei, bazându-se pe un scenariu împletit cu fineţe. Deşi este înţesat cu intrigi de Curte şi cu numeroase probleme politice, nu pică în melodramatic. În felul acesta, filmul reuşeşte să redea, cu graţie, relaţia dintre regina Caroline, regele Christian al VII-lea şi medicul Struensee, relaţie iţită pe coridoarele şi în camerele reci ale castelului, relevând violenţa unui mediu schilodit de manipulare. Poporul – centrul de interes al amanţilor iluminişti – rămâne în afara ecranului. Nu este doar o banală poveste despre trădare şi adulter, ci un complex de pasiune, unde sentimentele circulă între aceste persoane. Cu toate că este departe de flacăra din Marie Antoinette, de pasiunea din Les Adieux à la Reine, filmul En kongelig affære nu plictiseşte, folosind din plin condimentul prin care stima şi manipularea se confundă. Cu acest tablou de epocă, susţinut de muzica lui Gabriel Yared, danezul Nikolaj Arcel a realizat un film sensibil. En kongelig affære găseşte un delicat echilibru între eleganţa picturală şi fluiditatea regiei, astfel încât această parabolă despre utopie demonstrează că democraţia se naşte în chinuri, iar rolul femeilor este determinant.

4) Gravity

Gravity 4

Plăcerea care se degajă în timpul vizionării filmului Gravity este una pur copilărească. Ca într-un carusel de târg provincial, eroii sunt azvârliţi în toate direcţiile, înghiţiţi de hăul spaţial, târâţi de o acceleraţie exponenţială, lansaţi în aer precum un proiectil. Cei doi actanţi îşi declină „partitura”: el este veteranul jovial, care face glume, iar ea este profesionista puţin încordată, ce trebuie să respecte toate codurile de conduită. Camera de filmare descrie, apoi, o halucinantă mişcare de rotaţie al cărei pivot este staţia spaţială. La orizont, se întrevede Terra traversând câmpul vizual al spectatorului. Gravity capată aspectul unei curse de supravieţuire într-un mediu ostil omului, ale cărui funcţii vitale sunt presate de penuria de oxigen (în principal). Personajele par căzute într-un soi de moarte. Această problemă de fizică este pusă magistral în trei dimensiuni, devenind subiectul filmului, simplu şi eficient ca un curent de aer: până unde poate merge dorinţa de-a supravieţui, dorinţa de-a se agăţa, puterea de a se lupta cu materia sau, dimpotrivă, de-a se oferi trup şi suflet antimateriei (aici, avem în vedere caracterul depresiv al personajului interpretat de Sandra Bullock)? Eroina dezvăluie, pe parcursul acestei tumultoase traiectorii, că îşi pierduse fiica şi că ea însăşi încercase să i se abandoneze morţii.

Sandra Bullock, singură pe ecran, aproape o oră, este extrem de convingătoare. În această confruntare-limită, fiinţa umană (o femeie!) poate sesiza şansa unei renaşteri simbolice. Mexicanul Alfonso Cuarón i-a îmbarcat şi i-a expediat pe Sandra Bullock şi George Clooney într-un thriller plin de realism, dar bogat în teme de reflecţie.

5) Clouds of Sils Maria

Clouds of Sils Maria 5

O actriţă matură pare să-şi regăsească o parte din trecutul ei, o asistentă dă semne de îndoială în proximitatea patroanei sale. Clouds of Sils Maria este o călătorie în meandrele creaţiei, un joc al pulsaţiilor umane, între vis şi realitate. Olivier Assayas sondează profunzimile sufletului şi contradicţiile unor artiste în faţa creaţiei ce încremeneşte timpul, dar pe care nu-l împiedică, totuşi, să curgă nestingherit. Pelicula devine o reflecţie cinematografică despre implacabila scurgere a vremii. Clouds of Sils Maria este un film dialectic, unde realitatea se stratifică pe mai multe paliere: schimburile de replici, pline de complicitate, dintre Maria Senders şi asistenta ei, pregătirea spectacolului după o piesă scrisă de Wilhelm Melchior (umbra masculină) şi munca pe scenă alături Jo-Ann (Chloë Grace Moretz). În această povestire cinematografică, jocul este o permanenţă. Deşi expune violenţa dorinţelor femeieşti (de-a fi, de-a rămâne, de-a deveni, de-a avea…), regizorul oferă şi omagiul său acestor fiinţe delicate. Juliette  Binoche dă măsura talentului său, etalând imaginea sa fără machiaj, în veşminte sobre, într-un ţinut ce nu prea are de-a face cu ceea ce ştim că ar însemna un star. Practic, chipul ei se de-multiplică precum se vede într-un caleidoscop, amintind de pelicula All about Eve de Joseph L. Mankiewicz. Cineastul francez evidenţiază potenţialul subtil al starletei Kristen Stewart, a cărei interpretare confirmă o formă de energie brută, atât de necesară acestui gen de film, dens, aproape apăsător. Graţia, dar şi disgraţia vieţii de artist din secolul al XXI-lea, devin un motiv de serioasă analiză pentru ceea ce-nseamnă comedie şi suferinţă intimă.

