RSS

Arhive pe etichete: Woody Allen

California dreaming cu Woody Allen – Café Society

Optzeci de ani trăiți ardent, călăuzit de o idee: „Viața este o comedie scrisă de un autor sadic”,    o carieră cinematografică impresionantă, clădită pe o arie tematică atrăgătoare: iubirea, viața, moartea, trecerea ireversibilă a timpului, raportarea la religie, într-o viziune originală, cu forțe proaspete, neobositul Woody Allen semnează cel de-al 47-lea lungmetraj: Café Society. Filmele sale oferă imaginea unui permanent trompe l’œil”, păstrându-și, totuși, caracterul universal. Ca într-un joc, fanii regizorului descoperă mereu urme ale trecutului: un gest, o replică, un gag. Precum piesele  autorului pe care Allen îl admiră cel mai mult – Anton Pavlovici Cehov – filmele sale se aseamănă între ele. Recenta peliculă se vrea a fi un cadril cinematografic nostalgic, o călătorie printre amintirile despre viața culturală din New York, dominată de jazz și existențialism east coast”.

Precum filmele realizate anterior, Café Society îmbină duioșia cu tristețea, abandonându-se farmecului amintirilor, ca niște delicioase madlene. Filmul este maiestuos (imaginea semnată de Vitorio Storaro), scenariul e bine redactat, iar distribuția reunește numai staruri în vogă. Jesse Eisenberg / Bobby întrupează un (nou) alter-ego al cineastului, care își deplânge amorul rănit pe parcursul multor întâniri cu celebrități ale Hollywoodului sau ale jazzului newyorkez. Însă, adevărata stea a filmului rămâne Kristen Stewart, strălucitoare și fermecătoare. Fosta vedetă din saga Twilight (și idolul multor adolescenți) se transformă, sub privirile spectatorilor, într-o adevărată actriță.

Jesse Eisenberg Kristen Stewart

Acțiunea se derulează în anii ’30, la Hollywood, având în prim-plan un tânăr care năzuiește să reușească în industria cinematografică, sedus de o fată atrăgătoare, dar și captiv al spiritului vremii. Bobby Dorfman (Jesse Eisenberg) – un june din Bronx – debarcă în Los Angeles, încercând să se descotorosească de o familie aflată în scandal (părinții și un frate gangster) și se pripășește pe lângă unchiul său, Phil (Steve Carell), agentul multor staruri de la Hollywood. Tinerelul se îndrăgostește de nostima asistentă a unchiului său, înainte de-a afla că drăgălașa Vonnie (Kristen Stewart) este amanta unui bărbat însurat. Apar, așadar, două universuri diferite, două lumi opuse – tinerelul din Bronx, mereu jenat, care pare că nu se simte niciodată confortabil și, de cealaltă parte, spirituala fată din California însorită.

Café Society 2

Încrucișările de trasee sentimentale din film alimentează generos resorturile dramatice și comice care – fără a reinventa conceptul de „triunghi amoros” – livrează divertisment de calitate.Văditul interes al lui Woody Allen pentru decor (binecunoscută pasiunea sa pentru anii’30) și pentru anii glorioși din Cetatea Filmului se regăsește – din plin – în reconstituirile din Café Society: petreceri la marginea piscinelor răcoroase, cocktailuri zgomotoase, unde se inventează staruri”, cluburi de noapte în care șampania curge gârlă, iar starletele se mișcă pe ritmurile trepidante ale jazzului dezlănțuit. Woody Allen se amuză / ne amuză citând nume celebre ale vedetelor de la Hollywood (Ginger Rogers, Fred Astaire, Barbara Stanwyck, Howard Hawks, Gary Cooper), prin intermediul personajului Steve Carell. Imaginea realizată de Vittorio Storaro (operatorul     favorit al lui Bernardo Bertolucci) scaldă fiecare cadru într-o lumină aurită, în care sclipește lustrul nou-nouț al râvnitului Oscar. Tot acest glamour – de factură „vintage” – aduce cu o campanie de publicitate pentru  fecunda „uzină de vise” din „Sunshine State” / California.

