RSS

Arhive pe etichete: Trump

Când visul devine coșmar – Joker

 Societatea e răspunzătoare de apariția “monștrilor săi”? Vreți să știți cum dansează Joaquin Phoenix? Ca un nebun suplu, pe o sârmă invizibilă, deasupra unei lumi aflate în descompunere. Răspunsurile le aflăm în Joker: pelicula ce aruncă o privire întunecată asupra “visului american”, într-o versiune clovnească a seriilor din anii 60/«swinging 60’s». Bunăoară, în America segregaționistă a lui Trump, figuri grotești din benzile desenate (re)desenează tipologii celebre din cultura pop: “Joker”.

A fost nevoie ca studiourile Warner Bros să născocească o adaptare în concordanță cu celebrele DC Comics pentru a da la iveală uimitoarea versiune pentru Joker. Warner-DC Comics s-a lăsat influențat de Marvel, cu care e în concurență loială, și nu a copiat nimic de la Disney. Dansul morții, efectuat de un «copil teribil», într-o coregrafie halucinantă transformă pelicula semnată de Todd Phillips într-o performanță deja răsplătită cu “Leul de Aur” la Mostra de la Veneția.

Este violentul apel la haos și la distrugere într-o societate care îi disprețuiește pe cei mai vulnerabili. E adusă în prim-plan otrava care infuzează lent viața viitorului inamic al lui Batman. În fapt, povestea care urmăreşte destinul unui comic ratat își are originea în benzile desenate Batman: The Killing Joke. Joaquin Phoenix are o prestație de zile mari. Aleargă, aleargă mereu, ba încălțat cu pantofii de clovn, ba desculț, aflat mereu într-o cursă infernală: cade, se ridică, iar cade și tot așa, bântuie ca un posedat sinistrul oraș Gotham (orașul fictiv cunoscut drept căminul lui Batman). Joaquin Phoenix e un Joker singular, care suferă enorm, dar care devine puternic/«super-vilain».

Noua adaptare de pe ecran reprezintă povestea originilor lui Joker: o istorie despre identitate. Somnambulic și profund tulburat, Joaquin Phoenix va fi, totuși, Joker. De-a lungul filmului,   este fragilul și infantilul Arthur Fleck, care găzduiește în longilinul trup osos sufletul unui copil; viețuiește alături de bătrâna sa mamă într-un sărăcăcios apartament, în care doar televizorul pare că ține pasul cu realitatea. Fragila și totodată debila sa mamă folosește apelativul “Happy” pentru clovnul trist, plin de afecțiuni. Arthur Fleck visează să stea sub lumina reflectoarelor, pe scena de “stand-up comedy”, așa cum visase înaintea sa Rupert Pupkin, magistral interpretat de Robert De Niro, în The King of Comedy de Martin Scorsese. De altfel, e comic faptul că, acum, Robert De Niro îl întrupează pe Murray Franklin, moderatorul unui show umoristic televizat și e, totodată, modelul preferat, inspirațional, al tânărului Fleck, artistul ratat, ale cărui sclipiri din priviri pălesc sub orbitoarele reflectoare ale unei lumi lipsite de omenie. Artificialul cedează în fața adevărului din spatele omenescului.

Așadar, Joker își concentrează acțiunea originală în jurul unuia dintre cele mai controversate personaje negative din universul DC. Cu o amplă viziune, cineastul explorează traiectoria sociopatului Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), un ins ignorat de societate, cu o personalitate imprevizibilă, dar fascinantă, care nu poate fi subsumat niciunui stereotip. Joker devine un studiu de personaj disprețuit de societate, nu doar un sumbru caz social, ci și o poveste moralizatoare.

