RSS

Arhive pe etichete: Cronică de film

Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Mădălina DumitracheÎntre focurile iubirii, doi îndrăgostiți – César și Paz – descind în infern, înoată în apele tulburi ale pasiunii și explorează fundul mărilor. Plonger aduce în prim-plan iubirea pasională și ecologia. Imagini submarine fabuloase alternează cu cele din viața de cuplu, pe fundalul sonor aparte.

Aflată la al treilea lungmetraj, Mélanie Laurent, șarmanta blondină distribuită de Tarantino în blockbuster-ul Inglourious Basterds, ecranizează, într-o manieră lirică, romanul omonim al lui Christophe Ono-dit-Biot: «Plonger». Să poți transpune pe ecran o carte de 450 de pagini necesită un dezvoltat simț al elipsei. Cineasta ilustrează, sub formă de instantanee, mărirea și decăderea unui cuplu, aflat între Paris și fundul Mării Omanului. Tinerii reprezintă cuplul total, dar complementar: ea – o focoasă spanioloaică, o febrilă fotograf-artistă, iar el, un fost reporter în zone de conflict, dornic să se adăpostească de tumultul vieții de teren. În nordul Spaniei, aveau tot ce le trebuia: libertatea, pasiunea devoratoare și intimitatea unei vieți colorate, pline de lumină și magie. Întoarcerea în Paris și o sarcină neașteptată, nedorită de Paz, marchează începutul declinului. Cei doi tineri se iubesc cu patimă, dar, imediat după apariția copilului, se ivește și tristețea. Absorbită de viața de mămică, Paz își neglijează munca/activitatea de creație și pică, lent, dar sigur, pradă deznădejdii. Odată cu maternitatea, a apărut și disperarea.

1- Plonger

În prima parte a peliculei, María Valverde depășește ecranul prin forța jocului actoricesc, dar și grație uluitorului său farmec personal; disperarea ei de-a trăi ferecată în sine umple tot spațiul. Personajul ei este o artistă frisonată în permanență de focul creației, genul care punea munca deasupra vieții personale. Cu toate că o adora, César nu a întrevăzut această latură a ei și părea să nu o înțeleagă. Pentru el, nașterea micuțului valora mai mult decât orice alte ambiții profesionale. Cu toate acestea, hiatusul e semnalat atunci când Paz mărturisea: „Je devrais être remplie, je me sens vide”/„Ar trebui să fiu împlinită, fiindcă mă simt golită.”- setea de experiențe nu fusese potolită. Aidoma unei păsări închise într-o colivie, fotografa plonjează în valurile dezamăgirii. Prea des chinuită de îndoieli, Paz va lua o decizie neașteptată. Așadar, Mélanie Laurent nu ezită deloc să adapteze în stilul său, reducând din povestea întâlnirii amorezilor și acordând mult spațiu evoluției, pasiunii dintre cei doi îndrăgostiți.

2 - Plonger

Reușita acestei sensibile pelicule a constat și în distribuirea rolurilor principale unor actori uimitori: Gilles Lellouche & Maria Valverde. Dacă ea este fascinantă și seducătoare, în contrapondere, el este îndrăgostitul terre à terre, care temperează – atât cât i se permite – pasiunea. Într-una dintre zile, César descoperă țiuitul unei balize GPS. Uimit, el află că Paz „adoptase” un rechin care se strecura între apele Mării din Oman, aflată la mii de kilometri distanță. Declinul cuplului este evident, decalajul dintre preocupările lor se accentuează, iar amorul începe să fie șters de apele tulburi ale neîncrederii, „plictiseala din dormitor” se instalează și le acaparează definitiv viețile. În vreme ce Paz se frământă cum să dea de rechin, César e preocupat de creșterea micuțului. Rutina domestică devine poveste. Cea care cedează prima este fragila artistă, care își părăsește și soțul și copilul, abandonându-și traiul de dinainte. Marea iubire va atinge fundul marin; o a doua parte a filmului va începe, dar fără Paz. Cel care câștigă simpatia publicului este Gilles Lellouche, actorul interpretează, cu mult farmec, un bărbat îndrăgostit până peste cap, teribil de stângace, dar incredibil de tulburător. Actorul dă multă culoare rolului de soț abandonat și întrupează cu sinceritate un tată iubitor, devastat de pierderea soției.

3 - Plonger

Tragic, Plonger rămâne fidel spiritului cărții din care s-a inspirat. Serenitatea din prima parte a filmului ar putea să-l plaseze sub influența cineastului-estet Terrence Malick; instantaneele fericirii sunt întretăiate mereu de o lumină pudrată. Criza conjugală transformă partea a doua într-o cursă în căutarea unui adevăr bine ascuns sub undele marine. Aflat în contratimp, bărbatul bulversat de șocul pierderii definitive înțelege prea târziu că ar fi trebuit să plonjeze mult mai devreme alături de fragila/„capricioasa” Paz. Soția sa ilustrase perfect butada: «Qui trop embrasse mal étreint.»

