Dreptate în amurg – Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas

O dramă epică, din Franţa secolului al XVI-lea (feudalismul în declin),  Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas, îl aduce în prim-plan pe Mads Mikkelsen (A Royal Affair, Valhalla Rising, Hannibal) în rolul unui negustor de cai ce-şi caută dreptatea într-o lume a violenţei şi a fanatismului. Prima adaptare a nuvelei Michael Kohlhaas, de Heinrich von Kleist (reprezentant de seamă al romatismului german) a fost făcută în 1969 de Volker Schlöndorff.  Pelicula, realizată de Arnaud des ­Pallières în 2013,  a fost prezenatată în competiţie, la Festivalul de Film de la Cannes. Regizorul  a fost atras de forţa textului scris de Kleist, precum a fost marcat şi Franz Kafka (Autorul celebrului Procesul mărturisea: “Nuvela Michael Kohlhaas se citeşte aşa cum urmărim o flacără aprinsă”).

Avem, aşadar, de-a face cu povestea (reală, la bază) unui negustor de cai care se pomeneşte că este pradă arbitrarului unui baron. Ca să-şi recupereze prejudiciul, Michael va mobiliza o armată de ţărani, din provincia în care trăia. Pentru a-i da credibilitate unui personaj atât de puternic, Arnaud des Pallières i-a oferit această partitură danezului Mads Mikkelsen, unul dintre cei mai în vogă actori europeni. Alegerea a fost înţeleaptă fiindcă trupul viguros, chipul brăzdat de linii ce-l fac şi mai expresiv, privirea dârză, plină de inteligenţă însumează şi rezumă forţa telurică pe care o degajă acest personaj.  Mutată din Germania în Franţa (Cévennes) medievală, acţiunea  lungmetrajului are în centru un crescător de cai – onest,  inteligent şi educat, dar fără să fie bogat sau savant – care  se confruntă cu un mic senior  (uşor degenerat). Nobilul (Swan Arlaud), moştenitorul îngâmfat, îi cere lui Michael un preţ imposibil pentru a avea dreptul de-a trece peste pământurile sale (deşi legea censului fusese abolită). Neavând cum să achite suma pretinsă, Michael se vede nevoit să lase gaj doi dintre superbii săi armăsari. La câteva săptămâni distanţă, cei doi cai superbi ajunseseră lipsiţi de valoare fiindcă fuseseră ultra-solicitaţi şi brutalizaţi. Hotărât să nu tolereze asemenea abuz, negustorul se plânge seniorului. După nenumărate refuzuri ale autorităţilor, soţia sa încearcă să obţină un favor chiar din partea Curţii. Din păcate, soarta este aspră, iar cu cât Michael se încăpăţâna să-şi ceară drepturile, se alegea cu mai multă violenţă. Când îşi pierde soţia (urmare a vizitei la Curte), se hotărăşte să-şi facă singur dreptate. Îşi strânge o adevărată armată de ţărani şi luptă contra injustiţiei. Totuşi, Michael Kohlhaas nu este povestea unui haiduc oarecare, sunt implicate, aici,  justiţia şi morala, justiţia şi violenţa, justiţia şi orgoliul, justiţia şi credinţa. O dezbatere de natură morală se creează în dialogul dintre Michael şi Prinţesă (Roxane Duran); cum să repare ea ofensele primite de Kohlhaas, dar cum să îl pedepsească pentru crimele comise? Răspunsul va fi la fel de absurd ca orice răspuns “administrativ”, de aceea nu ne surprinde faptul că Franz Kafka adora textul lui Kleist.

Într-o aparentă liniaritate, povestirea degajă, încet-încet, suflul filosofic, politic şi spiritual al unui subiect complex şi atemporal. Spectatorii care îi cunosc filmografia lui Mads Mikkelsen vor putea regăsi anumite scene desprinse parcă din A Royal Affair, însă nu-l pot acuza de manierism (cadrul istoric este asemănător în cazul celor două pelicule). De la început până la sfârşit, eroul său nu se modifică, rămâne un om fără frică, ezitări sau slăbiciuni. Finalul peliculei este de-o ironie crudă pentru personaj şi neaşteptat pentru spectatorul de secolul XXI.

Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas are, aparent, rigoarea unui film istoric – prin lentoare, austeritate, costume -, dar este o creaţie expresionistă prin hieratismul venit din interioritatea personajului  şi prin compoziţia naturalistă a cadrelor. Calităţile peliculei ţin şi de ştiinţa de-a alege decorul natural – un ţinut pietros şi auster, scăldat de o lumină rece, având permanent un fundal (agasant) de bâzâit de muşte sau ţârâit de greieri, peste care vine acompaniamentul coloanei sonore – o muzică pregnantă, apăsătoare chiar. Neliniştea mută a sufletului pare să ţâşnească dintre acele stane de piatră, brumate. Negrul domină personajele în cadrele de iarnă şi de toamnă. Dialogurile sunt rostite într-o limbă sobră, dar nu voit “veche”, anacronică. Distribuţia e aleasă riguros; germanul Bruno Ganz (Guvernatorul) se alătură francezului Denis Lavant (Teologul, în textul lui Kleist, Luther) şi dau greutate afişului. Bruno Ganz aduce o tuşă fină de ironie în rolul guvernatorului, iar Denis  Lavant imprimă morala cărţii ce-a stat la baza ecranizării.

Filmul realizat de francezul Arnaud des ­Pallières este o adevărată odisee despre “odioasa perversitate a lumii”, idee care l-a scos din minţi pe Heinrich von Kleist (autorul s-a sinucis la vârsta de 34 de ani, sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec). Injustiţia îi provoacă omului cinstit o adevărată răscolire a sentimentelor, îl pune faţă în faţă cu sine, cu comunitatea, cu statul şi cu divinitatea, şi, mai ales, cu umilinţa. Kohlhaas devine un erou apropiat spectatorului contemporan pentru că fiecare a încercat, măcar odată, sentimentul de revoltă în faţa unei puteri indiferente, ostile şi oarbe. Michael Kohlhaas se luptă pentru fiecare dintre oamenii oneşti, el apără principiile.

Age of Uprising

Regizor: Arnaud des Pallieres
Scenarist: Arnaud des Pallieres, Christelle Berthevas, Heinrich von Kleist
Operator: Jeanne Lapoirie
Producător: Serge Lalou
Monteur: Sandie Bompar

Distribuţia

Mads Mikkelsen (Michael Kohlhaas)
Mélusine Mayance (Lisbeth)
Delphine Chuillot (Judith)
David Bennent (César)
David Kross (Cler)
Bruno Ganz (Guvernatorul)
Denis Lavant (Teolog)
Swann Arlaud (Baronul)
Roxane Duran (Prinţesa)
Paul Bartel (Jérémie)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or – nominalizat: Arnaud des Pallieres

Articol publicat în revista WebCultura

 

Saltul din cuib – Lady Bird

 

Pentru un prim film realizat în calitate de regizor, Lady Bird, Greta Gerwig a înregistrat un succes – această producție, destinată inițial sălilor de cinema de artă (art theatres), a fost recompensată deja cu două Globuri de Aur (categoria „Cel mai bun film” și „Cea mai bună actriță” – Soairse Ronan). Interesul acestei cineaste, din zona cinemaului independent, pentru subiecte și teme de inspirație alleniană (To Rome with Love, Damsels in Distress,  Mistress America și Frances Ha) nu reprezintă o noutate. De această dată, subiectul vizează evoluția unei adolescente care se zbate să nu repete destinul mamei sale: Christine „Lady Bird” McPherson (Saoirse Ronan) vrea să își schimbe în mod radical stilul de viață. Face numai ceea ce îi convine, e genul de adolescentă care intră în dispute verbale cu mama sa, atunci când aceasta e la volan, nu e defel serioasă, își vopsește părul în culori roșiatice, se împopoțonează cu zeci de brățări, caută un look cu tentă gothică și se autoproclamă „Lady Bird”.

În fapt, Christine este o tânără ambițioasă, inteligentă și talentată, care studiază într-o școală catolică. Dorind să evadeze din perifericul Sacramento, ea visează la o viață diferită, plină de zgârie-norii din Coasta de est, universitățile Ivy League și de cultura cosmopolită din uimitorul New York. Mama sa (Laurie Metcalf) muncește din greu, ca infirmieră, pentru a putea întreține familia afectată de pierderea locului de muncă al tatălui (Tracy Letts) lui Christine /„Lady Bird”. Bunăoară, Greta Gerwig livrează o introspecție într-un microunivers: fata modestă din orășelul de provincie, care încearcă să evadeze, sub carcasa de „artistă atinsă de aripa geniului”, în California /„Cetatea visurilor”, portretizând „adolescenta eternă”.

