RSS

Arhive pe etichete: Viaţă

Magic în the Moonlight

Mădălina DumitracheCoerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Magic în the Moonlight

Scris de pe mai 8, 2020 în Cinema, Cultură, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Teritoriul nimănui dintre speranță și moarte – 1917

Să realizezi un film întreg în plan-secvență? Cu certitudine, în 2019, planul-secvență nu mai e de mult o practică recentă, nici „revoluționară”. Cineaștii din întreaga lumea visau la așa ceva, iar nemții au reușit în 2015, odată cu pelicula Victoria. Filmul a fost realizat și scris de Sebastian Schipper și-a fost recompensat cu Ursul de Aur, la Festivalul de Film de la Berlin. Întreaga echipă a muncit mai multe luni, cu toții s-au concentrat la maximum și-au repetat mult, prin urmare, o astfel de experiență a creat precedentul. Așadar, Sam Mendes nu este primul regizor care a înțeles că filmările în plan-secvență ‘merg foarte bine’cu filmele de război. În 2008, Joe Wright a ales această tehnică pentru a ilustra bătălia de la Dunkirk, evacuarea a armatei britanice din iunie 1940, în filmul său Darkest Hour. Bunăoară, în recenta peliculă semnată de Sam Mendes – 1917 – actorii vor trudi mult timp la filmări, apoi, totul va fi aranjat/asamblat în postproducție.

Reconstituirea istorică a unor scene din Primul Război Mondial va găsi o nouă dinamică, grație unei drame turnate în plan-secvență de un Sam Mendes mai inspirat ca niciodată, care propune spectatorilor o experineță, în egală măsură, intimistă, dar și imersivă. Această tehnică, apărută în  anii ‘20, a revenit în ultimii ani, atât în televiziune, cât și în cinema. Primele minute ale filmului 1917 ar putea să îl deruteze publicul obișnuit deja cu efectele speciale în 3D și să îl determine pe spectator să se întrebe dacă este vorba despre o peliculă în care egoul cineastului se exprimă în detrimentul scenariului. Din fericire, regizorul britanic Sam Mendes este cu mult peste aceste practici/tehnici. Ceea ce oferă publicului este o adevărată experiență cinematografică, în același timp imersiv, dar și intim. Acest dublu orizont (intimist și imersiv) face mai clară utilizarea (funcției) planului-secvență: dincolo de transcrierea fluxului  temporal (numărătoarea inversă a misiunii) și filmarea traversării spațiilor (câmpurile de luptă, o galerie subterană, tranșee, un pod, un oraș în ruine etc.), dispozitivul de filmare transformă lumea de pe ecran într-un cadru vast și bogat, menținând ritmul și îmbunătățind scenariul. Filmul devine rezultatul unei reflecții și al unei intenții reale de a expune războiul într-un alt mod, pentru «a-l trăi mai bine și, prin urmare, pentru a-l înțelege mai bine». În plină epocă a conflictelor de tot felul, iată că Sam Mendes lansează un spot de lumină asupra micilor acte eroice, care-au condus la efectul general, dar actele de bravură, care fuseseră multiplicate, nu au fost niciodată răsplătite. Bunăoară, cineastul le aduce un omagiu după mai bine de un veac.