Café Society 4

Jesse Eisenberg și Kristen Stewart și-au mai dat replici și-n cunoscutul film pentru tineri, Adventureland, dar, aici, evoluțiile lor sunt remarcabile. După o întâlnire ratată cu Allen, în To Rome with Love, Eisenberg moștenește dificilul rol, à la Woody, fără a caricaturiza ticurile maestrului. Tânărul interpret rămâne el însuși, stângaci și duios în egală măsură, agasant și mișcător deopotrivă. Alături de el, Kristen Stewart este surprinzătoare prin maniera în care mitraliază replicile și pentru modul în care îmbracă orice plan cu o nonșalantă eleganță, captând lumina ca o veritabilă stea de la Hollywood (așa cum visa chiar personajul întrupat de ea). Stewart continuă să-și etaleze farmecul, de-construind imaginea cu care ne obișnuise. Dacă cele două personaje sunt atât de reușite, izbânda nu se datorează numai faptului că cei doi actori se pliază perfect pe codurile care le-au fost impuse (insuflând, totuși, ceva și din personalitatea și modernitatea lor), ci pentru că ei reprezintă două fațete ale amorului: prospețimea unei noi pasiuni și melancolia regretelor.

Café Society 3

Café Society povestește despre destinele sentimentale, imaginând viitorul și regăsirile lor inegale, de după separare. Fără să se îndepărteze de umorul său arhicunoscut (familia lui Bobby Dorfman – sursă inepuizabilă de gaguri și jocurile de cuvinte care au menirea de-a naște efecte comice, secretul cineastului), Woody Allen își veghează „turturelele” și-i prezintă eroului o soție adorabilă (irezistibila și mereu solara Blake Lively)       și „protejând-o” pe eroină oferindu-i o viață așa cum își dorise. S-au iubit, s-au despărțit, s-au regăsit transformați: ea-snoabă, el-bogat. Cu toate acestea, atât fericirea personală, cât și reușita profesională nu alungă deplin regretele, nici melancolia care impregnează reîntâlnirea. Mărețul plan final ilustrează o nouă latură a lui Woody Allen, dulce-amăruie, tulburătoare, care consolează, așa cum își obișnuise spectatorii și patriarhul Lubitsch. În Café Society – o peliculă elegantă, purtând amprenta alleniană a crudei tristeți –  subtilitatea și armonia avansează discret. 

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Vittorio Storaro

Decoruri : Santo Loquasto

Costume: Suzy Benzinger
Monteur: Alisa Lepselter

Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson

Distribuţia:
Kristen Stewart (Vonnie)
Jesse Eisenberg (Bobby)
Blake Lively (Kat)
Anna Camp (Candy)
Steve Carell (Phil)
Don Stark (Sol)
Tony Sirico (Vito)

Durata: 1h36

Articol publicat în revista Catchy

Reclame
 
Comentarii închise la California dreaming cu Woody Allen – Café Society

Scris de pe august 26, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire

 

Etichete: , ,

Magic în the Moonlight

Coerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

Articol publicat în revista Catchy

 

 

Etichete: , , ,

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

La ora nouă dimineața, Marion Cotillard ne primește la Paris, în biroul lui Guillaume Canet, partenerul său, în fața unui suc proaspăt de sfeclă. Actrița n-a prea dormit – fiica sa, în vârstă de doi ani, a împiedicat-o, dar chipul îi este radios, e acel chip expresiv pe care cineaști precum James Gray, Jacques Audiard, frații Dardenne sau Woody Allen l-au surprins pe cameră. Pe rafturi, se regăsește o multitudine de trofee, iar pe pereți, afișele filmelor în care ea a jucat și o fotografie în alb-negru, în care Marion râde, ținându-l în brațe pe Marcel, fiul său.

Motivul pentru care Marion ne-a primit este discuția despre filmul Nous finirons ensemble (premiera: 1 mai 2019), urmare a filmului Les Petits Mouchoirs de Guillaume Canet, care are o cotă de popularitate în mare creștere. Îi vom regăsi pe amicii căpitanului Ferret, François Cluzet, Benoît Magimel și Laurent Laffite. Cu toții au mai îmbătrânit în cei nouă ani de la premira din 2010, și-au schimbat viața sau partenrii. Printre ei, Marie (Marion Cotillard), cu părul decolorat (oxigenat) e printre cele mai tensionate: n-are nicio relație amoroasă, iar instinctul matern e în bernă. Nu e tocmai lejer să te reconectezi cu un personaj pierdut, dar, ca de obicei, actrița se achită onorabil de orice sarcină artistică. Nimic nu pare să-i reziste lui Marion Cotillard, actriță oscarizată, veritabil star artistic, activistă în acțiunile de protejare a mediului natural și multe alte calități. În ultimele luni, a părăsit studiorile de filmare și s-a dedicat creșterii copiilor. O paranteză revigoranată, dar nu care nu va dura mult fiindcă pe Marion Cotillard „o iubește camera de filmare”.