Cu rezultate și note modeste, fără alte legături, adolescenta are nevoie de activități extrașcolare  cu gândul de-a mări șansa admiterii la un colegiu cu renume. Odată intrată în „Clubul de artă dramatică”, Christine își modifică viața socială (leagă prietenii, se înfiripă primele idile). Totuși, nu e suficient, intransigenta mamă îi solicita să depună mai mult efort la matematică, dorind mereu ca fiica ei să fie o persoană, mai degrabă, practică și mai puțin boemă. Latura creativă i-o cultivă, însă, tatăl ei, sprijinindu-i activitățile de natură artistică. Glisând între cele două dimensiuni total opuse, Christine /„Lady Bird” navighează în capriciosul defileu al tranziției de la adolescență spre maturitate în zborul de emancipare. Conflictul dintre generații, relația strânsă cu cea mai bună prietenă, teama de necunoscut/viitor, dezamăgirile și bucuriile primilor fiori ai iubirii, toate refac povestea acestei treceri de la o etapă a vieții la alta.

Meritul cineastei rezidă în faptul că a configurat o atmosferă încărcată de farmec din acel amestec de visuri de popularitate și mărire și micile compromisuri personale și de-a selecta o distribuție alcătuită din actori impecabili. Întortocheatele traiectorii spre alții, dar și către sine – refăcute de talentata Saoirse Ronan – transformă această peliculă dintr-un banal teen movie într-un sensibil și emoționant film de atmosferă. Tensiunile familiale, dificultatea de comunicare și ecloziunea finală (tipică într-un „coming of age story”) își multiplică unghiurile în povestea din Lady Bird. Chiar dacă acțiunea din film e datată în perioada 2002, Greta Gerwig readuce spiritul coloraților ani ‘80, iar excentrica eroină poartă ceva din autobiografia exuberantei cineaste. Grație muzicii semnate de Jon Brion (Magnolia) și imaginii realizate de Sam Levy, realizatoarea o pune în valoare pe „Lady Bird”.

Saoirse Ronan „duce greul” în această formulă cinematografică, dar și ceilalți actori din rolurile secundare o completează perfect. În această galerie, se remarcă cea mai bună amică, întrupată de excelenta Beanie Feldstein, și părinții ipostaziați de Laurie Metcalf și Tracy Letts.

 

 

 

Confruntată de timpuriu cu roluri „de trecere” (Hanna, Atonement), actrița de douăzeci și trei de ani – Saoirse Ronan – găsește în rolul din Lady Bird încununarea calităților sale, ilustrând energia adolescentei – ba comice, ba îndârjite -, dar întotdeauna sensibilă. Greta Gerwig i-a oferit un „rol de aur” prin care-a convocat universalitatea și-a etalat propriile excentricități, camuflându-și slăbiciunile într-un portret hazliu și totodată tandru, lipsit de cinism sau exagerări. Cu temperamentul ei de actriță lunatică și cu aptitudinile sale de-a jogla cu verbul, iradiind umor de calitate, Greta Gerwig sondează profunzimile vârstelor și lansează păsări în zborul spre lumină. Lady Bird rămâne un subtil portret al nostalgiilor.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Greta Gerwig

Scenariul: Greta Gerwig

Imaginea: Sam Levy

Montajul: Nick Houy

Muzica: Jon Brion

Distribuția:

Saoirse Ronan – Christine McPherson/„Lady Bird”

Laurie Metcalf – Marion McPherson

Tracy Letts – Larry McPherson

Lucas Hedges – Danny O’Neill

Timothée Chalamet – Kyle Scheible

Beanie Feldstein – Julianne „Julie” Steffans/„Julie”

Durata: 93 min

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018:

Categoria	Rezultatul
Cel mai bun film
Eli Bush	Nominalizat
Scott Rudin	Nominalizat
Evelyn O’Neill	Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Saoirse Ronan	Nominalizat
Cel mai bun scenariu original – Greta Gerwig	Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Laurie Metcalf	Nominalizat
Cel mai bun regizor – Greta Gerwig	Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018:

Categoria	Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical)	Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (comedie/muzical) – Saoirse Ronan	Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Greta Gerwig	Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță  în rol secundar – Laurie Metcalf	Nominalizat

Premiile BAFTA, 2018:

Categoria	Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Saoirse Ronan	Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu original – Greta Gerwig	Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Laurie Metcalf	Nominalizat

 

 

Haz de necaz sau Disperarea pusă în abis – A Long Way Down

Născocitorul îndrăgitelor cărţi High Fidelity şi About A Boy (ecranizate cu succes), scriitorul Nick Hornby, aduce în atenţie dictonul lui Sartre – “Iadul sunt ceilalţi.” – într-o poveste plină de umor british,  A Long Way Down. Cineastul francez Pascal Chaumeil (Heartbreaker), secondat de scenaristul Jack Thorne, se lansează în ecranizarea acestei istorioare pline de amuzament, dar, mai ales haz de necaz, într-o manieră de sitcom britanic.

Astfel, patru oameni diferiţi (dar complementari) ajung să se reunească într-un grup, ca un surogat de familie, pentru a trece mai uşor peste despresia din ajunul Anului Nou. Desigur, fiecare relaţie (aici, camaraderie) are suişurile şi coborâşurile ei. Situaţiile neprevăzute le vor experimenta şi cei patru străini, în căutarea unui pic de căldură şi de fericire. În vreme ce lumea londoneză petrecea Revelionul, Martin Sharp (Pierce Brosnan), un fost realizator TV căzut în disgraţie din cauza unei relaţii cu o minoră, încearcă să se arunce de pe Topper House, folosindu-se şi de o ditai scara mobilă. În timp ce el ezită, în urma sa se lasă descoperită o femeie timidă, Maureen (Toni Collette), ce-şi dorea să facă acelaşi lucru.

Cu un strat gros de umor negru, dialogul politicos dintre cei doi se ocupă cu ordinea în care se vor sinucide. Discuţia este întreruptă de apariţiile altor două persoane, Jess (Imogen Poots) şi J.J. (Aaron Paul). Tânăra excentrică, cu alură de prinţesă dezmoştenită, doreşte să pună capăt suferinţei (deşi provenea dintr-o familie înstărită, avea mari probleme emoţionale), explicând situaţia într-un şuvoi colocvial-argotic (în stilul “ce-i în guşă şi-n căpuşă”). Ultimul sosit, în acest cvartet bizar, este J.J. care îi întreabă cinico-distractiv cine-a comandat pizza (el fiind unul dintre “băieţii care aduc pizza” în Londra). Careul depresivilor reuniţi pe acoperişul clădirii londoneze încercă să explice disperarea, ornând-o cu platitudini pop-psihologice. Fiecare dintre cei patru este un clişeu la vedere, niciunul nefiind capabil să exprime ceva original. În felul acesta, cineastul a pus disperarea în abis, încercând să dea un sens destinului fiecăruia.

Cei patru se văd nevoiţi să semneze un pact pentru a face faţă purgatoriului, fixând şi un termen limită- ziua Sf. Valentin (alt moment de criză “existenţială” postmodernă). Micuţa Jess îi târăşte într-o amuzantă poveste semi-senzaţională creând “Topper House Four”.  Sunt făcuţi vedete peste noapte, graţie mass-media. Seria de aventuri prin care trebuie să treacă dezvăluie triste adevăruri despre viaţa unui “mincinos de profesie”, cum îl numeşte Jess pe fostul realizator TV, despre suferinţele unei fete de politician (“săraca fată bogată”), despre durerea unei femei de cincizeci de ani ce şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă îngrijind, singură, un copil cu handicap psiho-motor grav sau despre neîmplinirile unui american deziluzionat în iubire, ratat şi în  cariera muzicală rock.

Alăturând contrastele din viaţa celor patru personaje, A Long Way Down  încearcă să demonstreze că destinul e continuitatea dintre ceea ce eşti şi ceea ce ţi se întâmplă. Scenariul este în aşa fel brodit încât să-i ofere fiecărui personaj un motiv serios de reevaluare a situaţiei şi de găsire a unei şanse pentru a da sens vieţii. Sinuciderea ratată le oferă protagoniştilor alternative pentru un nou start. După o (deloc credibilă) mini-vacanţă în Mallorca, grupul celor patru se desparte temporar; fiecare  se confruntă individual cu ceea ce înseamnă asumarea reală a propriului destin. Muzica lui Dario Marianelli susţine povestea năstruşnică şi-i ajută pe spectatori s-o înghită ca pe-o “căpşună” . Distribuţia însumează un careu de artişti i plini de farmec, iar puternicul accent britanic face şi mai digerabilă această poveste plină de umor negru. Pentru spectatorul care încă nu a citit romanul lui Nick Hornby ecranizarea A long Way Down poate fi un agreabil substitut ce-l poate ajuta să înţeleagă faptul că viaţa trebuie luată aşa cum vine, să ştii numai să compensezi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este bun şi frumos.

