RSS

Arhivele lunare: ianuarie 2019

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Crăciunul e, în fapt, abandonare şi speranță. Sedusă de parfumul speranței care nu moare niciodată, am rescris optimistă “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe noi. Gândindu-mă că parfumul magic al acestei Sărbători ar trebui să uzurpe tristeţea (unei pierderi importante) şi nostalgia, mi-am făcut curaj și-am participat la concursul femeilor Catchy, încercând să-i smulg zeiței Tysche (Fortuna la romani) un favor. Am pus zăgazuri nostalgiilor odată cu vestea minunată: „Mădălina, ești câștigătoare!”

Wagner 6

Cea care mi-a alinat, ca un balsam, temerile a fost o delicată bijuterie de lux (colierul de la Wagner Arte). Porțelanul fin, desprins din colecția „The Garden of My Dreams”, a fost rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Cu adevărat, Decembrie a purtat freamătul speranței, căci mi-a așezat la gât bogate seve, ferecate în rădăcini poleite cu aur, chiar dacă vegetalul intrase într-un somn adânc.

Wagner 9

Deși era final de An, negrul spumos din pictură a devenit palimpsest al memoriei. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, elegantul pandantiv a devenit o lunecare în sine. Grafica spumos-ondulată a rimat, pentru mine, cu firave speranţe, proaspete, încolţite în zorii Anului ce s-arătau, amintindu-mi:„Îndrăznește, doamnă!

Wagner 3

Mulțumesc, Catchy!🎁♠️⚜️ #catchychristmaslist 2018

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Scris de pe ianuarie 31, 2019 în Personal, Poveşti

 

Etichete: , , , ,

Bohemian Rhapsody, Will Rock You! – Bohemian Rhapsody

Mădălina DumitrachePrezența, în spatele camerei de filmare, a lui Bryan Singer, cineast homosexual, controversat mai abitir decât mișcarea #Metoo, poate fi considerată pertinentă atunci când vrei să ilustrezi viața flamboiantă a unui star de talia lui Freddie Mercury, personaj iconic al cărui testament muzical a devenit un reper în cultura britanică? Răspunsul artistic poate fi rapid întrezărit, fiindcă pelicula nu evită locurile comune, dar distribuirea lui Rami Malek în rolul lui Freddie și dibăcia regizorului reuşesc să reînvie spiritul starului Mercury/Farrokh Bulsara (adevăratul nume al cântărețului).

Destul de rar se-ntâmplă ca o biografie cinematografică, cum este Bohemian Rhapsody, să poată reaprinde flacăra în jurul unor idoli precum a fost Freddie Mercury. Iată că pelicula semnată de Singer (Usual Suspect, X-Men,Walkyrie) a reușit să traseze destinul extraordinar al trupei Queen, îndeosebi, a solistului-„emblemă”, Freddie Mercury, care a sfidat convențiile, dar a revoluționat muzica, devenind unul dintre cei mai iubiți artiști de pe planetă. Succesul unei povești formulate în maniera „electrocardiogramă” se bazează pe succesiunea rapidă a unor episoade vesele despre emanciparea culturală a celui care-a fost „born-to-be-genial” Freddie Mercury (copilul sosit din Zanzibar îşi ducea traiul cărând valize la aeroportul Heathrow, dar serile și le petrecea frecventând cluburile londoneze, îmbrăcat în ţinute fanteziste). Pelicula sugerează, din plin, că Mercury nu avea nevoie decât să se aşeze la pian pentru a compune de îndată un hit exact în forma pe care urma să o aibă următorul album al formaţiei, iar energia acaparatoare a unor „We Will Rock You”, „We Are the Champions” sau „Under Pressure” se regăsește, acolo, neştirbită.

1- Bohemian Rhapsody

 

Așadar, Bohemian Rhapsody (2018) se transformă într-o celebrare a legendarei trupe Queen, a muzicii rock de calitate și o omagiere a liderului extraordinar al formației, Freddie Mercury. Ca mai toate biografiile cinematografice, Bohemian Rhapsody răspunde unor cerințe punctuale, ținând pasul cu o anumită cronologie – de la concertul din 1985, evenimentul caritabil la care-au participat cele mai mari staruri ale acelei epoci: Bob Geldof, Mick Jagger, Paul McCartney și Madonna, fără să uite de Wham!, U2, Neil Young sau Sade – până la decesul lui Freddie, survenit în 1991, la o zi după ce a recunoscut public că are SIDA.

2 - Bohemian Rhapsody

Pelicula urmărește ascensiunea meteorică a trupei introducând melodiile lor celebre și sunetul revoluționar, dar prezentând și apropierea de colaps a formației pe măsură ce stilul de viață al lui Mercury scăpase de sub control. Piatra angulară a peliculei devine reuniunea din ajunul concertului „Live Aid”, unde Mercury, care se confruntă cu o necruțătoare boală, conduce trupa într-una dintre cele mai puternice performanțe din istoria muzicii rock. Filmul redă cele două apogeuri: artistic și psihologic. Bunăoară, concertul caritabil din 1985 a marcat un vârf al celebrității trupei, iar hituri precum „We Will Rock You” și „Radio Ga Ga” au hipnotizat mulțimile reunite pe stadionul Wembley din Londra. Chiar și în clipele grele, suferințele pricinuite de maladia lui Mercury, trupa a continuat să concerteze și să înregistreze.

3 - Bohemian Rhapsody

Deși sunt prezente, unele subiecte – precum drogurile și sexul – sunt edulcorate, evident, de dragul rock-ului. Încă de la primele secvențe de pe ecran, se simte dorința de-a investi (din nou) în vinil. Este ușor paradoxal modul în care o operă elegiacă – pentru a tinde spre universal – a trebuit să prezinte moartea unui artist în dorința de-a glorifica starul. Totuși, pare surprinzător că un film biografic despre această figură emblematică pentru comunitatea LGBT prezintă un aspect mai puțin cunoscut din viața lui intimă: dragostea din tinerețe pentru femeia care i-a fost un fel de „ghid spiritual” și care-l subjugase cu frumusețea sa. Relaţia lui heterosexuală cu iubita din tinereţe, MaryAustin (Lucy Boynton), ocupă un spaţiu generos în economia scenariului, câtă vreme legăturile homosexuale sunt, mai degrabă, sugerate. Cu toate acestea, filmul nu evită detaliile legate de sănătatea starului. Filmul lui Bryan Singer a urmărit mai toate evenimentele marcante: integrarea în trupa Smile (rebotezată chiar de el), bisexualitatea, excesele de toate tipurile și fatala maladie, redând cu meticulozitate un parcurs excepțional al unei personalități fragile. Povestea de pe ecran pune în valoare talentul artiștilor mistuiți de creație. Chiar dacă aderi sau nu la muzica celor de la Queen, trebuie recunoscut faptul că ea a devenit „planetară”.

