RSS

Arhivele lunare: ianuarie 2019

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Crăciunul e, în fapt, abandonare şi speranță. Sedusă de parfumul speranței care nu moare niciodată, am rescris optimistă “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe noi. Gândindu-mă că parfumul magic al acestei Sărbători ar trebui să uzurpe tristeţea (unei pierderi importante) şi nostalgia, mi-am făcut curaj și-am participat la concursul femeilor Catchy, încercând să-i smulg zeiței Tysche (Fortuna la romani) un favor. Am pus zăgazuri nostalgiilor odată cu vestea minunată: „Mădălina, ești câștigătoare!”

Wagner 6

Cea care mi-a alinat, ca un balsam, temerile a fost o delicată bijuterie de lux (colierul de la Wagner Arte). Porțelanul fin, desprins din colecția „The Garden of My Dreams”, a fost rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Cu adevărat, Decembrie a purtat freamătul speranței, căci mi-a așezat la gât bogate seve, ferecate în rădăcini poleite cu aur, chiar dacă vegetalul intrase într-un somn adânc.

Wagner 9

Deși era final de An, negrul spumos din pictură a devenit palimpsest al memoriei. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, elegantul pandantiv a devenit o lunecare în sine. Grafica spumos-ondulată a rimat, pentru mine, cu firave speranţe, proaspete, încolţite în zorii Anului ce s-arătau, amintindu-mi:„Îndrăznește, doamnă!

Wagner 3

Mulțumesc, Catchy!🎁♠️⚜️ #catchychristmaslist 2018

Articol publicat în revista Catchy

Reclame
 
Comentarii închise la Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Scris de pe ianuarie 31, 2019 în Personal, Poveşti

 

Etichete: , , , ,

Farmecul regretelor – Livada de vișini

Amintirea lucidă, retrospectiv-analitică, consemnează, în primul rând, o putere de pătrundere regizorală deosebită, așa se explică de ce spectacolul Livada de vișini, montat le Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, devine o poveste despre despre setea de iubire împărtășită, despre o imperioasă nevoie de sens și de împlinire. Rostul livezilor e să rămână, imaculate, în memorie. Dacă avem în vedere imperativul schimbării și vorbim despre indiferență și resemnare, montarea realizată de regizorul Alexandru Cozub va provoca spectatorul la o adâncă reflecție, pentru că struna ruptă poate fi doar… înlocuită. Și, dacă, asemenea bătrânului Firs, „nu mai înţelegi nimic… totul s-a destrămat” – rămâi zăvorât în casa pustie.

Afișul spectacolului ”Livada de vișini” © TNME

Textul piesei lui Cehov servește admirabil demonstrația regizorală, căci, într-adevăr, în Livada de vișini, toate personajele trăiesc și acționează în virtutea (sau în jurul) unei iluzii, conformându-se unui destin care înseamnă, de fapt, o pierdere, o neîmplinire. Regăsim, așadar, trei generații de personaje – egocentrice, naive, risipitoare și flecare -, nu se ascultă unul pe celălalt și nici nu-și doresc asta. Pe toți, îi adună doar Livada, mai mult cea din aduceri aminte, decât cea înflorind sub ferestre. În spectacol, există concordanța dintre realizările actoricești și intențiile regizorale. Astfel, la Ranevskaia, acest fapt nu suportă niciun echivoc: livada de vișini, care putea fi o salvare, rămâne doar o resemnare nostalgică, inexplicabil preferată de acest fluture atras de o lumină exorbitantă: Parisul unei iubiri discutabile. Actrița Margareta Pântea ipostaziază, cu farmec, o Ranevskaia sobră, inaccesibilă, dar disperată, mereu privește cu tristețe dezastrul din jurul ei. Fantomele morților dragi năvălesc prin  livada  minții ei („Priviți, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în rochie albă!”). Ania (delicata și solara Ecaterina Mardari) este frumoasă și visează la o lume în care se citesc cărți la gura sobei. Gaev își amăgește neputința promițând eventuale acte de voință, de (auto)disciplină, dar totul se reduce – invariabil – la capriciile bilei de biliard. Amintind de minunatul George Constantin, actorul Nicolae Suveică se răsfață cu o revoltătoare seninătate. Trofimov/Alexandru Pleșca acuză, patetic, societatea crepusculară, dar cu nimic mai lipsită decât propria sa neputință (impulsurile erotice reprimate și periatul hainelor aproape compulsiv). În această ipostază, Alexandru Pleşca devine un amestec incredibil (jucat cu o convingere absolută) de candoare vecină cu stupiditatea și impulsuri înalte, frânte sterp, fără rost. Epihodov (Ghenadie Gâlcă) tânjește caraghios („nu-mi pot da seama ce drum să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împușc”) în doruri cărora o conjunctură socială precisă le dă contururi de „Fata Morgana”. Varia (Doina Severin) este crispată de iresponsabilitatea celor pe care-i iubește, afișând o sensibilitate de animal hăituit. Căsătoria cu Lopahin ajunge să fie un gest derizoriu. În Iașa, Iurie Focşa compune portretul slugii servile și obraznice, lipsite de scrupule (bea pe furiș, pipează – posibil -, substanțe interzise/opium și exploateză afecțiunea fetei în casă, abandonând-o, apoi, dezinvolt pe biata Duniașa). O compoziție notabilă reușește Nicolae Darie în Firs – prima „fantomă” a unui grup social care încetează pe nesimțite să mai fie. În această montare, fiecare personaj își cultivă o dramă. Interpretat nuanțat de Victor Nofit, chiar și puternicul și aparent victoriosul Lopahin trăiește o izbândă nefirească, pe care evenimentele o golesc de sens. Forța  lui este reală. Totuși, când termenul de comparație apune, efortul lui Lopahin devine gratuit, aproape morbid. Drama lui Lopahin devine un presentiment de angoasă a relativului. Relațiile dintre personaje sunt pline de nuanțe, aluzive, fiecare mișcare e un întreg de gânduri și sentimente, fiecare ton implică suprastructuri de intenții neexprimate: Lopahin gesticulează în exces, e închis, nervos și se învârtește încontinuu, Ranevskaia se ferește mereu, pitindu-se după dantele sau după umbreluța de soare. În alte roluri – nu de puțină importanță – orientate cu finețe și exactitate a detaliilor – se remarcă senzuala Ana Tkacenko (Duniașa, fata în casă căreia îi plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase”), Petru Oistric (corect în rolul moșierului Pişcik), expresiv-ironica Mihaela Damian-Oistric (Charlotta Ivanovna) în alaiul unei „sărbători continue şi fără sens”.

