RSS

Arhivele lunare: ianuarie 2019

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Crăciunul e, în fapt, abandonare şi speranță. Sedusă de parfumul speranței care nu moare niciodată, am rescris optimistă “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe noi. Gândindu-mă că parfumul magic al acestei Sărbători ar trebui să uzurpe tristeţea (unei pierderi importante) şi nostalgia, mi-am făcut curaj și-am participat la concursul femeilor Catchy, încercând să-i smulg zeiței Tysche (Fortuna la romani) un favor. Am pus zăgazuri nostalgiilor odată cu vestea minunată: „Mădălina, ești câștigătoare!”

Wagner 6

Cea care mi-a alinat, ca un balsam, temerile a fost o delicată bijuterie de lux (colierul de la Wagner Arte). Porțelanul fin, desprins din colecția „The Garden of My Dreams”, a fost rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Cu adevărat, Decembrie a purtat freamătul speranței, căci mi-a așezat la gât bogate seve, ferecate în rădăcini poleite cu aur, chiar dacă vegetalul intrase într-un somn adânc.

Wagner 9

Deși era final de An, negrul spumos din pictură a devenit palimpsest al memoriei. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, elegantul pandantiv a devenit o lunecare în sine. Grafica spumos-ondulată a rimat, pentru mine, cu firave speranţe, proaspete, încolţite în zorii Anului ce s-arătau, amintindu-mi:„Îndrăznește, doamnă!

Wagner 3

Mulțumesc, Catchy!🎁♠️⚜️ #catchychristmaslist 2018

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Scris de pe ianuarie 31, 2019 în Personal, Poveşti

 

Etichete: , , , ,

Rugăciune în imagini – To the Wonder

La mai puțin de doi ani de la The Tree of Life (Premiul Palme d’Or la Cannes, 2011), Terrence Malick oferă un magnific poem vizual despre neputinţa omului de a iubi în măsura iubirii divine. Dacă puternica peliculă premiată la Cannes a fost percepută ca o încercare de-a oferi o dimensiune metafizică pentru înţelegerea vieţii, cu To the Wonder cineastul american relevă o abordare mai umilă. Această nouă realizare este o reflecţie filosofică şi spirituală despre dragostea pământească şi iubirea divină. Filmul devine un poem-rugăciune, în care melancolia sună ca o pledoarie sfâşietoare. Însuşi titlul ne trimite cu gândul la ideea de credinţă şi convingeri (nu neapărat religie).

To The Wonder © 2013 – Magnolia Pictures

Neil (Ben Affleck) şi Marina (Olga Kurylenko) îşi descoperă dragostea într-un cadru special: Le Mont Saint-Michel. Ea este o ucrainiancă divorţată şi are o fetiţă de zece ani, iar el crede că a găsit “femeia vieţii lui”. După ce părăsesc Franţa şi se stabilesc în Statele Unite, în Oklahoma, singurătatea o copleşeşte pe Marina. Neil nu bagă de seamă, iar femeia suferă, căutând alinarea în sfaturile unui preot catolic (uimitorul Javier Bardem), el însuşi confruntat cu dileme. După duoul Jessica Chastain şi Brad Pitt, regizorul american aduce în prim-plan cuplul Ben Affleck-Olga Kurylenko, ce se bucură de îndrăzneala formală. Camera de filmat devine “plutitoare”, sedusă de neîncetata răsucire graţioasă a eroinei şi se stabilizează doar în contact cu staticul, dar expresivul, personaj masculin. Dialogurile par să dispară, lăsând loc unui câmp sonor încărcat cu numeroase voci (în franceză, engleză, rusă, spaniolă), nu neapărat legate de imaginile pe care le însoţesc. Muzica (Shostakovich, Rachmaninov şi Wagner) înnobilează acest poem cinematografic. Marina se întoarce în Franţa împreună cu fiica ei, iar Neil se va consola cu Jane (Rachel McAdams), o mai veche cunoştinţă, regăsită din întâmplare. Marina e brună, iar Jane e blondă. Bărbatul nu ştie pe care dintre cele două femei o iubeşte cu adevărat. Departe de orice sentimentalism ieftin, Malick oferă o perspectivă justă. Personajele sale se confruntă cu deziluziile, vorbind despre alegerile făcute în viaţă, exprimând sentimente indicibile şi angoase difuze. În mai toate filmele lui Malick, tensiunea deţine un rol major. În To the Wonder, regăsim această stare în dragostea Marinei raportată la slăbiciunile lui Neil sau în pendulările între mistic şi tentaţie ale preotului Quintana. Filmul avansează după un ritm ciclotimic, alternând bucuria extatică cu tristeţea. Fiecare moment de înălţare este urmat de-o cădere. După ce-au fost suspendaţi între cer şi pământ (în simbolicul loc – Le Mont Saint -Michel), cuplul cade din paradisul amorului şi al pasiunii către pământul lumii profane, cu tot angrenajul ei de nelinişti.

