RSS

Arhive pe etichete: Cronică de film

Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Mădălina DumitracheEvenimentul e bulversant: dispărută de mai bine de două decenii, o femeie revine în viața fostului soț. Așa cum spunea Jean Starobinsky: „Există în disimulare și în absență o stranie forță care conduce spiritul spre zone inaccesibile”, pelicula Les Fantômes d’Ismaël aduce în prim-plan dragostea și memoria în buclă.

Noul lungmetraj realizat de Arnaud Desplechin schimbă rapid frontierele genurilor și devine ba dramă amoroasă, ba comedie, chiar și thriller, pe alocuri. Această sinteză rezervă partituri generoase unor actrițe de primă mărime precum Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg. Cineastul îmbină accentele autobiografice cu ficțiunea pură, într-o viziune proprie, dar și ca un fel de omagiu adus maeștrilor săi: Bergman, Hitchcock, Resnais și Lacan.

1 - Les Fantômes d'Ismaël (poster)

Așadar, după douăzeci și unu de ani, opt luni și șase zile, fantomele trecutelor iubiri se-ntorc de nicăieri și tulbură apele, într-o manieră unică, în egală măsură lirică, tragică, absurdă. Înainte de începerea filmărilor pentru noul său lungmetraj, viața unui cineast este răscolită de reapariția unei iubiri pierdute. Așa se face că, după mai bine de două decenii de ani, Carlotta revine în viața celui care o crezuse dispărută pentru totdeauna. Întoarcerea fostei iubiri îl găsește pe Ismaël într-o relație cu Sylvia, încercând să-și refacă viața, în timp ce lucrează la un nou film, o producție în care și viața personajului său pare că o ia razna. Trecutul lui Ismaël scoate la iveală trăiri refulate, dar și interacțiuni lipsite de profunzime; personajele trec cu lejeritate de la o lume la alta, astfel încât filmul să developeze o contrariantă intrigă. Les Fantômes d’Ismaël disimulează câteva secrete: idila ratată cu Carlotta, amorul precar, întreținut alături de Sylvia, cât și explorarea fantasmelor unui trecut în care se regăsește și un frate mort, via scenariul filmului de spionaj. În acest echilibru fragil, regăsim raporturile dintre puteri (politică, sentimentală și fizică) pe fondul unor reglări de conturi. Într-o punere în abis („film în film”), în care Mathieu Amalric întruchipează un cineast torturat, Desplechin aduce în prim-plan tipologiile care i-au jalonat filmografia. Cineastul se amuză antrenându-și spectatorii cu obsesiile sale, într-o încercare de manipulare abilă.

2 -Les Fantômes d'Ismaël

Filmul pornește pe fundalul intrigii de spionaj ca apoi să vireze către melodramă (în maniera precedentului său film – Un conte de Noël) în care triunghiul amoros amintește de o altă peliculă semnată de acest regizor – Trois souvenirs de ma jeunesse. Povestea curge liniar, optând pentru flashbackuri cu iz romanțios, pentru o reconstrucție mentală a unei vieți pierdute (cea a fratelui său, diplomatul Ivan Dedalus interpretat de Louis Garrel). Filmul pe care îl turnează personajul interpretat de Mathieu Amalric/ Ismaël, povestește aventurile lui Dedalus. Ppersonaj recurent în filmografia lui Desplechin se poate regăsi în mai multe personalități – în filmul la care lucrează Ismaël e diplomat , spion și e întrupat de Louis Garrel. Personajul e dublul ficțional al fratelui lui Ismaël, Ivan, pe care nu îl vom vedea niciodată. Replica simpatică și cu miez a unui artist torturat de demonii cu care vrea să încheie pace este chiar Ismaël, care trăiește fericit alături de Sylvia (Charlotte Gainsbourg), de profesie astrofizician. Adesea, cuplul se refugiază într-o splendidă casă de la malul mării.