Joker e un marginal, un exclus, dar și un supraviețuitor. Ar fi vrut să avanseze, dar societatea i-a plasat mereu ziduri nemiloase; cadavericul erou urcă întruna interminabile scări, ca într-o Golgotă christică, dar acestui chin îi contrapune un râs sinistru. Hohotele înnebunitoare reflectă nebunia și neputința în fața disperării. Mereu lovit, respins brutal, copilul inofensiv își pierde inocența. Loviturile violente i-au provocat leziuni cerebrale, de unde și afecțiunea: incontrolabilul râs cvasi-isteric. Odată pierdută încrederea în sine, se  transformă într-o ființă aptă de orice barbarie. Jokerul lui Todd Phillips e un “copil al traumelor”, tulburat de viziuni de coșmar. Singuraticul băiețel adoptat, odinioară, de o femeie cu tulburări psihice, care îi devorează și-i intoxică copilăria, devine “copilul teribil ” al unei lumi dure care îl tot respinge. Despuiat de speranță, scheleticul Joker întruchipat deuimitoarul Joaquin Phoenix ajunge un “cadavru ambulant” cu alură de erou tragic shakespearian, ce umblă în căutarea propriului destin. De sub machiajul clovnesc, de o paloare morbidă, actorul imprimă o maladivă fascinație eroului ambiguu. În acel oraș sumbru – Gotham City-, bântuit de șobolani și de violeță, focul privirilor sale străpunge obscuritatea și imprimă acelui chip osos o stupefinată frumusețe de antierou. Filmul construiește o poveste credibilă – într-o mecanică bine unsă – între Arthur Fleck și Thomas Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham (tatăl viitorului Batman).

Susținut de paracomentariul sonor – hipnotic și tulburător -, semnat de Hildur Guðnadóttir, Joaquin Phoenix își deplasează eroul către burlesc, devine antierou, nu un «villain». Dansează, se unduiește și execută gesturi ce denotă disperarea. Caută energia interioară necesară să îl salveze de la cădere, dansul morții și al libertății sfidează haosul ce irupe. Nihilistul anonim, ivit de niciunde, la mai bine de zece ani după sinistrul “11 Septembrie” și la șapte ani după Occupy Wall Street (OWS), reface pe ecran traseul terorismului și-al anarhiei. Todd Phillips se aliniază alături de Nolan, cu acest personaj care «nu crede în nimic»; portretizează (anti)eroul pesimist, inedită figură în peisajul ecranizărilor de benzi desenate ori romane grafice și un film de autor cu supereroi. Printre tipologiile grotești din jur, Arthur Fleck cântă melodiile lui Frank Sinatra și repetă întruna: «That’s Life!». Prezențele feminine sunt de culoare (în America lui Trump!), singura albă e mama sa, dar e una de coșmar, așa cum și funcționarii de la serviciile publice sunt  tot de culoare, câtă vreme bogații sunt albii venali, care-l țin departe de ei. În secvențele în care bietul «om-sendviș»/Fleck pătrunde, pentru câteva minute, în lumea bogaților, eroul se confundă cu imaginea inconfundabilă a lui Charlot, eternul vagabond din zorii capitalismului timpuriu. Antagonismul e afișat la vedere, iar confruntările sunt violente.

În spatele nevrozelor și fantasmelor lui Arthur Fleck, spectatorul postmodern regăsește o mare parte dintre propriile temeri. Oare cum poate un public nutrit cu cabaret și reclame să rămână insensibil la dramele marginalilor și cum poate să se încreadă în ideea de contract social fondat pe individualism într-un stat liberal non-interveționist ? Cineastul sugerează, oare, că injustiția socială e sursa haosului și-a violenței ? Fiecare spectator trebuie să decidă, în parte, pentru răspunsul său. Joker  examinează o cultură în care slăbiciunea e taxată, autoritățile îi lasă fără medicație pe bolnavii mintali (orice handicapat e transformați în «loser»), dar lasă liber accesul la arme de foc, iar clovnii sunt persoane de succes. Sub straiele unei povești din benzile desenate, Joker trece granița spre poveștile moralizatoare, susținându-se pe figuri mitologice și politice și invită la alternative.

De departe, performanța actoricească a lui Joaquin Phoenix ne reamintește zicerile lui Jacques Lacan: “Nu înnebunește cine vrea.”