Regizorul și-a ales un aliat de nădejde în persoana scenografului Iurie Matei. În abisul întunecat al scenei,  se decupează un perimetru strict (precum o mini-scenă/parcelă pe care se regăseau însemnele cehoviene: dulapul secular, jucăriile din camera copiilor) pe care mai toate personajele îl traversează. La final, energicul Lopahin îl suspendă (frânghii uriașe, lansate din tavan, îl ancorează) trimițându-l în zările înalte, lăsând la vedere cioturile retezate pe care se sprijinise timp de două ceasuri și jumătate (durata reprezentației). Mișcările brutale ale neistovitului actor au un efect copleșitor. Printre aceste urme ale unei lumi crepusculare, se va ivi – ca un suflet secerat – bătrânul Firs, într-o lumină rece, difuză, care pare să vorbească despre aparență și viață.

La rotunjirea montării au contribuit, din plin, muzica (Selecţie muzicală: Alexandru Târşu) – pe alocuri nostalgică (suave sonorități à la Eugen Doga), dar și ritmuri înnebunitoare (amintind de petrecerile cu lăutari unguri) -, cât și costumele (semnate de Tatiana Popescu) de epocă, lipsite de ambiguitate.

Spectacolul se sprijină pe puterea de pătrundere a lecturii regizorale și pe autenticitatea interpretărilor actoricești. Faimoasele tente caracterologice sunt discrete. Dacă povestea celor de pe scenă nu ar fi fost ridicol-tristă, totul ar putea fi considerat un grațios desen. Livada de vișini, montată pe scena de la Naționalul din Chișinău, deschide ferestrele dorului, dar închide definitv o vrajă și taina acelei felii de lumină în care apare și așteaptă să moară ultimul gând: Firs („A trecut viaţa, de parcă nici n-ar fi început”). Aceasta este amintirea obsesivă, sau poate doar senzația acelei amintiri, prin care trece spectacolul lui Alexandru Cozub cu Livada de vișini; nu e doar foamea şi setea de copilărie şi utopie. Invocarea acestor colţuri de rai e asemenea unor elixiruri şi droguri eterne, cu conştiinţa frecventării acestor insule de beatitudine şi reverie. Spectacolul rămâne o propunere-alternativă pentru nevoia omului de-a mai găsi o speranţă prin… artă.

Livada de vișini după A.P. Cehov

Regie:  Alexandru Cozub
Scenografie:  Iurie Matei
Costume:  Tatiana Popescu
Selecţie muzicală:  Alexandru Târşu
Regie tehnică:  Petru Oistric

Premiera: 19 ianuarie 2019
Durata: 2h 30min / Pauză: Da                                                                  

Spectacol prezentat de Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău

Citiți și Trădăm plângând, râdem trădând, de aceeași autoare.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Farmecul regretelor – Livada de vișini

Scris de pe ianuarie 30, 2019 în Cultură, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