3 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest cadru idilic, ca prin magie, se ivește cea pe care mai toată lumea o credea moartă: Carlotta (Marion Cotillard), prima soție a lui Ismaël, dispărută fără urmă cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Aceasta e hotărâtă să-și regăsească vechea viață, inclusiv fostul soț. Ca și personajul dispărut din filmul Vertigo (de Hitchcock), al cărui portret o fascinează pe eroina interpretată de Kim Novak, Carlotta/Marion are și ea dreptul la o pictură, singura amintire pe care Ismaël a păstrat-o de la ea. Reverența față de marele Hitch se oprește aici fiindcă aici, Carlotta seamănă disperare în jurul său, îndeosebi în cazul lui Ismaël, dar și-al tatălui său, el însuși cineast/Bloom (László Szabó). Triunghiul amoros oferă cele mai frumoase cadre din acest film – întâlnirea dintre Sylvia și un Ismaël tulburat de femeia care îi dădea sens vieții sale, până la scenele aproape suprarealiste dintre Carlotta și Sylvia (curiozitate și sete de putere, două fațete total opuse la iubirii cineastului).

4 - Les Fantômes d'Ismaël

Mathieu Amalric se încadrează perfect în acest tip de univers, iar Charlotte Gainsbourg ne uimește cu sensibitatea eterată afișată de eroina pe care o încarnează atât de vibrant. În replică, Marion Cotillard pare să fi fost o idee stupefiantă pentru distribuție. Simplă, naturală, dar răvășitoare, reprezintă feminitatea carnală. Surâsul inconfundabil o ajută pe frumoasa actriță și mai mult să contureze o ființă bulversantă, aflată la limită cu supranaturalul – o fantomă care vine să revendice drepturi din trecut, un monstru de egoism și de nerecunoștință, dar căruia cu greu îi poți aduce reproșuri. Acest „hop” din scriitură este depășit grație angajamentului total al acestei uimitoare artiste.

5 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest complex dispozitiv, problematica perspectivei (în cadrele cu tablouri precum The Arnolfini Portrait de Van Eyck sau din Renașterea italiană) evidențiază și mai bine acel „du-te-vino” stilistic greu de stăpânit. La Desplechin, pista narativă poate ascunde în ea însăși o multitudine de alte căi/posibilități, ca într-o Matrioșca, iar efectul de oglindă deformatoare este amestecat, în mod subtil, cu umorul. Multiplicarea orizonturilor poveștii și căutările teoretice oferă multiple posibilități de interpretare acestei pelicule cu nuanțe bergmaniene. Această „slăbiciune” se regăsește și în cazul metaforelor dacă avem în vedere pictura, arta în care formele pot fi abstracte sau figurative. Grație imaginii splendide, realizate de Irina Lubtchansky, Les Fantômes d’Ismaël atinge intensități pe care anumite digresiuni l-ar fi putut pune în umbră; așadar, pistele false alimentează neliniștile cineastului. În falsa ficțiune, Ismaël se confruntă cu efectele „în oglindă” – sursă de intense frustrări. Cu toate acestea, pelicula nu deviază, ci capătă forță emoțională, tinzând spre un ademenitor amestec de comic și teoretizare, așa cum rar mai întâlnim (greu de stăpânit așa combinație de monstruozitate combătută cu amor, iar moartea e privită anecdotic). Fără să teoretizeze prea mult ficțiunea, Arnaud Desplechin pune în valoare forța creatorului îndrăgostit, iar Les Fantômes d’Ismaël reprezintă o declarație de dragoste pentru ficțiune, artă, cinema și viață.