6) Still Alice

Still Alice 6

Alice Howland (Julianne Moore), soţie şi fericită mamă a trei copii mari, are o viaţă socială respectabilă, iar profesional este împlinită. E normal ca atunci când semnele bolii se fac simțite (uita des unele cuvinte uzuale), pentru ea şi familia ei să se tragă semnalul de alarmă. Membrii familiei sale sunt bulversați, toţi vor căuta soluţii pentru a mearge mai departe. În fața destinului implacabil, o femeie cultivată și cu o ascuțită inteligență nu poate decât să abdice – după o luptă epuizantă – în fața degenerării premature și ineluctabile a creierului. Drama personală și familială, aproape filosofică, este tratată într-o manieră echilibrată, pentru a evita capcana emoționalului senzaționalist în drama Still Alice. Realizatorii au imprimat forță și curaj acestui personaj, păstrând echilibrul dintre relațiile umane în această degenerescență a ființei omenești, pricinuită de maladie. Filmul denunță gravitatea bolii care vine din faptul că teama și durerea nu țin seama nici de nivelul de instrucție, nici de statutul social al persoanei, desenul existenței umane fiind unul din tușe fine. La una dintre conferințele despre Alzheimer, în discursul său, eroina devoalează chinul: „I am not suffering. I am struggling… It means so much to be talking here, today, like my old ambitious self who was so fascinated by communication. („Nu sufăr, sunt o luptătoare, înseamnă că vorbesc aici așa cum odinioară eram fascinată de comunicare.”) Mai presus de toate, printre ravagiile bolii Alzheimer, realizatorii reușesc să evoce, cu sinceră empatie, individualitatea lui Alice: sentimentele sale, amintirile – toate acele componente care se dezintegrează și-i distrug lent, dar sigur, identitatea. Nu există nicio îndoială că Still Alice datorează mult interpretării inteligente a unei mari artiste: Julianne Moore. Ea a reușit să redea umanitatea indestructibilă a personajului: o femeie sensibilă, inteligentă și puternică.

7) Boyhood

Boyhood 8

Parcă mai abitir ca niciodată cuvântul „cronică” (de familie) n-a rimat mai bine cu ambițiosul proiect al americanului Richard Linklater, care-a realizat Boyhood. Fidel principiului său constructiv, filmul a înregistrat momente din viața unei familii texane, vreme de peste zece ani, într-o ordine cronologică determinată de corpul actanților. În filmul lui Richard Linklater, timpul nu este decât un agent dramatic – actorii își modifică fizionomia, își schimbă costumația, iar muzica (Arcade Fire sau Coldplay) marchează epoca. Există un fel de esență misterioasă și magică ce stă la baza acestor vizibile transformări și care imprimă fragilitate acestei povestiri-fluviu. Bazat pe un scenariu banal (tribulațiile unei mame divorțate, cu doi minori de crescut, dificultățile financiare și prezența episodică a tatălui natural), nu obosește spectatorul cu detaliile de natură temporală. Referințele culturale (apariția seriei Harry Potter, succesul muzical al anumitor trupe rock, jocurile video, jurnalele televizate) sunt introduse subtil în context, pentru a nu sufoca evoluția personajelor. Evenimentele din viața unei familii clasice (aniversări, reuniuni festive) întregesc portretul tipic începutului de secol XXI. Dacă istoria personajelor prezentate de Linklater nu strălucește prin originalitate (universalitatea temei), știința de-a contura, cu un realism dezarmant, cursul inexorabil al timpului reprezintă cheia de boltă a producției expuse. Înțelegem imediat că erorile sentimentale comise de Olivia sau că numeroasele ei mutări nu sunt decât pretexte. Ceea ce intrigă, dar și fascinează, în egală măsură, este acel tempus fugit propus de Linklater. Dezvoltarea fizică a copiilor, dar și metamorfozarea adulților adaugă, în filigran, nota necesară de metafizic. Atâta vreme cât creșterea rezonează cu viitorul, îmbătrânirea anunță moartea. Aici, evoluțiile actoricești ale Patriciei Arquette sunt admirabile. Cunoscând idolatria hollywoodiană pentru tinerețe (chirugie plastică, botox și alte artificii ce anulează trecerea timpului peste chipuri), regizorul a optat pentru versiunea normalității. Arquette își etalează chipul imperfect, trupul rotunjit de vârstă, dar emană mereu un farmec apt să pulverizeze orice „frumoasă și tânără” inexpresivă. Una dintre ultimele secvențe ale filmului prezintă o Patricia Arquette aproape disperată. Plecarea fiului ei la universitate echivalează cu moartea ei socială. Sentimentul fricii de abandon o face să devină egoistă și să se simtă inutilă. Revenirea se va face cu greu, lăsând loc cadrelor optimiste în care „puiul își ia zborul”, alături de alți tineri frumoși. Boyhood ne oferă lecția vieții: nu suntem decât niște trecători, sculptați de timp.