„Trădăm plângând, râdem trădând” – Carnavalul

Care mai este (adevăratul) Caragiale ? Întrebarea ascunde o falsă problemă, fiindcă ceea ce l-a interesat pe Alexa Visarion este doar Caragiale al anului 2018. Cu siguranță, directorul de scenă a pornit de la premisa de a-l integra pe Caragiale sensibilității contemporane și a marșat din plin. Viziunea regizorală din spectacolul Carnavalul este una originală, în care textele lui Caragiale sunt decupate și reasamblate (Selecția textelor din dramaturgia Caragialiană: Ionel Nicolaev ), trimițând „măștile” într-o neliniștitoare răspântie, la intersecția ultimelor veacuri (glisând cu energia disperării printre secolele XIX, XX, XXI). Trecând prin scene, desprinse – parcă – din acel teatru filmat al lui Gheorghe Naghi, cu decor și costume de veritabil ev galant francez, în mahalaua desfundată asemănătoare cu cea din celebrul film «De ce trag colopotele, Mitică ?» (Regia: Lucian Pintilie), se ajunge la marile aglomerări din actualitate. Spațiul devine un adevărat vector al aventurii teatrale, fiindcă actorii se amestecă, în mod voit, printre spectatori.

Afișul spectacolului © TNME

Directorul de scenă a avut dreptate optând pentru o altă realitate a piesei lui Caragiale, oferind publicului șansa întâlnirii cu un inedit univers spectacular. Așadar, după introducerea „căruței cu paiațe” (megieșe cu cele ale lui Matei Millo) și-a maselor zgomotoase din contemporaneitate (Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc), zăbovim în atmosfera meschină a frizeriei lui Nae Girimea, cu oglinda pătată de muște și Iordache spălându-se impudic pe picioare în fața privitorilor, cu Mița cotrobăind printre rufele murdare ale amantului (ba chiar aruncând în sobă câteva !). Este atmosfera dezolantă a „antreului” cârciumei în care are loc carnavalul, cu pereții spoiți economic într-un alb-gri murdar, cu closetul folosit drept garderobă de „dame” și „fanți” (de fapt, persoane „onorabile”). Este carnavalul care se consumă derizoriu și astăzi, în spații largi, un bal de mahala (Scenografia: Irina Gurin ) devorată de tragismul existenței sale obscure, dar (voit) sclipicioasă (ghirlandele luminoase din fundal ne trimit cu gândul al iluminatul marilor orașe din perioada Crăciunului). Este o mizerie generală, tomberoanele invadează spațiul scenic, iar unele tablouri par desprinse din distopia ecranizată recent, The Handmaid’s Tale. În acest context, comicul nu este numai sarcastic, ci și – inevitabil – trist (aluzia la Chaplin este iminentă – bărbieritul, globul pământesc din fundal).

Consecvente convenției, personajele lui Caragiale sunt esențe umane firești surprinse involuntar în situații comice. Exemplul strălucit este Mița Baston transformată de interpretarea actriței Ana Tkacenko într-o explozie de energie comico-tragică. La fel este și Iordache (Iurie Focșa), mai ales în partea a doua, când agitația fadă l-a obosit. «Bibicu’» (Petru Hadârcă) și Pampon (Ion Mocanu) sunt variante nuanțate, pline de-o vervă seducătoare, ale interpretărilor magistrale realizate odinioară de Grigore Vasiliu-Birlic și Constantin Giugaru. Un candit-perfid portret realizează și Ghenadie Gâlcă în rolul «Catindatului», care umple scena de voioșie, amintind de memorabila interpretare a lui Aurel Cioranu. Didina Mazu (Olesea Sveclă) și Nae Girimea (Anatol Durbală) sunt mai aproape de modelele actualității (costumele se află undeva la granița dintre epoci, mixând elemente de sec. XIX cu XX/XXI), iar Nae în versiunea lui Anatol Durbală exploatează erotismul excesiv și poantele de limbă ale lui Caragiale (alegând gagul chaplinian), elocvent prin însăși ambiguitatea sa. Comicul de limbaj și ridiculizarea fizionomiei personajelor desăvârșesc satira. Când ies pe scenă, Autorul și actorii arată ca niște posedați, care nu iartă nicio clipă publicul. Permanent, spectatorul este conectat la un delir «fără oprire… fără poticnire… fără împotrivire… fără scăpare… fără sfârşit… Desăvârşit!» – aşa cum mărturisește însuși regizorul Alexa Visarion.

