„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”, spune Ioan Slavici în Moara cu noroc, amintind de o lume arhaică ghidată după reguli bine stabilite.
Ioan Slavici – adept al teoriilor lui Confucius – a împărtăşit principiul potrivit căruia e de ajuns o singură faptă, pentru ca binele să se propage şi să devină atotcuprinzător, din aproape în aproape. Filosofia morală a lui Confucius susţine principiul că „omul, ca o particică din întreaga natură, un microcosmos, are în sine însuşirile generale ale naturii, ale lui „dao“: ordine, dreptate, bunătate, sinceritate. De aceea este suficient ca omul să fie instruit, dirijat, pentru a se perfecţiona. Iar perfecţionarea se face prin exemplul înaintaşilor.
Despre înaintași, înavuțire, onestitate și păstrarea/deteriorarea valorilor ne amintește filmul Birds of Passage; reductiv, această producție aduce în prim-plan lumea mafiei. Încă un film despre traficul de droguri? Se pare că da, doar că Scarface sau Narcos & The Sopranos sunt depășite (în ceea ce privește profunzimea sensurilor) de recenta peliculă Birds of Passage. Mai degrabă un studiu antropologic (de o mare bogăție vizuală), această captivantă saga sud-americană schițează nașterea industriei de trafic de droguri, care a răvășit societatea columbiană, continuarea filmului Embrace of the Serpent aduce o perspectivă nouă – ce respinge artificiile prea familiare ale filmelor cu gangsteri. Așadar, cel de-al patrulea lungmetraj semnat de columbianul Ciro Guerra continuă demersul început în 2015 (odată cu Embrace of the Serpent – film care i-a adus un premiu la Cannes și o nominalizare la Oscar), acela de a spune istoria și legendele triburilor din țara sa natală. Bunăoară, această poveste din America de Sud răscolește istoriile despre traficul de droguri și ne prezintă modul în care comerțul ilegal a otrăvit o lume arhaică/tribul Wayuu.
Așa cum bine spunea Faulkner, „trecutul nu este mort”; procesul de colonizare din America pare să nu se fi încheiat, iar efectele psihedelice ale anumitor „ierburi” au atras și mai mult atenția „cuceritorilor”. Regăsim, pe marele ecran, Guajira, o regiune deșertică din nordul Columbiei, din anii ’70, o comunitate condusă de tradiții – construită în jurul familiei. Rapayet și familia sa sunt printre primii stăpâni ai traficului de marijuana. Atrași de bani si de putere, își abandonează ritualurile și credințele, închinându-se unor „noi zei”: lăcomia și crima. Se nasc primele carteluri de droguri, iar societatea este condusă după alte reguli. Efectele corosive ale drogurilor lasă urme adânci și în lumea patriahală a triburilor (Wayuu). Într-o zonă aridă, cu vânturi puternice, oamenii trăiesc în acord cu natura.
Greenbook – Când prietenia îşi găseşte calea
Ca și în producțiile lui Francis Ford Coppola/The Godfather, filmul începe cu o serbare familială. Așadar, în deschidere, o putem admira pe tânăra Zaida (Natalia Reyes), care iese din adolescență și dansează ritualic, înveșmântată în mătase purpurie. Ritul trecerii în rândul femeilor se face sub privirile întregului trib. Precum o pasăre, fata își înalță brațele și sfidează orice privire masculină. Cel care o îndrăgește pe lor este chipeșul Rapayet (José Acosta), dar nu poate deveni soțul ei fiindcă nu are „zestrea” cuvenită și e considerat un „alijuna”/„outsider”. Prin urmare, ierarhizările se fac – dintotdeauna – mai întâi, pe baza unor aspecte de natură materiale, apoi intră în discuție și calitățile morale/umane.
