RSS

Arhive pe etichete: Cronică de film

Starul resuscitat – Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)

A început cu producția de filme publicitare, seriale Tv, apoi s-a lansat – la promițătoarea vârstă de 37 de ani – în realizarea unui lungmetraj (Amores Perros), Alejandro González Inárritu dă impresia că a sosit în cinema cu tolba plină de trucuri – un adevărat arsenal de idei uimitoare – cu scopul de-a seduce spectatorii. În primele sale patru filme (Amores Perros, 21 Grams, Babel, Biutiful), și-a folosit această comoară pentru a-i conferi un aer de seriozitate muncii sale. Virtuozitate de netăgăduit i-a adus mexicanului Inárritu patru premii Oscar (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu și cea mai bună imagine) pentru Birdman, totodată, oferindu-i lui Michael Keaton rolul vieții sale.

Pelicula Birdman este o comedie, o fantezie dezlănțuită, este ocazia perfectă pentru Inárritu de-a da strălucire lumii artistice. A plasat filmul în Times Square și-a încredințat rolul principal unui actor american ultracunoscut: cel care l-a interpretat, cândva, pe celebrul erou de benzi desenate: Batman. “Monstrul” care-a înghițiti cariera unui actor vine să-și continue prada și-n Birdman. Riggan Thomson, dublul de pe ecran al lui Michael Keaton, este un actor “has been”care-a devenit aproape schizofrenic din pricina greutății impresionante a personajului căruia i-a dat viață cu douăzeci de ani în urmă.

Regizorul, un subtil analist al traumelor contemporaneității și briliant comentator al epocii pe care-o parcurgem, ne introduce în lumea starurilor hollywoodiene. Riggan Thomson este acel tip de actor decăzut de pe firmamentul gloriei care, în speranța de-a-și revigora celebritatea, încearcă să monteze pe Broadway un text (What We Talk About When We Talk About Love) de Raymond Carver, încercând să-și răspundă întrebărilor legitime despre condiția artistului. Inárritu dă perdeaua deoparte și lasă la vedere cortegiul de probleme cu care fosta glorie trebuie să se confrunte: familia, problemele financiare, apropiații, ostilitatea criticii de specialitate, visurile sale dar, mai ales, egoul și… alter-ego-ul.

Acest bărbat simte că a fost absent în propria-i viață, crezând că-și iubește cariera și trădându-i pe cei care-l iubiseră. “Mereu ai confundat iubirea cu admirația” – îi reproșa fosta soție. Birdman nu este un film care povestește, pe larg, numai despre profesia de actor, ci și despre iubire. Amorul propriu sufocă adesea existența unui artist și-i bulversează mai toate acțiunile. În timp ce Riggan Thomson se pregătește să monteze un spectacol pe scenă, se simte nevoit să-l înlocuiască pe incontrolabilul actor Mike Shiner (Edward Norton) și, totodată, să gestioneze relațiile cu Sam – fiica și asistenta lui, proaspăt ieșită de la dezalcoolizare, și cu Laura (amanta sa) care-l anunțase că este însărcinată.

Pe fundalul acestor catastrofe, el așteaptă să-ntâmpine premiera. Microcosmosul scenei newyorkeze scoate la iveală o hipersensibilă actriță cvadragenară (Naomi Watts), un actor vanitos și vorbăreț (Edward Norton), capabil de mari grozăvii masculine pe scenă, o exigentă comentatoare a vieții teatrale, surprinși în relațiile deloc amiabile, printre labirintice coridoare în care colcăie omenescul nud: cinismul, disperarea și euforia. Intriga respectă (cu mici excepții) unitatea de loc (un teatru de pe Broadway), de acțiune (regizorul a realizat planuri lungi în care nu se văd racordurile). Cu o cameră mobilă, imprimă fluiditate și dinamism povestirii sale (înțesată de dialoguri). Cineastul se joacă cu schizofrenia personajului său și-și permite unele libertăți vizuale și scenaristice, adesea derutante, dar necesare istorioarei sale, filmând într-un registru comico-fantastic. Dorința de-a monta textul lui Raymond Carver pe scândură devine pretextul cineastului Inárritu de a ilustra lumea ca o scenă. Regăsim o parte dintre motivele folosite și-n alte pelicule: profunzimea personajelor, obsesia pentru sentimentalism lacrimogen și voyeurism.

Din loja lui, nefericitul Riggan Thompson se lasă răvășit de vocea sa interioară, cea a lui Birdman, supereroul care-i adusese efemera glorie planetară, fără a-i acorda, însă, și respectabilitate. Omul-Pasăre de odinioară, din pene și latex, își desconsideră proiectul intello care devine, brusc, unul minat. Regele blockbusterelor consideră că reabilitarea unui actor printr-un spectacol de teatru este începutul declinului. Inárritu îl filmează pe acest Birdman ca pe o himeră, deopotrivă, grotescă și fatală. În elanul său, cu accente mizantropice, cineastul ia în zeflemea mai toate formele de celebritate: cele arhicunoscute, ale star-systemului, dar și pe cele mai noi, fulgurante, obținute în doar câteva minute pe internet.