4 - Plonger

Aflat între romanță și dramă, Plonger tulbură prin sinceritatea abordării, grație unui duo actoricesc de excepție și îndeamnă la meditație. Filmul – în două părți (incongruente) – abordează cu sensibilitate teme ale actualității (maternitate vs. creație artistică, deschidere vs. închidere în sine, eroziunea cuplului și iubirea) oferind teme de reflecție și de sinceritate, într-un răsfăț vizual/imagistic.

5 - Plonger

Regia: Mélanie Laurent
Scenariul: Mélanie Laurent
Montajul: Guerric Catala
Ilustrația muzicală: Thomas Jamois
Distribuția:
Gilles Lellouche – César
María Valverde – Paz Aguilera
Ibrahim Ahmed – Marin
Marie Denarnaud – Patroana hotelului
Noémie Merlant – Tânăra artistă
Albert Delpy – Léo
Durata: 102 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Scris de pe noiembrie 16, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Agenți speciali într-o misiune cam… neserioasă – The Man from U.N.C.L.E.

Guy Ritchie, cu stilul-i inconfundabil, oferă spectatorilor o poveste care să-I țină cu sufletul la gură. Inspirat din popularul serial difuzat în 1960, filmul The Man from U.N.C.L.E reunește spionajul, comedia și acțiunea într-o formulă nouă din care va rezulta un adevărat “team movie.

uncleQuentin Tarantino și Steven Soderbergh au fost și ei aproape de un astfel de proiect, dar fostul soț al Madonnei a câștigat, după ce dăduse tonul cu Sherlock Holmes (avându-i în distribuție pe Robert Downey Jr. și Jude Law). Guy Ritchie plonjează în anii ’60 odată cu adaptarea unei serii de televiziune difuzate în Statele Unite în perioada 1964-1968 (cu Robert Vaughn și David McCallum). Dacă spectatorii au avut un gând apriori, potrivit căruia acest film ar putea fi unul de spionaj clasic s-au înșelat. Guy Ritchie livrează o peliculă care încalcă regulile, dar care face o risipă de umor british, evitând parodia à la Austin Powers, modernizând dialogurile și scenele de acțiune, păstrând, totuși, cadrul anilor ’60. Născut în 1968, cineastul pare să fi rămas sensibil la atmosfera din perioada în care-au apărut Beatles, The Rolling Stones și Mary Quant (creatoarea minijupei).

Povestea de pe ecran se desfășoară în perioada Războiului Rece, când Berlinul era divizat și separat de un zid. Așadar, agentul CIA – Napoleon Solo (Henry Cavill din Superman) – şi agentul KGB-Ilia Kuriakin (Armie Hammer din The Social Network) – sunt nevoiţi să facă echipă şi să participe la o misiune împotriva unei misterioase organizaţii criminale, care inteționa să prolifereze armele și tehnologia nucleară. Cei doi se transformă din rivali în aliaţi, cel puţin cât durează această aventură. Singura pistă, către organizaţia secretă, este fiica unui om de ştiinţă german dispărut, prin intermediul căreia cei doi se pot infiltra în organizaţie și ar putea împiedica, astfel, cataclismul planetar.

Acest duo de șoc – desprins dintr-o serie televizată – funcționază de minune, mai ales când își face apariția fermecătoarea Alicia Vikander. Deja faimoasă, actrița suedeză întrupează, cu aplomb, eroina care temperează nivelul de testosteron și echilibrează magnificul binom masculin ruso-american. După o cursă teribilă, pe alocuri ludică, printre spionii siguri pe ei, în Berlinul de Est, se (cam) epuizează cartușele.  Astfel, se încheagă o amiciție și se-nfirifă o idilă – sentimente contrabalansate de necesitatea unei alianțe inedite pentru a salva omenirea de amenințarea nucleară.

Între schimbările de rol, piste false și dârele james bondiene, filmul ne amintește de granița fragilă dintre parodie și originalitate, așa cum se regăsește în multe dintre producțiile hollywoodiene actuale (Kingsman). În fond, aceasta conferă savoare scenelor tensionate dintre eroii care par a fi în opoziție, singură – secvența finală – îi dă valoare filmului. Realizarea “supervitaminizată” de Guy Ritchie face dreptate epocii, subliniind farmecul vestimentației (costume create de Joanna Johnston), al decorului (filmări efectuate în Old Royal Naval College, Greenwich, Londra, Napoli și Roma) oferind o estetică (asumată) aparte. Alegerile pentru anumite unghiuri de filmare (îndeosebi pentru flashbackuri) descriu cu acuratețe punctele de vedere ale personajelor. Grafica acestei pelicule este calibrată (split-screen și patină) în așa fel încât să atenționeze privitorul asupra unor “obiecte-cult”.

Tandemul ruso-american este camuflat în ironie, iar energia de pe ecran indică originile publicitare ale cineastului britanic. Personajele negative (precum blonda fatală interpretată de Elizabeth Debicki) aduc o undă de sofisticare voită (costumații cu marca Paco Rabanne sau Dior), în cheie parodică. Această pastișă vintage, în care raporturile dintre “brun” și “blond” se îmbină cu flegmatismul londonez salvează un scenariu lipsit de consistență grație interpretărilor artistice (Henry Cavill, Elizabeth Debicki, Armie Hammer, Hugh Grant și Alicia Vikander)  imaginii și coloanei sonore (Ennio Morricone, Roberta Flack, Jerry Goldsmith, Nina Simone) doar pentru amuzamentul spectatorilor dornici de seducție, glamour și de acțiune.