Ben Affleck (Neil) and Olga Kurylenko (Marina)/Credits: What’ s on TV

Orice cadru din film capătă un sens atâta vreme cât este legat de existenţă şi de moarte. În modul acesta, se-ntoarce către dramă, transformând tensiunea în finitudine, utilizând un fel de “strabism” ce pulsează în fiecare imagine. Filmele lui Terrence Malick se adaptează, mai degrabă, ritmului existenţei înseşi decât naraţiunii de tip clasic, urmărind fluxul vieţii ce merge către moarte. Estetica acestui regizor surprinde visul, sentimentul şi credinţa.

Sub lumina soarelui malickian, totul străluceşte căci viaţa este filmată şi amplificată. În filmul To the Wonder, regăsim bizoni, dar şi perdele albe, iarbă, dar şi supermaket-uri, apă şi cer şi cosmosul într-un ritm elegiac. Camera de înregistrare vrea să “atingă” tot ce vede. Orice plan de filmare se derulează precum un botez iradiat de soare. Cineastul transpune emoţiile de bază – fericirea, tristeţea, dorinţa – prin mijloace cinematografice subtile, aproape senzualiste.

Depăşind formalismul (de tip “inginerie a mijloacelor”), To the Wonder sensibilizează spectatorul trimiţindu-l către marile interogaţii.

Regizor: Terrence Malick. Scenarist:
Terrence Malick. Compozitor: Hanan Townshend. Operator: Emmanuel
Lubezki. Producător: Nicolas Gonda, Sarah Green. Monteur: Christopher
Roldan, Mark Yoshikawa

Distribuţia: Rachel Weisz – Dinah, Rachel McAdams – Jane, Javier Bardem -Tata Quintana, Ben Affleck – Neil, Olga Kurylenko – Marina, Barry Pepper – Tata Barry, Michael Sheen, Amanda Peet.

Via WebCultura

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Rugăciune în imagini – To the Wonder

Scris de pe ianuarie 25, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Iubire

 

Etichete:

Bohemian Rhapsody, Will Rock You! – Bohemian Rhapsody

Mădălina DumitrachePrezența, în spatele camerei de filmare, a lui Bryan Singer, cineast homosexual, controversat mai abitir decât mișcarea #Metoo, poate fi considerată pertinentă atunci când vrei să ilustrezi viața flamboiantă a unui star de talia lui Freddie Mercury, personaj iconic al cărui testament muzical a devenit un reper în cultura britanică? Răspunsul artistic poate fi rapid întrezărit, fiindcă pelicula nu evită locurile comune, dar distribuirea lui Rami Malek în rolul lui Freddie și dibăcia regizorului reuşesc să reînvie spiritul starului Mercury/Farrokh Bulsara (adevăratul nume al cântărețului).

Destul de rar se-ntâmplă ca o biografie cinematografică, cum este Bohemian Rhapsody, să poată reaprinde flacăra în jurul unor idoli precum a fost Freddie Mercury. Iată că pelicula semnată de Singer (Usual Suspect, X-Men,Walkyrie) a reușit să traseze destinul extraordinar al trupei Queen, îndeosebi, a solistului-„emblemă”, Freddie Mercury, care a sfidat convențiile, dar a revoluționat muzica, devenind unul dintre cei mai iubiți artiști de pe planetă. Succesul unei povești formulate în maniera „electrocardiogramă” se bazează pe succesiunea rapidă a unor episoade vesele despre emanciparea culturală a celui care-a fost „born-to-be-genial” Freddie Mercury (copilul sosit din Zanzibar îşi ducea traiul cărând valize la aeroportul Heathrow, dar serile și le petrecea frecventând cluburile londoneze, îmbrăcat în ţinute fanteziste). Pelicula sugerează, din plin, că Mercury nu avea nevoie decât să se aşeze la pian pentru a compune de îndată un hit exact în forma pe care urma să o aibă următorul album al formaţiei, iar energia acaparatoare a unor „We Will Rock You”, „We Are the Champions” sau „Under Pressure” se regăsește, acolo, neştirbită.

1- Bohemian Rhapsody

 

Așadar, Bohemian Rhapsody (2018) se transformă într-o celebrare a legendarei trupe Queen, a muzicii rock de calitate și o omagiere a liderului extraordinar al formației, Freddie Mercury. Ca mai toate biografiile cinematografice, Bohemian Rhapsody răspunde unor cerințe punctuale, ținând pasul cu o anumită cronologie – de la concertul din 1985, evenimentul caritabil la care-au participat cele mai mari staruri ale acelei epoci: Bob Geldof, Mick Jagger, Paul McCartney și Madonna, fără să uite de Wham!, U2, Neil Young sau Sade – până la decesul lui Freddie, survenit în 1991, la o zi după ce a recunoscut public că are SIDA.