4 - Bohemian Rhapsody

În film, muzica este irezistibilă în fantastica reconstituire a concertelor. În rolul lui Freddie Mercury, actorul de origine egipteană – Rami Malek – dă măsura talentului său interpretativ. Este edificatoare, în acest sens, scena concertului Live Aid, când trupa Queen cântă în faţa a peste 70 000 de oameni, într-o transmisiune live, urmărită de un miliard de oameni de pe glob; devine grăitor spiritul artistului dedicat comunicării cu publicul. Fidelă istoriei și muzicii, pelicula Bohemian Rhapsody emoționează și se transformă într-o peliculă necesară tuturor celor care apreciază valoarea autentică.

5 - Bohemian Rhapsody

Regia: Bryan Singer
Scenariul: Anthony McCarten
Muzica: John Ottman
Imaginea: Newton Thomas Sigel
Montajul: John Ottman

Distribuția:
Rami Malek – Freddie Mercury / Farrokh Bulsara
Lucy Boynton – Mary Austin
Gwilym Lee – Brian May
Ben Hardy – Roger Taylor
Joe Mazzello – John Deacon
Aidan Gillen – John Reid
Allen Leech – Paul Prenter
Tom Hollander – Jim Beach
Mike Myers -Ray Foster

Durata: 134 min

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar (2019):

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film – Graham King Nominalizat
Cel mai bun actor in rol principal – Rami Malek Nominalizat
Cel mai bun montaj – John Ottman Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
Tim Cavagin Nominalizat
Paul Massey Nominalizat
John Casali Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Nina Hartstone Nominalizat
John Warhurst Nominalizat

Premiile «Globul de Aur » (2019):

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Rami Malek Câștigător

Premiile «BAFTA» (2019):

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Rami Malek Nominalizat
Premiul BAFTA pentru film britanic remarcabil
Anthony McCarten Nominalizat
Graham King Nominalizat
Bryan Singer Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine – Newton Thomas Sigel Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
John Casali Nominalizat
Nina Hartstone Nominalizat
John Warhurst Nominalizat
Tim Cavagin Nominalizat
Paul Massey Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Julian Day Nominalizat
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle
Mark Coulier Nominalizat
Jan Sewell Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – John Ottman Nominalizat

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Bohemian Rhapsody, Will Rock You! – Bohemian Rhapsody

Scris de pe ianuarie 24, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

 

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Ana trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate.

Prin temperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul, fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o „nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud.

Starleta din Los Angeles – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură („Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Citiți continuarea articolului pe http://www.Webcultura.ro (click aici!)

Alt articol grozav semnat de Mădălina Dumitrache: La Douleur.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Scris de pe ianuarie 23, 2019 în Cultură, Cărți de colecție, Feminin, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

„Merită să crezi în tine” încă mai ține – A Star Is Born

Mădălina DumitracheTitlul filmului e deja o butadă, iar un remake nu mai deranjează pe nimeni. Era nevoie de o echipă bine calibrată pentru un astfel de proiect. Prin urmare, A Star Is Born (2018)  îi aduce împreună, pe marile ecrane, pe doi dintre cei mai apreciaţi artişti ai momentului. El e frumușel, are succes și nu e nimeni altul decât actorul Bradley Cooper, nominalizat la Oscar, iar ea este superstarul Lady Gaga, aflată la primul ei rol principal în calitate de actriță. Așadar, producţia reprezintă debutul lui Bradley Cooper în postura de regizor și, totodată, o a patra versiune a cunoscutului scenariu A Star Is Born, după cele realizate, anterior, de William A. Wellman (în 1937, cu Janet Gaynor și Fredric March), George Cukor (în 1954, cu Judy Garland și James Mason, o veritabilă capodoperă) sau Frank Pierson (în anul 1976, cu Barbra Streisand și Kris Kristofferson).

1- A Star is Born

Dureroasa poveste de dragoste este centrată în jurul muzicianului Jackson Maine (Bradley) care o întâlneşte pe tânăra aspirantă Ally (Lady Gaga) şi se îndrăgosteşte de ea pe loc. Deşi nu mai spera să devină cântăreaţă vreodată, Ally cucereşte publicul imediat, după ce, la unul dintre concertele sale, Jack o convinge să urce pe scenă. Pe măsură ce cariera lui Ally intră pe o pantă ascendentă, povestea lor de dragoste se degradează, iar Jack se simte tot mai singur în interminabila lui luptă cu demonii interiori. Bradley Cooper se dovedește un realizator destul de abil în a filma scenele de concert. Povestea starului eclipsat de protejata sa urmărește toate punctele din „caietul de sarcini” aflate și în primele trei versiuni cinematografice.

