RSS

Arhive pe etichete: Tristețe

Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

(Farsă comică amăruie) 

Mădălina DumitracheSurpriză, mare surpriză întâlnirea cu Dumnezeu interpretat de Benoît Poelvoorde în Le tout nouveau testament, o comedie amăruie, franco-belgiană, semnată de autorul peliculelor Le huitième jour/The Eighth Day.Din această perspectivă, Creatorul nu este o persoană frecventabilă. Jaco Van Dormael lansează o provocare prin acest nou film voit iconoclast, lansat la Cannes; filmul a fost într-un tur de forţă al festivalurilor şi a câştigat deja premiul publicului la Festivalul Biografilm, precum şi la Festivalul Internaţional de Film din Norvegia.

S-au tot făcut referiri la Dumnezeu, dar, de data aceasta, Dumnezeu nu este ceea ce crezi. Este mic, slab, prost și rău cu lumea (ironic!). Și numele lui este … Benoît Poelvoorde. E distractiv, nu? Celebrul artist belgian joacă rolul divinității într-un Bruxelles suprarealist, gri și rece. Dumnezeu își duce traiul într-un apartament degradat, alături de soția sa (Yolande Moreau) și de fiica lor, Ea (Pili Groyne). În ținută neglijentă (pijama și papuci) peste care-a trântit un halat încheiat anapoda, tiranul domestic abia se târâie ca să-și desfacă o cutie de bere. În afara faptului că este cam arțăgos, ba chiar irascibil, ciudatul Tată găsește amuzant modul în care își tratează soața (ca pe o retardată) sau… îi mai altoiește fiicei sale câte o lovitură de curea dacă nu respectă vreuna dintre “legile” sale. Viața lui se organizează după trei timpi: iritat familia, moțăit și sforăit în fața micului ecran și jocuri video în fața monitorul din biroul său. Din spatele ecranului, acest cinic răzbunător născocește noi legi absurde și meschine de genul celor prin care telefonul sună fix când plonjezi în cada de baie sau fata se strecoară în fața cozii la casa de la supermarket. Mizantropul din spatele calculatorului construiește legi dure, nemiloase.

Le tout nouveau testament 2

Desigur, ne sună a impietate sau erezie, dar încecăm să-i dăm de cap ideii năstrușnice a lui Van Dormael. Deloc reverențios, acesta a ales să prezinte versiunea greu digerabilă cu scopul de-a trezi reacții. Cineastul nu ne scutește de glumițe cu tentă religioasă, legând puncte din scenariu de evenimentele prezentate în Biblie: Geneza, Cântarea Cântărilor, Exodul. Bunăoară, vom avea parte de ghidușii vizuale, de-o urâțenie ilustrativă uluitoare ce ne amintesc, pe rând, de: copilărie, probele inițiatice, etapa marilor decizii, lupta dintre voință și soartă, inadaptarea la mediu. Fiecare secvență durează cam douăzeci de secunde și te orbește. Piruetele cinematografice, impuse de Van Dormael în această peliculă, servesc unei morale voit populiste, etalând inutilitatea unui “trai-de-rahat”. Delirul vizual este justificat de tonalitatea pesimistă, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’. În cele din urmă, Dumnezeu nu este decât o extensie logică a explorărilor ironice ale creaturilor duios numite muritori de rând”, iar Jaco Van Dormael nu face altceva decât să se joace cu spațiul și timpul.

Le tout nouveau testament 1

În această fabulă trăsnită, Dumnezeu poate face rău, desigur, prin urmare, fiica Lui trimite oamenilor SMS-uri prin care-i anunță ora decesului. Eroina, interpretată cu aplomb de adolescenta talentată Pili Groyne, este animată de-un optimism absolut incredibil. Obosită de atâtea războaie inutile, de mizeria și violența care cotropesc oamenii în astfel de momente, puștoaica se consultă cu “fratele ei” – Iisus Hristos (o statuie din porțelan, animată) – și caută șase apostoli (un cocktail exploziv de caractere) cu ajutorul cărora să re-scrie un Nou Testament. Intriga se leagă fiindcă tânăra Fiică va părăsi familia și va descoperi lumea de afară. Scenariul și regia devin un veritabil montagne russe în care aventurile se țin lanț. Umorul cineastului belgian demonstrează, în mod constant, empatie pentru eroii lui. Acesta chiar a reușit să facă să râdă un sinucigaș aflat în imposibilitatea de a-și lua viața.