A Long Way Down

Regizor: Pascal Chaumeil
Scriitor: Nick Hornby
Scenarist: Jack Thorne
Compozitor: Dario Marianelli
Operator: Ben Davis
Producător: Finola Dwyer
Monteur: Barney Pilling, Chris Gill

Distribuţia:
Aaron Paul (J.J.)
Imogen Poots (Jess Crichton)
Pierce Brosnan (Martin Sharp)
Toni Collette (Maureen)
Tuppence Middleton (Kathy)
Sam Neill
Rosamund Pike

Articol publicat în revista WebCultura

 

Destinul ca un monstru nemilos – Leviathan

Unul dintre cei mai apreciaţi regizori ruși contemporani – Andrey Zvyagintsev (născut în 1954) – ne invită, prin Leviathan, la un film-“monstru”, de-o frumusețe cutremurătoare,  ce amintește de peliculele lui Tarkovsky. Andrey Zvyagintsev aduce în prim-plan o structură narativă ieșită din comun – cu referințe la Biblie sau la capitole din opera lui Thomas Hobbes  – , într-o veritabilă “deflagrație” vizuală.

Leviathan este al patrulea film de Andrey Zvyagintsev, premiat la Cannes, de data aceasta cu Premiul pentru cel mai bun scenariu (2014). Titlul face trimitere spre lucrarea filozofului despre relaţia statului cu cetăţenii, dar reflectă şi o realitate cotidiană de pe malul Mării Barents: aici, eşuează balene, iar carcasele lor uriaşe zac printre stânci. Titlul se referă și la Apocalipsa Sfântului Ioan ilustrând, în mod direct, corupția ca un adevărat flagel, ca o “bestie” politică și socială, care înghite tot, precum un veritabil monstru marin. Totul evidențiază corupția: epavele din Golf, mașinile carbonizate, casele cu aspect de leprozerii și, desigur… oamenii. Pe baza unui scenariu original, redactat de Andrey Zvyagintsev și de “complicele” său Oleg Negin, regizorul dă la iveală o lucrare majoră a cinema-ului contemporan, devenind un fel de Orson Wells la timpul său.

Lungmetrajul este o incursiune în Rusia contemporană – o ţară în care oamenii simpli se confruntă cu indiferenţa, corupţia şi politica de intimidare a reprezentanților statului – un tărâm în care găsim un simulacru de democrație, alături de multă tristețe, religie și vodcă. Cineastul nu contenește să prezinte cadre uimitoare în planuri cosmogonice, construind o punte către cinema-ul lui Tarkovsky. În bogăția de imagini puse la dispoziția privitorului, realizatorul utilizează un întreg sistem de deconstrucție cvasi-chirurgical pentru a denunța tarele actualului sistem rusesc, dar și unele hibe ale populației. În acest peisaj selenar, devastat, de-a lungul Mării Barents, deposedații formează legiuni, iar “monștrii” fac legea.

Ţara se schimbă la fel de rapid ca şi vremurile tulburi pe care eroii din lungmetraj le străbat. Mai multe personaje îşi împletesc poveştile şi destinele, într-o țară în care problemele de corupție sunt la ordinea zilei, iar complicitatea dintre puterile politice și religioase este mai mult decât evidentă. În acest film noir, tenebros și arid, regizorul nu a manifestat niciun fel de compasiune față de nimeni, pietrificând imagini. Andrey Zvyagintsev se manifestă precum un pumn de oțel într-o mănușă de catifea și își portretizează compatrioții ca pe niște ființe șovăielnice, care-și îneacă necazurile în vodcă și în taifasuri încărcate de amărăciune, îndurând orice și oricât. În această  frescă epică, întâlnim un destin emblematic al timpului nostru, ucis de corupția “metafizică”.

Nikolai/Kolia (Aleksey Serebryakov) locuiește la țărmul mării Barents, într-un orășel din nord-vestul Rusiei. Este mecanic și proprietarul unui garaj, aflat în vecinătatea casei în care locuiește, alături  de Lilia (Elena Liadova) și de un fiu adolescent, Roma, dintr-un mariaj anterior. Vadim Cheleviat (Roman Madyanov), primarul orașului, își dorește terenul pe care se află mica afacere, urmărind să se extindă cu unele proiecte/un viitor “centru de telecomunicații”, dar este împiedicat de încăpățânarea lui Kolia. Astfel, Vadim Cheleviat devine din ce în ce mai agresiv. Lupta capătă proporţii neaşteptate, se nasc scene de umor negru şi absurd care se vor intercala cu unele dramatice, disperate.

Hotărât să-și păstreze casa și să contracareze mașinațiunile primarului – care caută să-l expulzeze prin toate mijloacele – Nikolai cere ajutorul amicului său, Dmitri Seleznev (Vladimir Vdovicienkov), avocat la Moscova. Acesta din urmă va câștiga o mică victorie, amenințând că va dezvălui o parte din trucurile potentaților locali, dar va eșua. Trădat de soție și de Dmitri, Nikolai îi are mereu alături pe Stepanich, Angela și Pavel, totuși, verbul de bază din acest film este zdrobirea (personalui central). În fapt, aceasta va pierde totul într-un ritm alarmant: casă, slujbă, soție, prieteni, iar în final va fi “secerat” de vorbele fără oprire ale judecătorului, vorbe care îl osândesc la ani grei de detenție. Destinul lui capătă dimensiunea poveștii lui Iov, dar operată altfel, fără final fericit, având doar greutatea de plumb a tragediei. Umilul Nikolai apare ca un țap ispășitor al unei istorii absurde.

Zvyagintsev a împrumutat din Cartea lui Iov doar metafora juridică (acuzator, apărător, prieteni), dar i-a deturnat puțin sensul. Ca și în povestea mitologică, și în Leviathan, există unele scene comice: la aniversarea lui Stepanitch, organizează un ospăț scăldat cu multă băutură, iar unii dintre invitați se distrează împușcând tablouri/portrete ale unor foști președinți sovietici (Lenin, Brejnev, Gorbaciov) sau regăsim comedia recăsătoriților (Nikolai și Lilia). Totuși, tristețea este mult mai apăsătoare. După ce pierde tot, Nikolai se-ntâlnește la magazinul din localitate cu preotul ortodox. Disperat, i se adresează acestuia: “Unde este Dumnezeul tău milostiv?”. Filmat în contracâmp, Vasili/preotul îi redă povestea lui Iov, încercând asfel să-i explice că, uneori, căile Domnului sunt de nepătruns pentru persoanele care-și pierd încrederea în El. Scena va fi completată de apariția unei femei care-l ajută pe Nikolai să descarce sacul cu pâini al preotului, constituind un decalaj în cadru, dar și o posibilă alternativă. Pe fundalul situațiilor violente din viața sa, lui Nikolai nu-i rămăsese decât vodca pentru a suporta decrepitudinea generală în care se afla. Eroului din Leviathan îi lipsește forța unui Michael Kohlhaas, eroul lui Heinrich von Kleist, care-a îndrăznit (și el) să treacă de barierele “puterii”.

Epilogul – construit în oglindă cu prologul (beneficiind de coloana sonoră uimitoare, semnată de Philip Glass) – prezintă marea și peisajele dezolante, fiind o invitație la reflecția despre viață și predestinare. Ritmul fascinant obligă spectatorul să se lase purtat (timp de 2h și 21 minute) către necunoscut și să realizeze, treptat, intensitatea și profunzimea acestei spirale funeste – din film – și să descopere noi sensuri.

Leviathan

Regizor: Andrey Zvyagintsev
Scenarist: Oleg Negin, Andrey Zvyagintsev
Operator: Mihail Kriciman
Muzica: Philip Glass
Producător: Aleksandr Rodnianski
Scenograf: Andrey Ponkratov

Distribuţia

Aleksey Serebryakov (Nikolai)
Elena Liadova (Lilia)
Vladimir Vdovicienkov (Dmitri Seleznev)
Roman Madyanov (Vadim)
Alexei Rozin (Pavel)
Anna Ukolova (Angela)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2014) – Cel mai bun scenariu: Andrey Zvyagintsev, Oleg Negin
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film străin
Academia Europeană de Film (2014) – Cel mai bun film, nominalizat: Andrey Zvyagintsev
Academia Europeană de Film (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Andrey Zvyagintsev
Academia Europeană de Film (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Aleksey Serebryakov
Academia Europeană de Film (2014) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Oleg Negin, Andrey Zvyagintsev
Cannes (2014) – Palme D’Or, nominalizat: Andrey Zvyagintsev
Oscar (2015) – Cel mai bun film străin, nominalizat: Andrey Zvyagintsev
Premiul BAFTA (2015) – Cel Mai Bun film de limbă străină, nominalizat: Aleksandr Rodnianski, Andrey Zvyagintsev

Articol publicat în revista WebCultura

 

Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Imposibilitatea de-a fi împreună face iubirea mai puternică ? Așa apare în multipremiata peliculă Cold War/Zimna Wojna. Așadar, între Polonia (stalinistă) și Franța (boemei), în perioada dintre 1949-1964, un bărbat și o femeie se iubesc cu pasiune, în ciuda manevrelor Istoriei. Într-un film simplu, dar frumos, se poate încapsula esența unei drame romanești. Pawel Pawlikowski (în 2013, a primit premiul Oscar pentru Ida/ „Cel mai bun film într-o limbă străină”) revine, odată cu Cold War, la portretele în filigran, în alb și negru, într-o epocă tulbure, surprinzând etapele unui amor intens, care traversează anii și frontierele, de la Varșovia la Paris, de la Berlin în Iugoslavia, de o parte și de alta a Cortinei de Fier. Cineastul a omagiat, astfel, trainica legătură dintre părinții săi, cărora le-a dedicat această peliculă.