Regia: Todd Phillips

Scenariul: Todd Phillips, Scott Silver

Imaginea: Lawrence Sher

Decorurile: Laura Ballinger

Costumele: Mark Bridges

Sunetul: Tom Ozanich

Montajul: Jeff Groth

Muzica: Hildur Guðnadóttir

Distribuția:

Arthur Fleck / Joker – Joaquin Phoenix

Robert de Niro – Murray Franklin

Zazie Beetz – Sophie Dumond

Frances Conroy – Penny Fleck

Brett Cullen – Thomas Wayne

Durata: 2h02

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când visul devine coșmar – Joker

Scris de pe noiembrie 14, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Green Book – când prietenia își găsește calea

Mădălina DumitrachePoate exista prietenie între un artist afro-american și un șofer american dur, cu origini italiene, într-o Americă dominată de prejudecăți și rasism? Green Book e un proiect care ne oferă șansa de-a descoperi excepțiile care-au condus la eliberarea de idei preconcepute. Ca și în cazul ecranizării Loving, este adus în fața spectatorilor un caz real. În lumea strălucitoare de la Holywood, se fac pași spre reconcilierea cu un trecut destul de încărcat de „culoare”, dacă ne gândim și la apreciata peliculă Hidden Figures. Așadar, odată cu Green Book, Peter Farrelly ne oferă un fel de „cuațiune culturală”, fiindcă a lăsat deoparte sfera umorului scatologic și-a reușitelor comerciale (Dumb and Dumber,There’s Something About Mary).

unăoară, Don Shirley (Mahershala Ali) și Tony Vallelonga (Viggo Mortensen), glisează între umor și emoție, într-un veritabil „road-movie” inspirat dintr-o poveste reală (chiar din titlu – denumirea autentică a ghidului turistic –  aflăm despre grozăviile segregaționiste din acea epocă). Green Book denunță, într-o formulă estetică bine servită de un duo actoricesc de excepție, rasismul – adevărat ecou al politicii actuale, puse în practică de Donald Trump. În spatele convențiilor unei comedii contemporane, regăsim, din plin, sentimentalismul sincer drapat în spatele acestor coduri. În această biografie cinematografică, regăsim o parte dintre marginalii tipului de cinema abordat dePeter Farrelly; Don Shirleye mereu la limită cu normele. Există, totuși normă – în forma sa clasică – banda pop/rock reunește cu brio succesiunea de gaguri. Tipul de regie practicat de Farelly nu abundă în inventiviatate, ci într-un filon subteran prin care se aduce un elogiu Americii populate cu „idioți magnifici” și cu genii neînțelese.GREEN BOOK1

Don Shirley (1927-2013), pianistul virtuoz, este un personaj farrellyan, un fel de „freak”, dacă ținem seama de contextul în care se desfășoară întreaga acțiune (începutul anilor ’60 – într-o Americă segregaționistă). În comunitatea sa, acest „freak” e o „apariție” – un negru exhibat. Artistul excelează în muzică, atât jazz, cât și clasică. Pianistul ne este prezentat ca un dandy cultivat, dar solitar. Delicatețea și subtilitatea acestui film se regăsește un pledoaria anti-rasistă, fiindcă se trece cu o oarecare lejeritate peste artă, tocmai pentru a prezenta emoționanta prietenie. Acest „buddy movie” trebuie să devină o poveste atașantă, deși e construită pe o canava convențională.

2 - Green Book

Tony Lip (1930-2013) este un bodyguard din Bronx. Aflat într-o perioadă de șomaj temporar, ajunge șoferul lui Shirley. De-ndată ce se confruntă cu noua sa postură, de „angajat al unui negru”,  albul nu-și poate reprima micul său rasism cotidian. Reticențele sale erau amplificate de senzația pe care o resimțea durul care trebuia să îl servească pe doctorul…de culoare. Cu toate acestea, Shirley e un adevărat aristocrat al spiritului – rafinat și cultivat. Tony Lip este cel care va descoperi și va înlătura singurătatea și suferința ascunse bine în spatele manierelor elevate. Evoluția faptelor va grăbi și umanizarea, căci fiecare va prelua de la celălalt doar ce e mai bun, într-o reciprocitate favorabilă. Opoziția dintre angajatul alb, ușor nătâng și cam xenofob, și elegantul său șef  de culoare, care nu mâncase niciodată pui prăjit direct cu degetele goale, scapă oricărui tip de caricatură și se deplasează spre terenul politic. Departe de a fi (doar) moralizator, Green Book e un film care poate încânta orice amator de dialoguri scăpărătoare, mai ales când acestea se leagă între colțurosul Viggo Mortensen și oscarizatul Mahershala Ali.

