RSS

Arhive pe etichete: Woody Allen

Magic în the Moonlight

Mădălina DumitracheCoerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Magic în the Moonlight

Scris de pe noiembrie 9, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe octombrie 25, 2019 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Toamnă, toamnă, fie și într-o comedie romantică, dar la cei 83 de ani împliniți Woody Allen încă fantasmează într-un New York autumnal. Neobositul cineast disimulează satira socială și o îmbracă într-o formulă lejeră, de hoinăreală frivolă prin orașul adulat de artiști, «Big Apple».

Produs de Amazon, cu interdicție de difuzare în Statele Unite ale Americii (cineastul a fost acuzat de agresiune sexual în perioada filmărilor, în 2017, în plină perioadă a mișcării #metoo), A Rainy Day in New York a găsit marele ecran disponibil în Franța. Cineastul revine la prima sa dragoste, «orașul-fetiș», pe care îl filmează ca nimeni altul de mai bine de 60 de ani. Într-o anumită măsură, New York este pentru Allen ceea ce Madrid sau Barcelona reprezintă pentru Almodóvar. Îi cunoaște perfect culorile, locuitorii și sonoritățile; știe să-i capteze instantaneele cu o precizie de fotograf profesionist. În acest megalopolis ploios recunoaștem clișeicul Central Park, bulevardele înțesate de magazine și simțim cum se degajă o inconfundabilă senzualitate.

Așadar, Woody Allen face apel la o distribuție de tineri  aflați “pe val” (Timothée Chalamet, Elle Fanning, Selena Gomez), le împarte replici savuroase («Ea te iubește mai mult decât îndrăgește ‘pilula de a doua zi’») și-i urmărește prin faimoasa metropolă, grație măiestriei directorului de imagine Vittorio Storaro. Caustic, dar și melancolic, după ce și-a plimbat spectatorii prin marile orașe romantice ale Europei, realizatorul livrează o comedie dulce-amăruie, profund new-yorkeză, cu accente dandy, devoalând rădăcinile cinema-ului său atât de “personal”/ allenian.

Bunăoară cuplul de studenți din upper class – Gatsby și Ashleigh (Timothée Chalamet și Elle Fanning) – se regăsește la New York, într-un weekend ploios. Proiectul lor cade repede, așa cum ploaia succede vremea frumoasă. Separați, tinerii amorezi dau piept cu situații neprevăzute. Ashleigh trebuie să îi ia un interviu cineastului pe care îl admiră, Roland Pollard (Liev Schreiber), iar Gatsby vizitează orașul în care-a crescut. Tânăra nu cunoaște orașul, dar profită de situație (realizarea interviului pentru revista studențească) și îl caută pe celebrul artist. Așadar, inițiativă, ploaie, dar și multă nepotriveală în acest tablou.

Hazardul, destinul fac imposibilă aventura celor doi, separați de invizibile diferențe. Aparținând unei familii de bună condiție, Gatsby e un înveterat jucător de pocker, așa cum Woody Allen însuși a fost mult timp. Pe de altă parte, Ashleigh e o ingenuă jurnalistă cu frisoane artistice, cinefilă plină de citate.

Autorul celebrei pelicule Manhattan trasează tușe fine, pline de o tandră ironie, portretizând un ansamblu vioi, dar – în egală măsură – plin de profunzime, decupând portrete din galeria burgheziei americane. Orașul e deja un personaj luminos în filmografia lui Allen, iar comunitatea burgheză se lasă surprinsă de privirea iscoditoarea a cineastului. Prin urmare, e de înțeles că regizorul descrie propriul său mediu socio-cultural, dar într-o manieră autocritică, iar cinismul face pasul către facilul indus de (auto)ficțiune. Pe măsură ce Allen îmbătrânește, cinema-ul său simplifică efectele și se concentrează asupra scriiturii, mergând spre o realizare cvasi-minimalistă. Nu prea mai regăsim travelling-uri, stilul se epurează, iar portretele sunt simple. Dialogurile pun în valoare bogăția limbajului, având aspectul unei piese de teatru. Allen cultivă pudoarea și hazul în acest scenariu, veritabilă scriere literară.