Pawlikowski a vrut să restituie, pe ecran, o lume care împiedica libertatea individului, îi bara dorința de exprimare; Războiul Rece a reținut, a separat, a mutilat personalități. Pe fundalul retoricii toxice staliniste, ia naștere iubirea între Wiktor (Tomasz Kot), un intelectual trecut de prima tinerețe, (aparent) blazat și mult mai tânăra Zula (Joanna Kulig).Cu delicatețe, cineastul polonez creează, ca într-un tablou perfect, unitatea spațiu-timp în toată unicitatea sa. În Polonia postbelică, Wiktor, pianist și muzicolog, traversează o țară aflată în ruină, în căutarea unor melodii populare. Bunăoară, pe drum, prin diferite ferme, el ascultă muzicanți amatori. Într-una dintre zile, cărările sale se-ntretaie cu cea a blondei Zula, care-l învăluie imediat cu farmecul său natural. Șarmanta jună cântă, dansează și e ambițioasă. Regimul comunist impunea legea sa de fier, astfel ansamblul folcloric al lui Wiktor trebuia să execute mai mult piese de propagandă și să promoveze valorile proletariatului de tip stalinist. Rapid, Wiktor și Zula devin amanți; par destinați unul pentru celălalt.

În timpul unui turneu triumfal, în Europa de Est, la Berlin, Wiktor reușește să înșele supravegherea cerberilor comuniști și trece dincolo de Cortina de Fier. Își reface viața, devine pianist în cluburile jazz și compozitor de muzică pentru film, în Parisul boem al anilor ’50. Zula a rămas «femeia vieții sale». Iubirea lor e mereu pusă la încercare din pricina condițiilor istorice, dar și din pricina temperamentelor atât de diferite. Cei doi îndrăgostiți se caută, se urmăresc. Sunt nedespărțiți, dar niciodată împreună. Wiktor, transfugul parizian, e rece, reflexiv, în aparență, atent, câtă vreme Zula e mereu imprevizibilă, femeia temperamentală (adesea, motivațiile Zulei sunt uneori doar capriciile unei femei care nu depinde de nimeni), prinsă în capcana comuniștilor. Deși sunt atât de diferiți, cei doi rămân mereu atașați unul de celălalt. Războiul Rece i-a ținut la distanță, dar incandescența iubirii lor a topit granițele formale, făcându-i mereu să revină, într-o prelungită dramă amoroasă de tip romanesc.

Construită pe etape temporale și cu elipse (asumate), narațiunea filmică e cizelată cu pasiune, chiar dacă predomină formalul (narativ), există și senzualitate. Camera de filmat surprinde chipurile, glasurile și trupurile celor doi artiști – Joanna Kulig și Tomasz Kot, revărsând seducția. Întrupările sunt totale, organice; actorii fuzionează cu personajele, cu sudoarea acestora, dar și cu vibrațiile coardelor vocale. Cineastul le căptușește cu profunzimea privirii sale, iar rezultatul este emoționant. Așadar, în timpul Războiului Rece, undeva între Polonia, ruinată după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață pătimașă trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică tensionată. Soarta le e potrivnică, totul îi separă: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale destinului. Cu toate acestea, sunt – în mod fatal – „urziți” să fie împreună. Povestea urmărește o iubire ce se derulează timp de cincisprezece ani, dar Pawlikowski a ales să o trateze eliptic, într-o manieră dulce-melancolică, în genul „Ne-am cunoscut, ne-am recunoscut, dar ne-am pierdut și-tot-așa”. În această peliculă, anii trec la fel de repede, precum niște faruri prin noaptea rece. Evenimentele, peripețiile dramatice sunt expediate sub înghețul negrului care separă fiecare dintre tablouri, doar dragostea înfocată le poate străpunge. Mereu, emoția se regăsește în interferența dintre o elipsă și-o privire; o regăsim și în frumusețea fiecărui act, în pudoarea cântecelor triste, care știu să redea o dramă fără să o transforme într-o tragedie.

Cold War poare conceput ca o rafinată expoziție fotografică. Cu toate acestea, e un film puternic jazzy, sonor, fiindcă muzica deține un rol important, iar coloana sonoră e concepută ca o țesătură de voci, sunete (cântece populare poloneze, jazz, imnuri staliniste), suspine alternate cu tăceri pline de semnificație (în deplină ritmicitate, precum o melodie sentimental-lascivă). Zula și Wiktor, cântăreața și muzicianul, își trăiesc la intensitate maximă elanul amoros, în acordurile jazzului, care tulbură imaginile impecabil realizate de Łukasz Żal. Precizia și profunzimea planurilor magnetizează ecranul (format 1.33, încadraturi sofisticate). Povestea lor este, în fapt, o poveste de dragoste cu reprezentanți din lumi diferite: eterna atracție a contrariilor şi dorință către o cvasiimposibilă fuziune.

Cold War rămâne o demonstrație a puterii de seducție pe care o mai are (încă) minimalismul atunci când redă o tumultuoasă poveste de iubire pură. Cei doi actori, Joanna Kulig și Tomasz Kot, iluminează această fascinantă lucrare nostalgică.

Regia: Paweł Pawlikowski
Scenariul: Paweł Pawlikowski, Janusz Głowacki, Piotr Borkowski
Imaginea: Łukasz Żal
Decorurile: Katarzyna Sobańska, Marcel Sławiński
Costumele: Aleksandra Staszko
Sunetul: Maciej Pawłowski, Mirosław Makowski
Montajul : Jarosław Kamiński

Distribuția:
Joanna Kulig – Zula
Tomasz Kot – Wiktor
Borys Szyc – Kaczmarek
Agata Kulesza – Irena
Adam Woronowicz – Consulul
Adam Ferency – Ministrul
Jeanne Balibar – Juliette
Cédric Kahn – Michel
Durata: 1h27min

Premii, nominalăzări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Cannes (2018) :

Categoria:	Rezultatul
Palme d’Or – Pawel Pawlikowski	Nominalizat
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski	Câștigător

Premii Academia Europeana de Film (2018):

Categoria:	Rezultatul
Cel mai bun film
Tanya Seghatchian	Câștigător
Pawel Pawlikowski	Câștigător
Ewa Puszczynska	Câștigător
Cel mai bun actor – Tomasz Kot	Nominalizat
Cea mai buna actrita – Joanna Kulig	Câștigător
Cel mai bun scenarist – Pawel Pawlikowski	Câștigător
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski	Câștigător
Cel mai bun monteur – Jaroslaw Kaminski	Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 

NEGLIJENȚA SOȚULUI ȘI IUBIREA DE SINE – „EFFIE GRAY”

Căsniciile rele nu devin cu mult mai ciudate decât cele ale criticului de artă britanic John Ruskin (secolul al XIX-lea) cu Effie Gray, prima și (nesurprinzător) singura sa soție. Bunăoară, trista poveste a mariajului dintre Euphemia Gray (Effie) și criticul de artă John Ruskin, din Londra anilor 1840, a devenit o suavă poveste cinematografică, grație Emmei Thompson. Britanica răsplătită cu premiul Oscar pentru „Sense and Sensibility” a găsit un subiect fascinant în personajul principal – soția suprimată social și sexual a criticului de artă victorian John Ruskin. Filmul biografic, montat cu multă atenție, „Effie Gray”, e o delicată poveste (în acuarelă) despre emanciparea femeilor și despre eliberarea individuală. Distribuția  o are în frunte pe angelica Dakota Fanning și garantează expunerea largă.

Effie Gray/Poster/Afișul filmului © Adopt Films

Scenariul semnat de Emma Thompson încearcă să nareze evenimentele importante din căsătoria nefericită a lui Ruskin cu o femeie mai tânără, într-un soi de basm feminist. Nu este greu de înțeles de ce mai mulți scriitori au fost atrași de o poveste în care sexualitatea aberantă și dorința pasională sunt zgâlțâite sub costumele de epocă, iar scenariul Emmei Thompson disecă, cu tact, curiozitățile crude ale politicii de gen din epoca dată. Așadar, în această peliculă, femeile lipsite de drepturi suferă din cauza ‘mâinilor neatente’ ale titanilor din scena de artă victoriană. Astfel, în filmul acesta, Ruskin este imaginat de Emma Thompson ca o figură mai rezervată, pasiv-agresivă la rece. În rolul lui  John Ruskin, Greg Wise arată exact ca în fotografiile de epocă ale personajului pe care îl întrupează: chipeș, posomorât, înalt și rece. Aparențele acestea devin o capcană cu care o capturează pe nevinovata Effie (Dakota Fanning), îndepărtând-o de părinții ei din Scoția și depunând-o în casa familiei sale din Londra, unde este controlat de tatăl său tiranic (David Suchet) și de mama lui (Julie Walters ), care insistă să-i facă fiului ei (ditamai adultul) o baie după lunga lui călătorie.

