RSS

Arhive pe etichete: ura

Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

(Farsă comică amăruie) 

Mădălina DumitracheSurpriză, mare surpriză întâlnirea cu Dumnezeu interpretat de Benoît Poelvoorde în Le tout nouveau testament, o comedie amăruie, franco-belgiană, semnată de autorul peliculelor Le huitième jour/The Eighth Day.Din această perspectivă, Creatorul nu este o persoană frecventabilă. Jaco Van Dormael lansează o provocare prin acest nou film voit iconoclast, lansat la Cannes; filmul a fost într-un tur de forţă al festivalurilor şi a câştigat deja premiul publicului la Festivalul Biografilm, precum şi la Festivalul Internaţional de Film din Norvegia.

S-au tot făcut referiri la Dumnezeu, dar, de data aceasta, Dumnezeu nu este ceea ce crezi. Este mic, slab, prost și rău cu lumea (ironic!). Și numele lui este … Benoît Poelvoorde. E distractiv, nu? Celebrul artist belgian joacă rolul divinității într-un Bruxelles suprarealist, gri și rece. Dumnezeu își duce traiul într-un apartament degradat, alături de soția sa (Yolande Moreau) și de fiica lor, Ea (Pili Groyne). În ținută neglijentă (pijama și papuci) peste care-a trântit un halat încheiat anapoda, tiranul domestic abia se târâie ca să-și desfacă o cutie de bere. În afara faptului că este cam arțăgos, ba chiar irascibil, ciudatul Tată găsește amuzant modul în care își tratează soața (ca pe o retardată) sau… îi mai altoiește fiicei sale câte o lovitură de curea dacă nu respectă vreuna dintre “legile” sale. Viața lui se organizează după trei timpi: iritat familia, moțăit și sforăit în fața micului ecran și jocuri video în fața monitorul din biroul său. Din spatele ecranului, acest cinic răzbunător născocește noi legi absurde și meschine de genul celor prin care telefonul sună fix când plonjezi în cada de baie sau fata se strecoară în fața cozii la casa de la supermarket. Mizantropul din spatele calculatorului construiește legi dure, nemiloase.

Le tout nouveau testament 2

Desigur, ne sună a impietate sau erezie, dar încecăm să-i dăm de cap ideii năstrușnice a lui Van Dormael. Deloc reverențios, acesta a ales să prezinte versiunea greu digerabilă cu scopul de-a trezi reacții. Cineastul nu ne scutește de glumițe cu tentă religioasă, legând puncte din scenariu de evenimentele prezentate în Biblie: Geneza, Cântarea Cântărilor, Exodul. Bunăoară, vom avea parte de ghidușii vizuale, de-o urâțenie ilustrativă uluitoare ce ne amintesc, pe rând, de: copilărie, probele inițiatice, etapa marilor decizii, lupta dintre voință și soartă, inadaptarea la mediu. Fiecare secvență durează cam douăzeci de secunde și te orbește. Piruetele cinematografice, impuse de Van Dormael în această peliculă, servesc unei morale voit populiste, etalând inutilitatea unui “trai-de-rahat”. Delirul vizual este justificat de tonalitatea pesimistă, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’. În cele din urmă, Dumnezeu nu este decât o extensie logică a explorărilor ironice ale creaturilor duios numite muritori de rând”, iar Jaco Van Dormael nu face altceva decât să se joace cu spațiul și timpul.

Le tout nouveau testament 1

În această fabulă trăsnită, Dumnezeu poate face rău, desigur, prin urmare, fiica Lui trimite oamenilor SMS-uri prin care-i anunță ora decesului. Eroina, interpretată cu aplomb de adolescenta talentată Pili Groyne, este animată de-un optimism absolut incredibil. Obosită de atâtea războaie inutile, de mizeria și violența care cotropesc oamenii în astfel de momente, puștoaica se consultă cu “fratele ei” – Iisus Hristos (o statuie din porțelan, animată) – și caută șase apostoli (un cocktail exploziv de caractere) cu ajutorul cărora să re-scrie un Nou Testament. Intriga se leagă fiindcă tânăra Fiică va părăsi familia și va descoperi lumea de afară. Scenariul și regia devin un veritabil montagne russe în care aventurile se țin lanț. Umorul cineastului belgian demonstrează, în mod constant, empatie pentru eroii lui. Acesta chiar a reușit să facă să râdă un sinucigaș aflat în imposibilitatea de a-și lua viața.