Tânărul erou, Gatsby, este student la Litere și devine în film alter-ego-ul cineastului. Regăsim în textele sale referințe din Shakespeare și Oscar Wilde (am putea constata chiar o nuanță în plus de engleză britanică față de cea americană). Suficiența burgheză se asortează de minune cu celebra flegmă britanică.

Ca și Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Allen aduce un omagiu celei de-a șaptea arte, dar își reglează și conturile cu micul mediu protejat al artiștilor recunoscuți. Principalul subiect este dragostea. Oricum ar fi – tineri, bogați, celebri sau contrariul – adevărata dorință a omenilor, cea care dă sens existenței, rămâne iubirea. Allen își îndrăgește personajele, prin urmare adună laolaltă tineri și actori consacrați – Jude Law & Diego Luna – nelăsând loc pentru nicio notă falsă în acest marivodaj new-yorkez. Suava Elle Fanning dă dovada, aici, unui apreciabil potențial comic. Deloc surprinzător la acest cineast, jazzul devine un suflu venit chiar din inima New York-ului (Timothée Chamalet se instalează în spatele unui pian și cântă la perfecție o partitură).

Prima parte a filmului e țesută pe canavaua unei povești moralizatoare și e susținută de avatarul lui Woody Allen (întrupat de șarmantul Timothée Chalamet), în decorul de carte poștală și cu intriga (ușor) bulevardieră. Această rutină alleniană capitalizează farmecul, grație cuvintelor din scenariu. La fel de bine, fermecătoarea Elle Fanning jonglează cu nuanțele în interpretarea unei ingenue originare din Midwest, impresionată de artiștii pe care i-a întâlnit în scurta sa călătorie. Micuța “omidă” iese din crisalidă și se metamorfozează în “fluturaș”. Ca de obicei, totul se reduce – la Woody Allen – la fondul moral al poveștii. Bunăoară, printre multele promenade în Central Park, printre taxiurile galbene care alunecă pe asfaltul umed, regăsim personajele arhicunoscute la Allen: îndrăgostiții derutați de întâlnirile ratate, artiști torturați de angoase și crezuri profesionale, femei infidele, toate organizate de dorințe de natură sentimentală, dar dezorganizate de crudul destin/ Woody Allen (e răspunzător pentru tot).

Umorul tandru, ironia fină înscriu și această peliculă pe linia celebrelor Annie Hall, Radio Days și Manhattan. A Rainy Day in New York ne pune pe gânduri: “Nu cumva Woody (Allen) e fiul lui Cehov sau al lui Offenbach? Sau, mai știi, o fi chiar al lui Marivaux”. Cert este că octogenarul cineast e încă în vervă, deși au trecut multe furtuni peste el.

Regia: Woody Allen

Scenariul: Woody Allen

Imaginea: Vittorio Storaro

Decorurile: Santo Loquasto

Costumele: Suzy Benzinger

Montajul: Alisa Lepselter

Distribuția:

Timothée Chalamet – Gatsby

Elle Fanning – Ashleigh

Selena Gomez – Chan

Jude Law – Ted Davidoff

Liev Schreiber – Roland Pollard

Diego Luna – Francisco Vega

Cherry Jones – Mama lui Gatsby

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Scris de pe octombrie 24, 2019 în Cinema, Film, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 
Un comentariu

Scris de pe octombrie 12, 2019 în Feminin, Iubire, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

California dreaming cu Woody Allen – Café Society

Optzeci de ani trăiți ardent, călăuzit de o idee: „Viața este o comedie scrisă de un autor sadic”,    o carieră cinematografică impresionantă, clădită pe o arie tematică atrăgătoare: iubirea, viața, moartea, trecerea ireversibilă a timpului, raportarea la religie, într-o viziune originală, cu forțe proaspete, neobositul Woody Allen semnează cel de-al 47-lea lungmetraj: Café Society. Filmele sale oferă imaginea unui permanent trompe l’œil”, păstrându-și, totuși, caracterul universal. Ca într-un joc, fanii regizorului descoperă mereu urme ale trecutului: un gest, o replică, un gag. Precum piesele  autorului pe care Allen îl admiră cel mai mult – Anton Pavlovici Cehov – filmele sale se aseamănă între ele. Recenta peliculă se vrea a fi un cadril cinematografic nostalgic, o călătorie printre amintirile despre viața culturală din New York, dominată de jazz și existențialism east coast”.