2 - A Star is Born

Jackson Maine (Cooper) reprezintă genul de vedetă country-rock care umplea stadioanele, un soi de Springsteen, dotat cu fizicul unui „Marlboro Man”, dar și „închinător al lui Bachus”. După un concert, aterizează într-un bar cu „drag-queens”/travestiți. După un «La Vie en rose» intonat de o tânără cu o voce specială, Jackson rămâne fascinat de Ally. Chelnerița cu glas de aur nu se considera deloc atrăgătoare și de aceea – credea ea – nu se aflase niciodată în atenția producătorilor. Tânăra plină de franchețe, spontană și talentată îl tulbură pe Jackson atât artistic, cât și sentimental și ajunge, treptat, protejata lui. Amândoi se-ndrăgostesc unul de celălalt, iar Ally va fi propulsată de Jack în fața unui public care o va adula. Interesant în această reactualizare a mitului lui Pygmalion este faptul că artistul-regizor a filmat scenele într-o comunitate în care anturajul tinerei părea o adevărată trupă de „îngeri păzitori”. Chiar dacă interpretarea lui Ally / Lady Gaga (machiată precum o damă de bordel) i se păruse – la un moment dat – „cheap”, Jack realizează că este, într-adevăr, uimitoare. Dintr-un singur schimb de priviri, se declanșează îndrăgostirea. Dibăcia regizorală a lui Bradley Cooper se regăsește și în aparent simplul contracâmp. Bunăoară, cel care multă vreme se cantonase în zona comediilor romantice demonstrează că într-o peliculă și scenele cantabile pot transcende toată energia personajelor. Cu siguranță, secvența-cheie este cea în care Lady Gaga avansează printre luminile în egală măsură ardente și lugubre încercând să presteze acel «La Vie en rose» printre niște travestiți. Chiar dacă a vrut să se joace, pe alocuri, cu așteptările spectatorilor, cineastul aflat la debut regizoral semnează o melodramă clasică, dar încărcată cu pasaje percutante. Proiectul unui remake (după musicalurile din perioada 1937-1954) situat în microcosmosul hollywoodian datează de mai bine de un sfert de veac. Probabil, era nevoie de un cuplu care să electrizeze (iar) publicul. Bradley Cooper întrupează cu succes jumătatea masculină a unui duo plin de glamour și le propune fanilor săi descoperirea talentului muzical pe care îl posedă. Pe de altă parte, Lady Gaga se menține la cotele cu care și-a obișnuit deja admiratorii. Melodiile interpretate (îndeosebi „Shallow” de la primul concert în duet) de starul feminin garantează o mare parte din cota de succes/încasări a peliculei.

3 - A Star is Born

În ceea ce privește interpretarea actoricească a celebrei Lady Gaga (propusă dintr-un business-plan bine ticluit) nu e nici ea mai prejos, fiindcă starul se joacă cu imaginea pe care o afișează – un fizic departe de canoanele industriei de gen (mainstream). Pe măsură ce Ally se transformă într-o vedetă pop, similitudinea cu Lady Gaga trece lejer în zona autoderiziunii. Artista se rezumă la o păstra pe eroină în schemele clasice ale scenariului și nu îi conferă nimic din fragilitatea necesară pentru a deveni mai credibilă. Cam același gen de reproș i s-ar potrivi și lui Bradley Cooper, chiar dacă paleta sa e mai bogată în nuanțări. Astfel, relația cu fratele lui (întrupat de Sam Elliott, ce de obicei, ireproșabil) nu e suficient exploatată, iar adicția de alcool se regăsește prea puțin printre cele 135 de minute ale lungmetrajului. Deloc insipidă, melodrama emoționează grație scenelor muzicale, îndeosebi concertele, iar cuplul Jackson & Ally poartă în sine un soi de utopie romantică și artistică, în pofida inerentelor clișee. Cuplul de pe ecran deschide multiple căi de interpretare dacă avem în vedere integritatea, onestitatea deloc negociabilă.

4 - A Star Is Born

Îndrăgostiții separați de glorie și de ravagiile alcoolului se poziționează pe traiectoria melodramei clasice și nu lasă pe nimeni indiferent. Într-adevăr, Bradley Cooper a mizat corect pe forța degajată din dragostea conjugată cu muzica. A Star Is Born nu deviază de la ruta sa: Jackson Maine se va sacrifica din pricina slăbiciunilor, iar protejata sa – o madonă vulcanică, dar mereu vulnerabilă – va rămâne un model de bunătate și de virtute.

5 - A Star Is Born

A Star Is Born

Regia: Bradley Cooper
Scenariul: Eric Roth, Will Fetters, Bradley Cooper (adaptare după scenariul de la A Star Is Born de William A. Wellman, Robert Carson)
Imaginea: Matthew Libatique
Decorurile: Karen Murphy
Costumele: Erin Benach
Montajul: Jay Cassidy
Muzica: Julia Michaels, Julianne Jordan, Lady Gaga
Distribuția:
Lady Gaga – Ally
Bradley Cooper – Jackson Maine
Sam Elliott – Bobby
Andrew Dice Clay – Lorenzo
Rafi Gavron – Rez
Anthony Ramos – Caporal Mendoza
Dave Chappelle – George « Noodles » Stone

Durata: 2h16

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la „Merită să crezi în tine” încă mai ține – A Star Is Born

Scris de pe ianuarie 16, 2019 în Cinema, Muzică

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Farmecul regretelor – Livada de vișini

Amintirea lucidă, retrospectiv-analitică, consemnează, în primul rând, o putere de pătrundere regizorală deosebită, așa se explică de ce spectacolul Livada de vișini, montat le Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, devine o poveste despre despre setea de iubire împărtășită, despre o imperioasă nevoie de sens și de împlinire. Rostul livezilor e să rămână, imaculate, în memorie. Dacă avem în vedere imperativul schimbării și vorbim despre indiferență și resemnare, montarea realizată de regizorul Alexandru Cozub va provoca spectatorul la o adâncă reflecție, pentru că struna ruptă poate fi doar… înlocuită. Și, dacă, asemenea bătrânului Firs, „nu mai înţelegi nimic… totul s-a destrămat” – rămâi zăvorât în casa pustie.