Deși nu este cel mai reușit film de spionaj, The Man from U.N.C.L.E., devine o alternativă à la Quentin Tarantino pentru spectatorii amatori de divertisment administrat în doze egale de “cool” și “vintage.

The Man from U.N.C.L.E

Regizor: Guy Ritchie
Scenarist: Guy Ritchie, Sam Rolfe, Lionel Wigram
Operator: John Mathieson
Producător: Steve Clark-Hall

Distribuţia

Henry Cavill (Napoleon Solo)
Elizabeth Debicki (Victoria Vinciguerra)
Armie Hammer (Illya Kuryakin)
Hugh Grant (Waverly)
Alicia Vikander (Gaby Teller)
Jared Harris (Sanders)
Luca Calvani (Alexander)

Durata: 116 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: , ,

Când visul devine coșmar – Joker

 Societatea e răspunzătoare de apariția “monștrilor săi”? Vreți să știți cum dansează Joaquin Phoenix? Ca un nebun suplu, pe o sârmă invizibilă, deasupra unei lumi aflate în descompunere. Răspunsurile le aflăm în Joker: pelicula ce aruncă o privire întunecată asupra “visului american”, într-o versiune clovnească a seriilor din anii 60/«swinging 60’s». Bunăoară, în America segregaționistă a lui Trump, figuri grotești din benzile desenate (re)desenează tipologii celebre din cultura pop: “Joker”.

A fost nevoie ca studiourile Warner Bros să născocească o adaptare în concordanță cu celebrele DC Comics pentru a da la iveală uimitoarea versiune pentru Joker. Warner-DC Comics s-a lăsat influențat de Marvel, cu care e în concurență loială, și nu a copiat nimic de la Disney. Dansul morții, efectuat de un «copil teribil», într-o coregrafie halucinantă transformă pelicula semnată de Todd Phillips într-o performanță deja răsplătită cu “Leul de Aur” la Mostra de la Veneția.

Este violentul apel la haos și la distrugere într-o societate care îi disprețuiește pe cei mai vulnerabili. E adusă în prim-plan otrava care infuzează lent viața viitorului inamic al lui Batman. În fapt, povestea care urmăreşte destinul unui comic ratat își are originea în benzile desenate Batman: The Killing Joke. Joaquin Phoenix are o prestație de zile mari. Aleargă, aleargă mereu, ba încălțat cu pantofii de clovn, ba desculț, aflat mereu într-o cursă infernală: cade, se ridică, iar cade și tot așa, bântuie ca un posedat sinistrul oraș Gotham (orașul fictiv cunoscut drept căminul lui Batman). Joaquin Phoenix e un Joker singular, care suferă enorm, dar care devine puternic/«super-vilain».

Noua adaptare de pe ecran reprezintă povestea originilor lui Joker: o istorie despre identitate. Somnambulic și profund tulburat, Joaquin Phoenix va fi, totuși, Joker. De-a lungul filmului,   este fragilul și infantilul Arthur Fleck, care găzduiește în longilinul trup osos sufletul unui copil; viețuiește alături de bătrâna sa mamă într-un sărăcăcios apartament, în care doar televizorul pare că ține pasul cu realitatea. Fragila și totodată debila sa mamă folosește apelativul “Happy” pentru clovnul trist, plin de afecțiuni. Arthur Fleck visează să stea sub lumina reflectoarelor, pe scena de “stand-up comedy”, așa cum visase înaintea sa Rupert Pupkin, magistral interpretat de Robert De Niro, în The King of Comedy de Martin Scorsese. De altfel, e comic faptul că, acum, Robert De Niro îl întrupează pe Murray Franklin, moderatorul unui show umoristic televizat și e, totodată, modelul preferat, inspirațional, al tânărului Fleck, artistul ratat, ale cărui sclipiri din priviri pălesc sub orbitoarele reflectoare ale unei lumi lipsite de omenie. Artificialul cedează în fața adevărului din spatele omenescului.

Așadar, Joker își concentrează acțiunea originală în jurul unuia dintre cele mai controversate personaje negative din universul DC. Cu o amplă viziune, cineastul explorează traiectoria sociopatului Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), un ins ignorat de societate, cu o personalitate imprevizibilă, dar fascinantă, care nu poate fi subsumat niciunui stereotip. Joker devine un studiu de personaj disprețuit de societate, nu doar un sumbru caz social, ci și o poveste moralizatoare.