Un virtuoz al obiectivului de filmare, Emmanuel Lubezki, face ca întreaga distribuție să apară pe ecran tulburător de veridică. Michael Keaton, eternul Batman, ajunge monstrul sacru într-un rol-provocare. Hăituit de vocea obsedantă a unui alter-ego tiranic, devine patetic, emoționant, neliniștit, odios sau rizibil, mereu la granița dintre realitate și fantasmă.

Viziunea iconoclastă, fără mari menajamente pentru lumea glamouroasă din N.Y., dar plină de poezie și plasticitate, vine să confirme talentul cineastului Alejandro González Inárritu. Birdman oferă multiple piste de abordare și momente de reflecție, îndeosebi asupra naturii efemere a celebrității, dar și alternativa salvării prin…iubire.

Birdman

Regizor: Alejandro González Inárritu
Scenarist: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Compozitor: Antonio Sanchez
Operator: Emmanuel Lubezki
Producător: Alejandro González Inárritu, John Lesher, Arnon Milchan, James W. Skotchdopole
Monteur: Douglas Crise

Distribuţia

Michael Keaton (Riggan Thomson)
Emma Stone (Sam)
Edward Norton (Mike)
Naomi Watts (Lesley)
Andrea Riseborough (Laura)
Zach Galifianakis (Jake)
Amy Ryan (Sylvia)
Merritt Wever (Annie)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie: Michael Keaton
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Oscar (2015) – Cel mai bun film
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor: Alejandro González Inárritu
Oscar (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu original: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Festivalul de film de la Veneţia (2014) – Leul de Aur, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Antonio Sanchez
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj sonor, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun mixaj de sunet, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: James W. Skotchdopole, John Lesher, Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Armando Bo, Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Douglas Crise
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Antonio Sanchez
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 

Etichete:

Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Cum se face, oare, că o femeie matură, frumoasă, bogată, căsătorită cu un prosper om de afaceri, ajunge a se întreba:„What right do I have not to be happy?” (…)„ I have everything.”? Atmosfera glacială, din recenta peliculă semnată de Tom Ford, se încălzește pe măsură ce ne lăsăm purtați pe firul unei tumultoase istorisiri: Nocturnal Animals.

Axul principal al interpretării romanului Tony and Susan de Austin Wright îl reprezintă teroarea (întâlnirilor) erotizată. Construită cu dublă ramificație, narațiunea filmică prezintă povestea unei femei de succes, bulversată de lectura unui manuscris al unui roman/thriller și cea a unei familii care este răvășită de intervenția unor străini. Într-un cadru mereu împărțit: de-o parte, lumea snoabă a galeriștilor din New York, de cealaltă, imensitatea unor autostrăzi texane, populate cu ființe primitive. Între burlesc și cathartic, printre vernisaje și imobile luxoase ori printre interioarele unor case sordide, regăsim aceeași specie de animale: omul.

Nocturnal Animals 0

Susan Morrow (Amy Adams), reputată galeristă, primește – de la fostul ei soț – manuscrisul romanului intitulat Nocturnal Animals. Deși l-a iubit cândva pe Edward Sheffield (Jake Gyllenhaal), l-a părăsit și s-a recăsătorit cu un elegant om de afaceri (Armie Hammer). În fața acelor pagini proaspăt scrise, Susan parcurge (nocturna) stranie din povestea, pe care i-o dedică  cel care-i fusese soț. Al doilea pivot narativ, din filmul lui Tom Ford, redă peripețiile lui Tony (interpretat tot de Jake Gyllenhaal) care își ducea familia în vacanță. Alături de soție (Isla Fisher) și de fiica adolescentă (Ellie Bamber), străbate un drum lung, în Texas, noaptea și devin ținta șicanelor unor localnici/rednecks. Disputa ajunge o nedreaptă luptă, în care soția și fiica sunt luate cu de-a sila (violate apoi ucise) de către periculosul Ray (Aaron Taylor-Johnson), iar Tony este forțat să conducă undeva în pustiul texan. Ororile acelei nopți îl vor văduvi pe „neputinciosul” Tony de tot ceea ce avea mai de preț: soție și fiică. Își va trăi agonia gândului de răzbunare, căutând sprijin la șeriful din zonă (Michael Shannon), într-o atmosferă à la Twin Peaks.

Lectura se derulează în paralel cu retrăirea idilei din urmă cu două decenii, când tânăra Susan se îndrăgostise de idealistul scriitor, dar și cu momentele din actualitate, când eroina trebuie să accepte, cu demnitate și-o notă de remușcare, infidelitatea chipeșului ei soț. Asaltată de năvălnicia sentimetelor desprinse din aceste acțiuni, Susan pare total pierdută, dialogurile cu excentricele ei colege redau accentele acelui balet social, în care fiecare se face că nu bagă de seamă drama pe care celălalt se chinuie să o camufleze (excelentă Jena Malone, în postura sarcasticei Sage, iar Andrea Riseborough admirabilă în rolul excentricei Alessia, căsătorită cu  un bărbat gay). Anii petrecuți alături de Edward o prezintă pe Susan ca pe o tânără voluntară, dar cinică, care preluase din prejudecățile mamei sale, ultra-snoabă (admirabilă, cameleonica Laura Linney). Într-un final, îl părăsește, nu înainte de-a face o întrerupere de sarcină (acompaniată fiind de viitorul soț, atunci atent și interesat). Încă bântuită de insomnii, Susan nu-și mai găsește liniștea în acel microunivers strălucitor – în care arivismul pare o simplă monedă de schimb – și încearcă să reia legătura cu cel căruia îi sfâșiase inima.