Le tout nouveau testament 3

Deși toate personajele din poveste sunt marginale, pot fi recunoscute, totuși, cu ușurință. Într-adevăr, în cazul în care viața lor nu le mai aparține, se pot face simțite trăiri și emoții precum: bucurie, dezamăgire, tristețe, frică, dragoste (așteptați să o vedeți pe Catherine Deneuve îndrăgostită nebunește de-o gorilă uriașă; este hilar). În acest sens, Jaco Van Dormael exprimă idei îndrăznețe despre existența umană, încurajând privitorul de a trăi pe deplin viața, de a fi liber. Filmul  este un îndemn la lupta pentru propria fericire, trecând prin mai toate paradoxurile speciei umane: mizantropia, dar și altruismul, ura, dar și dragostea.

Le tout nouveau testament 4

Paradoxal, dar și răul își are și el partea lui bună, în acest caz, fiindcă toți se vor trezi întrebându-se ce ar mai putea face în puținul timp rămas până la final. Evident, opțiunile sunt diferite: unii își planifică jocuri de noroc, dar alții își reconsideră prioritățile din viață. Odată plasați într-un vertij existențial, oamenii sunt determinați să conștientizeze propriile limite și să se decidă ce vor să facă pentru viața lor. Adevărat, nu mai este vorba despre acel Dumnezeu care merge pe apă, ci unul oprit de poliție ca un nebun și pentru așa ceva a fost nevoie de mare… îndrăzneală. Lăsând deoparte aerul de farsă blasfematoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că Le tout nouveau testament este o satiră usturătoare, amuzantă și originală la adresa societăţii contemporane.

Regizor: Jaco van Dormael
Scenarist: Jaco van Dormael, Thomas Gunzig
Operator: Christophe Beaucarne
Producător: Jaco van Dormael
Monteur: Hervé de Luze

Distribuţia:
Pili Groyne (Ea)
Benoît Poelvoorde (Dieu)
Catherine Deneuve (Martine)
François Damiens (François)
Yolande Moreau (La femme de Dieu)
Laura Verlinden (Aurélie)
Serge Lariviére (Marc)
Didier De Neck (Jean-Claude)
Marco Lorenzini (Victor)

Durata: 1h 50

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

Scris de pe iulie 28, 2020 în Actualitate, Cinema, Film, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Mădălina DumitracheÎntre focurile iubirii, doi îndrăgostiți – César și Paz – descind în infern, înoată în apele tulburi ale pasiunii și explorează fundul mărilor. Plonger aduce în prim-plan iubirea pasională și ecologia. Imagini submarine fabuloase alternează cu cele din viața de cuplu, pe fundalul sonor aparte.

Aflată la al treilea lungmetraj, Mélanie Laurent, șarmanta blondină distribuită de Tarantino în blockbuster-ul Inglourious Basterds, ecranizează, într-o manieră lirică, romanul omonim al lui Christophe Ono-dit-Biot: «Plonger». Să poți transpune pe ecran o carte de 450 de pagini necesită un dezvoltat simț al elipsei. Cineasta ilustrează, sub formă de instantanee, mărirea și decăderea unui cuplu, aflat între Paris și fundul Mării Omanului. Tinerii reprezintă cuplul total, dar complementar: ea – o focoasă spanioloaică, o febrilă fotograf-artistă, iar el, un fost reporter în zone de conflict, dornic să se adăpostească de tumultul vieții de teren. În nordul Spaniei, aveau tot ce le trebuia: libertatea, pasiunea devoratoare și intimitatea unei vieți colorate, pline de lumină și magie. Întoarcerea în Paris și o sarcină neașteptată, nedorită de Paz, marchează începutul declinului. Cei doi tineri se iubesc cu patimă, dar, imediat după apariția copilului, se ivește și tristețea. Absorbită de viața de mămică, Paz își neglijează munca/activitatea de creație și pică, lent, dar sigur, pradă deznădejdii. Odată cu maternitatea, a apărut și disperarea.

1- Plonger

În prima parte a peliculei, María Valverde depășește ecranul prin forța jocului actoricesc, dar și grație uluitorului său farmec personal; disperarea ei de-a trăi ferecată în sine umple tot spațiul. Personajul ei este o artistă frisonată în permanență de focul creației, genul care punea munca deasupra vieții personale. Cu toate că o adora, César nu a întrevăzut această latură a ei și părea să nu o înțeleagă. Pentru el, nașterea micuțului valora mai mult decât orice alte ambiții profesionale. Cu toate acestea, hiatusul e semnalat atunci când Paz mărturisea: „Je devrais être remplie, je me sens vide”/„Ar trebui să fiu împlinită, fiindcă mă simt golită.”- setea de experiențe nu fusese potolită. Aidoma unei păsări închise într-o colivie, fotografa plonjează în valurile dezamăgirii. Prea des chinuită de îndoieli, Paz va lua o decizie neașteptată. Așadar, Mélanie Laurent nu ezită deloc să adapteze în stilul său, reducând din povestea întâlnirii amorezilor și acordând mult spațiu evoluției, pasiunii dintre cei doi îndrăgostiți.