Viciile diurne (ipocrizia, absenţa unei orecare spontaneităţi morale) sunt experienţe răvăşitoare noaptea, căci eul diurn caragialian joacă într-un decor de carnaval/bâlci nocturn, iar actorii Anatol Durbală, Ion Mocanu, Petru Hadârcă, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focşa, Ana Tkacenko, Valentin Zorilă, Mihai Zubcu, Dan Melnic, Olesea Sveclă/Cornelia Maros-Suveică, Angela Ciobanu, Nicolae Ghereg, Doriana Zubcu-Mărginean, Draga-Dumitriţa Drumi, Ecaterina Mardari racordează, cu farmec și dăruire, spectatorul contempran la o matrice spirituală cunoscută – mahalaua, spiritul gregar. Fără îndoială, inserturile din celelalte texte caragialiene au fost necesare pentru a reliefa „banalitatea răului”. De mare efect este introducerea personajului Râsu’ Plânsu’(expresiv-emoționantă actrița Ecaterina Mardari), un fel de alter-ego al Autorului, pentru că „masca” ne conduce, precum un ghid-comentator, printre beteșugurile unei lumi pestrițe și zgomotoase, dar găunoase. Întreaga echipă ne ajută să înțelegem mult mai bine că efervescenţa lui Caragiale se înscrie sub semnul nopţii (evident, nu este noaptea romantică, fertilă în visuri, trăiri şi afectivitate, bântuită de figurile şi simbolurile marilor corespondenţe cosmice); e noaptea încărcată de evenimente (umane), de trădări şi confruntări dramatice. Bunăoară, devine mai ușor de înțeles că scrisoarea de adio a funcționarului e vârâtă neglijent în plicul la care nimeni nu se uită («Un plic contabil. Un pachețel cu un pol în foiță. „Milioane, boule!”»); enigma plutește. Așadar, privitorul din fotoliu trebuie să răspundă singur provocării lansate de autor & realizator: „De ce s-o fi omorât Anghelache?”. Un important element al contrabalansării devine ilustrația muzicală (Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu) – JohannStrauss, Vivaldi, Boccherini, Carl Orff/Carmina Burana contrapunctați de melosul lăutăresc.

Lectura regizorală ne propune împrospătarea percepției în contact direct cu relevanța extraordinară a unei înțelegeri în densitate. De un estetism aparte și cu o viziune orginală (inteligent articulată), Carnavalul montat la TNME se impune prin adânca putere de pătrundere a textelor lui Caragiale – „Râsu-Plânsu și Nimicu’/E tripticu’-șiretlicu’/Vieții triste de paiață../Rezistăm- sau facem față?!…

„Carnavalul” după Ion Luca-Caragiale

Regie: Alexa Visarion

Adaptare: Alexa Visarion

Scenografie: Irina Gurin

Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc

Selecţia textelor: Ionel Nicolaev

Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu

Durata: 2 h 40 min / Pauză: Da

Spectacol prezentat de Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la „Trădăm plângând, râdem trădând” – Carnavalul

Scris de pe ianuarie 28, 2019 în Actualitate, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete:

Cine sunt eu? – Good Will Hunting

Good Will Hunting este povestea minunată a luptei unui tânăr pentru a-şi găsi locul în lume. Filmul, realizat de Gus Van Sant, devine o palpitantă “călătorie” prin mintea destul de tulbure a unui tânăr cu sclipiri de geniu.

Will Hunting are un talent deosebit, dar, ce păcat… s-a născut într-o zonă în care accesul la o formă de educaţie pe măsura posibilităţilor sale este îngrădit. Ca orice fiinţă excepţională, Will este un rebel care nu vrea să-şi recunoască sau să-şi asume condiţia: se aprinde iute la mânie şi îşi pierde repede capul. Tânărul, care trăieşte în Boston, preferă să hoinărească în compania amicilor săi (prea puţin speciali), să agaţe fete sau să muncească pe şantier. Pentru că inteligenţă are, i se pare mai “funny” / interesant să-şi folosească doar braţele. Din cauza unor răni vechi (este orfan şi a cunoscut abuzurile) nevindecate, şi a unei stări de permanentă defensivă, îşi duce traiul la limita autodistrugerii. Într-o seară încinsă şi după o bătaie, obţine numărul de telefon al unei fete interesante, Skylar. În acea încăierare, a lovit un poliţist şi este condamnat.

Graţie unui program special, el poate scăpa de închisoare dacă va lucra ca om de serviciu la M. I.T.(Massachusetts Institute of Technology). Provocarea lui Gerald Lambeau (Stellan Skarsgaard, starul suedez din Breaking the Waves ), un celebru profesor de matematică, îl transformă pe acest “Cenuşăroi” de ocazie în ceea ce ar fi trebuit să fie. Dascălul descoperă că “băiatul care spăla pe jos” a rezolvat o problemă cu un înalt grad de dificultate (scrisă pe o tablă de pe holurile curăţate de Will) şi-i propune să lucreze în domeniu.

Chiar propria înzestrare pare să-i fie lui Will principalul duşman. Deşi găseşte soluţii unor  probleme complicate, care l-ar încurca chiar şi pe un laureat al premiului Nobel, el nu reuşeşte să comunice cu cei pe care nu-i poate manipula. Încăpăţânarea de a stagna într-o lume în care totul se rezolvă cu forţa brută a pumnului, nu cu puterea minţii, îl  împotmoleşte definitiv. Nici măcar cel mai bun prieten, Chuckie (Ben Affleck), nu poate să-l convingă să  nu dea cu piciorul norocului. Rănile cele mai dureroase ale flăcăului nu sunt cele care i se văd pe chipul încrâncenat, ci gravele probleme care sălăşluiesc în suflet. Mai mult, recalcitrantul june nu credea că ar avea ceva de demonstrat despre el însuşi sau că ar merita ceva mai bun de la viaţă.