50805_AA_6087 print_v2lmCTRST+SAT3F Academy Award nominee Amy Adams stars as Susan Morrow in writer/director Tom Ford’s romantic thriller NOCTURNAL ANIMALS, a Focus Features release. Credit: Merrick Morton/Focus Features

Fiica acelei republicane materialiste, homofobă și rasistă, se vede învăluită în acea vacuitate de care se temuse. Destinul tragic al eroilor din cartea pe care-o citește o îndeamnă și la o profundă introspecție, iar viața ei devine o acrobație între un trecut încărcat de regrete și o letargică acceptare a unor convenții. Stratificările narative induc neliniște, iar pendulările între glamour și sordid imprimă un ritm neliniștitor, iar muzica (specifică filmelor noir din anii 40 – 50) amplifică starea. Toate acele flashback-uri vin să lămurească privitorul care asistă uluit la o construcție bine structurată. Tom Ford își plasează, cu subtilitate, pionii, iar imaginile contribuie din plin la senzația de siderare: mâini pe o capotă murdară, în plin film noir, altele pe exponate de artă modrnă; punctul comun – narcisismul. Trupurile care asudă din cauza violenței, precum și cele ale femeilor ucise denotă o monstruoasă bestialitate, în concurență cu aseptica lume a publicității (în care trupul vinde cel mai bine). Nu știi cui i se potrivește mai bine formula „animal de noapte” în toată această diatribă purificatoare. Jake Gyllenhaal interpretează nuanțat și expresiv slăbiciunea și nebunia destructivă, perfect egal în ambele situații, iar Amy Adams îi dă replica pe măsură.

nocturnal animals 2

Nocturnal Animals este, în egală măsură, un thriller, o tragedie familială, portretul unei femei aflate în criză, cât și cronica unei crude răzbunări. Încă de la primele cadre, ambiția estetică a filmului impresionează. De la generic, care pare să impună cu cinism trupurile nude, până la reprezentarea minuțioasă a mediului șic pe care Tom Ford pare să îl cunoască bine, totul confirmă viziunea intens moralizatoare, pe care acest realizator a lansat-o. Există o ordine perfectă în viața cotidiană a personajelor (ici empatie, dincolo, lașitate), geometrie a locurilor, a vestimentației, a coafurilor și a machiajelor. Acel lifestyle afișat de eroina lui Ford este cel rezervat revistelor glossy care se distanțează izbitor de cel al deșertului texan. Contrastul izbitor dintre perfecțiunea mobilierului de lux din Los Angeles și geometria drumurilor drepte din înăbușitorul Texas constituie arhitectura acestei pelicule. Singurele incoveniente sunt acele trucuri prin care realizatorul atenționează privitorul că se face tranziția de la real la ficțional: ba țipătul unei păsări, ba o căzătură (cartea lui Susan); totuși, vertijul se prefigurează, iar senzația de sufocare se accentuează. Răzbunarea este un fel care se savurează „la rece”. Astfel, scena finală devine una magistrală: pe chipul lui Amy Adams se reflectă decepția promisiunii neonorate și regretul unei povești înăbușite de trufie.

nocturnal animals 4

Nocturnal Animals este o emoționantă lecție de viață despre arena vanității, în care nu se știe sigur care e învingătorul și cine a fost învins. De-o frumusețe rece, pelicula lui Tom Ford rămâne un veritabil telescop  prin care pot fi văzute erorile săvârșite de făptura umană.

nocturnal animals 5

Regizor: Tom Ford

Scenarist: Tom Ford (după romanul Tony et Susan de Austin Wright)

Imagine: Seamus McGarvey

Decoruri: Shane Valentino

Costume: Arianne Phillips

Sunet: Kris Fenske

Montaj: Joan Sobel

Muzică: Abel Korzeniowski

Producători:Tom Ford, Robert Salerno

Nocturnal-Animals-3

Distribuție:

Amy Adams (Susan Morrow), Jake Gyllenhaal (Tony Hastings / Edward Sheffield), Michael Shannon (Bobby Andes), Aaron Taylor-Johnson (Ray Marcus), Isla Fisher (Laura Hastings), Ellie Bamber (India Hastings), Armie Hammer (Hutton Morrow), Karl Glusman (Lou), Laura Linney (Anne Sutton), Andrea Riseborough (Alessia), Michael Sheen (Carlos), Jena Malone (Sage Ross).