Joker e un marginal, un exclus, dar și un supraviețuitor. Ar fi vrut să avanseze, dar societatea i-a plasat mereu ziduri nemiloase; cadavericul erou urcă întruna interminabile scări, ca într-o Golgotă christică, dar acestui chin îi contrapune un râs sinistru. Hohotele înnebunitoare reflectă nebunia și neputința în fața disperării. Mereu lovit, respins brutal, copilul inofensiv își pierde inocența. Loviturile violente i-au provocat leziuni cerebrale, de unde și afecțiunea: incontrolabilul râs cvasi-isteric. Odată pierdută încrederea în sine, se  transformă într-o ființă aptă de orice barbarie. Jokerul lui Todd Phillips e un “copil al traumelor”, tulburat de viziuni de coșmar. Singuraticul băiețel adoptat, odinioară, de o femeie cu tulburări psihice, care îi devorează și-i intoxică copilăria, devine “copilul teribil ” al unei lumi dure care îl tot respinge. Despuiat de speranță, scheleticul Joker întruchipat deuimitoarul Joaquin Phoenix ajunge un “cadavru ambulant” cu alură de erou tragic shakespearian, ce umblă în căutarea propriului destin. De sub machiajul clovnesc, de o paloare morbidă, actorul imprimă o maladivă fascinație eroului ambiguu. În acel oraș sumbru – Gotham City-, bântuit de șobolani și de violeță, focul privirilor sale străpunge obscuritatea și imprimă acelui chip osos o stupefinată frumusețe de antierou. Filmul construiește o poveste credibilă – într-o mecanică bine unsă – între Arthur Fleck și Thomas Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham (tatăl viitorului Batman).

Susținut de paracomentariul sonor – hipnotic și tulburător -, semnat de Hildur Guðnadóttir, Joaquin Phoenix își deplasează eroul către burlesc, devine antierou, nu un «villain». Dansează, se unduiește și execută gesturi ce denotă disperarea. Caută energia interioară necesară să îl salveze de la cădere, dansul morții și al libertății sfidează haosul ce irupe. Nihilistul anonim, ivit de niciunde, la mai bine de zece ani după sinistrul “11 Septembrie” și la șapte ani după Occupy Wall Street (OWS), reface pe ecran traseul terorismului și-al anarhiei. Todd Phillips se aliniază alături de Nolan, cu acest personaj care «nu crede în nimic»; portretizează (anti)eroul pesimist, inedită figură în peisajul ecranizărilor de benzi desenate ori romane grafice și un film de autor cu supereroi. Printre tipologiile grotești din jur, Arthur Fleck cântă melodiile lui Frank Sinatra și repetă întruna: «That’s Life!». Prezențele feminine sunt de culoare (în America lui Trump!), singura albă e mama sa, dar e una de coșmar, așa cum și funcționarii de la serviciile publice sunt  tot de culoare, câtă vreme bogații sunt albii venali, care-l țin departe de ei. În secvențele în care bietul «om-sendviș»/Fleck pătrunde, pentru câteva minute, în lumea bogaților, eroul se confundă cu imaginea inconfundabilă a lui Charlot, eternul vagabond din zorii capitalismului timpuriu. Antagonismul e afișat la vedere, iar confruntările sunt violente.

În spatele nevrozelor și fantasmelor lui Arthur Fleck, spectatorul postmodern regăsește o mare parte dintre propriile temeri. Oare cum poate un public nutrit cu cabaret și reclame să rămână insensibil la dramele marginalilor și cum poate să se încreadă în ideea de contract social fondat pe individualism într-un stat liberal non-interveționist ? Cineastul sugerează, oare, că injustiția socială e sursa haosului și-a violenței ? Fiecare spectator trebuie să decidă, în parte, pentru răspunsul său. Joker  examinează o cultură în care slăbiciunea e taxată, autoritățile îi lasă fără medicație pe bolnavii mintali (orice handicapat e transformați în «loser»), dar lasă liber accesul la arme de foc, iar clovnii sunt persoane de succes. Sub straiele unei povești din benzile desenate, Joker trece granița spre poveștile moralizatoare, susținându-se pe figuri mitologice și politice și invită la alternative.

De departe, performanța actoricească a lui Joaquin Phoenix ne reamintește zicerile lui Jacques Lacan: “Nu înnebunește cine vrea.”

Regia: Todd Phillips

Scenariul: Todd Phillips, Scott Silver

Imaginea: Lawrence Sher

Decorurile: Laura Ballinger

Costumele: Mark Bridges

Sunetul: Tom Ozanich

Montajul: Jeff Groth

Muzica: Hildur Guðnadóttir

Distribuția:

Arthur Fleck / Joker – Joaquin Phoenix

Robert de Niro – Murray Franklin

Zazie Beetz – Sophie Dumond

Frances Conroy – Penny Fleck

Brett Cullen – Thomas Wayne

Durata: 2h02

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când visul devine coșmar – Joker

Scris de pe noiembrie 14, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Tandră şi terifiantă – Maleficent

A fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop; după incitanta relectură a partiturii Maşterei (The Queen) din Mirror Mirror, realizată de Julia Roberts, a venit şi rândul Angelinei Jolie să o întrupeze pe ursitoarea din cunoscutul basm Frumoasa din pădurea adormită. Sub egida prestigioasei case de producţie, Disney, Maleficent (2014) propune o lectură modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit.

Impresionanta magie, ce se degajă din poveştile fraţilor Grimm, Charles Perrault sau Hans Christian Andersen, s-a transformat în canon, graţie tiparului. Odată cu evoluţia tehnologiei, s-a primenit şi o parte din ceea ce părea imuabil în cultură. Scenarişti, regizori şi producători, alături de echipe largi, au reciclat vechile basme, oferind noi “soluţii” publicului amator de feerii în 3D.