8) Gone Girl

Gone Girl 8

David Fincher se dovedește un realizator subtil, ironic, plin de umor fin, devoalând fisurile din povestea cu Feți-Frumoși și zâne. Deși istorioara din Gone Girl pare cusută cu ață albă, spectatorii nu vor fi scutiți de trăiri intense. Deriva cuplului de pe ecran nu este decât pretextul pentru demonstrația lui Fincher, care-și continuă demascarea unor tare ale lumii actuale; societatea se lasă atrasă de orice eveniment șocant de pe ecrane ca să-și umple vidul existențial. Filmul este proteiform și nu se reduce doar la tema aceasta. Narațiunea filmică se ramifică fără a lăsa mult timp de gândire spectatorului ce are de suportat loviturile lui Fincher. În această pseudo-soap-opera, lumea este devorată de curiozitate și de-o sete imensă de securitate. Printre notele false din această dramă conjugală, regăsim figura feminină fascinantă: un monstru al manipulării. Fostă James Bond-girl, Rosamund Pike întrupează „soția perfectă”, frumusețea fatală à la Hitchcock (seamănă izbitor cu Tippi Hedren din Marnie). După Lisbeth Salander (un alter-ego al cineastului), Amy Dunne pare să fie chintesența personajului fincherian: o medalie cu două fețe. Rosamund Pike portretizează o maestră a intrigilor subtile. Cu un aer de prințesă, Amy este capabilă să seducă cu ușurință și pozează în victima perfectă a unui soț „psihopat”, amestecând teme din Rebecca și Suspicion. Cu o precizie de specialist, această păpușă blondă – autoare a unei francize de literatură populară – își aplică lovituri incredibile peste chipul marmorean și manevrează persoanele cu care interacționează, jonglând cu stările (aici angelică, dincolo perversă). Cu viclenia unui păianjen, țese plasa în care vrea să-l atragă pe infidelul soț (Nick trăise o aventură cu o jună de douăzeci de ani), își supraveghează și-și provoacă victima printre anchete, talk-show-uri și paginile jurnalelor. Ben Affleck excelează în ambiguitatea cerută. Fincher regăsește în jocul acestuia reflexia ironică a unei fațade, este chipul perfect pentru… complezență. Incitant, elegant, pasionant, Gone Girl se impune ca un obiect filmic surprinzător al unui cineast plin de talent.