Precum filmele realizate anterior, Café Society îmbină duioșia cu tristețea, abandonându-se farmecului amintirilor, ca niște delicioase madlene. Filmul este maiestuos (imaginea semnată de Vitorio Storaro), scenariul e bine redactat, iar distribuția reunește numai staruri în vogă. Jesse Eisenberg / Bobby întrupează un (nou) alter-ego al cineastului, care își deplânge amorul rănit pe parcursul multor întâniri cu celebrități ale Hollywoodului sau ale jazzului newyorkez. Însă, adevărata stea a filmului rămâne Kristen Stewart, strălucitoare și fermecătoare. Fosta vedetă din saga Twilight (și idolul multor adolescenți) se transformă, sub privirile spectatorilor, într-o adevărată actriță.

Jesse Eisenberg Kristen Stewart

Acțiunea se derulează în anii ’30, la Hollywood, având în prim-plan un tânăr care năzuiește să reușească în industria cinematografică, sedus de o fată atrăgătoare, dar și captiv al spiritului vremii. Bobby Dorfman (Jesse Eisenberg) – un june din Bronx – debarcă în Los Angeles, încercând să se descotorosească de o familie aflată în scandal (părinții și un frate gangster) și se pripășește pe lângă unchiul său, Phil (Steve Carell), agentul multor staruri de la Hollywood. Tinerelul se îndrăgostește de nostima asistentă a unchiului său, înainte de-a afla că drăgălașa Vonnie (Kristen Stewart) este amanta unui bărbat însurat. Apar, așadar, două universuri diferite, două lumi opuse – tinerelul din Bronx, mereu jenat, care pare că nu se simte niciodată confortabil și, de cealaltă parte, spirituala fată din California însorită.

Café Society 2

Încrucișările de trasee sentimentale din film alimentează generos resorturile dramatice și comice care – fără a reinventa conceptul de „triunghi amoros” – livrează divertisment de calitate.Văditul interes al lui Woody Allen pentru decor (binecunoscută pasiunea sa pentru anii’30) și pentru anii glorioși din Cetatea Filmului se regăsește – din plin – în reconstituirile din Café Society: petreceri la marginea piscinelor răcoroase, cocktailuri zgomotoase, unde se inventează staruri”, cluburi de noapte în care șampania curge gârlă, iar starletele se mișcă pe ritmurile trepidante ale jazzului dezlănțuit. Woody Allen se amuză / ne amuză citând nume celebre ale vedetelor de la Hollywood (Ginger Rogers, Fred Astaire, Barbara Stanwyck, Howard Hawks, Gary Cooper), prin intermediul personajului Steve Carell. Imaginea realizată de Vittorio Storaro (operatorul     favorit al lui Bernardo Bertolucci) scaldă fiecare cadru într-o lumină aurită, în care sclipește lustrul nou-nouț al râvnitului Oscar. Tot acest glamour – de factură „vintage” – aduce cu o campanie de publicitate pentru  fecunda „uzină de vise” din „Sunshine State” / California.

Café Society 4

Jesse Eisenberg și Kristen Stewart și-au mai dat replici și-n cunoscutul film pentru tineri, Adventureland, dar, aici, evoluțiile lor sunt remarcabile. După o întâlnire ratată cu Allen, în To Rome with Love, Eisenberg moștenește dificilul rol, à la Woody, fără a caricaturiza ticurile maestrului. Tânărul interpret rămâne el însuși, stângaci și duios în egală măsură, agasant și mișcător deopotrivă. Alături de el, Kristen Stewart este surprinzătoare prin maniera în care mitraliază replicile și pentru modul în care îmbracă orice plan cu o nonșalantă eleganță, captând lumina ca o veritabilă stea de la Hollywood (așa cum visa chiar personajul întrupat de ea). Stewart continuă să-și etaleze farmecul, de-construind imaginea cu care ne obișnuise. Dacă cele două personaje sunt atât de reușite, izbânda nu se datorează numai faptului că cei doi actori se pliază perfect pe codurile care le-au fost impuse (insuflând, totuși, ceva și din personalitatea și modernitatea lor), ci pentru că ei reprezintă două fațete ale amorului: prospețimea unei noi pasiuni și melancolia regretelor.