Linda Woolverton  vine cu propria versiune şi cu o viziune originală despre ursitoarea din celebrul basm. Astfel, o prezintă spectatorilor pe Maleficent, tânăra gardiană a ţinutului zânelor, ducând un trai fericit, lipsit de griji, în vecinătatea regatului locuit de oameni. Totuşi, tihna ei este tulburată de actul de trădare al unui om (cel căruia îi oferise inima sa). Tânărul Stefan îi va fura aripile şi, odată cu ele, o parte din putere. Vanitatea şi dorinţa perfidă de mărire a unui om vor şubrezi sentimentele lui Maleficent. Rănită, zâna cu corniţe va deveni o creatură vindicativă. Bunele ei sentimente se preschimbă într-un blestem pe care îl va arunca asupra descendentei (Aurora –Elle Fanning) lui Stefan, devenit rege prin furtul de aripi. Fiica regelui va cădea într-un somn prelung la împlinirea vârstei de şaisprezece ani.

Prinţesa Aurora trăieşte ocrotită de trei ursitoare, dar şi de o persoană care i-a ghidat mereu paşii, din umbră. Maleficent a înţeles că destinul micuţei ar putea să schimbe definitiv chiar soarta regatului ei. Pacea depindea doar de un singur “amănunt”. Pe măsură ce creşte, Aurora este prinsă între dragostea pentru pădurea în care a copilărit (ascunsă din ordinul tatălui ei) şi regatul oamenilor în care trebuie să-şi urmeze destinul. Maleficent înţelege că Aurora este cea care deţine cheia concilierii dintre lumea magică a pădurii şi cea a oamenilor. Puternic ataşată de fetiţă (împotriva voinţei sale), Maleficent este silită să ia decizii radicale, care vor transforma cele două lumi pentru totdeauna. Supusă unei permanete pendulări între duioşie şi duritate, ursitoarea se luptă pe două planuri, cu sine şi cu rivalul ei. Acest personaj, destul de ambiguu – plin de nuanţe şi de subtilităţi – a fost încredinţat celebrei Angelina Jolie, ea însăşi o persoană controversată.

În vreme ce afişul o prezintă pe Angelina-Maleficent într-un contrast de calitate, albul chipului este contrabalansat de negrul corniţelor de elf malefic, filmul nu adoptă această estetică tranşantă. Actriţa îşi interpretează rolul imprimându-i o multitidine de nuanţe: îndoială, temere, furie şi…multă forţă. Deşi este (aproape) înspăimântătoare din pricina costumului complicat, Angelina Jolie nu va caricaturiza personajul şi nu va cădea pradă exceselor, precum a făcut Charlize Theron în rolul Maşterei- Ravenna din Snow White and the Huntsman.

Partea nevăzută a icebergului o reprezintă costumele, având în vedere concepţia artistică a filmului, admirabil condusă de Robert Stromberg. Reuşitele grafice ale echipei de tehnicieni  s-au tradus prin acea lume feerică a zânelor(destul de “avatarescă”, deşi a mai scăpat şi câte-o “notă falsă” în multitudinea efectelor speciale, mai ales din zona (epică) de luptă. Creaturile înaripate, monştrii din pădure, transfigurarea oamenilor în animale ţin publicul cu respiraţia tăiată mai bine de două ore, într-un spectacol vizual plin de dinamism.

Distribuţia  a fost bine aleasă, iar Angelina Jolie îşi etalează atât calităţile de actriţă, cât şi tandreţea de mamă (pentru câteva minute, pe ecran, apare chiar fiica ei, micuţa Vivienne Pitt-Jolie, într-o scenă de mare sensibiltate). Dualitatea misterioasă şi senzualitatea actriţei sunt de admirat în partitura malefic-duioasă, iar Aurora devine, la rândul ei, o dulce-durere pentru Maleficent.

Întorsătura din scenariu face ca publicul feminin să tresalte de bucurie când cele două eroine – Maleficent şi Aurora – ies triumfătoare dimpreună, fără sprijinul vreunui personaj masculin. Desigur, există şi ajutoare de nădejde din zona bărbătească (precum Diaval – Sam Riley), dar sunt menţinute într-o zonă marginală (regele Stefan e chiar caricatural portretizat). În final, Maleficent şi Aurore vor păstra linia iniţiată de prinţesele “emancipate” – Rapunzel (Tangled, 2010), Elsa şi Anna (Frozen, 2013).

Destinat unui public familial, Maleficent seduce şirelevă caracterul nuanţat al unei eroine, apropiind-o de omenesc, prin tărie şi slăbiciune deopotrivă. Producţia studiourilor Disney rămâne un blockbuster, ce-şi asumă multe libertăţi de interpretare spre îndreptarea răului clasicizat.