Madame Figaro –  Cum regăsești un personaj după nouă ani ?

Marion Cotillard –  Mi-am reluat inspirația din acea perioadă, oamenii pe care îi cunoșteam, mai mult sau mai puțin și m-am susținut pe ajutorul celorlalți. Personajul meu, Marie, a evoluat. În Les Petits Mouchoirs, avea o latură solară, chiar dacă se afla într-o formă de autodistrugere, dar soarele i-o acoperea. În intervalul 3o-40 de ani, mai toate iluziile se spulberă. Eroina e dezabuzată, de aceea și-a creat un sistem propriu de apărare pentru a nu suferi. Atrecut printr-un doliu, o ruptură și își consideră viața ca pe o acumulare de constrângeri. Drept urmare, e antrenată într-o spirală negativă și nimeni nu o împiedică. Dacă prima oară Guillaume a fost inspirat chiar de mine, de data aceasta personajul nu-mi mai seamănă. Am ales o altă cale: caut tot ce este luminos, pozitiv și liber.

Spre ce vreți să vă întreptați ?

Aș vrea să descopăr cine sunt, am nevoie să găsesc autenticitatea. Există atâtea cercetări și devine o experiență pasionantă. Fiecare trebuie să-și descopere propria cale. M-am convins de acest fapt după ce-am urmat câteva ședințe de psihanaliză. Mi-au fost relevat anumite lucruri, ședințele n-au fost inutile, dar sunt, din punctul meu de vedere, incomplete. Rezonez mai bine în munca/efortul spiritual și corporal. Cred că purtăm cu toții vechi traume și avem amprentele lor pe trupurile noastre. Ca să mă eliberez de ele, am nevoie de muncă fizică. Una dintre cele mai bune metode de eliberare emoțională de vechile traume care m-a ajutat mult a fost hipnoza (metoda EMDR), am experimentat-o și mi s-a părut revoluționară. Apoi, am regăsit și alte activități în sprijin, precum cântatul sau dansatul. Mi-am impus să cânt, să dansez și să meditez măcar o dată pe zi.

Ați identificat rădăcinile răului?

Există anumite lucruri din viața mea și sunt convinsă că purtăm în noi urmele strămoșilor noștri. Cred că atunci când cineva are o traumă, dezvoltă o patologie sau comportament care este transmis din generație în generație. Nu ne cunoașteam îndeaproape istoria familială, iar memoria celulară poartă traumele noastre. Scopul este să ne dezlegăm de ele și să acceptăm cine suntem.

Ce a însemnat copilăria pentru dumneavoastră?

Părințiii mei sunt actori. Nu am jucta niciodată împreună decât la Conservatorul din Orléans. Am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei. Am renunțat la tot, chiar și la mine însămi. Acest fapt l-a destabilizat pe tatăl meu și a condus către o relație conflictuală. Am doi frați care sunt gemeni. Găsirea locului în fața unui duo atât de puternic a fost complexă. Cred, totuși, că cel mai dificil este să-ți găsești locul în societate; asta valorează cel mai mult. Mai târziu, mi-am regăsit și frații, iar legătura a devenit una indestructibilă, acum avem o minunată relație.

Dumneavoastră, fata care nu se simțea bine în pielea ei, ați nimerit într-o profesiune dintre cele mai destabilizante posibil …

Da, judecata altora este cea de care mă temeam cel mai mult. Am ales o meserie în care există competiție, o meserie în care trebuie să-ți găsești propriul loc fiind judecat cvasi-permanent. Totuși, astăzi, îi mulțumesc vieții pentru că m-a făcut să mă confrunt cu ceea ce mă speria cel mai mult. Odată cu pelicula Taxi, am cunoscut succesul și popularitatea derutantă. N-am trăit-o  prea rău pentru că a fost satisfăcută nevoia mea de recunoaștere. Satisfacerea creativității a sosit mai târziu, odată cu filmul lui Jean-Pierre Jeunet, Un long dimanche de fiançaillesDin acest punct, totul a devenit diferit, s-a lărgit câmpul posibilităților.