Afișul spectacolului ”Livada de vișini” © TNME

Textul piesei lui Cehov servește admirabil demonstrația regizorală, căci, într-adevăr, în Livada de vișini, toate personajele trăiesc și acționează în virtutea (sau în jurul) unei iluzii, conformându-se unui destin care înseamnă, de fapt, o pierdere, o neîmplinire. Regăsim, așadar, trei generații de personaje – egocentrice, naive, risipitoare și flecare -, nu se ascultă unul pe celălalt și nici nu-și doresc asta. Pe toți, îi adună doar Livada, mai mult cea din aduceri aminte, decât cea înflorind sub ferestre. În spectacol, există concordanța dintre realizările actoricești și intențiile regizorale. Astfel, la Ranevskaia, acest fapt nu suportă niciun echivoc: livada de vișini, care putea fi o salvare, rămâne doar o resemnare nostalgică, inexplicabil preferată de acest fluture atras de o lumină exorbitantă: Parisul unei iubiri discutabile. Actrița Margareta Pântea ipostaziază, cu farmec, o Ranevskaia sobră, inaccesibilă, dar disperată, mereu privește cu tristețe dezastrul din jurul ei. Fantomele morților dragi năvălesc prin  livada  minții ei („Priviți, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în rochie albă!”). Ania (delicata și solara Ecaterina Mardari) este frumoasă și visează la o lume în care se citesc cărți la gura sobei. Gaev își amăgește neputința promițând eventuale acte de voință, de (auto)disciplină, dar totul se reduce – invariabil – la capriciile bilei de biliard. Amintind de minunatul George Constantin, actorul Nicolae Suveică se răsfață cu o revoltătoare seninătate. Trofimov/Alexandru Pleșca acuză, patetic, societatea crepusculară, dar cu nimic mai lipsită decât propria sa neputință (impulsurile erotice reprimate și periatul hainelor aproape compulsiv). În această ipostază, Alexandru Pleşca devine un amestec incredibil (jucat cu o convingere absolută) de candoare vecină cu stupiditatea și impulsuri înalte, frânte sterp, fără rost. Epihodov (Ghenadie Gâlcă) tânjește caraghios („nu-mi pot da seama ce drum să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împușc”) în doruri cărora o conjunctură socială precisă le dă contururi de „Fata Morgana”. Varia (Doina Severin) este crispată de iresponsabilitatea celor pe care-i iubește, afișând o sensibilitate de animal hăituit. Căsătoria cu Lopahin ajunge să fie un gest derizoriu. În Iașa, Iurie Focşa compune portretul slugii servile și obraznice, lipsite de scrupule (bea pe furiș, pipează – posibil -, substanțe interzise/opium și exploateză afecțiunea fetei în casă, abandonând-o, apoi, dezinvolt pe biata Duniașa). O compoziție notabilă reușește Nicolae Darie în Firs – prima „fantomă” a unui grup social care încetează pe nesimțite să mai fie. În această montare, fiecare personaj își cultivă o dramă. Interpretat nuanțat de Victor Nofit, chiar și puternicul și aparent victoriosul Lopahin trăiește o izbândă nefirească, pe care evenimentele o golesc de sens. Forța  lui este reală. Totuși, când termenul de comparație apune, efortul lui Lopahin devine gratuit, aproape morbid. Drama lui Lopahin devine un presentiment de angoasă a relativului. Relațiile dintre personaje sunt pline de nuanțe, aluzive, fiecare mișcare e un întreg de gânduri și sentimente, fiecare ton implică suprastructuri de intenții neexprimate: Lopahin gesticulează în exces, e închis, nervos și se învârtește încontinuu, Ranevskaia se ferește mereu, pitindu-se după dantele sau după umbreluța de soare. În alte roluri – nu de puțină importanță – orientate cu finețe și exactitate a detaliilor – se remarcă senzuala Ana Tkacenko (Duniașa, fata în casă căreia îi plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase”), Petru Oistric (corect în rolul moșierului Pişcik), expresiv-ironica Mihaela Damian-Oistric (Charlotta Ivanovna) în alaiul unei „sărbători continue şi fără sens”.

Regizorul și-a ales un aliat de nădejde în persoana scenografului Iurie Matei. În abisul întunecat al scenei,  se decupează un perimetru strict (precum o mini-scenă/parcelă pe care se regăseau însemnele cehoviene: dulapul secular, jucăriile din camera copiilor) pe care mai toate personajele îl traversează. La final, energicul Lopahin îl suspendă (frânghii uriașe, lansate din tavan, îl ancorează) trimițându-l în zările înalte, lăsând la vedere cioturile retezate pe care se sprijinise timp de două ceasuri și jumătate (durata reprezentației). Mișcările brutale ale neistovitului actor au un efect copleșitor. Printre aceste urme ale unei lumi crepusculare, se va ivi – ca un suflet secerat – bătrânul Firs, într-o lumină rece, difuză, care pare să vorbească despre aparență și viață.

La rotunjirea montării au contribuit, din plin, muzica (Selecţie muzicală: Alexandru Târşu) – pe alocuri nostalgică (suave sonorități à la Eugen Doga), dar și ritmuri înnebunitoare (amintind de petrecerile cu lăutari unguri) -, cât și costumele (semnate de Tatiana Popescu) de epocă, lipsite de ambiguitate.

Spectacolul se sprijină pe puterea de pătrundere a lecturii regizorale și pe autenticitatea interpretărilor actoricești. Faimoasele tente caracterologice sunt discrete. Dacă povestea celor de pe scenă nu ar fi fost ridicol-tristă, totul ar putea fi considerat un grațios desen. Livada de vișini, montată pe scena de la Naționalul din Chișinău, deschide ferestrele dorului, dar închide definitv o vrajă și taina acelei felii de lumină în care apare și așteaptă să moară ultimul gând: Firs („A trecut viaţa, de parcă nici n-ar fi început”). Aceasta este amintirea obsesivă, sau poate doar senzația acelei amintiri, prin care trece spectacolul lui Alexandru Cozub cu Livada de vișini; nu e doar foamea şi setea de copilărie şi utopie. Invocarea acestor colţuri de rai e asemenea unor elixiruri şi droguri eterne, cu conştiinţa frecventării acestor insule de beatitudine şi reverie. Spectacolul rămâne o propunere-alternativă pentru nevoia omului de-a mai găsi o speranţă prin… artă.

Livada de vișini după A.P. Cehov

Regie:  Alexandru Cozub
Scenografie:  Iurie Matei
Costume:  Tatiana Popescu
Selecţie muzicală:  Alexandru Târşu
Regie tehnică:  Petru Oistric

Premiera: 19 ianuarie 2019
Durata: 2h 30min / Pauză: Da                                                                  

Spectacol prezentat de Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău

Citiți și Trădăm plângând, râdem trădând, de aceeași autoare.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Farmecul regretelor – Livada de vișini

Scris de pe ianuarie 16, 2019 în Cultură, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Focurile tentației – Spotlight

Spotlight se-nscrie în lunga tradiție americană a filmelor ce vizează anchete jurnalistice (precum capodopera lui Alan J. Pakula, All the President’s Men, 1976). Filmul – realizat de Tom McCarthy, având și nominalizări la premiul Oscar – este la fel de pasionant. Pelicula aduce în prim-plan investigaţia făcută de un grup de jurnalişti de la ziarul The Boston Globe, care a vizat deconspirarea unor cazuri de abuz sexual asupra minorilor în bisericile din Massachusetts. Acest demers jurnalistic, recompensat cu Premiul Pulitzer (în anul 2003), s-a dovedit a fi cu atât mai important, cu cât a condus, în timp, la alte dezvăluiri ale victimelor abuzului sexual în cadrul Bisericii Catolice, atât din SUA, cât şi din Irlanda, Canada sau Australia.