Maleficent

Regizor: Robert Stromberg
Scenarist: Paul Dini, Linda Woolverton
Compozitor: James Newton Howard
Operator: Dean Semler
Producător: Don Hahn, Joe Roth
Monteur: Richard Pearson

Distribuţia:
Angelina Jolie (Maleficent)
Elle Fanning (Prinţesa Aurora)
Peter Capaldi (Regele Kinloch)
Sharlto Copley (Stefan)
Juno Temple (Thistletwit)
Lesley Manville (Flittle)
Imelda Staunton (Knotgrass)
Sam Riley (Diaval)
Brenton Thwaites (Prince Phillip)
Kenneth Cranham (King Henry)
Hannah New (Princess Leila)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe noiembrie 10, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Carnea și sângele – Red Sparrow

Filmele de spionaj sunt, adesea, absconse, dacă nu e vorba despre James Bond, cu alte cuvinte, dacă nu au mai multă acțiune decât urmărire-iscodire. O plăcută surpriză, în zona filmelor de spionaj, o reprezintă recenta producție Red Sparrow. Realizatorul Francis Lawrence (Water for Elephants, The Hunger Games: Catching Fire) ne livrează un autentic film de spionaj, care aduce în prim-plan Războiul Rece și fosta Uniune Sovietică – dușmanul „prin excelență” al lumii libere; de asemenea, este un film centrat în jurul unei femei fatale. Red Sparrow prezintă cu minuțiozitate viața și activitatea zilnică a unor agenţi secreţi. Prin urmare, Red Sparrow nu este un James Bond, după cum nici personajul interpretat de Jennifer Lawrence nu este vreun Bond feminin. Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) poate fi orice: o fiică devotată gata în orice moment să își apere mama, o prim-balerină a cărei ferocitate o împinge spre limita absolută, dar, mai mult decât orice, este o desăvârșită maestră a seducției și a manipulării.

1- Red Sparrow

În urma unei severe accidentări, dar și pentru a-și putea susține mama bolnavă, balerina de la Teatrul Balshoi își abandonează statutul de privilegiată și acceptă să intre în serviciile de spionaj. Alegerea aceasta devine echivalentul unei veritabile coborâri în infern. Încorporarea în sânul școlii Sparrow înseamnă acceptarea unor lecții de educație, în regim special, cu scopul de a-și „servi patria”. Inteligentă, seducătoare, înverșunată, Dominika va ajunge cea mai bună cursantă din promoția ei, de aceea va fi trimisă în cele mai riscante misiuni, pentru a depista „cârtița” infiltrată în sistemul sovietic. Poate una dintre cele mai reușite părți ale peliculei o reprezintă cea în care „lecția de sponaj de tip rusesc” e predată de o implacabilă maestră precum Charlotte Rampling.

3- Red Sparrow

Antrenată să își folosească din plin farmecele naturale și trupul drept arme, tânăra descoperă amploarea noii sale puteri, așadar, în cursa dintre juna spioană și agentul infiltrat de CIA în Uniunea Sovietică ajunge un periculos joc în care seducția și manipularea își dau mâna. Alături de uimitoarea Jennifer Lawrence, se vor regăsi Matthias Schoenaerts (Bullhead, A Bigger Splash), Charlotte Rampling și Jeremy Irons, completând, astfel, o distribuție de cinci stele. Atmosfera capătă rolul unui „personaj mut” – străzile Budapestei par să fie la fel precum erau, în urmă cu cincizeci de ani, cele din Berlinul de Est, unde se făceau schimburile de spioni; de asemenea, imaginile reci surprinse pe străzile orașelor rusești – unde iarna parcă nu se mai termină niciodată – reconstruiesc aceeași cunoscută imagine a dușmanului dintotdeauna al „lumii libere”. În contextul Războiului Rece, poveștile de pe ecran, astăzi doar niște situații fantasmatice – glisează între un erotism bolnăvicios și violență cruntă. Aici, sexul nu are nimic de-a face cu frumusețea ori cu plăcerea, ci e doar o armă menită să dea lovitura letală (în suferința fizică și psihică).

2 - Red Sparrow

Încă de la prima sa misiune, eroina întrupată de Jennifer Lawrence a fost violată și-apoi plasată drept momeală de propriul unchi (fermecătorul Matthias Schoenaerts într-o versiune sexy a celebrului Putin). Nu degeaba realizatorul Francis Lawrence și-a antrenat muza (a turnat împreună cu Jennifer Lawrence trei ediții de la Hunger Games). Devenită o adevărată „mașină de ucis”, o expertă în arta manipulării, tânăra actriță se dedică trup și suflet încarnării cât mai credibile a ceea ce înseamnă „exploatarea pericolului”. Mai aproape de Nikita decât de Tomb Raider, personajul întruchipat – în Red Spparow – de Jennifer Lawrence nu trage cu arma și nici nu se lansează în urmăriri de mașini, arma ei este de  natură psihologică: de a descoperi slăbiciuni și de a se juca cu mintea victimei. Pe alocuri, secenele de tortură sunt mult prea dureroase și devin excesive. În acest blockbuster, Jennifer Lawrence – actriță din prima linie a mișcării #metoo – încasează lovituri, cot la cot cu bărbații, dar nu ratează nici ea să aplice torturi de calibrul unui „torționar de carieră” (scenele de prelevare a pielii pe viu (!) reprezintă supliciul în stare pură și nu se recomandă celor mai „slabi de înger”). Uimitoarea actriță surprinde corect și redă veridic esența unui agent operativ (de altfel, cartea  ce a stat la baza scenariului a fost scrisă de un fost agent secret). Deloc întâmplător sunt surprinse pe ecran și laturile mai putin spectaculoase ale „meseriei”: orele nesfârșite de filaj, antrenamentele, pregătirea pentru manipulare, nu în ultimul rând rivalitățile și conflictele dintre agenți/colegi. „Vrăbiuța” știe să fie atrăgătoare și să cucerească, dar – chiar și așa – partea sinistră a meseriei ei pare să îi fie întipărită în privire.