9) The Age of Adaline

The Age of Adaline 9

Veche de când lumea, năzuința de-a rămâne veșnic tânăr și nepieritor, irupe din nou pe ecrane, într-o frumoasă romanță fantasy: The Age of Adaline. Este binecunoscut faptul că tinerețea rămâne cea mai plăcută perioadă a vieții, când – din punct de vedere fizic – suntem în plenitudinea forțelor, iar spiritual ne permitem orice îndrăzneală, adormindu-ne conștiința și lăsând grijile pentru mai târziu. Regizorul Lee Toland Krieger a găsit în povestea scrisă de J. Mills Goodloe și de Salvador Paskowitz câteva dintre obsesiile lumii actuale: tinerețea perpetuă și vanitatea. Ideea de-a vorbi despre frumusețea procesului de îmbătrânire este una sensibilă și vine în contra-replică pentru ceea ce lumea actuală ne-a oferit, prin toate canalele media. Precum eroul din Winter’s Tale, Adaline rămâne mereu tânără, chiar dacă lumea înaintează în vârstă în jurul ei. Paradoxal, dar această „șansă” îi aduce mari neplăceri: nu se poate atașa de iubiții ei și trebuie să-i evite, chiar să se ferească – mereu – de cei dragi. Viața eroinei devine o fugă continuă, schimbând epoci, identități, ba, mai mult –  în anii ‘50 – FBI-ul o considera spioană. Ascunzându-şi secretul de toată lumea, cu excepţia fiicei sale, care este muritoare, Adaline reuşeşte să depăşească cu graţie toate momentele dificile, până când o veche relaţie interferează cu o nouă șansă la dragoste, ameninţând să-i dezvăluie misterul. O actriță ca Blake Lively, care s-a remarcat în producții ce elogiau vanitatea (Gossip Girl), devine – aici – femeia frumoasă, mereu conservator îmbrăcată, care se bucură că a descoperit primul fir de păr alb pe capul ei bălai! rosturile sunt pătrunse, totul pare mai ușor. Maya Angelou spunea cândva: „Cei mai mulți oameni nu se maturizează, doar îmbătrânesc.” Aici, s-a oprit – probabil – și Lee Toland Krieger când a optat pentru tema tinereții veșnice într-o lume în care laboratoare de la Hollywood tocmai asta încurajează. Povestea lui Adaline încearcă să demonstreze contrariul: mortalitatea dă sens vieții, așa cum și Brad Pitt/Ahile, în Troy, îi mărturisea partenerei sale de joc: „Zeii ne invidiază fiindcă noi suntem muritori și fiecare dintre clipele noastre poate fi ultima.”

10) Woman in Gold

Woman in Gold 10

Englezii știu că americanii adoră anchetele și „filmele cu procese”. Ambele ingrediente, generos dozate, se regăsesc în coproducția britanico-americană Woman in Gold. Eroina chiar a existat: Maria Altmann – americancă de origine austriaco-evreiască – a pornit să recupereze cinci tablouri, semnate de Gustav Kilmt. Picturile fuseseră furate de naziști în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe cine nu captivează, oare, povestea lui David contra lui Goliath sau lupta unui individ solitar împotriva statului atotputernic? Cu siguranță, mulți dintre spectatorii peliculei realizate de Simon Curtis vor empatiza cu simpatica și venerabila doamnă Altmann, magistral interpretată de Helen Mirren. N-are nicio importanță câte flashback-uri în anii 1930 vor prelungi starea de impaciență, fiindcă ritmul este alert, iar partiturile pentru rolurile secundare sunt ademenitoare (Jonathan Pryce este irezistibil în postura de judecător de Curte). Filmul este nu numai un foileton judiciar, ci și o poveste despre umanism, despre destinele unor oameni pentru care cuvinte precum avere, bani, putere și evreu iscau primejdii; viețile lor erau umbrite într-o epocă în care tot globul fusese lovit de un dezastru. Eroina principală rememorează clipe din trecutul vieții sale, inclusiv funestul „Anschluss“, care-a dus la izbucnirea războiului mondial. Muza lui Klimt (Adele Bloch-Bauer interpretată de frumoasa actriță Antje Traue) devine pentru Maria Altmann un fel de Madeleine/madlenă a lui Proust. În acest film – în spatele luptei bătrânei doamne Altmann – regăsim și lupta judiciară dintre SUA și Austria. În anii 2000, o femeie pornește o cursă lungă și anevoioasă pentru redobândirea unor proprietăți, pe nedrept cofiscate în anii 1930. Această cursă devine povestea melodramatică a unei femei care, alături de un novice tinerel, a învins „sistemul”. Helen Mirren domină, prin carismatica prezență și prin prestanță, întreaga peliculă și învăluie în aur imagini prăfuite, tăinuite de istorie. Woman in Gold este o poveste despre artă, despre istorie și despre… viață.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zece filme catchy despre femei puternice

Scris de pe mai 15, 2018 în Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web