Ați avut modele în copilărie ?

Mai degrabă care mă bulversau. De exemplu, o adoram pe Catherine Deneuve. Acasă, cu toții o veneram pe Greta Garbo, iar mama ne-o arăta în Queen Christina și Camille, filme înregistrate pe casete video. La fel, m-a marcat ultima scenă din The Great Dictator, cu Paulette Godard, o actriță uimitoare, foarte sensibilă.

Astăzi, dumneavoastră aparțineți cinematografiei hollywoodiene …

Sunt o norocoasă pentru că lucrez în Franța, o țară a cinemaului. Dar sunt norocoasă și pentru că e țara de adopție în care revin cu regularitate. Este adevărat că am luat o pauză pentru creșterea copiilor, dar și pentru mine. Am muncit enorm și aveam nevoie de această pauză. În momentul în care nu aveam chef să intru pe platoul de filmare, simțeam că îmi trădez pasiunea și aș fi luat și locul altcuiva. N-am mai turnat un film de aproape un an, dar îmi doresc să revin.

Ce altceva vă mai doriți?

Am produs un documnetar, Bigger Than Us de Flore Vasseur, care urmărește tineri activiști în lumea întreagă. Îmi place foarte mult să fiu în această poziție. Această provocare îmi face plăcere. Există o similitudine cu profesia mea de actriță: în poziții diferite, punem totul în mișcare pentru ca realizatorul să își concretizeze visul. Un alt lucru care mi-a devenit mai clar este faptul că trebuie să împărtășesc viziunea mea. Nu știu sigur sub ce formă, dar știu că trebuie să mă exprim și în alt mod decât ca actriță. Evident, îmi pun întrebări: ceea ce vreau să exprim e atât de percutant pentru a fi livrat? Dar la un moment dat, prea multe întrebări ne împiedică să progresăm. În cel mai rău caz, mă plâng, dar nu e așa de rău. Simt că viața este o permanentă mișcare, că locul fiecăruia e variabil, iar eu accept acest dat. Sunt femeie, actriță, dar niciun statut nu este „sigilat” pentru totdeauna. Și asta face aventura omenească atât de frumoasă: viața este plină de surprize.

În ce mod resimte cetățeanul din dvs. actuala criză?

Diferența dintre nevoile unei populații și modul în care este condusă este uneori deconcertantă. Oamenii au nevoie și merită să aibă încredere; inteligența, sensibilitatea și creativitatea francezilor reprezintă o bogăție incomensurabilă. Suntem deasupra problemelor ecologice, economice și sociale, dacă ni se oferă și mijloacele necesare. Oricine se simte nedreptățit se răzvrătește. Aici, dar și în orice alt loc din lume, vedem oameni care vor să spună și să trăiască o altă poveste. Tineretul se ridică și aduce cu el oameni mai puțin tineri, care sunt de partea lor, alte forțe sunt puse în mișcare. În acest sens, ultimul marș pentru climat m-a emoționat: suflul tinerilor era așa de puternic. Este evident că nu putem continua astfel, să fim conduși de bani, să distrugem ceea ce ne face să trăim și să alimentăm un sistem care ne trage în jos. Acești tineri, care și-au văzut părinții și bunicii trudind, fără a fi fericiți, refuză aceeași soartă. Totuși eu sunt optimistă. Guvernanții vor trebui să-i urmeze, deoarece oamenii modifică deja evoluția societății.

Festivalul de la Cannes se apropie și, odată cu el, se reaprind discuțiile despre paritate.  S-a vorbit deja prea mult ?

Niciodată nu va fi destul! Se vor opri atunci când o femeie va primi un salariu egal cu cel al unui bărbat. Mi se pare deja o nebunie că încă luptăm pentru asta și în 2019. Este rușinos și absurd. Nu pentru că avem complexe și modalități diferite de abordare, ci nu avem aceleași capacități și aceleași drepturi legitime pentru aceleași oportunități.

*Traducere și adaptare după interviul realizat de Richard Gianorio [Le 25 avril 2019 @ MadameLeFigaro.fr]

Photo by Jan Welters

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

Scris de pe aprilie 29, 2019 în Cinema, Feminin

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Jessica Chastain și Ralph Lauren: „Banii nu reprezintă motorul nostru.”