2 - Plonger

Reușita acestei sensibile pelicule a constat și în distribuirea rolurilor principale unor actori uimitori: Gilles Lellouche & Maria Valverde. Dacă ea este fascinantă și seducătoare, în contrapondere, el este îndrăgostitul terre à terre, care temperează – atât cât i se permite – pasiunea. Într-una dintre zile, César descoperă țiuitul unei balize GPS. Uimit, el află că Paz „adoptase” un rechin care se strecura între apele Mării din Oman, aflată la mii de kilometri distanță. Declinul cuplului este evident, decalajul dintre preocupările lor se accentuează, iar amorul începe să fie șters de apele tulburi ale neîncrederii, „plictiseala din dormitor” se instalează și le acaparează definitiv viețile. În vreme ce Paz se frământă cum să dea de rechin, César e preocupat de creșterea micuțului. Rutina domestică devine poveste. Cea care cedează prima este fragila artistă, care își părăsește și soțul și copilul, abandonându-și traiul de dinainte. Marea iubire va atinge fundul marin; o a doua parte a filmului va începe, dar fără Paz. Cel care câștigă simpatia publicului este Gilles Lellouche, actorul interpretează, cu mult farmec, un bărbat îndrăgostit până peste cap, teribil de stângace, dar incredibil de tulburător. Actorul dă multă culoare rolului de soț abandonat și întrupează cu sinceritate un tată iubitor, devastat de pierderea soției.

3 - Plonger

Tragic, Plonger rămâne fidel spiritului cărții din care s-a inspirat. Serenitatea din prima parte a filmului ar putea să-l plaseze sub influența cineastului-estet Terrence Malick; instantaneele fericirii sunt întretăiate mereu de o lumină pudrată. Criza conjugală transformă partea a doua într-o cursă în căutarea unui adevăr bine ascuns sub undele marine. Aflat în contratimp, bărbatul bulversat de șocul pierderii definitive înțelege prea târziu că ar fi trebuit să plonjeze mult mai devreme alături de fragila/„capricioasa” Paz. Soția sa ilustrase perfect butada: «Qui trop embrasse mal étreint.»

4 - Plonger

Aflat între romanță și dramă, Plonger tulbură prin sinceritatea abordării, grație unui duo actoricesc de excepție și îndeamnă la meditație. Filmul – în două părți (incongruente) – abordează cu sensibilitate teme ale actualității (maternitate vs. creație artistică, deschidere vs. închidere în sine, eroziunea cuplului și iubirea) oferind teme de reflecție și de sinceritate, într-un răsfăț vizual/imagistic.

5 - Plonger

Regia: Mélanie Laurent
Scenariul: Mélanie Laurent
Montajul: Guerric Catala
Ilustrația muzicală: Thomas Jamois
Distribuția:
Gilles Lellouche – César
María Valverde – Paz Aguilera
Ibrahim Ahmed – Marin
Marie Denarnaud – Patroana hotelului
Noémie Merlant – Tânăra artistă
Albert Delpy – Léo
Durata: 102 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Scris de pe noiembrie 16, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Un imn al vulnerabilității – De rouille et d’os

Cum ar fi să fii tânără, frumoasă, curtată și să te trezești, la un moment dat, că rămâi doar într-un scaun cu rotile? Asemenea situație-limită ne prezintă cineastul Jacques Audiard în puternica dramă De rouille et d’os.

Exceptând scenele de violență și cruzimea imaginilor realist redate, drama psihologică se transformă într-un emoționant imn al vulnerabilității. Ferm convins în puterea de a renaște a celor striviți de un destin potrivnic. Eroilor din peliculă li se amputează membrele, dar nu și fericirea, așa cum o pot simți doar cei confruntați cu hazardul vieții. Lecțiile oferite de cei doi tineri, Alain/Ali (Matthias Schoenaerts) – tânărul bătăuș, tătic neîndemânatic – și Stéphanie (Marion Cotillard), frumoasa cu picioarele amputate, sunt de-a dreptul tulburătoare.