2 - Bohemian Rhapsody

Pelicula urmărește ascensiunea meteorică a trupei introducând melodiile lor celebre și sunetul revoluționar, dar prezentând și apropierea de colaps a formației pe măsură ce stilul de viață al lui Mercury scăpase de sub control. Piatra angulară a peliculei devine reuniunea din ajunul concertului „Live Aid”, unde Mercury, care se confruntă cu o necruțătoare boală, conduce trupa într-una dintre cele mai puternice performanțe din istoria muzicii rock. Filmul redă cele două apogeuri: artistic și psihologic. Bunăoară, concertul caritabil din 1985 a marcat un vârf al celebrității trupei, iar hituri precum „We Will Rock You” și „Radio Ga Ga” au hipnotizat mulțimile reunite pe stadionul Wembley din Londra. Chiar și în clipele grele, suferințele pricinuite de maladia lui Mercury, trupa a continuat să concerteze și să înregistreze.

3 - Bohemian Rhapsody

Deși sunt prezente, unele subiecte – precum drogurile și sexul – sunt edulcorate, evident, de dragul rock-ului. Încă de la primele secvențe de pe ecran, se simte dorința de-a investi (din nou) în vinil. Este ușor paradoxal modul în care o operă elegiacă – pentru a tinde spre universal – a trebuit să prezinte moartea unui artist în dorința de-a glorifica starul. Totuși, pare surprinzător că un film biografic despre această figură emblematică pentru comunitatea LGBT prezintă un aspect mai puțin cunoscut din viața lui intimă: dragostea din tinerețe pentru femeia care i-a fost un fel de „ghid spiritual” și care-l subjugase cu frumusețea sa. Relaţia lui heterosexuală cu iubita din tinereţe, MaryAustin (Lucy Boynton), ocupă un spaţiu generos în economia scenariului, câtă vreme legăturile homosexuale sunt, mai degrabă, sugerate. Cu toate acestea, filmul nu evită detaliile legate de sănătatea starului. Filmul lui Bryan Singer a urmărit mai toate evenimentele marcante: integrarea în trupa Smile (rebotezată chiar de el), bisexualitatea, excesele de toate tipurile și fatala maladie, redând cu meticulozitate un parcurs excepțional al unei personalități fragile. Povestea de pe ecran pune în valoare talentul artiștilor mistuiți de creație. Chiar dacă aderi sau nu la muzica celor de la Queen, trebuie recunoscut faptul că ea a devenit „planetară”.

4 - Bohemian Rhapsody

În film, muzica este irezistibilă în fantastica reconstituire a concertelor. În rolul lui Freddie Mercury, actorul de origine egipteană – Rami Malek – dă măsura talentului său interpretativ. Este edificatoare, în acest sens, scena concertului Live Aid, când trupa Queen cântă în faţa a peste 70 000 de oameni, într-o transmisiune live, urmărită de un miliard de oameni de pe glob; devine grăitor spiritul artistului dedicat comunicării cu publicul. Fidelă istoriei și muzicii, pelicula Bohemian Rhapsody emoționează și se transformă într-o peliculă necesară tuturor celor care apreciază valoarea autentică.

5 - Bohemian Rhapsody

Regia: Bryan Singer
Scenariul: Anthony McCarten
Muzica: John Ottman
Imaginea: Newton Thomas Sigel
Montajul: John Ottman

Distribuția:
Rami Malek – Freddie Mercury / Farrokh Bulsara
Lucy Boynton – Mary Austin
Gwilym Lee – Brian May
Ben Hardy – Roger Taylor
Joe Mazzello – John Deacon
Aidan Gillen – John Reid
Allen Leech – Paul Prenter
Tom Hollander – Jim Beach
Mike Myers -Ray Foster

Durata: 134 min

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar (2019):

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film – Graham King Nominalizat
Cel mai bun actor in rol principal – Rami Malek Nominalizat
Cel mai bun montaj – John Ottman Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
Tim Cavagin Nominalizat
Paul Massey Nominalizat
John Casali Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Nina Hartstone Nominalizat
John Warhurst Nominalizat

Premiile «Globul de Aur » (2019):

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Rami Malek Câștigător

Premiile «BAFTA» (2019):

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Rami Malek Nominalizat
Premiul BAFTA pentru film britanic remarcabil
Anthony McCarten Nominalizat
Graham King Nominalizat
Bryan Singer Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine – Newton Thomas Sigel Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
John Casali Nominalizat
Nina Hartstone Nominalizat
John Warhurst Nominalizat
Tim Cavagin Nominalizat
Paul Massey Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Julian Day Nominalizat
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle
Mark Coulier Nominalizat
Jan Sewell Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – John Ottman Nominalizat

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Bohemian Rhapsody, Will Rock You! – Bohemian Rhapsody

Scris de pe ianuarie 24, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

 

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Ana trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate.