El tocmai și-a aniversat cei cincizeci de ani petrecuți în domeniul modei, iar ea i-a împrumutat frumusețea chipului său unui produs semnat de Ralph Lauren: parfumul Woman. Între starul în materie de vestimentație și strălucitoarea actriță, regăsim aceleași coordonate: reușita exemplară, responsabilitatea și entuziasmul profesional.

În Manhattan, într-un loft cu vedere spre Empire State Building, s-au înâlnit Ralph Lauren și Jessica Chastain, amândoi ilustrând, în manieră proprie, „visul american”. El reprezintă legenda modei, care a construit – după cincizeci de ani de carieră – un adevărat imperiu, doar prin forțele proprii. Acest adevărat „self-made-man” a creat o estetică și un stil de viață care astăzi se confundă cu o Americă a „viespilor solitare”, a cowboy-lor, a Hollywood-ului și a multor altor mituri naționale sau universale. Ea? Este una dintre figurile marcante ale cinemaului american, o excelentă actriță, exigentă și influentă. Ascensiunea ei profesională a fost una cursivă, activând atât în zona filmelor independente, cât și în cele cu succes de casă. Momentul de răspântie, „afacerea Weinstein” i-a dat ocazia de a arăta că este și o militantă feministă.

Creatorul de modă și actrița ajung cam în același timp la studioul foto și se îmbrățișează în mod afectuos. În vârstă de 79 de ani, Ralph Lauren se dovedește a fi egal cu el însuși, curtenitor, rafinat și cuceritor. Splendida roșcată, emblema parfumului Woman (creat de Ralph Lauren – n.n.), răspândește aceeași eleganță discretă.

Mag

Madame Figaro Când a avut loc prima întâlnire?

Jessica Chastain – În urmă cu trei ani, când fusesem invitată la un defileu de modă, la casa de modă a lui Ralph. Apoi, după o perioadă de timp, ne-am revăzut în timpul unui dineu, unde am descoperit un bărbat fermecător, atent și pasional. În opinia ta, Ralph, ce crezi că ne-a unit? Vom discuta cu altă ocazie despre o actriță pe care o admir mult…

Ralph Lauren – Ah, eram foarte îndrăgostit de ea, de când era foarte tânără! Atât eu, cât și Jessica îndrăgim perioada de glorie a Hollywood-ului („Vârsta de aur”). Chiar înainte de a o cunoaște personal pe Jessica, îi urmărisem și îndrăgisem toate filmele în care jucase. În momentul în care-am întâlnit-o, am fost frapat de frumusețea ei, dar, mai presus de orice, de inteligența sa. Este o femeie intransigentă, care își respectă cu fermitate toate principiile.

O altă asemănare dintre voi ar fi faptul că amândoi întrupați ideea de „vis american”.

J. C. – N-aș îndrăzni să ne comparăm parcursul profesional. Ralph chiar încarnează adevăratul „vis American”, și nu oricine poate realiza așa ceva. Nu am oricând această ocazie de a îi spune cât de mult îl admir. Universul său este al meu. E o personalitate iconică în adevăratul sens al cuvântului.

R. L. – Parcursul meu profesional ține de miracol și cu asta v-am mărturisit totul, nu mi-l explic altfel… Am crescut în Bronx, într-o familie modestă, cu patru copii. Eram foarte uniți și ne ajutam mult unul pe celălalt, practic, am pornit de la nimic. Niciodată, nu am urmat cursurile vreunei Școli de Modă. Pur și simplu, mă pricepeam să aleg bine veșmintele care să fie pe gustul fetelor. La vârsta de 28 de ani, am desenat câteva modele de cravată și m-am lansat într-o afacere, condus doar de instinct. Apoi, am realizat și alte produse: cămăși, costume și o linie pentru femei, haine pentru copii, apoi, am construit tot acest univers cu decorațiuni și restaurante. Tot ceea ce-am făurit reflectă viața mea, gusturile mele și sensibilitatea mea.

Jessica Chastain, vă regăsiți în parcursul lui Ralph Lauren?