3 - Green Book

Cineastul strecoară, cu abilitate, sentimentele bune între liniile separate, iar vena sentimentală e pe deplin asumată. Încă din primele scene simțim această tonalitate când observăm privirile tandre ale soției lui Tony. Precum un copil mare, Tony nu are o atitudine prietenoasă față de comunitatea de negri, totuși Peter Farrelly nu l-a transformat într-o brută rasistă, ci doar a punctat lipsa de educație. Departe de a trata vreo modificare radicală a comportamentului sau vreo criză de conștiință, Farrelly aduce în prim-plan oameni înțepeniți în norme și cutume, așa cum existau în acea epocă. Niciunul nu va încerca să îl modifice pe celălalt, ci doar se vor accepta așa cum erau. În pofida micilor privilegii, Shirley știe că este un fel de „sclav de lux”. Imediat ce spectacolul se termină, artistul se întoarce în vestiar și își dă jos costumul condiției sale sociale.

4 - Green Book

Peter Farrelly se apleacă asupra trăsăturilor de bază, multiplică replicile spirituale și face loc fabulei despre toleranță, convocând tipul de umanism aplicat în peliculele lui Frank Capra. Optimismul voluntar e bine reliefat de cei doi actori aflați la vârful artei lor interpretative – Viggo Mortensen și Mahershala Ali – ambii conferă profunzime. Într-o țară în care negrii încă mai sunt împușcați de poliție se simțea nevoia de o astfel de „pedagogie a umorului” pentru a ne reaminti o pagină sumbră (ignorată de unii dintre tinerii de azi) din istoria recentă a Statelor Unite. Să prezinți o povestire simplă nu exclude subtilitate; cineastul abordează fin și tema homosexualității – reacția „îngerului păzitor” al pianistului (un amestec de pudoare și empatie).

GREEN BOOK5

O tandru-ironică odisee dintr-o Americă patriarhală și rasistă, Green Book depășește conturile ilustrativ-hagiografice și se deghizează într-un  „feel good movie” pentru a învălui melancolia și tristețea.

*** 

Regia:Peter Farrelly

Scenariul:Nick Vallelonga, Brian Hayes Currie,Peter Farrelly

Imaginea: Sean Porter

Montajul: Patrick J. Don Vito

Muzica: Kris Bowers

Distribuția:

Viggo Mortensen – Frank Tony Lip Vallelonga

Mahershala Ali – Don Shirley

Linda Cardellini – Dolores Vallelonga

Dimitar Marinov – Oleg

Mike Hatton – George

Iqbal Theba – Amit

Durata: 130 min

Articol publicat în revista Catchy

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar (2019)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Charles B. Wessler Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Jim Burke Nominalizat
Brian Hayes Currie Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Cel mai bun actor în rol principal – Viggo Mortensen Nominalizat
Cel mai bun actor în rol secundar – Mahershala Ali Nominalizat
Cel mai bun scenariu original
Brian Hayes Currie Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Cel mai bun montaj – Patrick J. Don Vito Nominalizat

Premiile Globul de Aur (2019)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (comedie/muzical) – Viggo Mortensen Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Peter Farrelly Câștigător
Brian Hayes Currie Câștigător
Nick Vallelonga Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Peter Farrelly Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar – Mahershala Ali Câștigător

Premiile BAFTA (2019)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Charles B. Wessler Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol secundar – Mahershala Ali Nominalizat
 
Comentarii închise la Green Book – când prietenia își găsește calea

Scris de pe februarie 18, 2019 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

O femeie puternică – The Post

Mai întâi a fost All the President’s Men (1976, regia: Alan J. Pakula), filmul despre afacerea Watergate și despre rolul jurnalismului de investigație.

Intransigența și profesionalismul, reperele societății americane, sunt omagiate acum într-o țară cu adevărat democratică,într-un magistral thriller politic, devenit manifest pentru libertatea presei. Așadar, neobositul Steven Spielberg revine pe marile ecrane, alături de Meryl Streep şi Tom Hanks, cu The Post: Secretele Pentagonului/ The Post; aduce în prim-plan controversatul subiect al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au zguduit vreodată Pentagonul. În egală măsură, rolul (Katharine Graham, prima directoare a unei publicații de mare anvergură – The Washington Post) realizat de uimitoarea Meryl Streep demonstrează de ce trebuie reanalizat locul pe care trebuie să-l ocupe femeia în societatea modernă. În contextual actual, al unei Americi conduse de un președinte care se joacă cu minciuna/ fake news și Constituția, a patra putere în stat se vede nevoită să se bazeze și pe astfel de „miracole” (care să garanteze libertatea de expresie) de tipul acestei recente pelicule.