Departe de glamour-ul hollywoodian, fermecătoarea Marion Cotillard dă măsura talentului său, iar chipeșul Matthias Schoenaerts atrage atenția nu doar a publicului (în special, feminin), ci și a producătorilor din afara spațiului francofon și ajunge «revelația» acelui an (2012), la Festivalul de Film de la Cannes. În egală măsură, aspru și senzual, filmul ne propune o perspectivă alternativă asupra vieții. Această aspră cronică socială e traversată de tușe romantice, menite să confere optimism, într-o versiune à la Belle et la Bête (Beauty and the Beast).

Meșteșugitor desăvârșit de filme polițiste, cineastul francez a realizat de astă-dată o melodramă luminoasă în care-a mixat drama socială cu suspansul. După ce și-a obișnuit publicul cu povești unicat, neașteptate, despre ucenicia în viață, despre virilitate și despre accesul la conștiință, Jacques Audiard, legitimat de un scenariu după romanul Un goût de rouille et d’os de Craig Davidson, prezintă un film răvășitor despre „rugină și oase”. Așadar, viața lui Stéphanie (dresoare de balene) capătă accente cumplite, tragice, după un teribil accident din timpul unui spectacol la «Marineland», parcul acvatic din Antibes. În urma accidentării, tânăra/Belle își pierde ambele picioare (de la genunchi în jos) și e nevoită să își ducă traiul într-un scaun cu rotile. Voinicul/la Bête (Ali) e un bărbat plin de forță, ce-și etalează adesea bustul XXL, dar care se trezește în situația de a crește singur un băiețel de cinci ani. Fiul lui, blondinul Sam, abia dacă își cunoaște tatăl. Fără casă, fără bani și fără prieteni, Ali se refugiază undeva, în sudul Franței, la sora lui, Anna.

Din acest moment lucrurile păreau că se îndreptă spre bine: Anna le amenajează un loc în garajul său și ia copilul sub aripa ei. Într-o seară, Ali o întâlnește pe Stéphanie, care fusese acostată de niște indivizi agresivi, într-un club de noapte. Drumurile celor doi se despart, temporar, dar atunci când una dintre sesiunile ei de antrenament se sfârșește cu o tragedie, un telefon în miez de noapte îi va aduce din nou împreună. De data aceasta, fata este țintuită într-un scaun cu rotile. Brusc, o revedem pe cea care fusese odinioară plină de viață, cuprinsă de deznădejde. Lăsată baltă de cei apropiați, apelează la ajutorul lui Ali, care devine ajutorul său. El se ocupă de transportarea ei, îi făcea micile treburi casnice, ca apoi să devină mult mai apropiat, opé/ „operativ” în codul lor privat. În galop, scenariul trepidează și îi confruntă pe cei doi tineri singuratici cu alte situații problematice.

În „micul infern” în care se derulează acțiunea, Audiard scrutează tristețea și sărăcia, fără morgă și fără condescendență, dar decis să evidențieze cotidianul sinistru din acel orășel cu fason de stațiune balneară. Nici logodit, nici angajat, într-o tulburătoare incertitudine, Ali pendulează între cursele pentru Stéphanie și scurtele întrevederi cu micuțul său. Sora lui (Corinne Masiero) îl susține atât cât poate, mai ales că ea însăși se află într-o situație financiară precară. În acest microunivers, cineastul plasează multiple piste narative: relația Ali-Stéphanie, plină de promisiuni, începe în forță, dar se lasă întreruptă de o buclă ambiguă, de asemenea, poziția unei femei cu handicap motor vizibil într-un câmp de luptă/street fight – toate invită la interogații. Hiperrealismul social glisează cu sentimentalul și menține treaz interesul spectatorului. Deși pare că-i trădează pe toți (soră, fiu, iubită), Ali ne demonstrează din plin că are două conștiințe: afectivă și socială.

Cu certitudine, Audiard mânuiește cu abilitate spectaculosul (scena cu lacul înghețat) și se pricepe de minune să arate o imagine scăldată de o lumină care să acopere tăcerile semnificative dintre eroi. Adaptând liber un roman, realizatorul mixează gustul de rugină (sângele revărsat din plin pe ecran) cu stilizarea și evită lăcrimarea excesivă. Într-un discurs amoros zdrențuit de un destin orb, cei doi năpăstuiți ai sorții își (re)găsesc locul sub soare. Audiard plânge, surâde și-și uimește mereu spectatorii într-o melodramă asumată, dar răvășitoare.