Regia: Arnaud Desplechin
Scenariul: Arnaud Desplechin, Julie Peyr, Léa Mysius
Imaginea: Irina Lubtchansky
Decorurile: Toma Baqueni
Costumele: Nathalie Raoul
Sunetul: Nicolas Cantin, Sylvain Malbrant, Stéphane Thiébaut
Montajul: Laurence Briaud
Muzica : Grégoire Hetzel
Distribuția:
Mathieu Amalric – Ismaël
Marion Cotillard – Carlotta
Charlotte Gainsbourg – Sylvia
Louis Garrel – Ivan
Alba Rohrwacher – Arielle / Faunia
Hippolyte Girardot – Zwy
Durata: 1h54

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Scris de pe august 13, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Fără sclipiri de diamant și fără a se pretinde drept capodoperă a genului, pelicula din 2017- Ghost in the Shell (scenariul urmează trama din Robocop și se înnoadă cu mitul din Frankenstein) – marchează, totuși, o reușită. O scurtă privire spre anul 1995 ne arată că internetul nu devenise încă rețeaua mondială pe care o știm astăzi, dar creatorii săi formulau întrebări despre viitorul omenirii. În 2017, filmul-cult, Strange Days regizat de Kathryn Bigelow, cu un scenariu scris de James Cameron și Jay Cocks și filmul Johnny Mnemonic de Robert Longo (adaptare după povestirea lui William Gibson) – primesc o replică: Ghost in the Shell. Recenta peliculă, o adaptare după seria manga cu același nume (realizată de Masamune Shirow), este o creație aflată la jumătatea drumului dintre filmul de acțiune și reflecția filosofică (asupra disoluției identității în rețeaua informatică). Cu siguranță, benzile desenate manga semnate de Masamune Shirow (1989), dar și filmul de animație cu titlu omonim (1995) au funcționat ca un filon pentru regizorul Rupert Sanders, care folosește aproape cadru cu cadru materialul original. După Akira de Katsuhiro Ōtomo (1988), Ghost in the Shell (1995) a devenit cel mai important anime care rezumă acel mit inițiatic din cultura japoneză care capătă pertinență pe măsură ce progresul științific ia amploare. Ideea unui remake i-a lezat pe toți cei pasionați de opera originală, iar alegerea actriței pentru rolul principal a stârnit multe polemici. Filmografia decorativei Scarlett Johansson (Under The Skin, Her, Avengers, Lucy) a recomandat-o ca fiind însăși „reflexia asupra corporalității”. Însuși titlul acestui proiect artistic face referire la un context în care sufletul omenesc este găzduit de un corp artificial.

Ghost In The Shell

Ghost in the Shell este povestea lui Major, un hibrid unic om-cyborg. În viitorul apropiat, cea mai mare parte a oamenilor sunt „tunaţi cibernetic”, sporindu-li-se unele simţuri şi puteri, precum vederea, puterea sau chiar inteligenţa. Hanka Robotics – cea mai mare companie din lume pentru dezvoltarea acestei tehnologii – are un proiect secret: acela de-a dezvolta un corp mecanic, cunoscut şi ca o „cochilie”, capabil să integreze un creier uman, ci nu Inteligenţă Artificială. O tânără femeie, Mira Killian (Scarlett Johansson), singura supravieţuitoare a unui atac ciberterorist – este aleasă ca subiect de teste după ce trupul ei pare să fi fost distrus iremediabil. Alegerea se dovedeşte a fi un real succes, Killian fiind transformată într-un agent   de luptă împotriva terorismului. După un an, ajunge să primească gradul de maior în Secţia 9 a diviziei Antitero. Împreună cu echipa ei, Killian reuşeşte să dejoace un atac terorist. Apar, însă, complicații: Killian începe să aibă nişte halucinaţii, dar Dr. Ouelet (Juliette Binoche), cea care   s-a ocupat de crearea sa, le consideră doar mici erori pe care nu le ia în considerare. Acțiunea se derulează pe fundalul unui megalopolis retro-futurist, în care peisajul e alcătuit din clădiri, dar și din holograme înalte cât zgârie-norii. Peste tot, plutește senzația că unele corporații duc o luptă acerbă să vândă produse, deși aproape toți o duc de pe o zi pe alta, într-o atmosferă apăsătoare.