The Post 1

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se angajează într-o cursă contra cronometru împotriva publicației The New York Times. Miza este uriașă: deconspirarea unei mari mușamalizări guvernamentale, care implică informații referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi ai Statului american. Pentru a fi siguri de izbândă, cei doi – Ben Bradley şi Katharine Graham – trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, câtă vreme carierele lor sunt expuse unor riscuri maxime, iar libertatea lor rămâne în suspensie. După ce The Washington Post a decis să publice, în 1971, o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale descoperite au aruncat în aer scena politică din SUA.

Probând și de astă-dată înalta-i măiestrie artistică, Steven Spielberg ilustrează cu nostalgie o epocă  apusă – fumul plutește deasupra redacției, telefoanele sunt voluminoase, nodul de la cravată e desfăcut, manșetele sunt suflecate, iar ziariștii își țin picioarele pe birou. Atmosfera e încărcată, ca pe un veritabil câmp de luptă, se aude țăcănitul ca de mitralieră al mașinilor de scris. Pentru a pune în scenă, în acest cadru, un episod atât de învăluit, a fost nevoie de o scriitură clară (Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer) care să nu inducă plictiseală spectatorului de azi. Așa se face că regizorul a insistat asupra confruntărilor politice și juridice iscate între jurnaliști și Casa Albă, dar a prezervat complexitatea și lipsa de transparență a evenimentelor istorice. Bradlee nu se temea de nimic, mai ales că își exercita cu îndârjire profesiunea și o încurajează  pe Katharine Graham să publice documentele (Kay Graham: „Do you have the Papers”? [pause] Ben Bradlee: „Not yet”).

The Post 2

Într-o epocă în care femeile erau invitate (politicos) în salon atunci când bărbații luau decizii importante, portretul realizat – de nimeni alta decât – Meryl Streep pune în valoare hotărârea nestrămutată a aristocraticei Katharine Graham de a continua acțiunile defunctului său soț. Alături de Tom Hanks, actrița imprimă un aer omenos întregii pelicule. Îndrăznețul pariu al celor doi jurnaliști pune în suspans două cuvinte-cheie: conștiință și încredere. Conștiința profesională și cea morală, dar și reciproca încredere dintre protagoniști antrenează o dinamică a libertății – pentru ceilalți, pentru cotidian, dar și pentru țară. Chiar dacă, pe alocuri, academismul realizării contravine gusturilor actuale, Spielberg transmite elan prin eroii săi. Odată ce New York Times era cenzurat, din rațiuni juridice, sosise rândul celor de la The Washington Post (a doua sursă mediatică din Columbia) să preia acel risc – să devină liderul informațiilor naționale publicând documentele interzise (Kay Graham: „News is the first rough draft of history”). Existau numeroase întrebări: să cadă și ei pradă presiunilor judecătorești, mai ales că nu aveau aceleași resurse financiare precum colegii lor de la The Times? Să arunce în șomaj zeci de angajați și să le distrugă familiile? Să fie trimiși la închisoare din pricina convingerilor democratice? Toate aceste interogații planau până în ziua în care Bursa le-a oferit șansa unei garanții (asupra investițiilor). Personajul interpretat de Tom Hanks îi ține isonul și își suflecă mânecile și îi răspunde stagiarului care îl întrebase cu naivitate dacă spionarea redacției de la The Times e… „legală”.