Articol publicat în revista Catchy

 

 
Comentarii închise la Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Scris de pe august 21, 2019 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Magic în the Moonlight

Coerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

Articol publicat în revista Catchy

 

 

Etichete: , , ,

A greși e omenește/ Errare humanum est -Truth

Regăsim academismul și rigoarea la pelicula Truth, o re-transcriere a unor întâmplări reale: investigațiile controversate  din emisiunea 60 Minutes II‘s 2004. Acest pamflet  jurnalistic –  care dezvăluie fapte mai puțin cunoscute despre George W. Bush – îmbracă straiele unei adaptări cinematografice după memoriile celebrei ziariste Mary Mapes (Truth and Duty: The Press, the President, and the Privilege of Power). Având suportul unor vedete incontestabile: Cate Blanchett și Robert Redford în rolurile iconicilor ziariști și penița „antrenată” a lui James Vanderbilt (scenaristul de la White House Down și Zodiac), Truth devine un proiect cinematografic incitant.

În  septembrie 2004, în perioada campaniei electorale din preajma alegerilor prezidențiale americane, producătoarea emisiunii  60 Minutes (de la CBS) – Mary Mapes/Cate Blanchett – a primit o informație incitantă. Existau documente care dovedeau că George W. Bush, din nou candidat, ar fi beneficiat de anumite privilegii, la începutul anilor 70 și, astfel, s-ar fi eschivat să meargă pe front în timpul războiului din Vietnam. Emisiunea, prezentată de Dan Rather/Robert Redford, a primit (imediat după difuzarea unui astfel de subiect) critici. Câteva voci s-au opus, precizând că documentele prezentate sunt contrafăcute.

Truth 1

Afișul filmului Truth rezumă perfect subiectul, ilustrând chipurile expresive ale lui Cate Blanchett și al lui Robert Redford pe fundalul drapelului american. Pentru realizatorul și scenaristul James Vanderbilt, jurnaliștii – pe care îi va prezenta spectatorilor – sunt niște patrioți adevărați. Prima oră a peliculei se constituie într-o restituire a faptelor reale de la care-a pornit ecranizarea. Scenaristul peliculei The Rundown nu pare un împătimit al fineții, ci impune gravitatea. Totuși, privitorii nu sunt scutiți de unele clișee din producțiile de gen. Așadar, echipa de anchetatori este constituită, precum cea din Mission Impossible, fiecare cu specializarea sa (un fel de geek documentarist, veteranul pușcaș marin ajuns expert militar). Descrierea vieții familiale a eroinei este de-o totală banalitate, cu un soț și un copil, parcă desprinși din clipurile publicitare pentru detergenți. Eroina însăși pare a avea aerului unei Erin Brockovich, de luptătoare contra sistemului.

Truth 2

Dacă ar fi să comparăm Truth cu recent oscarizatul Spotlight, cu siguranță vom regăsi punctul comun: spiritul. Chiar dacă s-au emisi și opinii cum regia semnată de Tom McCarthy ar fi plată, totuși, cineatul a reușit să îl pună în valoare pe fiecare dintre membrii colectivului. Meșterind câmpul și contracâmpul, James Vanderbilt nu reușește să aplice munca în echipă. În mod paradoxal, aceasta ar fi descrierea rolului mai-marilor de la canalul CBS unde se-ncheagă acțiunea. Ezitările în fața defensivei de-a prezenta informație de calitate și interesele financiare îi transformă pe jurnaliști în veritabili „cavaleri albi”. Clasicismul abordării regizorale nu lasă loc pentru tulburări sau frisoane dinspre ecran, chiar dacă subiectul este destul de „fierbinte”. Intriga se scurge „politicos”, pe alocuri somnolentă, chiar dacă conține povești/coliziuni ale puterii. Se pare că această plictiseală politicoasă nu mai trezește nici revoltă, nici indignare. James Vanderbilt își păstrează stilul destul de greoi și menține unele personaje secundare care au contururi asemănătoare cu cele din realitate. Putem spune că lungmetrajul acestui cineast își are traseul bine marcat: acela de-a glorifica jurnaliștii puși în slujba democrației, adevărați apărători ai justiției, deși oda aceasta poate fi interpretată precum o tragedie în cheie minoră.

Truth 3

Acțiunea se coagulează în jurul celor doi jurnaliști (producătoarea Mary Mapes și legendarul prezentator Dan Rather) celebri. Grație binomului Cate Blanchett- Robert Redford, spectatorul resimte uimitoarele stări trăite de personaje. Tăcerile expresive și privirile sugestive valorează mai mult decât lungile tirade explicative, iar relația (de tipul tată-fiică) dintre cei doi eroi ajunge la sufletul privitorului. Surprinzătoarea abordare – din acest lungmetraj- a principalelor valori (integritate, curaj, demnitate) prezintă o Americă aptă pentru o autoreglare, fiindcă există cea de-a patra putere (presa independentă și solidă) din stat. Truth dezvăluie și căderile protagoniștilor: echipa coordonată de Mary Mapes n-a fost victima unui complot machiavelic. Din păcate, singuri s-au urcat pe propriul eșafod pentru că au ignorat chiar fundamentele profesiunii lor – verificarea surselor, verificarea autenticității probelor și evitarea subiectivismului.

Truth 4

Truth devine un film despre eroarea umană și despre unele  consecințe ireparabile ale acesteia. Ca într-un ochean inversat, două pelicule recente înfățișează jurnalismul diferit: Spotlight aduce în prim-plan un succes al presei, câtă vreme, Truth povestește despre dezamăgirea provocată  de-o înfrângere. Deși amărăciunea din Truth tulbură, nu trebuie să rămână lipsită de interes.