Într-o noapte din 1976, un preot catolic este acuzat de agresiune sexuală și arestat de poliția din Boston, care îl predă autorităților ecleziastice. În iulie 2001, același om (între timp, eliberat) este suspectat că ar fi abuzat mai mult de 80 de băieți. Marty Baron (Liev Schreiber) – proaspăt numit șef al redacției – încredințează această anchetă unei echipe formate din patru jurnaliști, coordonați de Walter („Robby”) Robinson. Jurnaliștii Mike Rezendes și Sacha Pfeiffer, împreună cu Matty Carroll, încep investigațiile. În demersul lor, se izbesc mereu de reticența martorilor și a instituțiilor locale (majoritatea catolice). Atentatul din 9 septembrie le împiedică mereu demersul. Perseverența îi face să nu renunțe și, astfel, scot la iveală o conspirație pusă la cale de arhidieceza din Boston, care avea scopul de-a tăinui abuzurile sexuale comise de peste 80 de preoți catolici. În ianuarie 2002, în ciuda amenințărilor și-a multiplelor presiuni, ancheta îl pune la zid pe cardinalul Bernard Law. Acesta a demisionat la finele anului pentru a fi reînvestit rector al bazilicii Sainte-Marie-Majeure din Roma. Succesorul său – cardinalul Sean O’Malley – este astăzi vârful de lance al Bisericii în lupta contra pedofiliei.

Spotlight 1

Cu finețe și pudoare, filmul încearcă să afle cum a putut lua naștere un astfel de femonen, fără a aduce acuze Bisericii în general, păstrând distanța necesară. Toți pașii sunt prezentați așa cum au fost: ezitările celor din interiorul redacției, aranjamentele discrete propuse de procurorul orașului, strategia de transferare a preoților acuzați. Spotlight nu se rezumă doar la a face lumină în cazurile de abuz, ci prezintă și drama existențială a victimelor. Subtilitatea interogatoriilor spirituale lasă loc pentru suferință, fără să compromită formele narative și vizuale. Cu o mică excepție (scurtul prolog care explică situația din 1976), filmul expune doar punctele de vedere ale jurnaliștilor, arată munca cotidiană a ziariștilor de dinainte de explozia internetului.Tom McCarthy se-apleacă cu grijă asupra unui subiect delicat, dar – în egală măsură – bulversant. Regia, muzica, costumele și interpretarea evită teatralizarea, care-ar fi în defavoarea acestui subiect. Fără momente de suspans, McCarthy își plimbă spectatorii prin arhive, printre convorbiri telefonice și numeroase întâlniri, având ca suport o trupă de actori talentați și-o poveste tulburătoare. Spotlight a evitat senzaționalismul ieftin relevând precizia „clinică” și calitățile realismului.

Spotlight 2

Michael Keaton și Mark Ruffalo întrupează, pe ecran, cei doi pioni de bază din echipa de investigații a cotidianului The Boston Globe. Michael Keaton este Walter („Robby”) Robinson, șeful echipei Spotlight. Deși pornește de la unui subiect atât de delicat (pedofilia), pelicula păstrează codurile și nu pică în capcana voyerismului și-a sordidului. Majoritatea scenelor (filmate just) din Spotlight se constituie din momente care surprind personajele scriind sau discutând. Fără intruziuni în viața intimă a protagoniștilor, fără emoții exacerbate, dar cu o pudoare mereu la vedere, victimele sunt prezentate ca supraviețuitori, iar ziariștii precum niște soldați aflați într-o misiune. Luminile terne, costumele bej, mesele de lucru încărcate cu dosare și travelling-urile care urmăresc personajele ridicând vocea într-un birou asediat de apeluri telefonice pun filmul în aceeași linie cu All the President’s Men.

Spotlight 3

Filmul realizat de Tom McCarthy se concentrează asupra muncii în echipă (adevărat „mușuroi de furnici”). Obligați să analizeze tone de documente, să verifice înregistrări și să redeschidă documente arhivate, toți dau dovadă de răbdare, perseverență, deși sunt permanent conștienți că ar putea să intre în impas și să dea nas în nas cu eșecul. Calitățile rare ale jurnalistului de investigație puse în evidență transformă Spotlight într-un omagiu pentru cei născuți cu această vocație. Munca pe-o perioadă îndelungată, dificilă și adesea ingrată, demontează mecanismul „protecției” (86 de preoți din ținutul Boston se regăseau în acest caz): acuzații erau pedepsiți temporar, apoi mutați în alte parohii. Mecanismul de apărare al acestor slujitori ai Bisericii avea ramificații care se întindeau până la Vatican. În acest film, orașul Boston pare ca un sat iralndez imens, în care enoriașii merg la același preot. Tocmai aici se regăsește una dintre calitățile filmului: descrie maniera în care o redacție (The Boston Globe este un cotidian pro-catolic!) a prezentat amploarea acestei surprinzătoare „afaceri”. Distribuția perfect aleasă contribuie la eficiența acestui film. Niciunul dintre actori – Mark Ruffalo, Michael Keaton, Rachel McAdams și Stanley Tucci –  nu trage spuza pe turta lui, fiecare punctează această „pânză pointilistă”.Toți se supun scenariului sobru și dialogurilor precis alcătuite. Astfel, spectatorul nu se plictisește urmărind povestea (128 minute) unei anchete care-a durat douăsprezece luni, explorează cinema-ul de astăzi. Spotlight captează interesul publicului prin forța subiectului și, mai ales, prin profesionalismul celor care l-au realizat, care și-au diluat individualitățile într-un gest colectiv pus în slujba emoționării spectatorului și trezirii simțului pentru justiția socială.