Ironia face, totuşi, ca tocmai temperamentul lui impulsiv să-i ofere soluţia căutată de profesorul Lambeau. Pentru a evita un nou “contact” cu poliţia, Will acceptă să meargă la un psiholog şi, apoi, să ia lecţii de matematică. Şirul de întâlniri dezastruoase cu diverşi psihologi se termină în mod fericit abia când dă peste Sean McGuire (fost coleg al lui Lambeau), el însuşi un om cu un trecut plin de traume. Terapeutul (interpretat de regretatul Robin Williams) găseşte calea de a înlătura carapacea sub care Will îşi ascunsese genialitatea, crustă care-i sufoca ambiţia.

Good Will Hunting

Photo: Moviestore Collection/REX/Shutterstock

Admirator al luptei cu sinele şi înţelegător cu cei care se străduiesc să-şi afle un drum în viaţă, Sean descoperă calea potrivită pentru nonconformistul său pacient. Profunzimea sufletului uman este sondată, graţie psihologului dublat de omul încercat de un destin potrivnic.Will se descoperă pe sine şi îşi dă seama de valoarea sa, înţelege ceea ce contează cel mai mult pentru el, abia după ce devine pacientul acestui terapeut. Deşi pornită cu stângul (Sean îl dă afară chiar de la prima întîlnire), legătura se stabileşte încet-încet între cei doi. Sinceritatea (discuţiile despre soţie şi despre basball) lui Sean îl uimeşte pe rebelul Hunting şi îl apropie de psiholog. Dialogurile încep să se lege, iar Sean se dovedeşte a fi un bun ascultător pentru tânărul care până atunci doar tăcuse provocator. Mentorul ştie să-i alimenteze încrederea de sine şi-l stimulează prin discuţii, aparent simple, despre sport şi femei. Regizorul a avut precauţia de a nu pica în plasa sentimentalismului ieftin şi-a menţinut relaţia dintre cei doi la temperaturi potrivite. Traumele din copilărie şi teama de abandon îl apasă mereu pe orfelinul care voia să fie iubit de fata educată.

Îmbinând abilitatea regizorală cu scriitura tandemului Matt Damon-Ben Affleck (prieteni şi în viaţa particulară, nu doar în cea artistică), Gus Van Sant oferă o combinaţie dinamică de aspecte tehnice pentru a reflecta emoţia artistică. Filmul narează o răscolitoare poveste, spusă într-un stil realist (dialogurile par decupate din vorbirea frustă a anilor ’90) de o distribuţie bine aleasă. Matt Damon îşi menţine masca pe chipul blajin şi zâmbeşte anevoie, doar în anumite cadre. Minnie Driver oferă un portret de zile mari pentru ceea ce înseamnă carismă (deşi nu este o frumuseţe canonică, răspândeşte mult farmec şi umor). Ben Affleck este camaradul de nădejde, mereu alături de cel atât de greu încercat. Artistul care captează pe deplin atenţia este Robin Williams. După experienţele actoriceşti din Dead Poets Society (1989) şi Mrs. Doubtfire (1983), forţa şi duioşia se regăsesc în personajul întrupat în Good Will Hunting. Printr-un joc de cuvinte, titlul acestui film ne sugerează că bunul Will este “recrutat” (recuperat) şi cu ajutorul mentorului interpretat, cu mult har, de Robin Williams. El deschide “cărarea” spre o lume care îl refuzase cu brutalitate.

Culorile naturale folosite de cineast creează un acord între o plasticitate caldă şi un sentiment uman, se naşte empatia pentru Will. În biroul lui Sean Maguire sau în camera lui Skylar (Minnie Driver), dominanta cromatică galbenă dă naştere unei stări confortabile, atât privitorului, cât şi personajului. Tânărul rebel se află în siguranţă în aceste cadre şi nu mai simte nevoia de-a purta diverse măşti. De asemenea, sentimentele de nelinişte şi inconfortul lui Will sunt sugerate şi de lumina rece (albastră), toate  armonizate de coloana sonoră (“Big Strong Man”, “If I Had the Last Dream in the World”, “We Still Need More Than Anyone Can Give”, “Why Do I Lie?“, “Handle on My Heart”, “How Can You Mend a Broken Heart”, “Afternoon Delight”).

Cu onestitate şi umor, Good Will Hunting a deschis o ferestră nouă către înţelegere cu tot ceea ce implică acest termen. Viaţa oferă multiple motive pentru a fi trăită cu înţelegere, cu bunătate (“good”) şi fără prea multă încrâncenare. Senzaţia de caleidoscop sentimental dispare după cele două ore de film, când fiecare se poate întreba: “Cine sunt eu?”.