Conștient de faptul că Primul Război Mondial a fost, cu siguranță, tratat în repetate rânduri, expus în numeroase filme, producții de televiziune, seriale, Sam Mendes își exprimă voința de-a ilustra și de a explica destinul unei generații/bravii «Poilu» care a înfruntat mari dificultăți. Pelicula intitulată simplu 1917 urmărește doi soldați simpli, a căror misiune însumează (cam toate) ororile cu care s-au confruntat cei care-au luptat în tranșee: vrăjmași peste tot, ofițeri de rang superior belicoși, tranșeele infestate de șobolani, umiditate, frig și spaimă. Cei doi tineri soldați englezi primesc o ‘misiune imposibilă’. Ei trebuie să transmită un mesaj pe teritoriul inamic, care ar putea salva mai multe vieți omenești: să avertizeze 1600 de compatrioți apropiați liniei de front că urmează să cadă într-o capcană pusă de armata germană. Schofield și  Blake trebuie să treacă pe teritoriul inamic pentru a livra acel mesaj, care putea scăpa de la pieire mulți confrați de arme, inclusiv pe Joseph, fratele lui Blake. Empatia este instaurată încă de la primele secvențe, Georges McKay și Dean Charles Chapman întruchipând eroii anonimi, între psihologie și performanță fizică aparte. Acest duo de excepție pornește cu hotărâre într-o frenetică luptă contracronometru; așa se explică opțiuea lui Sam Mendes pentru tehnica de filmare aleasă. Spectatorul va putea înțelege, minut cu minut, ororile războiului. Cei doi merituoși actori sunt bine încadrați între ‘greii’ cinematografiei britanice: Colin Firth și Benedict Cumberbatch. Această tehnică face posibilă exprimarea (pe termen lung) a realității unui război pe care soldații care l-au trăit și pe care nu au reușit să o redea din pricina ororilor îndurate. Imaginea incredibilă, realizată de operatorul englez Roger Deakins (câștigător al premiului Oscar pentru Blade Runner 2049), însoțește aici eroii surprinși în ‘infernul tranșeelor’; privitorul e târât în iadul șanțurilor pentru a observa sârma ghimpată și noroiul în care cadavrele mâncate de șobolani se descompun, dar și câmpurile înțesate cu resturile de la avioanele doborâte. Din acest cadru post-apocaliptic, se virează apoi într-unul aproape bucolic: verdeață și izvoare înghețate; este reprodusă iluzia mișcării continue. Așadar, cinemaul transfigurează realitatea unui conflict pe care beligeranții nu l-au putut povesti, prin urmare, grație tehnicii, sângele, lacrimile și transpirația devin aproape palpabile.

Înconjurat de specialiști în tehnică militară, documetariști și actori, Sam Mendes a încercat să redea atmosfera acelei încărcate epoci. Pare destul de greu să îl identifici pe regele Tommen din seria Game of Thrones în postura soldatului interpretat de Dean-Charles Chapman. Din păcate, omis la nominalizările de la Globurile de Aur, actorul George MacKay a livrat, în această peliculă, o performanță actoricească remarcabilă. Oboseala, frica, eforturile inimaginabile devin mai ușor de înțeles grație acestui film cu mesaj pacifist; absurditatea situațiilor teribile în care se regăsesc acei bărbați îngroziți conferă greutate întregii pelicule. Mendes articulează un film de excepție în jurul unui scenariu (redactat în colaborare cu Krysty Wilson-Cairns) axact pe actele unor eroi anonimi, înconjurându-se de o echipă tehnică de excepție care să conducă spectatorul spre acel «iad al diferenței». 1917 devine o parabolă cinematografică despre labirintul tranșeelor și despre absurditatea războaielor, a conflictelor de orice fel. În acel «No Man’s Land», viziunile terifiante atenționează spectatorul asupra ororilor unei conflagrații. Absurditatea războiului a fost transpusă în multe pelicule, dar în recenta realizarea a lui Mendes, raportarea la ‘aproapele’ nostru e dintre cele mai directe, pentru că… într-o reconstrucție somptuoasă, cu o figurație impunătoare, cu o imagine impecabilă, 1917 pune (chiar) spectatorul în centrul subiectului.

***

Regia: Sam Mendes

Scenariul: Sam Mendes și Krysty Wilson-Cairns

Imaginea: Roger Deakins

Decorurile: Simon Elsley, Elamine Kumsihko, Stephen Swain

Costumele: Jacqueline Durran

Sunetul: Olivier Tarney

Montajul: Lee Smith

Muzica: Thomas Newman

Distribuția:

George MacKay – Schofield

Dean-Charles Chapman – Blake

Mark Strong – Căpitanul Smith

Andrew Scott – Locotenentul Leslie

Colin Firth – General Erinmore

Benedict Cumberbatch – Colonel Mackenzie

Durata: 119 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Teritoriul nimănui dintre speranță și moarte – 1917

Scris de pe februarie 19, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Simfonia durerii la Casa Albă – Jackie

Cu toate că există tone de materiale (articole și cărți publicate, înregistrări video, filme artistice) despre viața acestei doamne, se pare că misterul încă plutește în preajma celei care-a rămas în memoria colectivă cunoscută drept „Jackie”. Admirată pentru eleganța și pentru cultura sa, Jacqueline Bouvier Kennedy, Prima Doamnă a Statelor Unite, în 1963, scrie o nouă pagină în istorie, odată cu prezentarea versiunii cinematografice, Jackie – primul lungmetraj în limba engleză al cineastului din Chile.