Regizor: James Vanderbilt
Scenarist: James Vanderbilt
Operator: Mandy Walker
Muzica: Brian Tyler
Producător: Brad Fischer, Doug Mankoff, Brett Ratner, William Sherak
Monteur: Richard Francis-Bruce

Distribuţia:
Cate Blanchett (Mary Mapes)
Elisabeth Moss (Lucy Scott)
Robert Redford (Dan Rather)
Topher Grace (Mike Smith)
Dennis Quaid (Roger Charles)
Bruce Greenwood (Andrew Heyward)
David Lyons (Josh Howard)

Durata: 2h05

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la A greși e omenește/ Errare humanum est -Truth

Scris de pe august 18, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

Un remake în Photoshop – The Tourist

Programat la televiziune, filmul The Tourist e probabil considerat o variantă de relaxare pentru telespectatorii epuizaţi de ştirile apocaliptice de început de An Nou, 2012.

Este al doilea film semnat de regizorul german, Florian Henckel von Donnersmarck, autorul unui film laureat cu premiul Oscar, Das Leben der Anderen / The Lives of Others (2006). Dacă în cazul primului film, regizorul a concentrat în două ore o mare densitate emoţională şi a realizat caracterizări complexe în manieră balzaciană, în cel de-al doilea caz, propune o euro-fantezie. The Tourist ar putea trece drept un simplu capriciu de star dornic să-şi păstreze blazonul.

Practic, cu The Tourist, regizorul german şi-a propus să celebreze frumuseţea fizică în toate formele sale şi „să bată” Vogue-ul francez. Filmul a fost nominalizat la Globurile de Aur 2011 la categoriile „cel mai bun actor de muzical şi comedie”(Johnny Depp), „cea mai bună actriţă de muzical şi comedie”(Angelina Jolie) şi „cel mai bun film”.

În fapt, pelicula este un remake al filmului francez Anthonny Zimmer (2005, R. Jérôme Salle), în care au jucat Sophie Marceau şi Yvan Attal, şi se visa a fi un omagiu adus comediei de spionaj precum cea a lui Alfred Hitchcock, To Catch a Thief (1955) sau Stanley Donen, Charade (1963). Filmul rămâne fidel originalului şi aduce în prim-plan o tânără urmărită de poliţie, care trebuie să ia trenul – Angelina Jolie în rolul femeii fatale cu accent britanic, seducătoare şi misterioasă care manipulează cu mare uşurinţă bărbaţii. Deşi nu are nimic din strălucirea lui Grace Kelly (din To Catch a Thief) sau misterul lui Audrey Hepburn (din Charade), Angelina Jolie defilează în cele mai luxoase toalete, cu un farmec hipnotic, de la Paris la Veneţia. Respectă cu obedienţa femeii îndrăgostite indicaţiile din scrisoarea primită la cafeneaua pariziană:”Găseşte un bărbat de statura mea şi fă-i să creadă că sunt eu.”

Astfel, Elise Clifton Ward (Angelina Jolie) îl găseşte pe cel indicat în persoana lui Frank Taylor (Johnny Depp), un profesor de matematică din Wisconsin. Acesta pare desprins din galeria profesorilor „distraţi” sau „evazionişti” ai realităţii (profesorul Miroiu din piesa Steaua fără nume de Mihail Sebastian). Cu un aer uşor boem, cu plete şi cu o privire candidă, profesorul american (ca orice american, încurcă spaniola cu italiana) intră într-o cursă teribilă alături de seducătoarea-manipulatoare.

Regizorul a mixat în creuzetul său misterul, marivodajul şi policier-ul, încercând să seducă spectatorii timp de două ore. Poliţia este pe urmele lui Elise, sperând că aceasta îi va conduce la escrocul internaţional, Alexander Pearce, care l-a înşelat pe Reginald Shaw (criminal britanic cu legături în mafia rusească). Asistăm la cursa în care se vede prins „bietul” Frank, încercând să fugă din camera hotelului Danieli şi să scape de ucigaşii lui Shaw, în vreme ce inspectorul de la Scotland Yard (Paul Bettany), care dirija ancheta, manifestă un dezinteres vădit pentru drepturile constituţionale.

Alături de această „compoziţie”, regizorul a mizat pe cuplul Jolie-Depp şi pe decorul natural dintr-o Veneţie aurită. Ne este clar că Florian Henckel von Donnersmarck este un cineast cult şi elegant. Ne oferă scene romantice pe Grand Canal, decoruri fastuoase din Palazzo Danieli Excelsior încercând să convingă spectatorii că va câştiga pariul cu Vogue-ul franţuzesc.

Cuplul asimetric Jolie – Depp nu are „chimia” cuplurilor Cary Grant- Grace Kelly sau Cary Grant – Audrey Hepburn. Johnny Depp nu este prea convingător în compoziţia sa din „Mr. Nobody”, fiind la fel de tern ca şi personajul său. Regizorul îi filmează cu „lejeritatea” unui Panzer şi cu glamour-ul unui pliant turistic.