Le tout nouveau testament 3

Deși toate personajele din poveste sunt marginale, pot fi recunoscute, totuși, cu ușurință. Într-adevăr, în cazul în care viața lor nu le mai aparține, se pot face simțite trăiri și emoții precum: bucurie, dezamăgire, tristețe, frică, dragoste (așteptați să o vedeți pe Catherine Deneuve îndrăgostită nebunește de-o gorilă uriașă; este hilar). În acest sens, Jaco Van Dormael exprimă idei îndrăznețe despre existența umană, încurajând privitorul de a trăi pe deplin viața, de a fi liber. Filmul  este un îndemn la lupta pentru propria fericire, trecând prin mai toate paradoxurile speciei umane: mizantropia, dar și altruismul, ura, dar și dragostea.

Le tout nouveau testament 4

Paradoxal, dar și răul își are și el partea lui bună, în acest caz, fiindcă toți se vor trezi întrebându-se ce ar mai putea face în puținul timp rămas până la final. Evident, opțiunile sunt diferite: unii își planifică jocuri de noroc, dar alții își reconsideră prioritățile din viață. Odată plasați într-un vertij existențial, oamenii sunt determinați să conștientizeze propriile limite și să se decidă ce vor să facă pentru viața lor. Adevărat, nu mai este vorba despre acel Dumnezeu care merge pe apă, ci unul oprit de poliție ca un nebun și pentru așa ceva a fost nevoie de mare… îndrăzneală. Lăsând deoparte aerul de farsă blasfematoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că Le tout nouveau testament este o satiră usturătoare, amuzantă și originală la adresa societăţii contemporane.

Regizor: Jaco van Dormael
Scenarist: Jaco van Dormael, Thomas Gunzig
Operator: Christophe Beaucarne
Producător: Jaco van Dormael
Monteur: Hervé de Luze

Distribuţia:
Pili Groyne (Ea)
Benoît Poelvoorde (Dieu)
Catherine Deneuve (Martine)
François Damiens (François)
Yolande Moreau (La femme de Dieu)
Laura Verlinden (Aurélie)
Serge Lariviére (Marc)
Didier De Neck (Jean-Claude)
Marco Lorenzini (Victor)

Durata: 1h 50

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

Scris de pe iulie 28, 2020 în Actualitate, Cinema, Film, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dragoste, nu război – The Aftermath

Ruinele Germaniei naziste au fost adesea sursă de inspirație pentru cinema . Iată că o dramă sentimentală, pe fundal istoric, îndeamnă spectatorul să aleagă partea luminoasă și să se lase purtat de bune sentmente. O veritabilă melodramă, în buna tradiție a genului (à la Douglas Sirk), ale cărei rezonanțe pot fi mereu trimise în actualitate, devine The Aftermath, peliculă semnată de James Kent. Scenariul realizat de Joe Shrapnel și Anna Waterhouse se bazează pe opera lui Rhidian Brook, iar evoluția personajeleor principale este susținută de starurile Keira Knightley, Alexander Skarsgård și Jason Clarke. O adevărată frescă, inspirată dintr-un roman cu tematică de război, The Aftermath nu maschează nici durerea, nici cruzimea, iar personajele ilustrează o bulversantă situație care se poate derula oriunde și oricând. Este o pagină de istorie, adesea uitată sau tratată în grabă, despre acea perioadă în care Germania a fost ocupată de aliați. După acordul semnat la Yalta, această ocupație viza denazificarea și menținerea pacii mondiale. Bunăoară, Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, dar și Franța, au împărțit Germania în mai multe teritorii (zone   de influență). Landul Hamburg intra în zona britanicilor și, astfel, servește drept cadru general pentru romanul lui Rhidian Brook, apoi adaptării pentru ecran, realizată de James Kent.