DF-23016_R – Jennifer Lawrence and Joel Edgerton in Twentieth Century Fox’s RED SPARROW. Photo Credit: Murray Close.

 

 

 

Nihilismul preluat din serialele americane de televiziune și înserat în această superproducție derutează și riscă, pe alocuri, să își piardă din public pe acest înroșit traseu. Ambianța generală, estetica plină de prețiozități ajung să înghețe spectatorul din fotoliu. De la simpla dorință de a-și întreține mama bolnavă, deci de la o situație socială precară, și până la așa-zisa cauză patriotică, traseul străbătut de eroină/ „Vrăbiuță” e presărat cu nenumărate răsturnări de situație. Fiecare dintre eroii de pe ecran poartă povara unei trame, bine mascate în interior, dar nimic nu transpare la exterior. Emoțiile acestora plasează spectatorii într-un adevărat labirint, iar suspansul potențează cadrul general tensionat și-așa de scenele erotice alternate cu violența fizică. Chiar dacă absența efectelor speciale este vizibilă (o superproducție are astfel de „obligații”), Francis Lawrence realizează un film solid și foarte îngrijit, grație luminii glaciale (Imaginea: Jo Willems).

5 - Red Sparrow

În acest thriller psihologic, stilat, Jennifer Lawrence își semnează triumful actoricesc, etalând măsura talentului bine coordonat; „vrăbiuța blondină” se transformă într-o adevărată „red widow”. Alături de izbânzile actoricești, răvășitoarea peliculă Red Sparrow ilustrează dificultatea de a actualiza obsesiile cinematografice ale lumii contemporane fără să pară deplasată: între „Cold War Revival”(decadent) și „pedeapsa” reală nu e decât un pas.

Regia: Francis Lawrence

Scenariul: Justin Haythe (după romanul Red Sparrow de Jason Matthews)

Imaginea: Jo Willems

Decoruile: Maria Djurkovic

Costumele: Trish Summerville

Montajul: Alan Edward Bell

Muzica: James Newton Howard

Distribuția:

Jennifer Lawrence – Dominika Egorova

Joel Edgerton – Nathaniel Nash

Matthias Schoenaerts – Ivan Dimitrevich Egorov

Charlotte Rampling – Matron

Mary-Louise Parker – Stephanie Boucher

Jeremy Irons – Generalul Vladimir Andreievich Korchnoi

Durata: 140 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Carnea și sângele – Red Sparrow

Scris de pe noiembrie 7, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete: , , , ,

Seducție, numele tău este La La La – La La Land

Născuți pentru faimă, se poate spune că Emma Stone & Ryan Gosling – care și-au dat replica în Crazy, Stupid, Love, Gangster Squad și în recentul La La Land – par a fi urziți pentru succes. În larma fremătătorului Los Angeles, Mia (Emma Stone) – o actriță cu aspirații – își câștigă existența servind clienții în cafenele de rând și partcipând la audiții. În aceeași situație, dificilă, se găsește și Sebastian (Ryan Gosling), un artist de jazz, care înteține atmosfera în localuri pentru a putea să aibă un trai decent. Cei doi tineri se găsesc la o apreciabilă distanță de înfăptuirea visului vieții lor de artiști pasionați. Povestea lor va căpăta caracterul unei veritabile rapsodii, în viziunea lui Damien Chazelle (Guy and Madeline on a Park Bench, Whiplash).