Acțiunea a fost plasată în noiembrie 1963, după ce John F. Kennedy, al 35-lea președinte al S.U.A., fusese asasinat în Dallas. Martoră încremenită a morții violente a soțului său, confruntată cu dramatismul evenimentelor  de după acel tragic sfârșit, văduva fostului Președinte american încearcă să ridice vălul. Cineastul Pablo Larraín o surprinde pe Jackie Kennedy (Natalie Portman) imediat, înainte și după uciderea soțului ei, Președintele John F. Kennedy,  într-o inedită, dureroasă formulă de film biografic. Printre numeroase flashback-uri și re-vitalizări ale peliculelor de arhivă, spectatorul este invitat să descopere intimitatea unei soții după o mare suferință. Așadar, un reporter (Billy Crudup) este acceptat în casa tinerei văduve pentru a primi unele răspunsuri legate de întrebările despre viața de Primă Doamnă, apoi de văduvă a lui JFK (interpretat în film de actorul danez Caspar Phillipson). Chipul înăsprit de durere al eroinei este mai mereu surprins în prim-plan, iar perplexitatea jurnalistului face ca permanenta glisare între trecut-prezent, zâmbet-plânset, bucurie-groază ajută spectatorul să pătrundă grozăvia acelor momente. Chiar de la primele întrebări, Jackie știe să puncteze și să-și etaleze forța (aproape brutal cu replica: „Are you giving me professional advice?”).

Jackie 5

Utilizând tehnici multiple, realizatorii ne arată cum poate fi văzută Jackie la faimoasa White House / Casa Albă, în acea surprinzătoare transmisie televizată, în care tânăra Doamnă deschidea larg porțile reședinței prezidențiale, urmărită fiind de milioane de cetățeni americani („A Tour of the White House”, CBS, 1962). Apoi, la doar câteva minute distanță, dispar imaginile galvanizate și reapare figura cernită a fostei First Lady care exprimă oroarea retrăită prin povestirea clipelor de coșmar petrecute în mașina care îl transporta pe fostul Președinte împușcat în cap. O vedem pe Jackie cum îl însoțea, în acel taior roz Chanel împroșcat cu sânge, devenită un fel de spectru al durerii îngrozitoare.

Jackie 3

Poziția cineastului Pablo Larraín (No), față de personajul Jackie, se poate citi printre rânduri în replicile rostite pe ecran de expresiva Natalie Portman: „I lost track somewhere what was real, what was performance.” Talentata actriță a redat, evidențiat, dicția – în mod vădit pronunțată à la Marilyn Monroe (overdeliberate finishing-school) – din acel tur televizat de la Casa Albă.  Totuși, când vorbea cu reporterul sau cu Robert Kennedy (Peter Sarsgaard), vocea mult-prea-studiată (antrenată de Tanya Blumstein) a lui Natalie Portman sună artificial. În pofida acestui mic detaliu, uimitoarea Jackie-Portman este briliantă: armonizează timiditatea cu stilul, fiecare dintre calități recalibrându-se în această surprinzătoare combinație. Apropierea de reala Jacqueline Bouvier Kennedy se face firesc prin distribuirea acestei actrițe poliglote, care posedă datele fizice în concordanță cu portretul din epocă, făcând aproape inutile tehnicile de machiaj, dar și distincția izvorâtă din cultura acestei fine actrițe. De asemenea, artista evidențiază faptul că femeia/Jackie înțelesese însemnătatea Casei Albe pentru sine. În marea tradiție a americanilor care-au studiat literatura europeană, Jackie simțea nevoia să demonstreze elitelor de pe bătrânul continent că și în America se poate face în mod serios cultură. Chiar acel dureros moment al înmormântării s-a constituit într-o procesiune solemn, de răbdare în suferință, cu demnitate și forță.