Spotlight 4

Regizor: Tom McCarthy
Scenarist: Tom McCarthy, Josh Singer
Muzica: Howard Shore
Producător: Michael Bederman, Steve Golin, Michael Sugar
Monteur: Tom McArdle
Distribuţia:
Rachel McAdams (Sacha Pfeiffer)
Liev Schreiber (Marty Baron)
Mark Ruffalo (Michael Rezendes)
Michael Keaton (Walter ‘Robby’ Robinson)
John Slattery (Ben Bradlee Jr.)
Billy Crudup (Eric MacLeish)
Stanley Tucci (Mitchell Garabedian)

Premii, nominalizări, selecţii:

Premii Veneția 2015, Trofeul Brian – Câștigător: Tom McCarthy
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Tom McCarthy
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizați: Michael Bederman, Steve Golin, Michael Sugar, Blye Pagon Faust
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun scenariu, nominalizați: Tom McCarthy, Josh Singer
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizați: Steve Golin, Michael Sugar
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Mark Ruffalo
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Tom McCarthy, Josh Singer

Premiile Oscar 2016:

Cel mai bun film/dramă, nominalizați: Michael Bederman, Steve Golin, Michael Sugar, Blye Pagon Faust
Cel mai bun regizor, nominalizat: Tom McCarthy
Cel mai bun scenariu, nominalizat: Tom McCarthy, Josh Singer
Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Mark Ruffalo
Cea mai bună actriță în rol secundar, nominalizată: Rachel McAdams
Cel mai bun montaj, nominalizat: Tom McArdle

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Focurile tentației – Spotlight

Scris de pe ianuarie 9, 2019 în Cinema, Democraţie, Film, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete: , , ,

Viața amoroasă a savantului – The Theory of Everything

Pelicula The Theory of Everything, semnată de James Marsh (laureat cu premiul Oscar în 2009 pentru Man on Wire) este o minunată poveste a timpului – probabilitatea fericirii în fața bolii. Stephen Hawking – nu este un om precum sunt ceilalți sau, mai bine zis, nu este chiar ca oricare. Situația este sugerată de însăși profesiunea lui: astrofizician. Omul de știință, tată a trei copii, este ultra-cunoscut datorită cercetărilor sale despre găurile negre, cosmologia cuantică, fără a pierde din vedere operele de popularizare a științei, cea mai celebră fiind A Brief History of Time (publicată în 1988 și vândută în peste 10 milioane de exemplare). În ciuda unei maladii necruțătoare (americanii o denumesc maladia Lou Gehrig, francezii, maladia Charcot: scleroză laterală amiotrofică), își desăvârșește opera științifică și-și își întemeiează o familie. Adaptarea pentru ecran a poveștii vieții astrofizicianului – care predă la catedra lui Newton din Universitatea Cambridge – a pornit de la memoriile redactate de Jane Hawking: Travelling to Infinity: My Life with Stephen.

Precum Edith Piaf sau Grace de Monaco, și astrofizicianul are dreptul la un film biografic. Unghiul ales este, preponderent, cel ce cuprinde viața amoroasă a savantului. The Theory of Everything este un calendar al anotimpurilor inimii învecinat cu romanul-foto. Povestea extraordinară a unuia din cei mai străluciţi oameni de ştiinţă ai timpurilor noastre, devine o istorie a doi oameni care au învins incredibile obstacole în numele iubirii. Filmul însă se îndreaptă nu atât spre cercetările științifice sau dificultăţile din scaunul cu rotile în care a fost ţintuit, cât, mai ales, pe relaţia cu prima sa soţie. În 1963, Stephen – eminent student al Universității Cambridge – intenționează să ofere un răspuns simplu și eficient misterului nașterii Universului. Noi orizonturi se întrezăresc atunci când se-ndrăgostește de studenta de la Arte, Jane Wilde. Cu dragoste statornică, curaj și hotărâre, Jane se angajează într-o bătălie contra inevitabilului: diagnosticul nemilos ce-i afecta deja abilitățile motorii precum și cele de vorbire ale tânărului om de știință. Jane este cea care îl încurajează   să-și finalizeze teza de doctorat și să își întemeieze o familie. În astfel de condiții –  cu doctoratul în buzunar și cu traiul de familist -, Stephen va aborda o cercetare asupra unui subiect prețios: timpul. În vreme ce trupul său ocupă un scaun cu rotile, creierul lui depășește cele mai îndepărtate frontiere ale științei. Cuplul solid – Jane și Stephen – va sfida legile “firescului”. Împreună, ei vor revoluționa lumea medicală și fizica, pentru a merge dincolo de ceea ce și-ar fi putut imagina secolul XXI.

scenă Hawking

Povestea vieții lui Stephen Hawking este fascinantă. Deși este prizonier al propriului său trup, Hawking este una dintre cele mai strălucite minți ale timpului nostru. Această dihotomie organism – minte devine impresionantă. În pofida neajusurilor fizice, Stephen a lucrat pentru a elucida marea enigmă a științei – Graalul absolut. Einstein a dezvoltat teoria relativității generale, care explică lumea la nivel macroscopic. Spre deosebire de această scală, fizica cuantică explică lumea microscopică. Prin urmare, este căutat un model de unificare a celor două abordări, de calibru diferit. Lumea științifică se străduiește să găsească soluții. Gaura neagră – infinit de densă și infinit de mică – este un obiect care se pretează perfect la această căutare. Totuși, ea devine o capcană din pricina gravitației. Stephen Hawking a devenit celebru pentru truda sa de-a găsi explicații pentru găurile negre. În general arta, în special cinema-ul, nu se preocupă suficient de știință. Există o sumedenie de filme SF care brodează pe scenarii aventuroase folosind proprietățile remarcabile observate în diferite dimensiuni ale noastre (relativitatea timpului, universurile paralele, interacțiunea la distanță), dar nu există niciun film care să abordeze provocarea marilor enigme științifice. Recent, Christopher Nolan a răspuns acestui gen de provocări în pelicula Interstellar. Desigur, scenariul este unul fantezist, dar are meritul de-a fi stimulat gândirea spre profunzimile timpului ca dimensiune a Universului. Enigmă și cheie, timpul nu este doar o problemă pentru teoreticieni, ci chiar sensul existenței noastre.