Această ecranizare are un merit: plonjeul într-o Germanie (a anului 1946),  abia ieșită din al Doilea Război Mondial, controlată de aliați cu scopul „de-a pune țara pe picioare”. Survolând Marea Istorie, pelicula se concentrează asupra unui triunghi amoros, bine susținut de o distribuție de «cinci stele». Așadar, după armistițiul marilor puteri, un colonel britanic și soția lui sunt repartizați să locuiască în Hamburg ca parte a planului de reconstrucție, însă între ei și foștii proprietari ai casei, în care se mută, apar tensiuni periculoase. Aflăm că, la doar cinci luni după victoria aliaților, Rachel Morgan ajunge în Hamburg, unde se afla soțul ei, Lewis, ofițer britanic. După o lungă perioadă de separare, cei doi soți se regăsesc ușor stânjeniți, aproape distanți. Pentru întâmpinarea lui Rachel, Lewis a rechiziționat vasta rezidență a unui arhitct, Stephan Lubert. Contrar uzanțelor, ofițerul britanic i-a permis ofițerului să rămână – altături de fiica sa adolescentă (Freda/ Flora Thiemann) – în vilă. Plină de resentimente față de germani, Rachel nu pare încântată de această coabitare impusă. Prin urmare, un ofițer englez trimis la Hamburg să reclădească zona afectată de ravagiile războiului, soția acestuia și proprietarul unei luxoase vile rechiziționate – vor fi vectorii unei mișcări permanete de refacere (atât al unei națiuni, dar și al unui mariaj). Realizatorul supravehează, cu abilitate, pendulările între accesele extremiste și manifestările de umanitate, conferind ritmicitate întregii pelicule, iar atmosfera e încărcată de pasiune conjugată cu durere.

Perspectiva  asupra războiului este puțin diferită, fiindcă regăsim un cadru general în care rănile încă nu s-au cicatrizat, iar catastrofa umană devine fundal pentru o melodramă elegantă. Obișnuită cu ecranizările de calitate, aflată la maturitate, Keira Knightley strălucește și în rolul englezoaicei expuse unor confruntări mocnite. Atrasă de un fermecător arhitect german, Rachel (Keira Knightley) vibrază într-o impecabilă demonstrație despre un ‘caz de conștiință’. Coabitarea devine insuportabilă pentru o femeie care trebuie să trăiască alături de un popor pe care-l detesta, considerându-l responsabil de pierderea fiului său. Frământările sunt îngrozitoare pentru că raporturile sunt mereu alterate, soțul ei (Jason Clarke) și arhitectul german (fermecătorul Alexander Skarsgård) îi amplifică neliniștea de după pierderea copilului. Amorțeala mariajului ‘cârpit’ și tentația unei idile cu seducătorul german tulbură viața acestei tinere femei. Durerea și trădarea vor modela personajul întrupat cu sensibilitate și subtilitate de rafinata Keira Knightley.

Simetriile din scenariu, contextul și romanța, încadrează plicula în rândul melodramelor clasice, dar șic. Scenografia și costumele (Bojana Nikitovic) ar putea lejer concura cu orice magazin de modă (à la Vogue), dar toate sunt circumscrise zonei istorice (Germania «anului zero», în devenire postnazistă) și vizează depășirea zonei de conflict, drumul spre reconciliere (cu sine, dar și cu ceilalți). Deși asipră să să fie u dramă epică profundă, The Aftermath se menține în zona melodramelor de calitate, care tratează cu onestitate intimitatea și durerea, proiectate pe un fundal general cu iz catastrofal. Centrată pe punerea față-în-față a două victime ale Istoriei, povestea cinematografică se derulează cu tact și inteligență, între ură și reconciliere, în zorii unei noi ere și încearcă să convingă spectatorul să aleagă mereu dragostea, fie și într-un context conflictual.

Regia: James Kent

Scenariul: Joe Shrapnel & Anna Waterhouse, după romanul The Aftermath semnat de Rhidian Brook

Imaginea: Franz Lustig

Montajul: Beverley Mills

Muzica: Martin Phipps

Distribuția:

Keira Knightley – Rachael Morgan, soția lui  Lewis

Alexander Skarsgård – Stephen Lubert

Jason Clarke – Colonelul Lewis Morgan, soțul lui Rachael

Flora Thiemann – Freda Lubert

Martin Compston – Burnham

Kate Phillips – Susan Burnam

Durata: 108 min

Articol publicta în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Dragoste, nu război – The Aftermath

Scris de pe mai 21, 2020 în Cinema

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web