Effie Gray (Dakota Fanning) & John Ruskin (Greg Wise) © Adopt Films

Mai mult, Ruskin din viața reală era doar cu nouă ani mai în vârstă decât mireasa lui; el este jucat aici de soțul Emmei Thompson, Greg Wise, care este cu 28 de ani mai mare decât Dakota Fanning. Aparenta interpretare greșită a lui Wise are efectul de a face poziția lui Gray și mai vulnerabilă, practic cea a unui copil plasat în mijlocul unei cete de bătrâni ostili. Că Ruskin este el însuși prezentat ca un ‘băiat-bărbat’, încă neputincios și veșnic supus părinților săi dominatori, este un detaliu al personajului făcut și mai puțin acceptabil de chipul de vârstă mijlocie a lui Greg Wise. Practic, infantilizat într-un mod foarte diferit de soția lui de 19 ani, el nu pare niciodată un pretendent potrivit pentru ea, în nicio etapă a relației lor. Având în vedere că mama lui (interpretată de Julie Walters ca un soi de «hibrid nesfânt» al doamnei Danvers) dezaproba mariajul încă de la început, pentru spectatori nu este evident ce anume motivează această uniune dintre englezul  răsfățat și înspăimântata scoţiană.

În prima lor noapte împreună în casă, Effie intră în dormitorul lor și își scoate meticulos cămașa de noapte. Greg Wise indică în mod clar că Ruskin nu a mai văzut niciodată un corp de femeie nud în carne și oase și, de asemenea, explică de ce bărbatul pare înfricoșat de ceea ce văzuse. După această scenă-cheie, pelicula ne dezvăluie, cadru după cadru, felul în care Ruskin își respinge cu rece soția în toate modurile posibile, până când aceasta se îmbolnăvește. În cele din urmă aflăm că nu este vorba de orice fel de impuls sexual: Ruskin nu s-a putut decide să-și atingă soția pe parcursul căsniciei lor de șase ani. Această neglijare fizică anormală, combinată cu abuzul psihologic, în mare parte tacit, fac subiectul acestei pelicule de epocă. Prin urmare, elementele sunt la locul lor pentru o «dramă de epocă», deși  Emma Thompson și regizorul Richard Laxton evită, în mare măsură, melodrama în favoarea unui studiu de caracter cast, în stil cameral. Asistăm, așadar, la deteriorarea fizică și psihică a lui Effie Gray, dramatizată metodic.

De ce și-a respins Ruskin soția și a refuzat să se culce cu ea? Era prea puritan pentru actul sexual? Îl înăbușiseră părinții până la o represiune sexuală totală? Era gay? Sau era un pedofil niciodată activ, care nu putea fi atras de o femeie matură? Această ultimă opțiune pare a fi cea mai probabilă, dintr-o perspectivă modernă. Însăși Effie Grey a scris: „El a pretins diverse motive, ura față de copii, motive religioase, dorința de a-mi păstra frumusețea și, în cele din urmă, anul trecut, mi-a spus adevăratul său motiv… că și-a imaginat că femeile sunt destul de diferite de ceea ce a văzut el că sunt. Motivul pentru care nu m-a făcut soție a fost faptul că era dezgustat de persoana mea în prima seară de 10 aprilie (1848).” John Ruskin a scris și el mai târziu: „Se poate considera ciudat că m-am putut abține de la o femeie care, pentru majoritatea oamenilor, era atât de atractivă. Dar, deși fața ei era frumoasă, trupul ei nu a fost apt de a excita pasiunea. Dimpotrivă, au existat anumite circumstanțe în ființa ei care au verificat-o complet.”

În loc să exploreze acest lucru cât mai deschis posibil și să-și asume niște șanse, Emma Thompson și regizorul Richard Laxton doar sugerează ce este în neregulă între ei, așa că  Grig Wise este forțat să fie din ce în ce mai opac, în timp ce Dakota Fanning este prezentată doar ca ‘Frumoasa Adormită’.

Deși stilul de filmare vag redă o lume mucegăită, cu toate că e în prim-plan arta, susține focalizarea pe viața intimă. Regizorul și editorul de montaj, Kate Williams, nu fac nimic pentru a concentra materialul. Avem parte de imagini din lumea restrânsă a lui Effie Gray, dar nicio istorie expansivă, niciun portret individualizat. Thompson însăși este cea care oferă puținele interludii de umor prin prezența ei caldă, de încredere, în rolul lui Lady Eastwick, o soție din societatea liberală care o inspiră pe Effie Gray să-și înfrunte soțul. De asemenea, merită menționați și cei mai fățiș «răufăcători ai poveștii», domnul și doamna Ruskin (David Suchet și Julie Walters amuzant de bine potriviți). Ambii devin predecesorii confirmați ai ‘părinților-elicopter’ din secolul al XXI-lea.Totuși, angajamentul emoțional al spectatorilor  va depinde în mare măsură de răspunsul la întorsătura clară, dar cu temperatură scăzută, a Dakotei Fanning, în rolul eroinei, pe care o interpretează cu o atenție concentrată asupra caracterului fizic și proprietății femeilor din epocă. Este o performanță tăiată cu curaj din perspectiva secolului al XXI-lea, în timp ce meritul imens trebuie să-i revină echipei de coafură și machiaj pentru accentuarea trăsăturilor potrivite perioadei. Distribuția numără interpreți charismatici, cărora li se acordă  prea puțin spațiu; de la Claudia Cardinale, ca o însoțitoare italiană simpatică, până la Russell Tovey ca majordomul înăbușit al familiei Ruskin.

Designul de producție semnat de James Merifield și, în special, costumele remarcabile realizate de Ruth Myers, funcționează în direcția unui scop similar, realizând contraste texturale simple, cât și schimbări de culoare mai accentuate. Există o evidentă diferență între rochiile de satin cu corset deschis al rochiilor doamnei Eastwick și straturile bătrânicioase de lână ale garderobei lui Effie Gray – o crisalidă sufocantă de șaluri. Effie zâmbește, zâmbește, ba chiar dansează, inclusiv într-o excursie la Veneția, în timpul căreia Ruskin a lucrat la „The Stones of Venice”. Ea se bucură și de introducerea lui John Everett Millais (Tom Sturridge), un prerafaelit care a pictat în aer liber un dubios de eroic portret al lui Ruskin. Cu toate acestea, singura ei șansă rămâne evadarea.

„Effie Gray” rămâne o biografie cinematografică ca o acuarelă în loc de o pânză psiho-sexuală îndrăzneață și vie cum ar fi putut să fie. Oricare ar fi dezavantajele lui personale și par să fi fost foarte extinse, John Ruskin a fost un critic de artă incisiv și încă merită citit.

Regia: Richard Laxton

Scenariul: Emma Thompson

Imaginea: Andrew Dunn

Montajul: Kate Williams

Muzica: Paul Cantelon

Distribuția:

Dakota Fanning – Euphemia „Effie” Gray

Tiger Lily Hutchence Geldof – Micuța Euphemia „Effie”

Greg Wise – John Ruskin

Emma Thompson – Lady Eastlake

Julie Walters –  Margaret Cox Ruskin

David Suchet – John James Ruskin

Derek Jacobi –  Travers Twiss

Durata: 108 min.

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

Adolescenţă de cinci stele? – The Bling Ring

Incitată de un articol din revista Vanity Fair, din februarie 2010, The Suspect Wore Louboutins, Sofia Coppola s-a aplecat cu atenţie asupra unui caz interesant, realizând pelicula The Bling Ring.

Cu acest film s-a deschis secţiunea Un certain regard de la Cannes, 2013. Jurnalista de investigaţie, Nancy Jo Sales, a spus povestea unei bande de adolescenţi delincvenţi californieni, care a devalizat casele unor celebrităţi hollywoodiene. Cineasta narează aventurile acestor strănepoţi ai lui Bonnie şi Clyde, încă de la debutul acţiunii, până la proces. După era „sex, drugs & rock’n roll„, i-a venit rândul şi celei „hype, tattoo & electro„. Iar Sofia Coppola surprinde atmosfera timpurilor actuale. În lumea narcisistă, obsedată de faimă a oraşului Los Angeles, un grup de adolescenţi trăieşte o palpitantă şi tulburătoare aventură, jefuind vedetele de la Hollywood. Printre celebrităţile „lucrate” au fost Paris Hilton, Orlando Bloom, Megan Fox, Rachel Bilson, Audrina Patridge şi Lindsay Lohan.