The Post 3

Rafinat, cu aleasă delicatețe, realizatorul își invită spectatorii în acest plonjeu în „newsrooms” cu scopul de-a trezi interesul tinerilor pentru ceea ce (mai) înseamnă cu adevărat „putere” sau „progres”, fără a lăsa impresia că doar a încercat să popularizeze un moment tensionat din istoria recentă a Statelor Unite. Această lecție despre democrație e dublată de tematica de natură feministă, în condițiile în care inegalitățile și umilințele la care-au fost supuse femeile sunt prezente și azi (delațiunile pe rețele sociale). Katharine Graham este editorul, dar și fiica fostului patron de la Post, cât și văduva ultimului șef (care s-a sinucis) – prin urmare, dirija singură destinele de la The Washington Post și trebuia să opteze între deontologie sau rațiunile interne din redacție, între ideologie sau pragmatism. Armele lui Spielberg sunt puternice: formidabila Meryl Streep, care trece prin toată gama emoțiilor (discuția telefonică de dinaintea deciziei de-a publica documentele clasificate e în cel mai pur stil hitchcokian), dialogurile atent cizelate, un maestru al operatoriei (Imaginea: Janusz Kaminski) și un recul istoric esențial (divertismentul poate căpăta forma unui ambițios pamflet). Personajul interpretat cu talent de Meryl Streep reprezintă modelul de eroină prinsă în capcanele istoriei: într-o lume dominată de mentalități patriarhale, în care rostul femeii se rezuma doar la a fi soție, mamă și gospodină, să aibă un comportament docil și să nu se vâre în politică, Katharine/Kay Graham dă peste nas ego-ului masculin găsind echilibrul dintre îndrăzneală și suplețe. Discriminată din poziția de femeie, lipsită de sprijinul celor din consiliul de administrație, aflată în contradicție cu amicii săi din sfera politică, Kay dă dovadă de ceea ce înseamnă adaptare la condiții, prin gesturi mici, dar eficiente, puse în valoare de mereu atentul Spielberg (discuțiile de la telefon despre nunta fiicei președintelui Nixon și cercelul lui Katherine, tergiversările și micile stângăcii printre colaboratorii masculini, mingea nepoatei lui Kay ajunsă în mâinile lui Ben aflat în căutare de „subiecte”, „câștigurile” fetiței lui Ben din vânzarea de limonadă colegilor tatălui ei, discuția discretă dintre Kay și tânăra hispanică angajată la Curtea Supremă de Justiție). Maestrul Spielberg explorează cu finețe toate nuanțele și dezvoltă abil ramificațiile intrigii.

NOR_D22_062817_111715.raf

În cazul acestui cineast, politica e un schimb de forțe, minuțios redate (gestică, priviri, fapte). La reușita decupajului a contribuit întreaga distribuție (în rolurile secundare îi regăsim pe Carrie Coon, Bradley Whitford, Alison Brie, Sarah Paulson, Tracy Letts, Matthew Rhys și Jesse Plemons). Operatorul Janusz Kaminski respectă toate codurile genului: contra-plonjeu, plonjeuri, cadre joase (redacția de la The Washington Post), mișcări ample și lirice în egală măsură, bunăoară The Post reprezintă o adevărată lecție de regie care îmbină dinamismul cu eleganța. În centrul acestei catedrale vizuale, oamenii vor rămâne regi, fiindcă Steven Spielberg și-a clădit edificiul imaginilor pe un ideal (moral, politic și omenesc).

În The Post, gesturile concrete capătă valoare abstractă, iar funcțiile prozaice devin utopii sentimentale; prea puțin contează președinții, opresiunile, viteza amețitoare a progresului, singur, doar Omul contează.

The Post 5

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer

Imaginea: Janusz Kaminski

Decorurile: Rick Carter

Costumele: Ann Roth

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: John Williams

Producători : Amy Pascal, Steven Spielberg, Kristie Macosko Krieger

Distribuția:

Meryl Streep – Kay Graham

Tom Hanks  – Ben Bradlee

Sarah Paulson – Tony Bradlee

Bob Odenkirk – Ben Bagdikian

Tracy Letts – Fritz Beebe

Bradley Whitford – Arthur Parsons

Bruce Greenwood – Robert McNamara

Durata: 1h55

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Steven Spielberg Nominalizat
Amy Pascal Nominalizat
Kristie Macosko Krieger Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Meryl Streep  Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Meryl Streep Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Josh Singer Nominalizat
Liz Hannah Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna coloana sonora – John Williams  Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Steven Spielberg Nominalizat

 

 
Comentarii închise la O femeie puternică – The Post

Scris de pe martie 1, 2018 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web