Good Will Hunting

Regizor: Gus Van Sant
Scenarist: Matt Damon, Ben Affleck
Compozitor: Danny Elfman
Operator: Jean-Yves Escoffier
Scenograf: James McAteer
Costume: Beatrix Aruna Pasztor
Muzica: Elliott Smith
Producător: Lawrence Bender
Co-producer: Chris Moore
Scenograf: Missy Stewart
Monteur: Pietro Scalia

Distribuţia

Matt Damon (Will Hunting)
Ben Affleck (Chuckie)
Robin Williams (Sean Maguire)
Minnie Driver (Skylar)
Stellan Skarsgard (Gerald Lambeau)
Casey Affleck (Morgan)
Cole Hauser (Billy McBride)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun scenariu: Ben Affleck, Matt Damon
Oscar (1998) – Cel mai bun actor în rol secundar: Robin Williams
Oscar (1998) – Cel mai bun scenariu original: Ben Affleck, Matt Damon
Festivalul internaţional de film din Berlin (1998) – Ursul de Aur, nominalizat: Gus Van Sant
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Robin Williams
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Matt Damon
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Oscar (1998) – Cel mai bun film, nominalizat: Lawrence Bender
Oscar (1998) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Gus Van Sant
Oscar (1998) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Minnie Driver
Oscar (1998) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Pietro Scalia
Oscar (1998) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Danny Elfman
Oscar (1998) – Cel mai bun actor, nominalizat: Matt Damon
Oscar (1998) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Elliott Smith

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Rugăciune în imagini – To the Wonder

La mai puțin de doi ani de la The Tree of Life (Premiul Palme d’Or la Cannes, 2011), Terrence Malick oferă un magnific poem vizual despre neputinţa omului de a iubi în măsura iubirii divine. Dacă puternica peliculă premiată la Cannes a fost percepută ca o încercare de-a oferi o dimensiune metafizică pentru înţelegerea vieţii, cu To the Wonder cineastul american relevă o abordare mai umilă. Această nouă realizare este o reflecţie filosofică şi spirituală despre dragostea pământească şi iubirea divină. Filmul devine un poem-rugăciune, în care melancolia sună ca o pledoarie sfâşietoare. Însuşi titlul ne trimite cu gândul la ideea de credinţă şi convingeri (nu neapărat religie).

To The Wonder © 2013 – Magnolia Pictures

Neil (Ben Affleck) şi Marina (Olga Kurylenko) îşi descoperă dragostea într-un cadru special: Le Mont Saint-Michel. Ea este o ucrainiancă divorţată şi are o fetiţă de zece ani, iar el crede că a găsit “femeia vieţii lui”. După ce părăsesc Franţa şi se stabilesc în Statele Unite, în Oklahoma, singurătatea o copleşeşte pe Marina. Neil nu bagă de seamă, iar femeia suferă, căutând alinarea în sfaturile unui preot catolic (uimitorul Javier Bardem), el însuşi confruntat cu dileme. După duoul Jessica Chastain şi Brad Pitt, regizorul american aduce în prim-plan cuplul Ben Affleck-Olga Kurylenko, ce se bucură de îndrăzneala formală. Camera de filmat devine “plutitoare”, sedusă de neîncetata răsucire graţioasă a eroinei şi se stabilizează doar în contact cu staticul, dar expresivul, personaj masculin. Dialogurile par să dispară, lăsând loc unui câmp sonor încărcat cu numeroase voci (în franceză, engleză, rusă, spaniolă), nu neapărat legate de imaginile pe care le însoţesc. Muzica (Shostakovich, Rachmaninov şi Wagner) înnobilează acest poem cinematografic. Marina se întoarce în Franţa împreună cu fiica ei, iar Neil se va consola cu Jane (Rachel McAdams), o mai veche cunoştinţă, regăsită din întâmplare. Marina e brună, iar Jane e blondă. Bărbatul nu ştie pe care dintre cele două femei o iubeşte cu adevărat. Departe de orice sentimentalism ieftin, Malick oferă o perspectivă justă. Personajele sale se confruntă cu deziluziile, vorbind despre alegerile făcute în viaţă, exprimând sentimente indicibile şi angoase difuze. În mai toate filmele lui Malick, tensiunea deţine un rol major. În To the Wonder, regăsim această stare în dragostea Marinei raportată la slăbiciunile lui Neil sau în pendulările între mistic şi tentaţie ale preotului Quintana. Filmul avansează după un ritm ciclotimic, alternând bucuria extatică cu tristeţea. Fiecare moment de înălţare este urmat de-o cădere. După ce-au fost suspendaţi între cer şi pământ (în simbolicul loc – Le Mont Saint -Michel), cuplul cade din paradisul amorului şi al pasiunii către pământul lumii profane, cu tot angrenajul ei de nelinişti.