The Tourist.jpg

Filmul The Tourist este, practic, un remake photoshopat, fără mister. Meritul exclusiv al peliculei este că ne povesteşte, cu o transparenţă demnă de WikiLeaks, despre contractele pe care Hollywood-ul le oferă, de câteva decenii, realizatorilor cu vocaţie de autor.

Regizor: Florian Henckel von Donnersmarck
Scenarist: Julian Fellowes, Christopher McQuarrie, Jeffrey Nachmanoff, William Wheeler
Operator: John Seale; Producător: Gary Barber, Roger Birnbaum, Jonathan Glickman, Tim Headington, Graham King; Director de imagine: Jon Hutman; Monteur: Joe Hutshing, Patricia Rommel
Distribuţia: Angelina Jolie (Elise), Johnny Depp (Frank Taylor), Paul Bettany (John Acheson), Timothy Dalton (Jones), Steven Berkoff (Reginald Shaw), Alessio Boni (Sergente Cerato), Christian De Sica (Colonnello Lombardi).

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Un remake în Photoshop – The Tourist

Scris de pe august 10, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Moravuri

 

Etichete: ,

Când liniștea ajunge teroare – A Quiet Place

Surprinzător sau nu, un film horror american dezvăluie… tăcerea. Poate că era vremea, după atâtea zgomote ale genului. Anchilozat în tiparele poncifelor anilor ’80, grație ingeniozității noului val de realizatori, genul H e reîmprospătat (Get Out, It Follows, Don’t Breathe, The Witch au schimbat regulile în zona filmelor de serie B). Desigur, o astfel de modificare s-a produs și prin implicarea marilor studiouri de la Hollywood. John Krasinski a convins Platinum Dunes, societatea lui Michael Bay – specialist în remake-uri după filme horror – să investească în rețeta sa pentru A Quiet Place. S-ar putea spune că muțenia repoziționează un gen al cinemaului. Miza e susținută și de motivul naturii care poate fi adăpost sau pericol, în funcție de atitudinea personajelor.

În recenta peliculă, a imaginat o lume dominată de monștri care ucid ființele omenești la cel mai mic zgmot. Însuși realizatorul a întruchipat un patriarh îndurerat după moartea unuia dintre copiii săi și care se vede nevoit să își țină departe de pericol restul familiei. Prin urmare, A Quiet Place se situează între două poziții destul de greu de conciliat: cinemaul independent și genul horror. În primul caz, lumea în care trăiește o familie obișnuită devine teritoriul fantomelor și al liniștii impuse (regulă absolută), iar sunetul îi poate transforma în niște proscriși ai sorții.

Actor, co-scenarist și realizator, John Krasinski încearcă să exploreze situațiile-limită în care se trezesc pământenii invadați de niște creaturi extraterestre.  Spectacolul liniștii (auto)impuse indică puterea de sacrificiu, efortul de a-ţi păstra umanitatea şi stăruitoarea dorință de a-i proteja pe cei dragi. Astfel, A Quiet Place se deosebește de alte filme horror din simplul motiv că relevă evoluția unor personaje.

Pelicula semnată de Krasinski este, atât o dramă de familie, cât şi un horror eficient (chiar reuşeşte să sperie); ambele direcţii funcţionează și fuzionează. Așadar, acțiunea se derulează în anul 2020, într-un decor postapocaliptic. Terra a fost invadată de extratereştri orbi, dar cu un auz extraordinar ; la cel mai fin zgomot, orice om poate fi sfârtecat. O familie cu doi copii duce o existență izolată, într-o deplină liniște, de teama că o amenințare nevăzută – care atacă la cel mai mic sunet – îi va nimici. În aceste condiţii, tatăl (Krasinski), mama (Emily Blunt), fiica (Millicent Simmonds) şi fiul (Noah Jupe) încearcă să supravieţuiască, la ferma familiei, o provocare de dimensiuni uriașe, mai ales că mama este însărcinată, iar sorocul se apropie. Tensiunea e menținută, iar misterul își dă mâna cu groaza, într-un veritabil rollercoaster senzorial, de aceea se impune vizionarea într-o sală de cinema, deoarece îi sporește valența de film “de concept”.

Înfăţişarea creaturilor, aptitudinile şi ferocitatea lor alimentează energia horror a filmului, dar puterea şi eficienţa sa se regăsesc în alegerile şi deciziile pe care le iau personajele. Tatăl gata de orice pentru a-şi păstra familia în viaţă devine unul dintre cele mai îndrăgite personaje. Încă de la început, este evident faptul că el ştie ce face, din simplul motiv că familia sa reprezintă singurii supravieţuitori în acel decor postapocaliptic. Permanent, ei sunt ajutaţi de mecanismele ingenioase de avertizare. Bunăoară, în tăcere deplină, membrii familiei se străduiesc să ducă o viaţă cât de cât de normală. Camera de filmare a lui Krasinski ne livrează cu atenție toate aceste detalii pentru a ne avertiza asupra pericolului nerespectării oricărei reguli. Presiunea liniștii amintește că ființa umană trăiește în preajma miracolului tăinuit de …sunet. Lecția cea mai importantă, este oferită de tatăl- erou care, într-o lume monstruoasă, îşi asigură copilul că este în siguranţă, când toată lumea a depus armele, el stă drept şi priveşte pericolul în față, într-o adevărată pildă vie despre demnitate.