Mag

J. C. – Și eu am crescut într-o familie modestă, dar de pe coasta de Vest, din Sacramento. Niciodată n-am fost o prințesă răsfățată. Am fost crescută de o mamă celibatară, care trudea din greu ca să ne asigure nouă un trai decent. Cele mai dificile pentru noi erau finalurile de lună. Totuși, găseam o sursă de confort urmărind filmele din anii 1940 și 1950: Guys and Dolls, The Philadelphia Story, Blue Skies, Gilda. Peliculele acestea ne ajutau să depășim neajunsurile realității. Mai exact, cred că acesta a fost declicul pasiunii mele pentru cinema.

R. L. – Suntem doi cinefili, iar eu sunt fascinat de aceleași staruri pe care le admiră și Jessica: Marlon Brando, Steve McQueen, Fred Astaire, Gary Cooper, Cary Grant. Am avut șansa de a-i cunoaște pe mulți dintre ei. Însuși Cary Grant a luat dejunul la mine acasă.

J. C. – Mi-ar fi plăcut să fi fost și eu acolo în acea zi ! Nici eu, nici Ralph nu am uitat de unde am pornit. Banii nu reprezintă motorul nostru. Ceea ce ne interesează este să fim creativi.

R. L. – Și fericiți! Am știu să rămân fidel principiilor mele de viață.

Ralph Lauren tocmai a primit un premiu de onoare. Vă mai fac plăcere, încă, omagiile?

R. L. – Am cunoscut atât mărirea, cât și decăderea, eșecurile și am supraviețuit tuturor confruntărilor. Am avut parte de momente în care întreprinderea mea funcționa bine, dar am văzut și cum este să te confrunți cu îndoiala din perioadele mai puțin fericite. În momentele de îndoială, te simți singur. Cu toate acestea, niciodată, nu m-am plâns tatălui meu pentru a nu-l decepționa. Sunt mândru de ceea ce am realizat, dar voi rămâne un etern debutant, fiindcă am trac la fiecare show. Îmi aduc aminte și acum cum a fost la primul defileu de modă, când în mijlocul aplauzelor mă frământa gândul «Oare ce voi prezenta la următoarea colecție?». Într-o lume atât de rapidă și în permanentă schimbare, trebuie să știi să te adaptezi, să rămâi în atenția publicului, iar pentru toate acestea trebuie să știi să răspunzi vibrațiilor lumii în care trăiești. Și, dacă am putut să rezist atâta vreme, a fost pentru că am rămas fidel cu mine însumi.

J. C. – Ralph are dreptate, este important să fii mereu integru. Cred că noi nu trișăm, iar publicul simte asta.

Celebrați fiecare, în felul său, femeia. Este acesta un act militant?

J. C. – Prea des femeile doar îi pun în valoare pe eroii masculini. Mi se pare mai interesant să aleg un personaj imprevizibil, nonconformist și contracurentului. Într-unul dintre cele mai recente filme ale mele, Miss Sloane, chiar mi-a făcut plăcere să întrupez o specialistă în lobbying, o femeie gata de orice pentru a-și atinge scopul, un personaj, care, de obicei, era rezervat bărbaților.

R. L. – Trebuie să schimbăm orientarea. Toată viața mea, în toată cariera mea, am stat alături de femei. În echipa mea, ele au jucat mereu un rol determinant și a fost ilustrat de talentul lor. Ricky, soția mea de mai bine de 54 de ani nu încetează să mă inspire zilnic, la fel ca și fiica mea, Dylan, ale cărei ambiție și tărie de caracter le admir. Iubesc femeile, le respect și le protejez (De peste treizeci de ani, Ralph Laurent este angajat în lupta contra cancerului de sân- n.n).

Ați creat, de asemenea, și costume de film…

R. L. – Deși era un artist declarat antimodă, Woody Allen a îndrăgit costumele pe care le-am creat. În perioada în care am lucrat la vestimentația eroinei din Annie Hall, mă gândeam că ținutele pe care le făcusem pentru Diane Keaton ar trebui purtate în viața de zi cu zi, poate de aceea și silueta aceea androgină (din film) a rămas la modă. La început, nimeni nu agrea acele modele, dar, după premieră, alura a devenit celebră.

Jessica Chastain, cum ați defini stilul Ralph Lauren?

J. C. – Atemporal. Ținutele clasice nu se vor demoda niciodată. În șifonierul meu, există piese de mai bine de zece ani de la casa de modă a lui Ralph! Mai precis, am păstrat vestele pentru că se pot adapta ușor oricărei ținute.