Café Society 3

Café Society povestește despre destinele sentimentale, imaginând viitorul și regăsirile lor inegale, de după separare. Fără să se îndepărteze de umorul său arhicunoscut (familia lui Bobby Dorfman – sursă inepuizabilă de gaguri și jocurile de cuvinte care au menirea de-a naște efecte comice, secretul cineastului), Woody Allen își veghează „turturelele” și-i prezintă eroului o soție adorabilă (irezistibila și mereu solara Blake Lively)       și „protejând-o” pe eroină oferindu-i o viață așa cum își dorise. S-au iubit, s-au despărțit, s-au regăsit transformați: ea-snoabă, el-bogat. Cu toate acestea, atât fericirea personală, cât și reușita profesională nu alungă deplin regretele, nici melancolia care impregnează reîntâlnirea. Mărețul plan final ilustrează o nouă latură a lui Woody Allen, dulce-amăruie, tulburătoare, care consolează, așa cum își obișnuise spectatorii și patriarhul Lubitsch. În Café Society – o peliculă elegantă, purtând amprenta alleniană a crudei tristeți –  subtilitatea și armonia avansează discret. 

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Vittorio Storaro

Decoruri : Santo Loquasto

Costume: Suzy Benzinger
Monteur: Alisa Lepselter

Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson

Distribuţia:
Kristen Stewart (Vonnie)
Jesse Eisenberg (Bobby)
Blake Lively (Kat)
Anna Camp (Candy)
Steve Carell (Phil)
Don Stark (Sol)
Tony Sirico (Vito)

Durata: 1h36

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la California dreaming cu Woody Allen – Café Society

Scris de pe octombrie 7, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire

 

Etichete: , ,

Magic în the Moonlight

Coerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

Articol publicat în revista Catchy

 

 

Etichete: , , ,

Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

La ora nouă dimineața, Marion Cotillard ne primește la Paris, în biroul lui Guillaume Canet, partenerul său, în fața unui suc proaspăt de sfeclă. Actrița n-a prea dormit – fiica sa, în vârstă de doi ani, a împiedicat-o, dar chipul îi este radios, e acel chip expresiv pe care cineaști precum James Gray, Jacques Audiard, frații Dardenne sau Woody Allen l-au surprins pe cameră. Pe rafturi, se regăsește o multitudine de trofee, iar pe pereți, afișele filmelor în care ea a jucat și o fotografie în alb-negru, în care Marion râde, ținându-l în brațe pe Marcel, fiul său.

Motivul pentru care Marion ne-a primit este discuția despre filmul Nous finirons ensemble (premiera: 1 mai 2019), urmare a filmului Les Petits Mouchoirs de Guillaume Canet, care are o cotă de popularitate în mare creștere. Îi vom regăsi pe amicii căpitanului Ferret, François Cluzet, Benoît Magimel și Laurent Laffite. Cu toții au mai îmbătrânit în cei nouă ani de la premira din 2010, și-au schimbat viața sau partenrii. Printre ei, Marie (Marion Cotillard), cu părul decolorat (oxigenat) e printre cele mai tensionate: n-are nicio relație amoroasă, iar instinctul matern e în bernă. Nu e tocmai lejer să te reconectezi cu un personaj pierdut, dar, ca de obicei, actrița se achită onorabil de orice sarcină artistică. Nimic nu pare să-i reziste lui Marion Cotillard, actriță oscarizată, veritabil star artistic, activistă în acțiunile de protejare a mediului natural și multe alte calități. În ultimele luni, a părăsit studiorile de filmare și s-a dedicat creșterii copiilor. O paranteză revigoranată, dar nu care nu va dura mult fiindcă pe Marion Cotillard „o iubește camera de filmare”.