Ben Affleck (Neil) and Olga Kurylenko (Marina)/Credits: What’ s on TV

Orice cadru din film capătă un sens atâta vreme cât este legat de existenţă şi de moarte. În modul acesta, se-ntoarce către dramă, transformând tensiunea în finitudine, utilizând un fel de “strabism” ce pulsează în fiecare imagine. Filmele lui Terrence Malick se adaptează, mai degrabă, ritmului existenţei înseşi decât naraţiunii de tip clasic, urmărind fluxul vieţii ce merge către moarte. Estetica acestui regizor surprinde visul, sentimentul şi credinţa.

Sub lumina soarelui malickian, totul străluceşte căci viaţa este filmată şi amplificată. În filmul To the Wonder, regăsim bizoni, dar şi perdele albe, iarbă, dar şi supermaket-uri, apă şi cer şi cosmosul într-un ritm elegiac. Camera de înregistrare vrea să “atingă” tot ce vede. Orice plan de filmare se derulează precum un botez iradiat de soare. Cineastul transpune emoţiile de bază – fericirea, tristeţea, dorinţa – prin mijloace cinematografice subtile, aproape senzualiste.

Depăşind formalismul (de tip “inginerie a mijloacelor”), To the Wonder sensibilizează spectatorul trimiţindu-l către marile interogaţii.

Regizor: Terrence Malick. Scenarist:
Terrence Malick. Compozitor: Hanan Townshend. Operator: Emmanuel
Lubezki. Producător: Nicolas Gonda, Sarah Green. Monteur: Christopher
Roldan, Mark Yoshikawa

Distribuţia: Rachel Weisz – Dinah, Rachel McAdams – Jane, Javier Bardem -Tata Quintana, Ben Affleck – Neil, Olga Kurylenko – Marina, Barry Pepper – Tata Barry, Michael Sheen, Amanda Peet.

Via WebCultura

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Rugăciune în imagini – To the Wonder

Scris de pe ianuarie 25, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Iubire

 

Etichete:

Bohemian Rhapsody, Will Rock You! – Bohemian Rhapsody

Mădălina DumitrachePrezența, în spatele camerei de filmare, a lui Bryan Singer, cineast homosexual, controversat mai abitir decât mișcarea #Metoo, poate fi considerată pertinentă atunci când vrei să ilustrezi viața flamboiantă a unui star de talia lui Freddie Mercury, personaj iconic al cărui testament muzical a devenit un reper în cultura britanică? Răspunsul artistic poate fi rapid întrezărit, fiindcă pelicula nu evită locurile comune, dar distribuirea lui Rami Malek în rolul lui Freddie și dibăcia regizorului reuşesc să reînvie spiritul starului Mercury/Farrokh Bulsara (adevăratul nume al cântărețului).

Destul de rar se-ntâmplă ca o biografie cinematografică, cum este Bohemian Rhapsody, să poată reaprinde flacăra în jurul unor idoli precum a fost Freddie Mercury. Iată că pelicula semnată de Singer (Usual Suspect, X-Men,Walkyrie) a reușit să traseze destinul extraordinar al trupei Queen, îndeosebi, a solistului-„emblemă”, Freddie Mercury, care a sfidat convențiile, dar a revoluționat muzica, devenind unul dintre cei mai iubiți artiști de pe planetă. Succesul unei povești formulate în maniera „electrocardiogramă” se bazează pe succesiunea rapidă a unor episoade vesele despre emanciparea culturală a celui care-a fost „born-to-be-genial” Freddie Mercury (copilul sosit din Zanzibar îşi ducea traiul cărând valize la aeroportul Heathrow, dar serile și le petrecea frecventând cluburile londoneze, îmbrăcat în ţinute fanteziste). Pelicula sugerează, din plin, că Mercury nu avea nevoie decât să se aşeze la pian pentru a compune de îndată un hit exact în forma pe care urma să o aibă următorul album al formaţiei, iar energia acaparatoare a unor „We Will Rock You”, „We Are the Champions” sau „Under Pressure” se regăsește, acolo, neştirbită.

1- Bohemian Rhapsody

 

Așadar, Bohemian Rhapsody (2018) se transformă într-o celebrare a legendarei trupe Queen, a muzicii rock de calitate și o omagiere a liderului extraordinar al formației, Freddie Mercury. Ca mai toate biografiile cinematografice, Bohemian Rhapsody răspunde unor cerințe punctuale, ținând pasul cu o anumită cronologie – de la concertul din 1985, evenimentul caritabil la care-au participat cele mai mari staruri ale acelei epoci: Bob Geldof, Mick Jagger, Paul McCartney și Madonna, fără să uite de Wham!, U2, Neil Young sau Sade – până la decesul lui Freddie, survenit în 1991, la o zi după ce a recunoscut public că are SIDA.