Ghost in the Shell 2

Așadar, într-o Japonie în care mulţi oameni au creiere cibernetice, majoritatea locuitorilor nu au corpuri naturale, ci doar combinații între organisme și roboți. Deși există membre și ochi artificiali, identificăm și creiere îmbunătățite prin microcipuri, care permit unei persoane să învețe o limbă străină în doar un minut. În această lume, hacking-ul a devenit o amenințare reală. Atacatorii cibernetici îşi obligau victimele să comită orice infracţiune. Așa se face că halucinaţiile devin frustrante pentru Killian deoarece îşi aminteşte foarte puţine lucruri despre trecutul ei. Când află că gheişa pe care a ucis-o în atentatul terorist dejucat a fost atacată de o entitate cunoscută doar sub supranumele de „Kuze” (Michael Pitt), Killian încalcă protocolul şi se afundă în propria Inteligenţă Artificială pentru a găsi răspunsuri. Folosindu-se de informaţiile pe care le-a adunat, Killian şi Batou (Pilou Asbæk), un coleg al ei, urmăresc hackerul până la un club de noapte al celor de la Yakuza, unde sunt prinşi într-o ambuscadă. Devotată lichidării celor mai periculoși criminali și extremiști, Section 9 se vede confruntată acum cu un inamic al cărui singur scop este distrugerea progreselor făcute de Hanka Robotics în cybertehnologie.

Ghost in the Shell 3

Eroina nu e doar un simplu robot, lipsit de atitudini, de frământări, de dileme şi alegeri, aplicând mecanic legea (Major lucrează sub supravegherea directă a unui ministru, interpretat de celebrul Takeshi Kitano), ci  îmbină farmecul suav, aproape copilăresc, cu duritatea în portretizarea femeii-cyborg. Chipul lui Scarlett Johansson exprimă emoții, pe când trupul său se mișcă robotic. Muzica semnată de Kenji Kawai sporește efectul hipnotic al filmului. Mitul lui Frankenstein (creat de Mary Shelley) este, aici, doar o masă de epave aflate sub impulsul revoluției electrice. Cu ajutorul anvelopei carnale a lui Johansson – rece, vocală și mereu puternică – filmul redefinește monstruozitatea mașinăriei tehnologizate, etalând o reflexie a inteligenței artificiale.

Anamaria Marinca plays Dr. Dahlin in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures.

Distribuția internațională reunește actori precum danezul Pilou Asbæk, în rolul lui Batou, secundul lui Major. Fizicul impozant al lui Asbaek a fost recomandarea pentru alegerea lui în rolul de soldat dur, dar și acel simț aspru al umorului a contat. Aspectul de bărbat masiv („uriaș cu suflet duios”), dar și doza de sensibilitate de care Batou dă dovadă – îl transformă într-un bun companion pentru Major. Deși românca Anamaria Marinca are un rol episodic, acesta devine important în film, căci Marinca este unul dintre oamenii de știință incluși în programul prin care Major a devenit un cyborg cu creier omenesc. Actrița dă dovadă de încredere în propriile forțe și manifestă stăpânire de sine, în conformitate cu poziția personajului ei, relevând talentul bine educat. Pentru îngrijirile de rutină, există cercetătoarea Dr. Ouelet (Juliette Binoche), care se implică activ în binele eroinei centrale. Calitățile lui Binoche transformă personajul de pe ecran într-o ființă afabilă, dar ușor atinsă de o adiere de anxietate, probabil menită să  pună la îndoială valoarea morală a muncii, a vieții și a lumii ei. În această ambițioasă re-lectură transculturală făcută la Hollywood, regăsim din plin referințele nipone și motive din videoclipul lui Björk (All if full of love – Chris Cunningham).

Scarlett Johansson plays The Major and Juliette Binoche plays Dr. Ouelet in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures in theaters March 31, 2017.