Abia sosit la un liceu din Los Angeles, Marc (Israel Broussard) face cunoştinţă cu Rebecca şi cu amicele ei. Adolescenţii, toropiţi de inactivitate, sunt fascinaţi de lumea glamour de la Holywood. Ei descoperă, pe reţeaua de socializare Facebook, că unul dintre starurile favorite pleacă în vacanţă. Utilizând Google Earth, analizează online locuinţele vedetelor, iar mai apoi, cu îndrăzneală şi noroc, fură din casele lor bunuri în valoare de trei milioane de dolari. După ce „s-au jucat” devastând casele starurilor, micuţii au aterizat la puşcărie.

În copilărie, regizoarea a făcut figuraţie în scena botezului, din The Godfather (R. Francis Ford Coppola, 1972). Astăzi, constată, cu simplitate, goliciunea unui univers în care Dumnezeu este doar o marcă ca toate celelalte. Sofia Coppola este ataşată de acest gen de personaje, în filigran, un soi de „vieţi pierdute”. Încă de la The Virgin Suicides (1999), apoi la Lost in Translation (2003), Marie Antoinette (2006) şi până la Somewhere (2010), ea a sondat acest univers, adesea terifiant. Ca şi tatăl ei, Sofia Coppola atacă societatea de consum, descompunând acest „vis”. Ea însăşi a realizat un spot video publicitar pentru Miss Dior şi a creat o linie de modă MilkFed – mici părţi ale marelui univers pe care l-a descris şi în filmografia ei.

Adolescentele din The Virgin Suicides, „adormita” din Lost in Translation sau „durul” din Somewhere, sunt cu toţii plămădiţi din aceeaşi fibră. În felul său, foarte personal, Sofia Coppola se-nrudeşte cu autorii din literatura rusă, Lermontov sau Gogol, expunându-ne doar „suflete moarte”. Personajele din acest film sunt lipsite de viaţă; copiii deschid şifonierele pentru că nu au un cămin adevărat, iar părinţii lor sunt nişte marionete. Fetele din The Bling Ring transformă plictiseala în artă. De fapt, ele sunt nişte biete hoaţe, dar unele cu „circumstanţe atenuante”. Membrii bandei nu par a fi încercat sentimentul că ar fi infractori. Poate şi pentru faptul că frecventau aceleaşi cluburi ca şi Paris Hilton. Vocabularul acestora se limitează la „Oh, my God!„, sintagmă pe care o enunţă la fiecare cinci minute. „I love Chanel!” este expresia liderului, Rebecca (Katie Chang), o fashion-istă ce-şi pierde vremea cutreierând cartierele de lux, în maşini decapotabile.

Distribuţia a reunit actriţe cu o relativă cotă de piaţă şi carismă; Marc (Israel Broussard) este singurul băiat din gaşcă. Graţie Sofiei Coppola, britanica Emma Watson se eliberează, în sfârşit, de umbra lui Harry Potter. Tânăra este ambasadoarea mondială a celebrului parfum Lancôme. Personajul ei, bazat pe reala persoană Alexis Neiers, dar numit Nicki în film, este o bad-girl, hrănită cu filosofia New Age, inoculată de mama ei, o fostă playmate a celebrei reviste Playboy. Nicki, ca şi celelalte adolescente din gaşcă, va învăţa care este, de fapt, filosofia reală a vieţii. Emma Watson portretizează o Nicki ce visează să capteze interesul vreunui producător. Mama ei, interpretată de Leslie Mann (actriţa fetiş a lui Judd Apatow), îşi educă fiica după o estetică aparte, ce are la bază modelul Angelinei Jolie.

Sofia Coppola ne expune portretele unor tineri crescuţi sub influenţa tabloidelor şi-a reality-show-urilor. Cineasta a optat pentru o regie realistă, aproape de documentar, lansând către spectatori întrebări despre „societatea spectacolului”. Realizatoarea filmează, cu o eleganţă sobră, această generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Ritmul este constant, aproape monoton: înlănţuieşte secvenţe cu furturi, accidente rutiere, cluburi de noapte şi jafuri. Cinematografia Sofiei Coppola are o dialectică aparte: candoare şi vulgaritate. De la primele ei pelicule, cineasta a pus în antiteză o mitologie a adolescenţei şi deziluzia adusă de maturizare.

Personajele din The Bling Ring sunt conectate la mediul în care trăiesc (reţele sociale, bloguri, ecrane de iPhone, aplicaţii Google, clubbing). Paris Hilton, una dintre celebrităţile „vizitate” de aceşti adolescenţi, i-a pus la dispoziţie Sofiei Coppola vila ei kitsch, pentru a realiza acest proiect artistic. Operatorul Harris Savides jonglează cu camera în spectacolul oferit de nişte siluete ce se furişau noaptea în vilele de pe dealurile din Hollywood, rătăcind, apoi, ca-ntr-o casă de păpuşi. Vedem cum o adolescentă intră la Lindsay Lohan, ia un flacon cu parfum de-ale starletei şi… pulverizează. Camera de filmare surprinde brandul care lasă dâre peste tânăra atât de naivă, şi atât de vulgară.

Pelicula The Bling Ring este un semnal de alarmă pentru societatea de consum în care tinerii trăiesc sub dictatura mass-media / mainstream, şi, în acelaşi timp, un avertisment asupra pierderii reperelor.

Regizor şi scenarist: Sofia Coppola
Compozitor: Daniel Lopatin, Brian Reitzell / Operator: Christopher Blauvelt, Harris Savides / Producător: Roman Coppola, Sofia Coppola / Monteur: Sarah Flack
Distribuţia: Katie Chang (Rebecca), Israel Broussard (Marc), Emma Watson (Nicki), Leslie Mann (Laurie), Taissa Farmiga (Sam), Gavin Rossdale (Ricky), Stacy Edwards (Mama lui Marc), G. Mac Brown (Henry)

Articol publicat în revista LiterNet

 

La passion de Dodin Bouffant / The Taste of Things

Gastronomia și, în mod special, cea franțuzească, atrage cineaștii dând la iveală nenumărate povești despre alesele bucate. Ieșind de la filmul The Taste of Things, suntem copleșiți de un sentiment ciudat (pe lângă o poftă înnebunitoare): este imposibil să ne hotărâm exact asupra naturii a ceea ce tocmai am văzut. Film de epocă experimental? Primul născut dintr-o întâlnire între arta gastronomică și cinemaul de autor? Probabil că adevărul se află undeva între cele trei ipostaze-ipoteză.

Totuși,  pelicula La passion de Dodin Bouffant devine o veritabilă odă a gastronomiei (tradusă în românește „Dragoste la foc mic”). Filmul este, de asemenea, o poveste despre o dragoste emoționantă și un omagiu subtil adus măiestriei. Așadar, regizorul franco-vietnamez Tran Anh Hùng, premiat cu trofeul pentru «Cea mai bună regie» la cea mai recentă ediţie a festivalului internațional de film de la Cannes s-a inspirat liber din cartea „La vie et la passion de Dodin Bouffant gourmet” de Marcel Rouff. Filmul prezintă un fost magistrat care a devenit un renumit gastronomic (Benoît Magimel) la sfârșitul secolului al XIX-lea. În castelul său, lucrează în bucătărie cu ajutorul lui Eugénie (Juliette Binoche), o bucătăreasă care îi stă la dispoziție. Această Eugénie este o bucătăreasă remarcabilă, care lucrează de douăzeci de ani pentru celebrul gastronomo Dodin. Odată cu trecerea timpului, practica gastronomiei și admirația reciprocă s-au transformat într-o relație romantică. Petrecând mult timp în bucătărie, între ei s-a clădit o pasiune romantică în care dragostea este strâns legată de bucate. Legătura dintre ei dă naștere unor feluri de mâncare, unul mai delicios decât altul, care îi surprind până și pe cei mai iluștri bucătari ai lumii. Cu toate acestea, Eugénie, dornică de libertate, nu a vrut niciodată să se căsătorească cu Dodin. Acesta din urmă decide să facă ceva ce nu a mai făcut până acum: să gătească pentru ea.

Născut în Vietnam, Trần Anh Hùng și familia sa au emigrat în Franța în 1975. După ce a studiat la École Louis-Lumière, a regizat un scurtmetraj (The Married Woman), care a fost remarcat la secțiunea La Semaine de la Critique 1989. Apoi, în 1993 a cunoscut notorietatea internațională odată cu primul său lungmetraj The Smell of Green Papaya. În ciuda unor succese relative, precum Cyclo (1995), realizatorul a cunoscut și suișuri și coborâșuri. Iată că, în 2023, se încumetă la a o adaptare pentru ecran după o lucrare a lui Marcel Rouff. Filmul evocă viața de zi cu zi a unui mare bucătar (întrupat de fermecătorul Benoît Magimel), desfășurându-și arta alături de bucătăreasa, prietena și iubita sa Eugénie (nimeni alta decât șarmanta Juliette Binoche). Tinerețea e de multișor în spatele lor, dar anii i-au făcut adevărați complici. Dacă căsătoria i-a unit doar târziu, a fost în numele unui principiu de independență revendicat de mult de Eugénie, care a simțit totuși un atașament sincer față de Dodin. Povestea amestecă secvențe de pregătire a mâncărurilor elaborate, momente de conversații care oscilează între marivodaj și exprimarea sinceră a sentimentelor, cât și momente de convivialitate împărtășite cu patru prieteni, printre care un doctor de țară (Emmanuel Salinger) și un notar capabil să lumineze atmosfera (Patrick d’Assumçao). În acest mic conclav,  mai mulți gurmanzi se adună în jurul figurii lui Dodin, descris drept „Napoleonul gastronomiei”,  cu lungi de scene de pregătire a mâncărurilor de lux. Durata copioasă a filmului este pigmentată de sunetul cuțitelor, oalelor clocotite, sosurilor fierbinți etc.