Prin temperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul, fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o „nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud.

Starleta din Los Angeles – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură („Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Citiți continuarea articolului pe http://www.Webcultura.ro (click aici!)

Alt articol grozav semnat de Mădălina Dumitrache: La Douleur.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Scris de pe ianuarie 23, 2019 în Cultură, Cărți de colecție, Feminin, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

„Merită să crezi în tine” încă mai ține – A Star Is Born

Mădălina DumitracheTitlul filmului e deja o butadă, iar un remake nu mai deranjează pe nimeni. Era nevoie de o echipă bine calibrată pentru un astfel de proiect. Prin urmare, A Star Is Born (2018)  îi aduce împreună, pe marile ecrane, pe doi dintre cei mai apreciaţi artişti ai momentului. El e frumușel, are succes și nu e nimeni altul decât actorul Bradley Cooper, nominalizat la Oscar, iar ea este superstarul Lady Gaga, aflată la primul ei rol principal în calitate de actriță. Așadar, producţia reprezintă debutul lui Bradley Cooper în postura de regizor și, totodată, o a patra versiune a cunoscutului scenariu A Star Is Born, după cele realizate, anterior, de William A. Wellman (în 1937, cu Janet Gaynor și Fredric March), George Cukor (în 1954, cu Judy Garland și James Mason, o veritabilă capodoperă) sau Frank Pierson (în anul 1976, cu Barbra Streisand și Kris Kristofferson).

1- A Star is Born

Dureroasa poveste de dragoste este centrată în jurul muzicianului Jackson Maine (Bradley) care o întâlneşte pe tânăra aspirantă Ally (Lady Gaga) şi se îndrăgosteşte de ea pe loc. Deşi nu mai spera să devină cântăreaţă vreodată, Ally cucereşte publicul imediat, după ce, la unul dintre concertele sale, Jack o convinge să urce pe scenă. Pe măsură ce cariera lui Ally intră pe o pantă ascendentă, povestea lor de dragoste se degradează, iar Jack se simte tot mai singur în interminabila lui luptă cu demonii interiori. Bradley Cooper se dovedește un realizator destul de abil în a filma scenele de concert. Povestea starului eclipsat de protejata sa urmărește toate punctele din „caietul de sarcini” aflate și în primele trei versiuni cinematografice.

2 - A Star is Born

Jackson Maine (Cooper) reprezintă genul de vedetă country-rock care umplea stadioanele, un soi de Springsteen, dotat cu fizicul unui „Marlboro Man”, dar și „închinător al lui Bachus”. După un concert, aterizează într-un bar cu „drag-queens”/travestiți. După un «La Vie en rose» intonat de o tânără cu o voce specială, Jackson rămâne fascinat de Ally. Chelnerița cu glas de aur nu se considera deloc atrăgătoare și de aceea – credea ea – nu se aflase niciodată în atenția producătorilor. Tânăra plină de franchețe, spontană și talentată îl tulbură pe Jackson atât artistic, cât și sentimental și ajunge, treptat, protejata lui. Amândoi se-ndrăgostesc unul de celălalt, iar Ally va fi propulsată de Jack în fața unui public care o va adula. Interesant în această reactualizare a mitului lui Pygmalion este faptul că artistul-regizor a filmat scenele într-o comunitate în care anturajul tinerei părea o adevărată trupă de „îngeri păzitori”. Chiar dacă interpretarea lui Ally / Lady Gaga (machiată precum o damă de bordel) i se păruse – la un moment dat – „cheap”, Jack realizează că este, într-adevăr, uimitoare. Dintr-un singur schimb de priviri, se declanșează îndrăgostirea. Dibăcia regizorală a lui Bradley Cooper se regăsește și în aparent simplul contracâmp. Bunăoară, cel care multă vreme se cantonase în zona comediilor romantice demonstrează că într-o peliculă și scenele cantabile pot transcende toată energia personajelor. Cu siguranță, secvența-cheie este cea în care Lady Gaga avansează printre luminile în egală măsură ardente și lugubre încercând să presteze acel «La Vie en rose» printre niște travestiți. Chiar dacă a vrut să se joace, pe alocuri, cu așteptările spectatorilor, cineastul aflat la debut regizoral semnează o melodramă clasică, dar încărcată cu pasaje percutante. Proiectul unui remake (după musicalurile din perioada 1937-1954) situat în microcosmosul hollywoodian datează de mai bine de un sfert de veac. Probabil, era nevoie de un cuplu care să electrizeze (iar) publicul. Bradley Cooper întrupează cu succes jumătatea masculină a unui duo plin de glamour și le propune fanilor săi descoperirea talentului muzical pe care îl posedă. Pe de altă parte, Lady Gaga se menține la cotele cu care și-a obișnuit deja admiratorii. Melodiile interpretate (îndeosebi „Shallow” de la primul concert în duet) de starul feminin garantează o mare parte din cota de succes/încasări a peliculei.