Ghost in the Shell rămâne o abordare reverențioasă față de un model (manga/Masamume Shirow), iar fumusețea rece a imaginilor (3D) și decorul numeric din acest univers high-tech se armonizează cu actualul context hollywoodian.

Regia: Rupert Sanders

Autor (după seria desenată The Ghost in the Shell): Masamune Shirow

Scenariul: Jamie Moss, William Wheeler

Imaginea: Jess Hall

Montajul: Billy Rich, Neil Smith

Muzica: Lorne Balfe, Clint Mansell

Distribuția:

Scarlett Johansson  – Major/Motoko Kusanagi

Pilou Asbæk – Batou

Michael Pitt  – The Laughing Man

Takeshi Kitano  – Daisuke Aramaki

Juliette Binoche  –  Dr. Ouelet

Chin Han – Togusa

Lasarus Ratuere – Ishikawa

Anamaria Marinca –  Dr. Dahlin

Durata: 1h 47 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Scris de pe august 11, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate, Postmodernitate

 

Etichete: ,

Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

O bulversantă călătorie intimă, o călătorie menită să facă lumină, grație forței cinematografului, Dolor y gloria/Pain and Glory este o dramă autoreflexivă a lui Pedro Almodóvar, cu Antonio Banderas în rolul unui cineast (Almodovar) fictiv. Paradoxal, deși este unul dintre răsfățații Festivalului de la Cannes (a fost în competiție de cinci ori), spaniolul, în vârstă de 69 de ani, nu a câştigat niciodată râvnitul Palme d’Or.
Recenta peliculă a uimit publicul prin autenticitatea și prin infinita tandrețe, sintetizând mai toate obsesiile artistice ale celebrului regizor, devoalând o tulburătoare intimitate, fără tușe exhibiționiste. Așadar, Dolor y gloria oferă spectatorilor perspectiva asupra morții a unui regizor vârstnic, aflat la pensie. În acest registru personal, Pedro Almodóvar i-a încredințat dificila partitură lui Antonio Banderas.

Prin urmare, așa cum sugerează titlul (à la Tolstoi), filmul aduce în prim-plan confruntarea unui artist ce-a cunoscut succesul cu neputința în fața bolii, care trebuie să se descurce acum cu depresia și cu pierderea speranței. Problematica morții a dat mereu de furcă cineaștilor, dar în cazul de față sensibilul spaniol abordează toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră. Pasiunea pentru cea de-a șaptea artă reprezintă de fapt depășirea deznădejdii, fiindcă pasiunea regiei de film ar putea fie cuceri moartea, fie duce la acceptarea acesteia. Scenariul, semnat tot de Pedro Almodóvar, abundă în amintiri și regăsiri (în carne și oase) după zeci de ani, într-o viață de artist aflat în suferință.

Așadar, Salvador Mallo este un realizator care a cunoscut succesul, dar care nu mai poate realiza filme în continuare din pricina numeroaselor dureri fizice care-i amărăsc traiul. De apusa lui glorie amintesc pereții imensului său apartament. Trecuta sa glorie îi minează interiorul pentru că nu mai poate filma, paralizat de dureri și de trecerea timpului nemilos. Totuși, acest decor reprezintă identitatea creatoare a personajului; încă mai păstrează urmele copilăriei, amintirile închise într-o cutie de sub pat, din camera mamei sale.

Ca un meta-comentariu, înainte de a-i opera esofagul, chirurgul îl întreabă dacă viitorul său film va fi o dramă sau o comedie. Așezat pe masa de operaţie, realizatorul îi răspunde: «You never know… », înainte de a adormi de la anestezic. Precum secretul lui Polichinelle – sub forma unei ghicitori – întreg filmul se concentrează asupra unei anumite ambiguități autobiografice, care se tot refuză și întârzie devoalarea misterului. În scurta scenă din deschidere, un travelling se deplasează din fundul piscinei pentru a dezvălui o cicatrice care traversează întreaga coloană vertebrală a lui Salvador. Ca un ecou al acestor prime imagini, corpul realizatorului se află pe parcursul intrigii încadrat de liniile roșii ale unui scaner. Aceste planuri au valoarea unei încadrări, deoarece artistului nu-i place să discute despre despre sine, ci despre creațiile sale. Desele flashback-uri din copilărie nu sunt decât o altă formă a iubirii sale dintâi: arta.