R. L. – Nu caut să fiu neapărat fashion, nu-mi place moda, mai puțin tendințele. O haină ar trebui să țină o viață. Esențiale pentru munca mea rămân: atemporalitatea, eleganța și frumusețea. Am încercat, mai bine de patruzeci de ani, să impun noțiunea de streetwear (ținută lejeră, de stradă), iar astăzi acest „șic fără efort” este foarte în vogă. Nu m-am abătut de la linia mea. Îmi plac mult cowboy-ii, marile spații din Vestul American, natura, care mă inspiră foarte mult, dar și energia orașelor precum Manhattan.

Jessica Chastain, să produci filme, așa cum deja ai făcut-o, ar însemna și un mod în care să spui povești precum face și Ralph Lauren prin colecțiile sale?

J. C. – Locul femeilor în industria cinematografică nu a evoluat. E nevoie de mult timp pentru ca acestea să dețină poziția de creator în această ramură. Trebuie acționat. Deja am lansat un proiect 100 % feminin. În luna mai, la Festivalul de Film de la Cannes, alături de Marion Cotillard, Penélope Cruz, Lupita Nyong’o, Fan Bingbing, am anunțat un viitor film care se numește 355. Îl vom turna în condiții echitabile: același salariu și același timp pentru expunerea pe ecran.

Ce vă putem ura pentru viitor?

J. C. – Noi producții de fim.

R. L. – Să continuăm să creăm și să visăm.

[Traducere și adaptare după articolul realizat de Clara Dufour în revista Madame (Le 29 novembre 2018)]

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Jessica Chastain și Ralph Lauren: „Banii nu reprezintă motorul nostru.”

Scris de pe decembrie 6, 2018 în Actualitate, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe octombrie 8, 2018 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nebănuitele căi ale iubirii – Vicky Cristina Barcelona

Veșnic neobosit, Woody Allen s-a preocupat de misterele amorului. Septuagenarul cineast și-a păstrat vigoarea inimii și vigoarea spiritului, având o nesățioasă curiozitate care-i permite să exploreze – cu farmec și cu mult umor – tainicele cărări ale iubirii.

Vicky Cristina Barcelona se vrea un marivodaj simpatic, cu accente (voit) imorale. Lungmetrajul realizat în Spania este un fel de Jules and Jim inversat, în care Javier Bardem – amantul robust și viril – reușește să coabiteze cu două femei de tipul yin & yang. După trilogia londoneză (Match Point, 2005, Scoop, 2006, Cassandra’s Dream, 2007), care se îndreptase spre tragedie, realizatorul a filmat sub soarele Mediteranei. Spațiul luminos i-a sporit elanul și inspirația acestui american îndrăgostit de Europa. Interpreții aleși de Woody Allen sunt șarmanți, iar cadrele sunt ademenitoare, în pofida aerului de cărți poștale. Halta iberică a scos la lumină o exuberantă comedie sentimentală.

Vicky-Cristina-BarcelonaÎnceputul filmului pare să prezinte un voiaj inițiatic al unor tinere din New York. Cele două femei din Lumea Nouă – Cristina (Scarlett Johansson) și Vicky (Rebecca Hall) – petrec o vacanță în Barcelona. Deși firi total opuse, junele sunt prietene bune încă din timpul facultății. Blonda Cristina – plină de neliniște și de senzualitate – este entuziasmată la gândul că ar putea descoperi noi plăceri artistice în acest spațiu; ea este un veritabil “spirit liber”. Bruna Vicky – elegantă, rece, rezonabilă, logodită cu un june businessman – este… clasică și își dorește stabilitate, ca orice americancă pragmatică. Ea intenționaează să facă cercetări pentru o teză de masterat despre cultura catalană.

Vicky și Cristina sunt invitate de un pictor (Javier Bardem) – cu alură de veritabil latin lover – să petreacă un weekend la Oviedo, pentru a admira o sculptură rară a lui Hristos. Firește, Cristina este incitată de propunere, iar Vicky pur și simplu îngrozită. Preocupată să dea uitării un recent eșec amoros, Cristina acceptă. Vicky merge doar pentru a o proteja pe “imprudenta” ei amică. Deși reținută în fața epicureismului lui Juan (aluzie la Don Juan), chiar și Vicky cedează în fața fermecătorului artist (care folosește tot arsenalul de seducție: cântece la chitară sub clar de lună, cină în lumina lumânărilor). Proaspăt ieșit dintr-un divorț răsunător, care zguduise lumea artistică din Barcelona, Juan Antonio le atrage pe cele două într-o serie de aventuri romantice neconveționale.