Regia: Jacques Audiard

Scenariul: Jacques Audiard, Thomas Bidegain, după romanul Un goût de rouille et d’os de Craig Davidson

Imaginea: Stéphane Fontaine

Montajul: Juliette Welfling

Muzica: Alexandre Desplat

Decorurile: Michel Barthélémy

Costumele: Virginie Montel

Distribuția:

Marion Cotillard – Stéphanie

Matthias Schoenaerts – Ali

Armand Verdure – Sam

Corinne Masiero – Anna

Bouli Lanners – Martial

Céline Sallette – Louise

Durata: 122 min

Premii, nominalizări:

Globul de Aur (2013)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Marion Cotillard Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin într-o limbă străină – Jacques Audiard Nominalizat

 BAFTA (2013)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Marion Cotillard Nominalizat
Premiul BAFTA pentru un film în altă limbă decât engleza
Pascal Caucheteux Nominalizat
Jacques Audiard Nominalizat

 Cannes (2012)

Categoria Rezultatul
Palme d’Or – Jacques Audiard Nominalizat

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Un imn al vulnerabilității – De rouille et d’os

Scris de pe august 10, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Convertirea tristeţii

Ție ce fericire ți se potrivește?

Odinioară, poate mai mult decâ în zilele noastre, oamenii credincioşi se rugau, îndeosebi dimineţa şi seara. Îi cereau Divinităţii fructele mărunte, dar atât de preţioase ale fericirii, adică “pâinea cea de toate zilele” a sufletului.

“Şi ne dă nouă, Doamne, fericirea cea de toate zilele!” ar suna parafraza printr-un exerciţiu spiritual accesibil oricui. Dar, indiferent de varianta formulării, ca orice împlinire reclamată Divinităţii, rugăciunea înseamnă, cel puţin pe jumătate, o autocomandă şi o mobilizare în scopul obţinerii fericirii, fiindcă (şi) ea, fericirea se construieşte. Mai mult chiar, singura fericire profundă, autentică şi durabilă este aceea pe care omul însuşi – prin propria-i străduinţă – reuşeşte să o dobândească. În ipostaza ideală spre care tindem, fiecare dintre noi se dovedeşte un modest explorator al fericirii, pe calea descoperirii frumuseţii lucrurilor. Se ajunge la înţelepciunea de pe urmă a românului, care păstrează convingerea că “tot răul spre bine”, valorificând astfel preţiosul “leac” al suferinţei.  În această sentinţă, descifrăm deviza după care Parsifal, faimosul cavaler, căuta miraculosul Graal. Adesea, oamenii au căutat să convertească orice experienţă în bine, în fericire, chiar şi în ipostazele nefericirii. Primul exemplu îl găsim chiar în magistrala lecţie din cunoscuta predică de pe munte a lui Iisus: “Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia…Fericiţi cei progoniţi pentru drepatate, că a lor este împărăţia cerurilor.”

În aceeaşi perspectivă etică, marii moralişti ai omenirii, care au fost Sfinţii Părinţi, condamnă tristeţea ca pe un păcat, alături de celelalte păcate (lăcomie, lene, ignoranţă): “Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă de patimi, ca  vizitiul  biruit de cai.” (Antonie cel Mare)

Adesea, fericirea, este simplă, ca şi iubirea. Doar noi, oamenii, o complicăm. De la exerciţiile fizice până la exerciţiile spirituale de orice fel (de admiraţie, de fidelitate, religioase etc.), toate experienţele iniţiate de omul cu mintea sănătoasă constau, în fond, în exerciţii de fericire. Dar, înainte de toate, trebuie să ştii –  adică să afli –  ce fericire ţi de potriveşte. Fiecare om are datoria să descopere propria formulă a fericirii în funcţie de capacităţile personalităţii sale, altfel riscă să păţească asemeni acelui personaj legendar care a murit de foame deoarece a cerut şi a obţinut “fericirea” de a transforma în aur tot ceea ce atingea.

Tudor Arghezi, pe cât de talentat ca poet, pe atât de mare moralist, recomandă cu insistenţă fericirea obţinută prin investigarea interioară a sinelui. Găsim  răspunsul optimist în privinţa condiţiei umane raportate la fericire în Grădina cu leacuri (volCe-ai cu mine, vântule?). “Călătorului cu sufletul ostenit”, rătăcit în labirintul existenţei prozaice,  i se face recomandarea: “…caută în tine arma vindecătoare şi o vei găsi. Leacul tău nu este altul: cercetează-te bine”.

Să ne cercetăm, aşadar, şi să nu uităm să adăugăm, în fiecare dimineaţă, un gând bun în stare să aprindă carburantul fericirii. Este cel mai norocos exerciţiu pentru convertirea tristeţii.

cautari

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web