3 - A Star is Born

În ceea ce privește interpretarea actoricească a celebrei Lady Gaga (propusă dintr-un business-plan bine ticluit) nu e nici ea mai prejos, fiindcă starul se joacă cu imaginea pe care o afișează – un fizic departe de canoanele industriei de gen (mainstream). Pe măsură ce Ally se transformă într-o vedetă pop, similitudinea cu Lady Gaga trece lejer în zona autoderiziunii. Artista se rezumă la o păstra pe eroină în schemele clasice ale scenariului și nu îi conferă nimic din fragilitatea necesară pentru a deveni mai credibilă. Cam același gen de reproș i s-ar potrivi și lui Bradley Cooper, chiar dacă paleta sa e mai bogată în nuanțări. Astfel, relația cu fratele lui (întrupat de Sam Elliott, ce de obicei, ireproșabil) nu e suficient exploatată, iar adicția de alcool se regăsește prea puțin printre cele 135 de minute ale lungmetrajului. Deloc insipidă, melodrama emoționează grație scenelor muzicale, îndeosebi concertele, iar cuplul Jackson & Ally poartă în sine un soi de utopie romantică și artistică, în pofida inerentelor clișee. Cuplul de pe ecran deschide multiple căi de interpretare dacă avem în vedere integritatea, onestitatea deloc negociabilă.

4 - A Star Is Born

Îndrăgostiții separați de glorie și de ravagiile alcoolului se poziționează pe traiectoria melodramei clasice și nu lasă pe nimeni indiferent. Într-adevăr, Bradley Cooper a mizat corect pe forța degajată din dragostea conjugată cu muzica. A Star Is Born nu deviază de la ruta sa: Jackson Maine se va sacrifica din pricina slăbiciunilor, iar protejata sa – o madonă vulcanică, dar mereu vulnerabilă – va rămâne un model de bunătate și de virtute.

5 - A Star Is Born

A Star Is Born

Regia: Bradley Cooper
Scenariul: Eric Roth, Will Fetters, Bradley Cooper (adaptare după scenariul de la A Star Is Born de William A. Wellman, Robert Carson)
Imaginea: Matthew Libatique
Decorurile: Karen Murphy
Costumele: Erin Benach
Montajul: Jay Cassidy
Muzica: Julia Michaels, Julianne Jordan, Lady Gaga
Distribuția:
Lady Gaga – Ally
Bradley Cooper – Jackson Maine
Sam Elliott – Bobby
Andrew Dice Clay – Lorenzo
Rafi Gavron – Rez
Anthony Ramos – Caporal Mendoza
Dave Chappelle – George « Noodles » Stone

Durata: 2h16

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la „Merită să crezi în tine” încă mai ține – A Star Is Born

Scris de pe ianuarie 16, 2019 în Cinema, Muzică

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Farmecul regretelor – Livada de vișini

Amintirea lucidă, retrospectiv-analitică, consemnează, în primul rând, o putere de pătrundere regizorală deosebită, așa se explică de ce spectacolul Livada de vișini, montat le Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, devine o poveste despre despre setea de iubire împărtășită, despre o imperioasă nevoie de sens și de împlinire. Rostul livezilor e să rămână, imaculate, în memorie. Dacă avem în vedere imperativul schimbării și vorbim despre indiferență și resemnare, montarea realizată de regizorul Alexandru Cozub va provoca spectatorul la o adâncă reflecție, pentru că struna ruptă poate fi doar… înlocuită. Și, dacă, asemenea bătrânului Firs, „nu mai înţelegi nimic… totul s-a destrămat” – rămâi zăvorât în casa pustie.