Jackie 4

Departe de a fi o biografie siropoasă, plină de glamour și artificii, Jackie dezvăluie și o mică parte din mecanismele Puterii (Jackie îi mărturisește reporterului că acea comparație cu legendarul  rege Arthur, folosită de administrația americană în campania electorală – melodia Camelot  – din musicalul interpretat de Richard Burton) desemna un ideal, dar era și marketing. Realizatorul chilian și-a imaginat și a oferit privitorilor scene în care femeia /„First Lady”care îi fusese alături și la greu, dar mai ales la rău, lui JFK, trăia spaima coșmarului de după asasinat; de aceea, parada de rochii de gală, alternând cu nenumărate serii de cocktailuri de vodcă și calmante nu surprinde pe nimeni și pare chiar firească. Așa cum și acele moment în care jurnalistul o întrerupe sau în care încearcă să îi modifice discursul (notițele verificate și corectate ulterior de fosta jurnalistă Jacqueline Bouvier Kennedy) dau o notă de firesc asupra unui altfel de moment din intimitatea fostei Prime Doamne. Clipele cruciale din istoria personală, care pentru  o perioadă, s-a confundat cu Marea Istorie, se derulează punctând – ca într-un film cu valențe psihologice – groaza și trauma femeii „Jackie”. În acest fel, Larraín contrabalansează imaginea acelei Jackie care-a simbolizat, pentru milioane de femei de pe planetă, proiecția unui ideal (soție, văduvă, mamă îndurerată încercând să-și țină departe de moarte propriii copii, așa cum a salvat numeroase aparențe, mascând infidelitatea faimosului ei soț). Camera de filmare o urmărește îndeaproape pe fragila și delicata ființă care a suportat grozăvia trecerii bruște de la mărire la decădere, fără să lase măcar o dată impresia că ar fi lipsită de putere.

 

Coloana sonoră, realizată de Mica Levi, atenționează spectatorul încă de la primele acorduri-bocet că eroina avută în prim-plan se află într-o dezordine emoțională. Muzica marchează diferența dintre un banal film documentar și cel realizat de Pablo Larraín, care i-a conferit lui Jackie o „voce” unică. Concordanța dintre imagini, ilustrație sonoră și interpretarea artistică dau veridicitate și plasticitate peliculei, iar eroina își poate etala nenumăratele ei fațete, ca într-un veritabil caleidoscop emoțional. Obiectele, veșmintele, clădirile care o împresoară o sperie, dar nu o dărâmă, Jackie se re-compune și renaște precum legendara pasăre Phoenix. Lovită crunt de soartă, dar conștientă că va deveni o figură mitică (lungile confesiuni făcute preotului interpretat de regretatul John Hurt ne îndreptățesc să credem) Jackie / Jacqueline Bouvier Kennedy, de sub vălul cernit, își asumă numeroase riscuri și antipatii, își dezvăluie și partea vulnerabilă a naturii sale, dar nu se lasă învinsă. Jackie rămâne versiunea, plină de pathos, a unui cineast care-a realizat o adevărată „simfonie a durerii” la Casa Albă.

jackie 5

Articol publicat în revista Catchy

Distribuția:

Natalie Portman – Jacqueline Kennedy

Peter Sarsgaard  – Robert Kennedy

Greta Gerwig  – Pamela Turnure

Billy Crudup  – The Journalist (Jurnalistul)

John Hurt  – The Priest (Preotul)

Max Casella  – Jack Valenti

Sunnie Pelant  – Caroline Kennedy

Beth Grant  –  Ladybird Johnson

Regia: Pablo Larraín

Scenariul: Noah Oppenheim

Imaginea: Stéphane Fontaine

Montajul: Sebastián Sepúlveda

Muzica: Mica Levi

Durata: 100 min

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria Rezultatul
Cea mai bună actriță în rol principal – Natalie Portman Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Mica Levi Nominalizat
Cele mai bune costume – Madeline Fontaine Nominalizat

Premii Globul de Aur, 2017

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Natalie Portman Nominalizat

Premii BAFTA, 2017

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Natalie Portman Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună muzică originală de film – Mica Levi Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Madeline Fontaine Nominalizat

Premii Veneția, 2016

Categoria Rezultatul
Leul de Aur – Pablo Larraín Nominalizat
Osella de Aur pentru cel mai bun scenariu – Noah Oppenheim Câștigător
 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web