scenă hawking 2

Povestea vieții lui Stephen Hawking se leagă de cercetarea care l-a făcut să continue un traseu ce contravine oricăror așteptări. Bazat pe mărturiile de natură strict personală ale unei femei, filmul devine povestea unei lupte contra-cronometru cu boala, cu timpul la fel de nemilos. Nu evocă teoriile științifice moderne, ci doar oferă o perspectivă practic-realistă a vieții private a unui om de excepție. Eroul însuși nu garantează că vom găsi soluția, undeva marea lecție a timpului…se învață. Latura proustinană – dată de flashbackuri – este coborârea unei anumite istorii a gândirii despre timp (trece de la Sfântul Augustin la Bergson), dar nu transformă întreg filmul într-o capodoperă metafizică. The Theory of Everything nu scutește privitorul de basmul din primii ani de iubire ai cuplului, apoi oferă o anume înțelegere a erodării din pricina bolii și a dificultăților ce decurg din ea. Natura melodramatică a poveștii nu alterează prea mult fiind salvată de prestația actoricească. Jane Hawking este interpretată, cu acuratețe, de frumoasa Felicity Jones. Talentata actriță devine o risipă de energie în ipostaza soției care luptă contra handicapului.  Partea cea mai dificilă i-a revenit, însă, lui Eddie Redmayne; maniera în care-a realizat portretul omului de știință este remarcabilă. Interpretarea tânărului britanic trece ecranul. Arta de-a glisa cu umor între amor și situațiile tragice topește orice nuanță melodramatică a poveștii. Bravul actor british rămâne sobru în orice situație dificilă. Destinul ieșit din comun al lui Stephen Hawking l-a metamorfozat pe Eddie Redmayne     într-un star, grație talentului sau nativ, pe măsura măiestriei regizorale a lui James Marsh.  The Theory of Everything  rămâne o poveste emoționantă, cu o viziune despre sfera cunoașterii.

scenă hawking 3

RegizorJames Marsh
Scenarist: Anthony McCarten
CompozitorJóhann Jóhannsson
Operator: Benoît Delhomme
Scenograf: John Paul Kelly
Costume: Steven Noble
Producător: Tim Bevan, Lisa Bruce, Eric Fellner, Anthony McCarten
Monteur: Jinx Godfrey

Distribuţia:
Eddie Redmayne (Stephen Hawking)
Felicity Jones (Jane Hawking)
Charlie Cox
 (Jonathan Hellyer Jones)
Harry Lloyd (Brian)
Enzo Cilenti (Kip Thorne)
David Thewlis (Dennis Sciama)
Emily Watson (Beryl Wilde)

Premii, nominalizări, selecţii: 

Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră: Jóhann Jóhannsson
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor într-o dramă: Eddie Redmayne
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu adaptat: Anthony McCarten
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor: Eddie Redmayne
Premiul BAFTA (2015) – Cel Mai Bun Film Britanic: Lisa Bruce, Anthony McCarten, Eric Fellner, Tim Bevan, James Marsh
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Felicity Jones
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun film, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Anthony McCarten
Oscar (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Jóhann Jóhannsson
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Felicity Jones
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Eddie Redmayne
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: Eric Fellner, Tim Bevan, Anthony McCarten, Lisa Bruce
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: James Marsh
Premiul BAFTA (2015) – Cele mai bune costume, nominalizat: Steven Noble
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Jinx Godfrey
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Jóhann Jóhannsson
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Felicity Jones

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viața amoroasă a savantului – The Theory of Everything

Scris de pe ianuarie 7, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: ,

Fericirea e suma nenorocirilor de care n-am avut parte

Mădălina Dumitrache“After all, tomorrow is another day…”

Sună ademenitor să crezi că marea fericire poate fi dobândită prin disciplină și control. Ecuaţia fericirii se ascunde în puterea de a ne lăsa surprinşi de viaţă, de a-i percepe cu acuitate semnalele, de a ne bucura permanent de universul în care am fost “plantaţi”.

Fericirea nu se supune voinţei, ea depinde de unii factori pe care nu-i putem controla: de întâmplare, destin şi, abia într-o mică măsură, de noi. Fericirea e un fenomen de contrast: nu trebuie să ne-o dorim în cantitate prea mare; ne-am plictisi aşa cum ne plictisim ingerând acelaşi fel de mâncare. Fericirea se simte numai în opoziţie cu nefericirea, numai atunci când avem un dor, o aşteptare, o speranţă. Unii spun că treptele spre acest deziderat (fericirea) ar fi: pacea interioară, echilibrul şi toleranţa. Uneori, ne amintim – cu un subiectivism asumat – , zicerea lui Montaigne: “Fericirea e suma nenorocirilor de care n-am avut parte.”

happiness

Seamănă cu acel cod nescris din joaca “de-a iubirea”, cod în care intră un dram de “filosofie”, uneori cu accente dramatice, apoi cugetări profunde despre viaţă şi, mai ales, despre scurtimea ei (de unde şi prilejul, pentru unii, de carpe diem), leneveală, seri de melancolie metafizică şi tăceri mistice cu privirea în gol. Odată acceptat, tacit, codul – un cod care fixează regulile jocului -, el devine un joc “de-a iubirea” şi “de-a fericirea”. Fericirea este o stare imponderabilă (acolo, unde-o găseşte omul) care vine şi trece, e un mod foarte variat – de la un ins la altul. E totodată şi aptitudinea de îndrăgostire, un răspuns emoţional la ceea ce ne înconjoară: oameni şi natură.

Cine ştie să participe la ceea ce se vede poate fi un om fericit. Afectivitatea joacă un rol uriaş pe drumul către fericire. E bine să n-o programăm, să o lăsăm să se apropie singură, exersând permanent sentimentul că suntem vii. Totuşi, ea se cere spusă, se cere împărtăşită pentru că fericirea are vocaţia valului. Se revarsă peste noi, ne cuprinde şi ne pătrunde întreaga fiinţă, ca apoi să se retragă, lăsându-ne pradă suficienţei noastre.

Rămânem conştienţi de caracterul ei suveran, pasager şi efemer, de neputinţa noastră de a o reţine sau prelungi şi, de cele mai multe ori, de a-i pricepe tâlcul şi de a o valoriza.

Câte zile de “mâine” nu au trecut în viaţa fiecăruia dintre noi şi câte zile şi câte seri nu am aşteptat sperând? Cartea Necunoscutului sau, mai bine spus, necunoscutul în Cartea Destinelor este, pentru sărmana fire omenească, cea mai bună introducere pe care Autorul putea să o dea Operei sale.

***

Dacă ne-am cunoaşte viitorul, dacă am şti sigur ce ne aduce ziua de mâine, plăcerea şi fericirea însele nu ne-ar mai atinge decât foarte puţin şi am trăi privind propria noastră viaţă ca pe o haină atârnată de umerii altuia.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Fericirea e suma nenorocirilor de care n-am avut parte

Scris de pe ianuarie 5, 2019 în Înţelepciune, Iubire, Relativitate, Tipare

 

Etichete: ,

Lady Sherlock Holmes – The Awakening

Regizorul Nick Murphy este, cu siguranţă, un fan al filmelor clasice de gen (thriller, horror, mysteryThe Innocents, The Shining, The Others, The Orphanage), de aceea propune o poveste cu frisoane despre apariţii supranaturale. Alături de coscenaristul Stephan Volk (omul din spatele producţiei BBC – Ghostwatch) oferă spectatorilor o peliculă de o atmosferă tulburătoare, The Awakening.