Permanenta pendulare trecut-prezent se realizează prin două personaje din trecutul său: un actor pe care nu îl văzuse de 32 de ani și o piesă de teatru (monolog) pe care Salvador a scris-o și la care un asistă Federico, unul dintre vechii săi iubiți. Așa se face că din întâmplare, îl întâlnește pe Alberto Crespo, un actor pe care nu îl mai văzuse de trei decenii. După proiecția filmului său, Sabor, la cinemateca din Madrid, îl regăsește pe acest actor toxicoman, care va fi sursa memoriei „involuntare”. Imediat, își rememorează copilăria petrecută în Paterna, alături de mama sa, primele iubiri, actorii cu care-a lucrat, dar îşi reaminteşte şi pierderea mamei. Imaginile surprind anii ’60, când a plecat spre Valencia, apoi anii ’80 și prima sa dragoste, din Madrid, apoi prezentul și toate durerile. La toate acestea, se adaugă vidul din fața incapacității de-a continua să turneze.

În postura de dublu spiritual al cineastului, Antonio Banderas a împrumutat din caracteristicile fizice ale acestuia (s-a îmbrăcat și s-a pieptănat precum cineastul spaniol) și s-a lăsat prins în terapie de confesiuni. Mai mult de atât, apropierea dintre Salvador și însuși Pedro Almodóvar funcționează pe mai multe niveluri, fiindcă apartamentul din film e o replică a celui din realitate, iar numele unor fișiere din computerul lui Salvador sună precum titlurile unor filme de-ale lui Almodóvar. Mărturisirile artistice se-ndreaptă spre o suprafață fragilă, iar eroinele sunt omiprezente: mama, o actriță care devine asistenta sa personală.

Întrupată de Penélope Cruz, Jacinta în tinerețe și de Julieta Serrano, la bătrânețe, mama cineastului este în egală măsură dură, dar și iubitoare, pudică, dar și indiscretă. Imobilizat în camera lui sau pe canapeaua din salon, cu ochii închiși, Salvador se lasă pradă trecutului său. Își regăsește copilăria rurală, dar precară în La Mancha, însă o copilărie în care-a descoperit dragostea pentru cinema. Imaginea conservă densitatea carnală și plină de viață a unor vremuri apuse. Montajul e calm, iar scriitura cinematografică se scurge invers față de regretele cineastului, exprimate prin deziluziile personajelor.

Mai puțin crud decât precedentele sale filme, Dolor y gloria e sensibil diferit și prezintă o latură de mare delicatețe a cineastului. Ca în niște (veritabile) tablouri vivante, filmul ne prezintă relațiile interumane în diferite momente: inversarea rolurilor și-a locurilor, schimburile dintre un muncitor analfabet și un copil care îl învață să citească, apoi insolența primelor emoții. Trupurile și suferința morală exprimă durerea de a fi, dar și gloria de-a supraviețui.

Copilăria e prezentată ca fertilitate, o inepuizabilă sursă, care nu cunoaște durerea. Amintirile lejere, dar și cele dureroase se propagă ca o adicție la melancolie. Forța creatoare, misterioasă și surprinzătoare în egală măsură e pusă față în față cu depresia, într-o subtilă „reglare de conturi”. În fond, tema centrală din Dolor y gloria, rămâne creația. Fiecare element constitutiv din Dolor y gloria participă la o sinteză a filmografiei lui Almodóvar, fiind o veritabilă reconstrucție a amintirilor artistice. Singură, dorința face ca timpul pierdut să se întâlnească cu cel regăsit. De-o tulburătoare sinceritate, Dolor y gloria rămâne un film romanesc, despre creație.