2 - Bohemian Rhapsody

Pelicula urmărește ascensiunea meteorică a trupei introducând melodiile lor celebre și sunetul revoluționar, dar prezentând și apropierea de colaps a formației pe măsură ce stilul de viață al lui Mercury scăpase de sub control. Piatra angulară a peliculei devine reuniunea din ajunul concertului „Live Aid”, unde Mercury, care se confruntă cu o necruțătoare boală, conduce trupa într-una dintre cele mai puternice performanțe din istoria muzicii rock. Filmul redă cele două apogeuri: artistic și psihologic. Bunăoară, concertul caritabil din 1985 a marcat un vârf al celebrității trupei, iar hituri precum „We Will Rock You” și „Radio Ga Ga” au hipnotizat mulțimile reunite pe stadionul Wembley din Londra. Chiar și în clipele grele, suferințele pricinuite de maladia lui Mercury, trupa a continuat să concerteze și să înregistreze.

3 - Bohemian Rhapsody

Deși sunt prezente, unele subiecte – precum drogurile și sexul – sunt edulcorate, evident, de dragul rock-ului. Încă de la primele secvențe de pe ecran, se simte dorința de-a investi (din nou) în vinil. Este ușor paradoxal modul în care o operă elegiacă – pentru a tinde spre universal – a trebuit să prezinte moartea unui artist în dorința de-a glorifica starul. Totuși, pare surprinzător că un film biografic despre această figură emblematică pentru comunitatea LGBT prezintă un aspect mai puțin cunoscut din viața lui intimă: dragostea din tinerețe pentru femeia care i-a fost un fel de „ghid spiritual” și care-l subjugase cu frumusețea sa. Relaţia lui heterosexuală cu iubita din tinereţe, MaryAustin (Lucy Boynton), ocupă un spaţiu generos în economia scenariului, câtă vreme legăturile homosexuale sunt, mai degrabă, sugerate. Cu toate acestea, filmul nu evită detaliile legate de sănătatea starului. Filmul lui Bryan Singer a urmărit mai toate evenimentele marcante: integrarea în trupa Smile (rebotezată chiar de el), bisexualitatea, excesele de toate tipurile și fatala maladie, redând cu meticulozitate un parcurs excepțional al unei personalități fragile. Povestea de pe ecran pune în valoare talentul artiștilor mistuiți de creație. Chiar dacă aderi sau nu la muzica celor de la Queen, trebuie recunoscut faptul că ea a devenit „planetară”.

4 - Bohemian Rhapsody

În film, muzica este irezistibilă în fantastica reconstituire a concertelor. În rolul lui Freddie Mercury, actorul de origine egipteană – Rami Malek – dă măsura talentului său interpretativ. Este edificatoare, în acest sens, scena concertului Live Aid, când trupa Queen cântă în faţa a peste 70 000 de oameni, într-o transmisiune live, urmărită de un miliard de oameni de pe glob; devine grăitor spiritul artistului dedicat comunicării cu publicul. Fidelă istoriei și muzicii, pelicula Bohemian Rhapsody emoționează și se transformă într-o peliculă necesară tuturor celor care apreciază valoarea autentică.

5 - Bohemian Rhapsody

Regia: Bryan Singer
Scenariul: Anthony McCarten
Muzica: John Ottman
Imaginea: Newton Thomas Sigel
Montajul: John Ottman

Distribuția:
Rami Malek – Freddie Mercury / Farrokh Bulsara
Lucy Boynton – Mary Austin
Gwilym Lee – Brian May
Ben Hardy – Roger Taylor
Joe Mazzello – John Deacon
Aidan Gillen – John Reid
Allen Leech – Paul Prenter
Tom Hollander – Jim Beach
Mike Myers -Ray Foster

Durata: 134 min

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar (2019):

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film – Graham King Nominalizat
Cel mai bun actor in rol principal – Rami Malek Nominalizat
Cel mai bun montaj – John Ottman Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
Tim Cavagin Nominalizat
Paul Massey Nominalizat
John Casali Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Nina Hartstone Nominalizat
John Warhurst Nominalizat

Premiile «Globul de Aur » (2019):

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Rami Malek Câștigător

Premiile «BAFTA» (2019):

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Rami Malek Nominalizat
Premiul BAFTA pentru film britanic remarcabil
Anthony McCarten Nominalizat
Graham King Nominalizat
Bryan Singer Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine – Newton Thomas Sigel Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
John Casali Nominalizat
Nina Hartstone Nominalizat
John Warhurst Nominalizat
Tim Cavagin Nominalizat
Paul Massey Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Julian Day Nominalizat
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle
Mark Coulier Nominalizat
Jan Sewell Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – John Ottman Nominalizat

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Bohemian Rhapsody, Will Rock You! – Bohemian Rhapsody

Scris de pe ianuarie 24, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

 

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Ana trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate.

Prin temperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul, fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o „nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud.

Starleta din Los Angeles – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură („Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Citiți continuarea articolului pe http://www.Webcultura.ro (click aici!)

Alt articol grozav semnat de Mădălina Dumitrache: La Douleur.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Scris de pe ianuarie 23, 2019 în Cultură, Cărți de colecție, Feminin, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web