La întoarcerea în Barcelona, bruneta revine la principii “mai sănătoase” și se căsătorește cu Doug (Chris Messina), logodnicul ei. Rămasă doar cu seducătorul Juan Antonio, Cristina nu reușește să savureze fericirea, fiindcă ex-soția pictorului – după o tentativă eșuată de suicid – se instalează la el. Maria Elena (Penélope Cruz) este o ființă capricioasă, excesivă, geloasă, depresivă, dar talentată. Vulcanica spanioloaică își va regăsi echilibrul într-un ménage à trois, de tip corrida. În mijlocul acestui veritabil imn al hedonismului, pigmentat cu adulter, poligamie, safism tronează seducătoarea Penélope Cruz. Allen i-a oferit aici unul dintre cele mai bune roluri. Actrița iberică portretizează un fel de Carmen, dar cu mult umor și cu o senzualitate uluitoare. Totuși, într-o zi, Cristina conștientizează că stilul respectiv de viață nu o caracterizează și se hotărăște să părăsească triunghiul amoros. Deși – între timp – s-a căsătorit cu bărbatul potrivit, glaciala Vicky nu poate uita seara petrecută cu neconvenționalul pictor. După plecarea Cristinei, Juan Antonio începe să o curteze tot mai insistent, iar ei îi este tot mai greu să reziste tentației.

Woody Allen arde de nerăbdare să le prezinte pe cele două domnițe moderne, într-un joc rapid, care estompează punctul de pornire. Din momentul în care a pus piciorul pe pământ spaniol, cineastul nu încetează să accelereze evenimentele, să încingă spiritele și să umple inimile de panică. Toate rolurile sunt multidimensionale. Dragostea nu este simplă. Unul dintre personajele cele mai puternice este Barcelona în sine. Modele arhitecturale Gaudí, Muzeul Miró, orașul Oviedo sunt etalate ca pe o tapiserie evocatoare, pe ritmuri muzicale autentic hispanice. Reactivul cel mai puternic este, însă, excentricul pictor, care înalță pelicula spre cote toride. Bardem – cald, dar și exaltat – descrie omul care încearcă să păstreze relații cu toate tipurile de femei, veșnic căutător de plăcere.

Povestea se va derula pe baza acumulării unor incidente, elipse și situații accelerate, devenind o fantezie deservită de actori excelenți, care jubilează comic, în special nestăpânitul Bardem și pasionala “morbidă” Cruz. Ritmul rapid, graba perpetuă a personajelor exprimă un deplin acord cu arhitectura barocă din Barcelona (bine reprezentată în film). Deși a uzat de clișeele despre Spania și despre americani – în tradiția clasicului Hollywood – filmul aduce în prim-plan nestatornicia sentimentelor omenești. Dar mai presus de toate, magia lui Woody Allen creează o lume provocatoare, în care oameni frumoși trăiesc cu necazurile romantice, în timp ce discută despre artă, dragoste și viață.

Vicky Cristina Barcelona este o comedie romantică despre unele dintre opțiunile făcute în numele iubirii, dar oferă și o perspectivă mai sumbră – aceea despre alegerile cu care ne confruntăm. Unii profită de ele, alții le evită. Tandru și feroce, filmul realizat de Woody Allen oferă (încă) un motiv de meditație profundă asupra misterului etern al iubirii.

Vicky Cristina Barcelona

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Javier Aguirresarobe
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Gareth Wiley
Monteur: Alisa Lepselter

Distribuţia

Rebecca Hall (Vicky)
Scarlett Johansson (Christina)
Javier Bardem (José Antonio)
Penélope Cruz (Maria Elena)
Patricia Clarkson (Judy Nash)
Kevin Dunn (Mark Nash)
Chris Messina (Doug)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2009) – Cel mai bun film – musical şi comedie
Oscar (2009) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Penélope Cruz
Premiul BAFTA (2009) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Penélope Cruz
Globurile de Aur (2009) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Penélope Cruz
Globurile de Aur (2009) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie, nominalizat: Javier Bardem
Globurile de Aur (2009) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Rebecca Hall

Articol publicat în revista WebCultura

 

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web