Regia: Pedro Almodóvar

Scenariul: Pedro Almodóvar

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Antxón Gómez

Costumele: Paola Torres

Sunetul: Marc Orts

Montajul: Teresa Font

Muzica : Alberto Iglesias

Distribuția:

Antonio Banderas – Salvador Mallo

Asier Etxeandia – Alberto Crespo

Leonardo Sbaraglia – Federico

Nora Navas – Mercedes

Penélope Cruz – Jacinta în tinerețe

Durata : 1h52

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

Scris de pe august 10, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Destine la răscrucea dintre ape – The Light Between Oceans

 Mădălina DumitracheAsemenea celor două fețe ale lui Ianus (zeul ușii, al sărbătorilor, al riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, al începuturilor, dar și al finalurilor), se articulează și recenta producție – The Light Between Oceansecranizare a romanului omonim, semnat de M. L. Stedman. Realizatorul filmelor Blue Valentine (2010) și The Place Beyond The Pines (2013), Derek Cianfrance, s-a lăsat sedus de pasionanta poveste în care dragostea și datoria se vor duela și-a oferit publicului o peliculă situată la granița dintre psihodramă și melodramă.
Așadar, la câțiva ani distanță după încetarea Primului Război Mondial – undeva în Australia, pe  o insulă (Janus Rock) uitată de lume – Tom Sherbourne viețuiește alături de tânăra lui soție, Isabel Graysmark (numele ei sugerează marca tristeții). Departe de existența tumultoasă, fostul combatant, care păstrează urme (traume) ale participării la marea conflagrație, duce acum un trai liniștit.

the-light-between-oceans-1

Fericirea lor solitară este umbrită de faptul că Isabel nu poate avea copii, de aceea, frumoasa soție, după două avorturi spontane, dă semne de îngrijorare. Într-o zi, o ambarcațiune eșuată pe plaja insulei produce o schimbare majoră în viața celor doi eroi. La bordul bărcii, găsesc cadavrul unui bărbat, dar și un bebeluș în viață. Isabel își imploră soțul să ignore îndatoririle și regulile de la serviciu (falsificarea unor date, neraportarea evenimentului), să îngroape trupul bărbatului și să ia copilașul; tânăra femeie voia să păstreze pruncul pentru a-l crește ca și cum ar fi fost al lor. Din dragoste pentru soția sa, Tom se lasă convins și acceptă. Realitatea, însă, le va strica ordinea, iar secretul le va sfârteca inimile și …viața. În timpul unei vizite, pe continent, la familia lui Isabel, Tom află că, în oraș, există o femeie – Hannah/Rachel Weisz – care și-a pierdut (în mod tragic) soțul și copilul. Data dispariției lui Frank Roennfeldt (soțul lui Hannah) coincide cu cea în care  el și Isabel au găsit barca și copilașul. Răvășit de vinovăție, Tom îi trimite o scrisoare anonimă, dezvăluind că soțul ei se odihnește în pace, iar copila lor/Lucy este în viață. Noua opțiune a lui Tom stabilește o răscruce la care fericirea/căsnicia lui e pusă în balanță.

the-light-between-oceans-2

The Light Between Oceans este o melodramă bine-unsă, care beneficiază de participarea unui duo actoricesc de o mare finețe: Alicia Vikander – Michael Fassbender (un cuplu de îndrăgostiți și în viața reală, idila înfiripată chiar pe platourile de filmare ale acestei producții). Derek Cianfrance a subliniat elementele de forță, care dau o altitudine amețitoare și, astfel, a suscitat emoția la cote maxime. Povestea (ușor abracadabrantă), amestecată cu „formol” și-o estetică pastel-marin (multitudine de valuri, plaje, stânci, pescăruși), ce se aseamănă cu tablourile bunicii, va produce multe lacrimi privitorilor. Realizatorul este un artizan care nu dorește să stârnească valuri inutile și lasă, la suprafață, doar grația dureroasă a marilor povești melodramatice.