Afișul spectacolului ”Livada de vișini” © TNME

Textul piesei lui Cehov servește admirabil demonstrația regizorală, căci, într-adevăr, în Livada de vișini, toate personajele trăiesc și acționează în virtutea (sau în jurul) unei iluzii, conformându-se unui destin care înseamnă, de fapt, o pierdere, o neîmplinire. Regăsim, așadar, trei generații de personaje – egocentrice, naive, risipitoare și flecare -, nu se ascultă unul pe celălalt și nici nu-și doresc asta. Pe toți, îi adună doar Livada, mai mult cea din aduceri aminte, decât cea înflorind sub ferestre. În spectacol, există concordanța dintre realizările actoricești și intențiile regizorale. Astfel, la Ranevskaia, acest fapt nu suportă niciun echivoc: livada de vișini, care putea fi o salvare, rămâne doar o resemnare nostalgică, inexplicabil preferată de acest fluture atras de o lumină exorbitantă: Parisul unei iubiri discutabile. Actrița Margareta Pântea ipostaziază, cu farmec, o Ranevskaia sobră, inaccesibilă, dar disperată, mereu privește cu tristețe dezastrul din jurul ei. Fantomele morților dragi năvălesc prin  livada  minții ei („Priviți, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în rochie albă!”). Ania (delicata și solara Ecaterina Mardari) este frumoasă și visează la o lume în care se citesc cărți la gura sobei. Gaev își amăgește neputința promițând eventuale acte de voință, de (auto)disciplină, dar totul se reduce – invariabil – la capriciile bilei de biliard. Amintind de minunatul George Constantin, actorul Nicolae Suveică se răsfață cu o revoltătoare seninătate. Trofimov/Alexandru Pleșca acuză, patetic, societatea crepusculară, dar cu nimic mai lipsită decât propria sa neputință (impulsurile erotice reprimate și periatul hainelor aproape compulsiv). În această ipostază, Alexandru Pleşca devine un amestec incredibil (jucat cu o convingere absolută) de candoare vecină cu stupiditatea și impulsuri înalte, frânte sterp, fără rost. Epihodov (Ghenadie Gâlcă) tânjește caraghios („nu-mi pot da seama ce drum să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împușc”) în doruri cărora o conjunctură socială precisă le dă contururi de „Fata Morgana”. Varia (Doina Severin) este crispată de iresponsabilitatea celor pe care-i iubește, afișând o sensibilitate de animal hăituit. Căsătoria cu Lopahin ajunge să fie un gest derizoriu. În Iașa, Iurie Focşa compune portretul slugii servile și obraznice, lipsite de scrupule (bea pe furiș, pipează – posibil -, substanțe interzise/opium și exploateză afecțiunea fetei în casă, abandonând-o, apoi, dezinvolt pe biata Duniașa). O compoziție notabilă reușește Nicolae Darie în Firs – prima „fantomă” a unui grup social care încetează pe nesimțite să mai fie. În această montare, fiecare personaj își cultivă o dramă. Interpretat nuanțat de Victor Nofit, chiar și puternicul și aparent victoriosul Lopahin trăiește o izbândă nefirească, pe care evenimentele o golesc de sens. Forța  lui este reală. Totuși, când termenul de comparație apune, efortul lui Lopahin devine gratuit, aproape morbid. Drama lui Lopahin devine un presentiment de angoasă a relativului. Relațiile dintre personaje sunt pline de nuanțe, aluzive, fiecare mișcare e un întreg de gânduri și sentimente, fiecare ton implică suprastructuri de intenții neexprimate: Lopahin gesticulează în exces, e închis, nervos și se învârtește încontinuu, Ranevskaia se ferește mereu, pitindu-se după dantele sau după umbreluța de soare. În alte roluri – nu de puțină importanță – orientate cu finețe și exactitate a detaliilor – se remarcă senzuala Ana Tkacenko (Duniașa, fata în casă căreia îi plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase”), Petru Oistric (corect în rolul moșierului Pişcik), expresiv-ironica Mihaela Damian-Oistric (Charlotta Ivanovna) în alaiul unei „sărbători continue şi fără sens”.

Regizorul și-a ales un aliat de nădejde în persoana scenografului Iurie Matei. În abisul întunecat al scenei,  se decupează un perimetru strict (precum o mini-scenă/parcelă pe care se regăseau însemnele cehoviene: dulapul secular, jucăriile din camera copiilor) pe care mai toate personajele îl traversează. La final, energicul Lopahin îl suspendă (frânghii uriașe, lansate din tavan, îl ancorează) trimițându-l în zările înalte, lăsând la vedere cioturile retezate pe care se sprijinise timp de două ceasuri și jumătate (durata reprezentației). Mișcările brutale ale neistovitului actor au un efect copleșitor. Printre aceste urme ale unei lumi crepusculare, se va ivi – ca un suflet secerat – bătrânul Firs, într-o lumină rece, difuză, care pare să vorbească despre aparență și viață.

La rotunjirea montării au contribuit, din plin, muzica (Selecţie muzicală: Alexandru Târşu) – pe alocuri nostalgică (suave sonorități à la Eugen Doga), dar și ritmuri înnebunitoare (amintind de petrecerile cu lăutari unguri) -, cât și costumele (semnate de Tatiana Popescu) de epocă, lipsite de ambiguitate.

Spectacolul se sprijină pe puterea de pătrundere a lecturii regizorale și pe autenticitatea interpretărilor actoricești. Faimoasele tente caracterologice sunt discrete. Dacă povestea celor de pe scenă nu ar fi fost ridicol-tristă, totul ar putea fi considerat un grațios desen. Livada de vișini, montată pe scena de la Naționalul din Chișinău, deschide ferestrele dorului, dar închide definitv o vrajă și taina acelei felii de lumină în care apare și așteaptă să moară ultimul gând: Firs („A trecut viaţa, de parcă nici n-ar fi început”). Aceasta este amintirea obsesivă, sau poate doar senzația acelei amintiri, prin care trece spectacolul lui Alexandru Cozub cu Livada de vișini; nu e doar foamea şi setea de copilărie şi utopie. Invocarea acestor colţuri de rai e asemenea unor elixiruri şi droguri eterne, cu conştiinţa frecventării acestor insule de beatitudine şi reverie. Spectacolul rămâne o propunere-alternativă pentru nevoia omului de-a mai găsi o speranţă prin… artă.