Măiestria lui Krasinski se regăsește și în distribuirea judicioasă a actorilor, dar și în echilibrarea tăcerile ameninţătoare cu atacurile asurzitoare.  Cuplul pe care îl formează cu Emily Blunt (partenera sa de viață în realitate) funcționează perfect și pe ecran. Expesivitatea actriței în scena nașterii din cadă menține tensiunea și angoasa la cote înalte.  Cei doi actori sunt bine încadrați de tinerii Millicent Simmonds și Noah Jupe. John Krasinski impune familia sa drept un substitut al civilizației care încearcă să reziste asaltului extraterestru; filmul poate fi considerat chiar un ecou al peliculei The Thing, care descria finalul umanității prin pierderea comunicării. Așa cum sugerează și titlul, A Quiet Place se derulează într-o lume în care orașele sunt golite, în care natura luxuriantă și verdeața își recâștigă drepturile și în care zgomotul unei cascade de apă acoperă mereu vocea umană  contrastând cu personajele care par mai degrabă inerte decât vii. Conferind un rol determinant spațiului (atacul din pivniță, căderea din siloz) și convingându-ne că acesta poate fi psihologizat, regizorul semnează un thriller epatant. Creaturile malefice ies dintre tenebre, parcă, pentru a-l zgâlțâi pe spectatorul smuls din zona de confort în fața unor astfel de cadre – un cui în talpă și o naștere fără anestezie epidurală, mereu  sub presiunea tăcerii impuse, creaturi carnivore cu un auz fenomenal – acestea sunt elementele care limitează spectatorul la o tăcere mormântală sau, dimpotrivă, la catharsis sau măcar la un râs nervos, dar eliberator. Grație momentelor ce stimulează gustul pentru ruralitatea liniștitoare și pentru scenele vizuale eclatante, discursul ecologic se impune și accentuează semnalul de alarmă tras deja de scenarist și realizator.

A Quiet Place nu revoluționează genul căruia îi aparține, dar stârnește interesul de-a trăi o experiență colectivă în care sunetul elaborat și primatul camerei de filmare întregesc performanța artistică.  John Krasinski îndeamnă la reflecții despre rolul familiei, despre locul omului în natură și despre importanța comunicării.

A Quiet Place

Regia: John Krasinski
Scenariul: Bryan Woods, Scott Beck, John Krasinski
Imaginea : Charlotte Bruus Christensen
Decorurile: Jeffrey Beecroft
Costumele: Kasia Walicka-Maimone
Montajul: Christopher Tellefsen, Roger Barton
Muzica: Marco Beltrami
Distribuția:
John Krasinski – Lee
Emily Blunt – Evelyn
Millicent Simmonds – Regan
Noah Jupe – Marcus
Cade Woodward – Beau
Durata: 1h30

Articol publicat în revista WebCultura

 

 
Comentarii închise la Când liniștea ajunge teroare – A Quiet Place

Scris de pe august 8, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Seducție, numele tău este La La La – La La Land

Născuți pentru faimă, se poate spune că Emma Stone & Ryan Gosling – care și-au dat replica în Crazy, Stupid, Love, Gangster Squad și în recentul La La Land – par a fi urziți pentru succes. În larma fremătătorului Los Angeles, Mia (Emma Stone) – o actriță cu aspirații – își câștigă existența servind clienții în cafenele de rând și partcipând la audiții. În aceeași situație, dificilă, se găsește și Sebastian (Ryan Gosling), un artist de jazz, care înteține atmosfera în localuri pentru a putea să aibă un trai decent. Cei doi tineri se găsesc la o apreciabilă distanță de înfăptuirea visului vieții lor de artiști pasionați. Povestea lor va căpăta caracterul unei veritabile rapsodii, în viziunea lui Damien Chazelle (Guy and Madeline on a Park Bench, Whiplash).