Madame Figaro –  Cum regăsești un personaj după nouă ani ?

Marion Cotillard –  Mi-am reluat inspirația din acea perioadă, oamenii pe care îi cunoșteam, mai mult sau mai puțin și m-am susținut pe ajutorul celorlalți. Personajul meu, Marie, a evoluat. În Les Petits Mouchoirs, avea o latură solară, chiar dacă se afla într-o formă de autodistrugere, dar soarele i-o acoperea. În intervalul 3o-40 de ani, mai toate iluziile se spulberă. Eroina e dezabuzată, de aceea și-a creat un sistem propriu de apărare pentru a nu suferi. Atrecut printr-un doliu, o ruptură și își consideră viața ca pe o acumulare de constrângeri. Drept urmare, e antrenată într-o spirală negativă și nimeni nu o împiedică. Dacă prima oară Guillaume a fost inspirat chiar de mine, de data aceasta personajul nu-mi mai seamănă. Am ales o altă cale: caut tot ce este luminos, pozitiv și liber.

Spre ce vreți să vă întreptați ?

Aș vrea să descopăr cine sunt, am nevoie să găsesc autenticitatea. Există atâtea cercetări și devine o experiență pasionantă. Fiecare trebuie să-și descopere propria cale. M-am convins de acest fapt după ce-am urmat câteva ședințe de psihanaliză. Mi-au fost relevat anumite lucruri, ședințele n-au fost inutile, dar sunt, din punctul meu de vedere, incomplete. Rezonez mai bine în munca/efortul spiritual și corporal. Cred că purtăm cu toții vechi traume și avem amprentele lor pe trupurile noastre. Ca să mă eliberez de ele, am nevoie de muncă fizică. Una dintre cele mai bune metode de eliberare emoțională de vechile traume care m-a ajutat mult a fost hipnoza (metoda EMDR), am experimentat-o și mi s-a părut revoluționară. Apoi, am regăsit și alte activități în sprijin, precum cântatul sau dansatul. Mi-am impus să cânt, să dansez și să meditez măcar o dată pe zi.

Ați identificat rădăcinile răului?

Există anumite lucruri din viața mea și sunt convinsă că purtăm în noi urmele strămoșilor noștri. Cred că atunci când cineva are o traumă, dezvoltă o patologie sau comportament care este transmis din generație în generație. Nu ne cunoașteam îndeaproape istoria familială, iar memoria celulară poartă traumele noastre. Scopul este să ne dezlegăm de ele și să acceptăm cine suntem.

Ce a însemnat copilăria pentru dumneavoastră?

Părințiii mei sunt actori. Nu am jucta niciodată împreună decât la Conservatorul din Orléans. Am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei. Am renunțat la tot, chiar și la mine însămi. Acest fapt l-a destabilizat pe tatăl meu și a condus către o relație conflictuală. Am doi frați care sunt gemeni. Găsirea locului în fața unui duo atât de puternic a fost complexă. Cred, totuși, că cel mai dificil este să-ți găsești locul în societate; asta valorează cel mai mult. Mai târziu, mi-am regăsit și frații, iar legătura a devenit una indestructibilă, acum avem o minunată relație.

Dumneavoastră, fata care nu se simțea bine în pielea ei, ați nimerit într-o profesiune dintre cele mai destabilizante posibil …

Da, judecata altora este cea de care mă temeam cel mai mult. Am ales o meserie în care există competiție, o meserie în care trebuie să-ți găsești propriul loc fiind judecat cvasi-permanent. Totuși, astăzi, îi mulțumesc vieții pentru că m-a făcut să mă confrunt cu ceea ce mă speria cel mai mult. Odată cu pelicula Taxi, am cunoscut succesul și popularitatea derutantă. N-am trăit-o  prea rău pentru că a fost satisfăcută nevoia mea de recunoaștere. Satisfacerea creativității a sosit mai târziu, odată cu filmul lui Jean-Pierre Jeunet, Un long dimanche de fiançaillesDin acest punct, totul a devenit diferit, s-a lărgit câmpul posibilităților.

Ați avut modele în copilărie ?