Livada de vișini după A.P. Cehov

Regie:  Alexandru Cozub
Scenografie:  Iurie Matei
Costume:  Tatiana Popescu
Selecţie muzicală:  Alexandru Târşu
Regie tehnică:  Petru Oistric

Premiera: 19 ianuarie 2019
Durata: 2h 30min / Pauză: Da                                                                  

Spectacol prezentat de Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău

Citiți și Trădăm plângând, râdem trădând, de aceeași autoare.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Farmecul regretelor – Livada de vișini

Scris de pe ianuarie 16, 2019 în Cultură, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Avem mereu nevoie de Mary Poppins! – Mary Poppins Returns

Mădălina DumitracheAdio, «Supercalifragilisticexpialidocious»; Bun venit, «Trip a Little Light Fantastic»! La revedere, Julie Andrews!; Bine ai venit, Emily Blunt! Mary Poppins, guvernanta cu cele mai mari talente, și-a reluat serviciul la reședința familiei Banks? Da, pentru că Rob Marshall (Chicago, Nine) a reactualizat pelicula de succes din anii ‘60. Ne-ar putea speria, oare, ideea că o comoară a copilăriei primește gustul actualității? Ne gândim că tocmai din 1964, comedia muzicală realizată de Robert Stevenson a încântat multe generații. Cu o autoritate tămăduitoare și cu o umbreluță magică, fantastica guvernantă a copiilor din familia Banks a pătruns în inimile multor spectatori. O vom revedea, oare, plină de liftinguri sau dansând hip-hop? Nicidecum! Așadar, după o jumătate de secol, Mary Poppins se întoarce pe marile ecrane la fel de radioasă.

1- Mary Poppins

E șic, e retro, e nostalgic! Încă o dată, această veritabilă super-nanny (i)luminează viața cotidiană a celor din familia Banks. Pe uimitoarea Mary Poppins o cunoaștem din saga publicată de scriitoarea Pamela Lyndon Travers (1899-1996). Cel care-a convins-o, cu mari eforturi, pe autoare să-i vândă drepturile de adaptare pentru marele ecran n-a fost nimeni altul decât Walt Disney. Acesta a distribuit-o pe Julie Andrews (o actriță cu educație și experiență teatrală) în rolul principal în lungmetrajul produs în 1964. Mary Poppins Returns, realizat de Rob Marshall, se bazează pe episoade extrase din numeroasele povestiri cu magiciana guvernantă. Se cuvine o mică reactualizare din precedentul „episod”: în primul lungmetraj, semnat de Robert Stevenson, după scrierile realizate de P. L. Travers, micuții Jane și Michael – copiii năzdrăvani, care epuizaseră resursele nervoase ale mai multor bone, sunt preluați de o guvernantă plină de fantezie, ivită într-o bună zi din minunatul cer londonez. Întrupată de fermecătoarea Julie Andrews – prima Mary Poppins – a devenit imediat „o marcă celebră”: umbrela, ținuta vestimentară impecabilă, geanta-valijoară, fiind gata să reorganizeze căminul londonez de pe strada Cherry Tree Lane, la numărul 17. Fără să devoaleze nimic din talentele sale, tânăra englezoaică îi antrenează pe năzdrăvanii puși mereu pe șotii într-o serie de aventuri, doldora de muzică și dans.

2- Mary Poppins

Michael Banks lucrează la banca în care trudise și tatăl lui. La ani distanță, Michael (expresivul Ben Wishaw) a devenit tatăl a trei copii frumoși, Annabel, Georgie și John, dar e copleșit de pierderea soției, iar locuința sa e în pericol de a fi cedată băncii din pricina datoriilor. Creditorii dau târcoale elegantei case, mânați de lupul capitalist încarnat, cu mult farmec, de Colin Firth. Deși e susținut de „sufrageta Jane” (sora lui, întruchipată de simpatica Emily Mortimer), Michael Banks abia face față presiunilor financiare dintr-o Anglie lovită de Marea Criză/The Great Depression. Bunăoară, din imperiul norilor, Mary Poppins consideră că trebuie să intervină și să-și reia slujba. Legătura s-a realizat datorită bulei temporale activate de zmeul micuțului Georgie (Joel Dawson), iar paralela ordine-magie e doar o chestiune de optică (personală).