La La Land 1

În acest film muzical, cântecele (compuse de Justin Hurwitz) vor fi expediate direct în spațiu, fiindcă actorii au muzica în gesturi, în ritm și în dialoguri; probabil de aceea când merg sau vorbesc, lasă impresia că ar dansa sau ar cânta. Personajele din musicaluri nu numai că înțeleg și simt altfel decât alții iubirea, ci o transformă în artă: dansează, cântecele lor transcend dialogurile din scenariu și se apropie de romanță. Dacă în cazul filmelor muzicale moderne, mai ales cele proiectate pe Broadway, accentul cade pe muzică și pe versuri, în viziunea lui Chazelle, coregrafia și un simplu refren la pian ajung să fie mai puternice decât versurile. La La Land devine o poveste despre iubire și despre visuri într-o lume deloc roz. Los Angeles este un oraș plin de visători („wannabe artists”), iar aceștia se-nsoțesc temporar pentru a-și urma idealul. Chiar de la începutul filmului – cu acel trafic infernal din  toridul L.A. -, tinerii decid să lase deoparte blocajul și se încing la dans („Another Day of Sun”). Ca în orice musical, cei doi au parte de câteva starturi false și fac haz de necaz de la primele cadre. Concentrarea atenției  asupra celor doi amorezi se realizează mai bine odată cu acea plimbare într-un decor crepuscular, undeva deasupra dealurilor de la Hollywood. Încep să întrevadă lucrurile similare din viața lor, care îi apropie și mai mult decât simpla atracție fizică. Așa cum odinioară Fred Astaire și Ginger Rogers uimeau spectatorii cu numerele lor dansante, astăzi, Ryan Gosling  și Emma Stone captivează audiența prin naturalețe, fluiditate și omogenitate a cuplului artistic, alăturându-se astfel și altor renumite duete artistice (Judy Garland & Mickey Rooney sau Cyd Charisse & Gene Kelly). Tinerii de astăzi sunt departe de performanțele predecesorilor în materie de step, totuși, farmecul duetului din „A Lovely Night” îl face să pară magic. Îi urmărim cum se îndrăgostesc privindu-le dansul. Cu siguranță, despre cei doi tineri actori se poate spune, pe drept cuvând, că sunt adevărate staruri (el are charismă, ea e frumoasă) și vor putea transforma, cu mare ușurință, La La Land într-o poveste despre pasiunea artistică.

La La Land 2

Ca într-o clasică peliculă à la Hollywood, idila se naște după mai multe întâlniri/vizionări la cinema, iar titlurile filmelor pe care ei le urmăresc împreună sunt binecunoscute ode ale acestei vechi cetăți – Rebel Without a Cause, Casablanca, Bringing Up Baby. Chazelle nu alunecă pe panta cinismului și nu duce aluziile în zona adâncirii  graniței dintre aspirație și dezamăgirea din fața realității crude, ci îndulcește situația plasându-și eroii, mai degrabă, lângă cei din clasicele Singin’ in the Rain, A Star Is Born sau The Umbrellas of Cherbourg, fără a le pastișa.

La La Land 3

Aici, în La La Land, pare la îndemână să lași, câteodată, totul să curgă pe lângă tine, deși ești conștient că visurile nu se pot îndeplini, iar adevărata iubire există doar pe ecran. Realizatorul ne reamintește că filmele, îndeosebi cele muzicale, pot fi într-adevăr canalul care ne aduce în față magicul din lumea care ne înconjoară. Cu ajutorul designerului Mary Zophres, trăsăturile fizice ale Emmei Stone (coama roșcovană, pielea pală și fină, ochii albaștri) capătă și mai mult contur datorită acelor rochii în culori fluorescente (verde, galben sau albastru), care ne reamintesc de Catherine Deneuve și de Françoise Dorléac în filmul realizat de Jacques Demy. Totuși, muzica se oprește atunci când Sebastian o presează pe Mia să îl însoțească la Boise, unde el cânta alături de celebrități din lumea jazz-rock-ului. Performanța de la pian (focus pe degetele artistului deasupra clapelor) îl așază pe  Gosling în rândul actorilor compleți. Eroina declină oferta, hotărâtă să își termine monologul de la piesa autobiografică pe care tocmai o redacta. Precum finalul de la un disc din vinil, Chazelle îmbibă pelicula cu siropul dulce-amărui al unei fantezii melodioase și transformă La La Land într-un tur de forță de veritabil muzical.

La La Land 4

Chazelle a întors eșecul  pe toate fețele și a dat la iveală o formulă inedită de-a privi aspectele luminoase din viață fără pretenția de-a oferi soluții. Cu toate că La La Land sfârșește fără „happy-end”, lasă loc pentru opțiuni, în funcție de câtă încredere are fiecare în finalurile fericite, iar spectatorii, ieșiți din sala de cinema, rămân cu ochii în lacrimi, cu o melodie păstrată în minte și în inimă, cu o apreciabilă distanță între aerul (respirat) și solul pe care pășesc.

LLL d 12 _2353.NEF

Regizor: Damien Chazelle
Scenarist: Damien Chazelle
Imagine: Linus Sandgren
Montaj: Tom Cross
Muzică:  Justin Hurwitz

Distribuția:
Ryan Gosling  – Sebastian
Emma Stone  – Mia
Rosemarie DeWitt  – Laura
J.K. Simmons  – Bill
John Legend  – Keith

Premii, nominalizări, festivaluri:

Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (comedie/muzical) – Ryan Gosling Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (comedie/muzical) – Emma Stone Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Damien Chazelle Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun cântec original
Benj Pasek Câștigător
Justin Hurwitz Câștigător
Justin Paul Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai buna coloană sonoră – Justin Hurwitz Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Damien Chazelle Câștigător

 

Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Fred Berger Nominalizat
Marc Platt Nominalizat
Jordan Horowitz Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Ryan Gosling Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Emma Stone Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
Mildred Iatrou Nominalizat
Steven Morrow Nominalizat
Ai-Ling Lee Nominalizat
Andy Nelson Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – Tom Cross Nominalizat

 

Leul de Aur – Damien Chazelle Nominalizat
Coppa Volpi pentru cea mai bună actriță – Emma Stone Câștigător
Leul de Aur – Damien Chazelle Nominalizat
Coppa Volpi pentru cea mai bună actriță – Emma Stone Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web