Mai degrabă care mă bulversau. De exemplu, o adoram pe Catherine Deneuve. Acasă, cu toții o veneram pe Greta Garbo, iar mama ne-o arăta în Queen Christina și Camille, filme înregistrate pe casete video. La fel, m-a marcat ultima scenă din The Great Dictator, cu Paulette Godard, o actriță uimitoare, foarte sensibilă.

Astăzi, dumneavoastră aparțineți cinematografiei hollywoodiene …

Sunt o norocoasă pentru că lucrez în Franța, o țară a cinemaului. Dar sunt norocoasă și pentru că e țara de adopție în care revin cu regularitate. Este adevărat că am luat o pauză pentru creșterea copiilor, dar și pentru mine. Am muncit enorm și aveam nevoie de această pauză. În momentul în care nu aveam chef să intru pe platoul de filmare, simțeam că îmi trădez pasiunea și aș fi luat și locul altcuiva. N-am mai turnat un film de aproape un an, dar îmi doresc să revin.

Ce altceva vă mai doriți?

Am produs un documnetar, Bigger Than Us de Flore Vasseur, care urmărește tineri activiști în lumea întreagă. Îmi place foarte mult să fiu în această poziție. Această provocare îmi face plăcere. Există o similitudine cu profesia mea de actriță: în poziții diferite, punem totul în mișcare pentru ca realizatorul să își concretizeze visul. Un alt lucru care mi-a devenit mai clar este faptul că trebuie să împărtășesc viziunea mea. Nu știu sigur sub ce formă, dar știu că trebuie să mă exprim și în alt mod decât ca actriță. Evident, îmi pun întrebări: ceea ce vreau să exprim e atât de percutant pentru a fi livrat? Dar la un moment dat, prea multe întrebări ne împiedică să progresăm. În cel mai rău caz, mă plâng, dar nu e așa de rău. Simt că viața este o permanentă mișcare, că locul fiecăruia e variabil, iar eu accept acest dat. Sunt femeie, actriță, dar niciun statut nu este „sigilat” pentru totdeauna. Și asta face aventura omenească atât de frumoasă: viața este plină de surprize.

În ce mod resimte cetățeanul din dvs. actuala criză?

Diferența dintre nevoile unei populații și modul în care este condusă este uneori deconcertantă. Oamenii au nevoie și merită să aibă încredere; inteligența, sensibilitatea și creativitatea francezilor reprezintă o bogăție incomensurabilă. Suntem deasupra problemelor ecologice, economice și sociale, dacă ni se oferă și mijloacele necesare. Oricine se simte nedreptățit se răzvrătește. Aici, dar și în orice alt loc din lume, vedem oameni care vor să spună și să trăiască o altă poveste. Tineretul se ridică și aduce cu el oameni mai puțin tineri, care sunt de partea lor, alte forțe sunt puse în mișcare. În acest sens, ultimul marș pentru climat m-a emoționat: suflul tinerilor era așa de puternic. Este evident că nu putem continua astfel, să fim conduși de bani, să distrugem ceea ce ne face să trăim și să alimentăm un sistem care ne trage în jos. Acești tineri, care și-au văzut părinții și bunicii trudind, fără a fi fericiți, refuză aceeași soartă. Totuși eu sunt optimistă. Guvernanții vor trebui să-i urmeze, deoarece oamenii modifică deja evoluția societății.

Festivalul de la Cannes se apropie și, odată cu el, se reaprind discuțiile despre paritate.  S-a vorbit deja prea mult ?

Niciodată nu va fi destul! Se vor opri atunci când o femeie va primi un salariu egal cu cel al unui bărbat. Mi se pare deja o nebunie că încă luptăm pentru asta și în 2019. Este rușinos și absurd. Nu pentru că avem complexe și modalități diferite de abordare, ci nu avem aceleași capacități și aceleași drepturi legitime pentru aceleași oportunități.

*Traducere și adaptare după interviul realizat de Richard Gianorio [Le 25 avril 2019 @ MadameLeFigaro.fr]

Photo by Jan Welters

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

Scris de pe aprilie 29, 2019 în Cinema, Feminin

 

Etichete: , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web