Așa se face că tânărul va respecta dolenațele mamei fetei/Ursula (uimitoarea Carmiña Martínez în acest rol) și cere ajutorul bogatului său unchi, pentru a căpăta „zestrea” (în clanul matriarhal, bărbatul oferea o plată familiei fetei). Ca în orice poveste cu iz arhaic, un rol important îl deține mesagerul, cel care poartă pe umerii săi răspunderea mesajelor. Nepotul lui Peregrino (José Vicente Cotes), ajutat de partenerul său, Moises (Jhon Narváez), reușește să aducă extravaganta dotă: 50 de capre, 20 de vaci și un anumit număr de coliere cu valoare totemică. În acest mod, are acces în cercul noii sale familii. Pe lângă pietrele semiprețioase, în această lume a superstițiilor și a codurilor nescrise, întreaga natură participă activ; păsări exotice sălășluiesc printre săteni, iar cerul și oceanul devin martorii tăcuți din decor. Eficiența narativă este sporită și de imaginea semnată de David Gallego, dar și de compartimentarea poveștii în cele cinci („Wild Grass”, „The Graves”, „Prosperity”, „The War” și „Limbo”) cânturi/„cantos”, ca într-o tragedie antică (aici, tragedie indigenă).
Odată consolidată poziția socială prin mariajul cu frumoasa Zaida (expresiva Natalia Reyes), capătă gustul comerțului/averii – partenerii lor erau americanii din Corpul Păcii (hippies/activiști anticomuniști, fideli consumatori de marijuana). Odată stabilite legăturile, afacerile încep să intre pe făgașul profitului, iar patima înavuțirii îl cuprinde pe onestul Rapayet.
În toată această poveste – cu puternice dimensiuni matriahale -, își face simțită prezența soarta (ca și în cazul tragediilor grecești), așa se face că fiul cel mai mic al puternicei Ursula – Leonidas – va deveni un „prinț” plin de cruzime, cu tendințe sociopate. Cele două femei (Ursula și Zaida) întrevăd viitorul din perspectiva unor vise, iar bietul Rapayet va fi bântuit de fantoma/„yoluja” amicului ucis în numele onoarei pătate. Exotismul peliculei nu se rezumă doar la prezențele suprarealiste din cadru (păsări, insecte, instrumente muzicale exotice/percuția tribală semnată de Leonardo Heiblum), ci și la imageria de tip western (à la John Ford sau Sergio Leone). În permanență, indiferent de cadru, se (re)simte bizara tensiune dintre vechi și nou.
“Păsări călătoare”, din 15 martie în cinematografe
Chiar dacă la început, cuplul Rapayet-Zaida trăia în colibă, armonia exista, în perioada de prosperitate, cadrul natural nu se modifică, dar construcția casei de tip occidental bruschează orice privire și atenționează ochiul neavizat (deși aveau pat matrimonial în noua casă, cei doi soți dormeau îmbrățișați învechiul hamac adus în iatacul luxos). Păsările sunt mesagerii spiritelor (naturalismul și suprarealismul se îmbină eficient în această exotică peliculă). În spatele cadrului natural arid, este expusă cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe. În acest western exotic, dar bine împachetat, se poate vedea (ca într-o tragedie greacă), încă o dată, prăpastia infernului, atunci când sunt stârniţi prea mult zeii.
Birds of Passage aduce în prim-plan violența, dar invocă și exploatarea inocenților, ierarhizarea după alte „reguli” (corupție, lăcomie), intruziunea geopoliticului și-a altor forțe de coloratură sociologică (ciocnirea dintre civilizații) într-o lume arhaică.Nu trebuie să avem strămoși Wayuu sau orice altă legătură cu regiunea sud-americană pentru a înțelege largile implicații ale acestei povestiri epice despre lumea din care privin drogurile și efectele lor nocive; trebuie să înțelegem care e puterea nemiloasă a patimii. Chiar dacă este o poveste desprinsă dintre pământurile aride ale Americii Latine, Birds of Passage ne atrage atenția că suntem, cu toții, niște păsări/creaturi „în trecere” – între un trecut mitologic și un viitor nescris. Purtate de vânt, aceste povești ne amintesc despre efectele devastatoare ale lăcomiei, atenționând spectatorul modern asupra hybrisului.
Regia: Cristina Gallego, Ciro Guerra
Scenariul: Maria Camila Arias, Jacques Toulemonde Vidal
Imaginea: David Gallego
Montajul: Miguel Schverdfinger
Muzica: Leonardo Heiblum
Distribuția:
Carmiña Martínez – Úrsula
Natalia Reyes – Zaida
José Acosta – Rapayet
Jhon Narváez – Moisés
Greider Meza – Leonidas
Articol publicat în revista Catchy
Mădălina Dumitrache 