La La Land 1

În acest film muzical, cântecele (compuse de Justin Hurwitz) vor fi expediate direct în spațiu, fiindcă actorii au muzica în gesturi, în ritm și în dialoguri; probabil de aceea când merg sau vorbesc, lasă impresia că ar dansa sau ar cânta. Personajele din musicaluri nu numai că înțeleg și simt altfel decât alții iubirea, ci o transformă în artă: dansează, cântecele lor transcend dialogurile din scenariu și se apropie de romanță. Dacă în cazul filmelor muzicale moderne, mai ales cele proiectate pe Broadway, accentul cade pe muzică și pe versuri, în viziunea lui Chazelle, coregrafia și un simplu refren la pian ajung să fie mai puternice decât versurile. La La Land devine o poveste despre iubire și despre visuri într-o lume deloc roz. Los Angeles este un oraș plin de visători („wannabe artists”), iar aceștia se-nsoțesc temporar pentru a-și urma idealul. Chiar de la începutul filmului – cu acel trafic infernal din  toridul L.A. -, tinerii decid să lase deoparte blocajul și se încing la dans („Another Day of Sun”). Ca în orice musical, cei doi au parte de câteva starturi false și fac haz de necaz de la primele cadre. Concentrarea atenției  asupra celor doi amorezi se realizează mai bine odată cu acea plimbare într-un decor crepuscular, undeva deasupra dealurilor de la Hollywood. Încep să întrevadă lucrurile similare din viața lor, care îi apropie și mai mult decât simpla atracție fizică. Așa cum odinioară Fred Astaire și Ginger Rogers uimeau spectatorii cu numerele lor dansante, astăzi, Ryan Gosling  și Emma Stone captivează audiența prin naturalețe, fluiditate și omogenitate a cuplului artistic, alăturându-se astfel și altor renumite duete artistice (Judy Garland & Mickey Rooney sau Cyd Charisse & Gene Kelly). Tinerii de astăzi sunt departe de performanțele predecesorilor în materie de step, totuși, farmecul duetului din „A Lovely Night” îl face să pară magic. Îi urmărim cum se îndrăgostesc privindu-le dansul. Cu siguranță, despre cei doi tineri actori se poate spune, pe drept cuvând, că sunt adevărate staruri (el are charismă, ea e frumoasă) și vor putea transforma, cu mare ușurință, La La Land într-o poveste despre pasiunea artistică.

La La Land 2

Ca într-o clasică peliculă à la Hollywood, idila se naște după mai multe întâlniri/vizionări la cinema, iar titlurile filmelor pe care ei le urmăresc împreună sunt binecunoscute ode ale acestei vechi cetăți – Rebel Without a Cause, Casablanca, Bringing Up Baby. Chazelle nu alunecă pe panta cinismului și nu duce aluziile în zona adâncirii  graniței dintre aspirație și dezamăgirea din fața realității crude, ci îndulcește situația plasându-și eroii, mai degrabă, lângă cei din clasicele Singin’ in the Rain, A Star Is Born sau The Umbrellas of Cherbourg, fără a le pastișa.

La La Land 3

Aici, în La La Land, pare la îndemână să lași, câteodată, totul să curgă pe lângă tine, deși ești conștient că visurile nu se pot îndeplini, iar adevărata iubire există doar pe ecran. Realizatorul ne reamintește că filmele, îndeosebi cele muzicale, pot fi într-adevăr canalul care ne aduce în față magicul din lumea care ne înconjoară. Cu ajutorul designerului Mary Zophres, trăsăturile fizice ale Emmei Stone (coama roșcovană, pielea pală și fină, ochii albaștri) capătă și mai mult contur datorită acelor rochii în culori fluorescente (verde, galben sau albastru), care ne reamintesc de Catherine Deneuve și de Françoise Dorléac în filmul realizat de Jacques Demy. Totuși, muzica se oprește atunci când Sebastian o presează pe Mia să îl însoțească la Boise, unde el cânta alături de celebrități din lumea jazz-rock-ului. Performanța de la pian (focus pe degetele artistului deasupra clapelor) îl așază pe  Gosling în rândul actorilor compleți. Eroina declină oferta, hotărâtă să își termine monologul de la piesa autobiografică pe care tocmai o redacta. Precum finalul de la un disc din vinil, Chazelle îmbibă pelicula cu siropul dulce-amărui al unei fantezii melodioase și transformă La La Land într-un tur de forță de veritabil muzical.

La La Land 4

Chazelle a întors eșecul  pe toate fețele și a dat la iveală o formulă inedită de-a privi aspectele luminoase din viață fără pretenția de-a oferi soluții. Cu toate că La La Land sfârșește fără „happy-end”, lasă loc pentru opțiuni, în funcție de câtă încredere are fiecare în finalurile fericite, iar spectatorii, ieșiți din sala de cinema, rămân cu ochii în lacrimi, cu o melodie păstrată în minte și în inimă, cu o apreciabilă distanță între aerul (respirat) și solul pe care pășesc.

LLL d 12 _2353.NEF

Regizor: Damien Chazelle
Scenarist: Damien Chazelle
Imagine: Linus Sandgren
Montaj: Tom Cross
Muzică:  Justin Hurwitz

Distribuția:
Ryan Gosling  – Sebastian
Emma Stone  – Mia
Rosemarie DeWitt  – Laura
J.K. Simmons  – Bill
John Legend  – Keith

Premii, nominalizări, festivaluri:

Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (comedie/muzical) – Ryan Gosling Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (comedie/muzical) – Emma Stone Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Damien Chazelle Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun cântec original
Benj Pasek Câștigător
Justin Hurwitz Câștigător
Justin Paul Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai buna coloană sonoră – Justin Hurwitz Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Damien Chazelle Câștigător

 

Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Fred Berger Nominalizat
Marc Platt Nominalizat
Jordan Horowitz Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Ryan Gosling Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Emma Stone Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
Mildred Iatrou Nominalizat
Steven Morrow Nominalizat
Ai-Ling Lee Nominalizat
Andy Nelson Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – Tom Cross Nominalizat

 

Leul de Aur – Damien Chazelle Nominalizat
Coppa Volpi pentru cea mai bună actriță – Emma Stone Câștigător
Leul de Aur – Damien Chazelle Nominalizat
Coppa Volpi pentru cea mai bună actriță – Emma Stone Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web