3- Mary Poppins

Cu virtuozitate, filmul reface legăturile, iar situațiile și personajele trec rapid la generațiile următoare. Regăsim Londra și cartierele șic, străzile populate cu oameni eleganți, parcuri plin de voioșie, iar clădirile-emblemă sunt iluminate grație lampagiului Jack (charismaticul Lin-Manuel Miranda), cel care aprinde mereu felinarele stradale, într-o luminoasă metaforă (biruința luminii printre tenebre). În primitoarea locuință de pe Strada Cherry Tree Lane, cea mai perspicace guvernantă regăsește chiar și masa din marmură, prezentă în primul lungmetraj. Scenariul actual este croit după scrierile australiencei Pamela Lyndon Travers, dar se simte o efervescență socială desprinsă, parcă, din operele lui Dickens. Micuții Banks iau contact cu forța nefastă a finanțelor, dar învață ce înseamnă solidaritatea în momentele de grea încercare. Aeriană (un înger ?), Mary Poppins are forța de a-i face pe amicii ei să decoleze de-adevăratelea. Așadar, Rob Marshall presară peste tot accesorii care permit confruntarea cu legile gravitației: umbreluța-pasăre (cu un cioc locvace), zmeie de hârtie (obiect prețios al membrilor familiei Banks), baloane multicolore vândute de mereu zâmbitoarea Angela Lansbury.

4- Mary Poppins

Realizatorul are, însă, în vedere să o transpună pe Mary Poppins într-un nou univers, păstrând, totuși, elementele de comedie muzicală clasică – inserează scene antologice într-un mix de animație și imagini reale. O mare parte din reușită s-a datorat distribuției în care se regăsesc glorii afirmate, dar și tinere speranțe (Pixie Davies, Nathanael Saleh, Joel Dawson) și – nu în ultimul rând – coloanei sonore semnate de Marc Shaiman. Nu e de ici-de-colo s-o revezi pe Meryl Streep în postura unei patroane de butic (reparații pentru orice soi de obiect) și să-i admiri accentul (voit fals) rusesc printre efectele vizuale abracadabrante, în vreme ce Dick Van Dyke (prezent și în distribuția din 1964) umanizează universul băncii, într-un număr dansant plin de veselie. Bătrânul amiral (David Werner), vecinul familiei Banks, nu se lasă nici el mai prejos și țintește mereu unde trebuie, chiar și în Big Ben – celebrul Turn cu Ceas din Londra. În ceea ce o privește pe Emily Blunt, care duce pe umerii săi tot greul, reușește cu brio să îi succeadă minunatei Julie Andrews. Cu largă paletă de nuanțe, irezistibila Emily Blunt devine ba grațioasă, ba severă, fiind mereu subtilă și… enigmatică. Frumusețea, prospețimea și ținuta perfectă o transformă într-o perfectă Mary Poppins, plină de bunăvoință unsă cu jovialitate bine-ponderată. Fermecătoarea actriță a păstrat stilul inconfundabil (excentric & impecabil) al renumitei eroine și i-a împrumutat mult din șarmul său natural.

5- Mary Poppins

Trebuie să apreciem cum se cuvine acest delicat omagiu adus copilăriei fericite, așa cum ni l-a livrat odinioară magul de la Burbank/Walt Disney. Deliciile vârstei de aur se insinuează în culori acidulate, printre norișori pufoși, conectate la viteza unor bikeri bine-antrenați refăcând o buclă temporală necesară. E nevoie de visul de a putea evada dintr-o lume plină de tenebre, e necesar să atingi norii, să hrănești păsările cerului, să crezi în magie și să rămâi inocent. Zâna bună, consolatoarea perdanților și-a năpăstuiților trebuie să rămână în schemă așa cum este: severă, ghidușă, incomodă, niciodată sentimentală. Dar ce caracter ! Avem mereu nevoie de Mary Popppins!

Regia: Rob Marshall
Scenariul: David Magee, Rob Marshall, John DeLuca după seria de cărți Mary Poppins scrise de Pamela Lyndon Travers/P.L. Travers
Imaginea: Dion Beebe
Decorurile: John Myhre
Costumele: Sandy Powell
Sunetul: Eugene Gearty, Renee Tondelli
Montajul: Wyatt Smith
Muzica: Marc Shaiman, Scott Wittman
Distribuția:
Emily Blunt – Mary Poppins
Lin-Manuel Miranda – Jack
Ben Whishaw – Michael Banks
Emily Mortimer – Jane Banks
Julie Walters – Ellen
Pixie Davies – Annabel Banks
Nathanael Saleh – John Banks
Joel Dawson – Georgie Banks
Colin Firth – William Weatherall Wilkins
Meryl Streep – Verișoara Topsy
Dick Van Dyke – Mr. Dawes
Angela Lansbury – Vânzătoarea de baloane

Data premierei în România: 21 decembrie 2018

Durata: 130 minute

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Avem mereu nevoie de Mary Poppins! – Mary Poppins Returns

Scris de pe ianuarie 15, 2019 în Cinema, Educaţie, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web