Acţiunea este (atent) plasată în plină epocă post-edwardiană, imediat după încheierea primului război mondial. În perioada 1914-1919, în Anglia, un milion de oameni şi-au pierdut viaţa din pricina războiului şi a unei epidemii de gripă.

„Acesta este un timp al fantomelor” este afirmaţia de la începutul filmului. De fapt, este un citat din volumul de succes al lui Florence Cathcart. Tânăra scriitoare încearcă să demaşte şarlataniile celor care pretindeau că pot intra în legătură cu spiritele celor morţi.

La prima apariţie, Florence Cathcart (Rebecca Hall) este prinsă într-o mascaradă la care participase cu scopul de a pulveriza speculaţiile celor care încercau să o convingă de faptul că logodnicul ei este în viaţă. Florence este o tânără educată, absolventă de universitate – realizare privită cu suspiciune de mulţi în acea epocă. Acest Sherlock Holmes al fantomelor se prezintă ca un spirit raţional în luptă cu cei care se lăsaseră bântuiţi. Deşi tulburată de proprii demoni, îşi pierduse logodnicul pe front, se luptă cu sine şi cu cei din jur. Astfel, începe balansul (subtil) dintre ficţiune şi adevăr.

Florence se va confrunta cu un alt caz. Profesorul Robert Mallory (Dominic West) îi solicită ajutorul pentru a investiga un caz tragic la internatul Cumbria, o şcoală bântuită de fantoma unui băieţel ucis cu mulţi ani în urmă acolo. Convinsă destul de greu, Florence pleacă să investigheze povestea unui băieţel, dar se va trezi că-şi analizează propria viaţă. Ancheta nu merge deloc în linie dreaptă, aşa cum părea iniţial.

Înarmată cu aparatură sofisticată (pulberi chimice, electromagnetism), high-tech pentru 1921, dar, mai ales, cu spiritul ei deductiv, tânăra încearcă să dea o explicaţie raţională evenimentelor din acel spaţiu. Internatul rece este cadrul ideal pentru o poveste clasică cu fantome, este perfect căci păstrează ambiguitatea care bântuie până la final.

The Awakening ilustrează inteligent o nouă configuraţie dramaturgică. Subiectul şi cheia filmului te conduc o bună parte din timp către o direcţie, ca apoi, dintr-o dată, story-ul să ia o turnură neaşteptată. Imprevizibilul în acţiune este miza scenariştilor, în buna tradiţie melodramatică.

Awekening

Plecarea în vacanţa de Crăciun a şcolarilor din internat este momentul propice pentru escaladarea tensiunii. Tânăra scriitoare rămâne în clădire doar cu profesorul Mallory, matroana Maud (Imelda Staunton), băieţelul Tom (Isaac Hempstead Wright) şi îngrijitorul Judd. Coridoarele acestui conac devin terenul de joc al memoriei lui Florence Cathcart. Aerul de fată-băiat al acesteia pulverizează speculaţiile şi relevă autorul morţii accidentale a şcolarului astmatic, dar totodată o aruncă pe aceasta într-un tulburător şir de evenimente de natură supranaturală.

„Nu poţi vâna ceea ce nu există” declarase Florence, dar cele două poveşti vor interfera. Fantoma care dusese la anchetarea morţii copilului astmatic o tulbură chiar pe tânăra care pornise la vânătoare.

Pelicula are toate ingredientele unei melodrame cu accente gotice. Astfel, pe fundalul unei ambiguităţi permanentizate, se ţese idila dintre Florence şi junele profesor, Mallory. Acest soldat transformat în profesor purta cu el trauma războiului şi sentimentul culpei. Întrupat de charismaticul Dominic West (cunoscut şi din serialul poliţist The Wire sau profesorul din Mona Lisa Smile) Robert Mallory este cel care o salvează pe Florence.

O apariţie tulburătoare este matroana şcolii, Maud, un soi de Mrs. Danvers din celebra peliculă hitchcockiană, Rebecca. Interpretată de Imelda Staunton, aceasta este cheia poveştii lui Florence. Fosta menajeră a conacului este cea care răsuceşte firul poveştii, păstrând mereu nota de ambiguitate, la fel ca şi zâmbetul ei. La acestea toate se adaugă şi alte „condimente”: agresiunea sexuală (asaltul lui Edward Judd asupra tinerei), puţină psihanaliză, isterie, casa cu păpuşi, otravă, coridoarele întortocheate şi cu uşiţe secrete, văile umede din Lake District. Totul contribuie la această atmosferă tensionantă. Finalul este reflecţia asupra vieţii, morţii şi a ideii de fantomă. Plecată să ancheteze o moarte suspectă, Florence îşi descoperă propria istorie.

Regizorul Nick Murphy a dirijat, cu echilibrată atenţie, distribuţia şi elementele tehnice. Fiica lui Peter Hall, fondatorul Royal Shakespeare Company – Rebecca Hall – este de departe cea mai bună alegere a regizorului. Femeia-macho, care-şi abandonase logodnicul este o apariţie sexy şi plină aplomb într-o atmosferă gotică. Imaginile în travelling, filtrele bleu-gri şi muzica semnată de Daniel Penberton întregesc acest univers rece şi tulburător deopotrivă.

Amatorii filmelor de gen vor găsi în pelicula The Awakening un divertisment de calitate.

Regizor: Nick Murphy
Scenarist: Nick Murphy, Stephen Volk
Compozitor: Daniel Pemberton / Operator: Eduard Grau / Producător: Sarah Curtis, Julia Stannard, David M. Thompson / Monteur: Victoria Boydell
Distribuţia: Rebecca Hall (Florence Cathcart), Dominic West (Robert Mallory), Imelda Staunton (Maud Hill), Lucy Cohu (Constance Strickland), John Shrapnel (Reverend Hugh Purslow), Diana Kent (Harriet Cathcart), Richard Durden (Alexander Cathcart)

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Lady Sherlock Holmes – The Awakening

Scris de pe ianuarie 4, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Modernitate

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web