Benoît Magimel întruchipează perfect iubitul năucit care face totul pentru a-și seduce iubita, deși nu este „nici chinez, nici poet” și, mai presus de toate, Eugénie nu vrea să fie „soția lui”, ci bucătăreasa lui. Magimel rătăcește cu bunăvoință între bucătăria lui și oaspeții săi, oferind lungi tirade: în ciuda unui element dramatic semnificativ, filmul apare – mai presus de toate – ca o succesiune de vorbe duh, mâncare bună și trupuri.

Departe de estetica publicitară din Vertical Ray of the Sun (premiat cu Un Certain Regard, Cannes 2000), regizorul reușește un film subtil, cu atmosferă impresionistă, care poate fi legat de o întreagă mișcare a cinematografiei care a scos în evidență virtuțile unui anumit meșteșug, precum filmul din 1984, al lui Tavernier, Un dimanche à la campagne. Totuși, cineastul nu cade în plasa academismului rigid. Trần Anh Hùng semnează un film captivant în totală armonie cu personajele sale, și unul dintre cele mai bune pe tema gastronomiei, manifestând originalitate în modul de filmarea modului de concepere a preparatelor.

Cum să filmezi gătitul? Montajul oferă un răspuns simplu, pe care, totuși, îl împinge către un festin imagistic. Întrucât gătitul constă, înainte de toate, în combinarea diferitelor ingrediente, Trần Anh Hùng gătește folosind o inedită editare: legătura dintre o pară întinsă pe o farfurie și trupul gol al Juliettei Binoche ar fi o telescopare a marilor pasiuni ale epicureanului Dodin. În această coregrafie stilistică, filmul depășește cu mult lungmetrajele care au abordat această temă, precum The Delights of Tokyo (Kawase, 2015) sau The Flavour of Ramen (Khoo, 2018). Desigur, la armonia întregului contribuie și colaboratorii artistici și tehnici, îndeosebi directorul de imagine Jonathan Ricquebourg sau editorul Mario Battistel. Cât despre interpreți, sunt magnifici. Juliette Binoche evoluează într-un alt rol matur bun, pe câtă vreme  BenoîtMagimel confirmă că se îmbunătățește odată cu anii. Bunăoară,  ‘coregrafia’ oalelor este cuplată cu cea a îndrăgostiților, cu atât mai emoționantă cu cât este întruchipată de doi actori care se află și ei în perfectă armonie: Benoît Magimel și Juliette Binoche, despre care știm că și-au petrecut viața împreună între 1999 și 2003. Din această unire s-a născut o fiică.

Peste toate, Trần Anh Hùng desăvârșește această ‘tocăniță cinematografică’, fiindcă stăpânește arta amețitoare a timpului, dilatarea infinită a momentului care dă la fel de multă putere unui gest din arta gătitului, cât și unei priviri furate între cei doi protagoniști. Cu Benoît Magimel și Juliette Binoche în bucătărie, acest lungmetraj de înfățișează o artă culinară emblematică a geniului francez. La passion de Dodin Bouffant rămâne un veritabil omagiu gargantuan adus gastronomiei franțuzești.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Trần Anh Hùng
Scenariul: Trần Anh Hùng
Imaginea: Jonathan Ricquebourg
Montajul: Mario Battistel
Distribuția:
Juliette Binoche – Eugénie
Benoît Magimel – Dodin
Emmanuel Salinger – Rabaz
Patrick d’Assumçao – Grimaud
Galatéa Bellugi – Violette
Durata: 2h14

Citiţi şi

Dragoste la foc mic, cu Juliette Binoche

O trezire patriotică a simțurilor – Délicieux

 

Imensul tribut din peneluri – Loving Vincent

Recenta coproducție Loving Vincent aduce vibrațiile magnificelor tablouri flamande direct pe marele ecran. Cvasi-novici, autorii – Dorota Kabiela și Hugh Welshman – au câștigat pariul cu pânzele celebrului Vincent Van Gogh. Oare cine nu a avut impresia, contemplând faimoasele tablouri, că le poate vedea prinzând viață (să vezi stelele strălucitoare din Starry Night, zborul păsărilor din Wheatfield with Crows sau să auzi clienții stând de vorbă la Café Terrace at Night)? Așadar, filmul de animație calchiază temele lui Vincent, menținând interesul spectatorilor pentru opera binecunoscutului autor. Mult timp, s-a crezut că Van Gogh s-a sinucis aproape de Auvers-sur-Oise (unde a realizat tabloul Wheatfield with Crows). Din povestirile fiului unui fost poștaș, aflăm că nu au fost găsite, în acel spațiu, urmele vreunei arme. Bunăoară, o anchetă de factură polițistă ce se derulează, de fapt, e doar pretextul evocării genialității, suferinței, vieții și operei celui pe care cu toții îl știm datorită faimoaselor sale picturi. Protagoniștii din pelicula semnată de Dorota Kabiela și Hugh Welshman au fost portretizați de… Van Gogh. Realizatorii îi prezintă în stilul inconfundabil și incomparabil al celebrului artist. Izbânda e cu atât mai mare cu cât imaginile de pe marele ecran aduc mult cu originalele, de parcă însuși Vincent le-ar fi translat. Identificarea e totală – toți sunt reuniți: Armand Roulin („anchetatorul”) și tatăl său (poștașul), medicul Gachet și fiica sa, barcagiul, Adeline Ravoux, hotelul în care a murit pictorul, părintele Tanguy, stelele, camera lui Vincent, biserica din Auvers.

Dacă ideea de a-l evoca pe artist printr-un intermediar (Armand Roulin) părea inspirată, din păcate, nu e pe deplin convingătoare. Autorii își concentrează atenția mai mult asupra poveștii. Cu toate acestea, lipsa ritmului narațiunii duce la o succesiune de imagini purtate de dramaturgie. Dacă te lași sedus de tonuri, observi că racursiul împiedică, pe alocuri, povestea.

Așadar, în vara anului 1891, la Paris, Armand Roulin a fost însărcinat de tatăl său, poștașul Joseph Roulin, să îi predea, în propriile mâini, o scrisoare fratelui pictorului Vincent van Gogh. Vestea sinuciderii artistului căzuse ca un trăsnet. Deloc încântat de amiciția dintre tatăl său și pictor, Armand primește cu greu misiunea. La Paris, Theo, fratele lui Van Gogh e de negăsit. Tânărul află de la Père Tanguy, comerciantul de vopseluri care-l servise pe artist, că Theo, vizibil afectat de dispariția fratelui său mai mare, nu i-a putut supraviețui decât câteva luni. Înțelegând că l-a judecat greșit pe Vincent, Armand se întoarce la Auvers-sur-Oise, locul în care pictorul își petrecuse ultimele luni din viață, ca să poată înțelege ce l-a determinat să recurgă la acel gest disperat. Tot interesându-se, pe la cei care îl cunoscuseră, descoperă cât de neliniștită și de pasionantă i-a fost viața artisului. Filmul realizat de Hugh Welchman și Dorota Kobiela prezintă viaţa şi moartea controversată a lui Vincent van Gogh printr-o animaţie desprinsă din picturile lui şi populată cu personajele pictate de el. Intriga se înfiripă datorită interviurilor realizate cu personajele apropiate de Vincent, dar şi prin reconstruirea dramatică a unor evenimente care au dus la moartea pictorului.

Nu mulți artiști plastici au suscitat atâtea fantasme precum Vincent Van Gogh. Calificat, adesea, drept martir, satir lubric, nebun, geniu, leneș, adevăratul Vincent se lasă descoperit printre epistolele sale. Chiar el mărturisea în ultima sa scrisoare: „We cannot speak other than by our paintings”/„Nu ne putem exprima decât prin tablourile noastre/opera noastră”. Iată de ce Dorota Kobiela (licențiată a Academiei de Arte Frumoase) a găsit mai potrivită această ocazie de-a povesti prin intermediul tablourilor în defavoarea clasicului scurtmetraj animat. Al șaselea scurtmetraj – Loving Vincent – a reunit, așadar, pasiunea sa atât pentru pictură, cât și pentru cinema. Soțul artistei, Hugh Welchman, a convins-o să realizeze și un lungmetraj, iar el a devenit co-producător (co-scenarist, co-realizator).

Mai întâi, turnat ca o narațiune filmică cu actori adevărați (perfect pentru a lăsa libere emoțiile sugerate de picturile din tinerețea artistului olandez), pelicula s-a constituit din lucrările a peste 125 de artiști din lumea întreagă. Rezultatul e un subtil joc dintre actori și munca unor pictori – animatori. Grație acestui tip de reconstituire, neexplorată până acum, opera lui Van Gogh prinde viață sub ochii spectatorilor. Filmul se derulează precum un gigantic tablou și focalizează atenția asupra ultimelor luni din viața lui Vincent Van Gogh. Începe la doar câteva luni după moartea artistului și urmărește – ca un fir roșu -, purtat de tânărul Armand care nu se simte foarte atras de misiunea încredințată de tatăl său. Primele secvențe ar putea deruta spectatorul dacă avem în vedere lejeritatea abordării lui Armand. Chiar nu părea interesat de „acest Vincent Van Gogh”. Încet-încet, descoperă complexitatea acestui om, iar arogantul june se descoperă și pe sine, pe tot parcursul acestui veritabil traseu inițiatic, odată cu adevăratele valori de care nu avusese cunoștință până la acel moment. Intriga se articulează în jurul controversei iscate de moartea artistului (în mijlocul miilor de culori de pe ecran, amintirile cunoscuților lui Vincent Van Gogh sunt marcate prin numeroase flashbackuri în alb-negru): faptele istorice și evocările mai mult sau mai puțin reale (ambiguitatea din viața artistului a lăsat loc pentru speculații) care-au condus la dispariția lui. Suspansul menține interesul, chiar dacă pare dificil de separat ficțiunea de adevăr. Cele peste   opt sute de scrisori pe care le-a adresat prietenilor, familiei și în mod special fratelui său, Theo, alimentează dialogurile și contribuie la înviorarea acestui documentar original. Forța acestui inedit lungmetraj (gen aflat în premieră mondială) constă în pofta de-a descoperi opera și fascinanta personalitate a celui care astăzi trece drept unul dintre cei mai mari pictori ai vremurilor sale.

Rezultatul e o incredibilă imersiune într-un univers al tablourilor pe care, astăzi, le poate recunoaște oricine. Sensibilitatea artistică a celor doi realizatori a conferit puterea de seducție a filmului, iar performanțele grafice au oferit șansa de-a urmări o adevărată anchetă… polițisto-estetică. Loving Vincent deschide porți, povestește despre complexitatea și fragilitatea vieții, dar și despre nemuritoarele opere ale lui Vincent Van Gogh, care „odihnesc” ochii privitorilor.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Dorota Kobiela și Hugh Welchman

Scenariul: Dorota Kobiela, Hugh Welchman și Jacek Dehnel

Imaginea: Tristan Olivier

Montajul: Dorota Kobiela și Justyna Wierszynska

Muzica: Clint Mansell

Distribuția:

Robert Gulaczyk – Vincent van Gogh

Douglas Booth – Armand Roulin

Jerome Flynn –  Paul Gachet

Saoirse Ronan –  Marguerite Gachet

Helen McCrory –  Louise Chevalier

Chris O’Dowd –  Poștașul  Joseph Roulin

John Sessions  – Părintele / Père Tanguy

Eleanor Tomlinson – Adeline Ravoux

Aidan Turner –  Barcagiul

Durata: 95 min

Premii, nominalizări, participări la festivaluri:

Premii Oscar – 2018:

Categoria	Rezultatul
Cel mai bun film de animație (lungmetraj)
Dorota Kobiela	Nominalizat
Ivan Mactaggart	Nominalizat
Hugh Welchman	Nominalizat

Premii Globul de Aur – 2018:

Categoria	Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film de animație	Nominalizat

Premii BAFTA – 2018:

Categoria	Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună animaţie
Dorota Kobiela	Nominalizat
Ivan Mactaggart	Nominalizat
Hugh Welchman	Nominalizat

Premii Academia Europeana de Film – 2017

Categoria	Rezultatul
Cel mai bun film de animație
Dorota Kobiela	Câștigător
Hugh Welchman	Câștigător

 

Undeva, cândva, cu raţiune şi simţire – Austenland

Este binecunoscută mania americanilor pentru distracţii tematice (Disnayland, Neverland), poate de aceea şi scriitoarea Stephenie Meyer (autoare a celebrei serii cu vampiri, Twilight) s-a gândit să producă un film despre astfel de aplecări, Austenland (2013). Una dintre cele mai importante scriitoare ale literaturii universale, Jane Austen, a suscitat mereu atenţia şi interesul publicului, astăzi existând numeroase cluburi de cititori înverşunaţi, aşa cum reiese şi din comedia The Jane Austen Book Club (R: Robin Swincord, 2007). Ca şi în această comedie, în care cititorii împărtăşeau experineţele din viaţa personală, comparându-le cu cele din opera scriitoarei britanice, în Austenland, personajele se află în intimitate cu eroii din literatură.

Regizoarea Jerusha Hess aduce în prim-plan o femeie de treizeci de ani (evident, necăsătorită!), Jane Hayes (Keri Russel), pasionată de scrierile “tizei” sale. Pasiunea ei pentru opera britanicei o face să-şi pună la bătaie economiile pentru a ajunge în Austenland – “ţinutul în care-ţi poţi trăi povestea”.  În acest parc excentric, plătitorii puteau trăi un episod bazat pe opera lui Jane Austen. D-na Wattlesbrook  (Jane Seymour) este patroana scrupuloasă, care ştie să exploateze slăbiciunea cititorilor, îndeosebi americani, oferindu-le roluri bine stabilite.

Alături de Jane, va fi o altă americancă, trupeşa “Miss Elizabeth Charming” (Jennifer Coolidge), dornică să vadă cum decolteul ei generos este pus în valoare de corset. Pseudonimele şi rolurile alese de Mrs. Wattlesbrook le vor da de furcă americancelor. Biata Jane, botezată Miss Erstwhil (Dra Odinioară), cu aluzii clare la viaţa ei solitară, va trebui să aleagă între ursuzul domn Nobley (JJ Feild) şi Colonelul Andrews (James Callis).

Realizatorii au  introdus cam toate şabloanele uzate în comediile de gen – tipul scorţos este, de fapt, cel care o iubeşte cu adevărat, rivalitatea dintre femei sau “nimic nu corespunde cu ceea ce-şi imagina fiecare” –  toate sub pălăria largă a aparenţelor. Scenariul rămâne, însă, cam subţirel, precum panglicuţa de la boneta lui Jane.

Distribuţia a reunit actriţe specializate în roluri din comedii romantice. Jane Seymour (celebra Dr. Quinn) încă mai păstrează aerul serafic din Somewhere in Time, deşi aici manipulează actori şi turişti, iar Keri Russell încă o mai poartă cu ea pe Felicity, celebra eroină a seriei TV, frumuşica tocilară, nefericită în amor. Cea care face sarea şi piperul distribuţiei este Jennifer Coolidge în rolul americancei neaoşe, uşor bădărancă. În decorul acelui parc, ea pare un elefănţel roz într-un magazin de porţelanuri.

Întreaga peliculă este un potpuriu de clişee – camera de adolescentă plină cu gadget-uri, telefonul roşu londonez, garda de la Buckingham, pachetele turistice (Silver, Gold, Platinum), actorii de soap-opera, adevărurile din backstage / culise înlănţuite cu peripeţii.

Decepţionată de tot ceea ce-a găsit în Austenland şi de relaţia eşuată cu grăjdarul chipeş – după o idilă câmpenească (plimbarea cu barca) şi o arie a geloziei a lui Martin (ce asculta Roxette, It Must Have Been Love,  la căşti) -,  Jane părăseşte acest ţinut.

La fel de previzibil, Jane îşi găseşte, în final, iubirea în persoana ursuzului Henry Nobley (nepotul patronei parcului) –  un profesor de istorie -, care împărtăşea aceeaşi pasiune pentru eroul Darcy (interpretat de Colin Firth în seria BBC, 1995).

Bine susţinut de actorii din distribuţie, de coloana sonoră şi de costume, filmul Austenland poate  fi opţiunea pentru un divertisment soft, dintr-o zi mohorâtă, lângă o felicitare roz.

Regizor: Jerusha Hess. Scenarist: Jerusha Hess, Shannon Hale. Compozitor: Ilan Eshkeri. Operator: Larry Smith. Producător: Stephenie Meyer, Gina Mingacci. Monteur: Nick Fenton.

Distribuţia: Keri Russell (Jane Hayes), JJ Feild (Dl. Henry Nobley), Jennifer Coolidge (Domnişoara Elizabeth Charming), Bret McKenzie (Martin), Georgia King (Doamna Amelia Heartwright), James Callis (Colonelul Andrews), Jane Seymour (D-na Wattlesbrook)

Articol publicat în revista Webcultura