the-light-between-oceans-3

Precum Tom/Michael Fassbender, care lucrează pe post de paznic de far pentru Commonwealth, într-o insulă australiană, cu numele mitologicului Ianus, filmul este polarizat între doi versanți opuși: posibilitatea unui destin idilic sau reversul, pavat cu tragedie. Tom/Michael Fassbender întrupează perfect acest paradox. Tăcerea eroului ascunde o durere insuportabilă provocată de urmele unei copilării tulburate, dar și de traumele războiului. Titlul marchează metafora biblică și trimite la genealogia eroului, pentru că Tom se află în căutarea unui „paradis pierdut”. Imaginile de pe ecran grăiesc de la sine: din pricina faptului că i-a cedat soției sale o noapte și nu a vegheat lumina farului – alegorie pentru bine și rău – conștiința i se tulbură, iar suita de tragedii ce se vor abate asupra vieții acestui cuplu devine un fatum anunțat (semnalizat și de pianul dezacordat din coloana sonoră). Disputa dintre dragoste și datorie s-a iscat, iar cadrele scăldate de lumina surprinsă de Adam Arkapaw (operatorul de la Macbeth de J. Kurzel) ne duc cu gândul  la peliculele lui Terrence Malick, încărcate de logica „suflului divin”. Oceanul dezlănțuit, natura de nestăvilit (peisaje filmate în Noua Zeelandă și Tasmania), concentrarea pe problemele psihologice ale personajelor, situate în spații virgine –  tot dispozitivul unei dulci claustrări solicită, din partea spectatorului, respectul pentru natură și determină o anumită înțelegere față de capriciile ei.

the-light-between-oceans-4

Permanent între două mări, caracterul lui Tom devine dual. Apele oceanului  guvernează sentimente și destine, peisajul ia forma gândurilor, iar povestea capătă un aer metafizic, grație operatorului de imagine. Cianfrance nu-și poate ascunde sensiblitatea pentru cinema-ul clasic: adaptarea romanului lui M. L. Stedman se aseamănă cu cele mai izbutite melodrame ale lui Joseph L. Mankiewicz  (The Ghost and Mrs. Muir).

Totuși, în afara citării unor maeștri ai genului, melodrama realizată de Cianfrance nu este lipsită de unele căderi – ritmul induce ideea de monomanie. Scenele de cruzime se derulează în afara câmpului și lasă privitorul să-și închipuie suferințele îndurate de protagoniști. Ferecat în tainița gândurilor sale apăsătoare, Tom păstrează enigma din The Light Between Oceans. În egală măsură fragilă și pasională, Isabel/Alicia Vikander îl bulversează prin natura ei organică, așa cum o face și natura disperată a eroinei interpretatate de Rachel Weisz. Astfel, lungmetrajul nu ne oferă mereu moment-cheie. Pe alocuri, ca în orice melodramă, muzica lui Alexandre Desplat ține ritmul (cântul unei femei, plânsetul unui copil) și marchează tensiunile. Michael Fassbender are o carismă incredibilă, iar frumusețea actorului nu este torpilată de emoțiile pe care le transmite personajul său; bărbatul torturat atât de trecutul chinuitor, cât și de evenimente din actualitate – ce-i tulbură conștiința – demonstrează o putere de concentrare fără seamăn.

the-light-between-oceans-5

Derek Cianfrance își confirmă măiestria în a picta fresce tragice, devoalând obscuritatea din spatele luminii și monstruozitatea ascunsă după bunătate – mereu două fațete ale aceluiași chip. Elegant și serios, filmul The Light Between Oceans, romanesc, dar și romantic, ar putea face să plângă chiar și o stană de piatră.

the-light-between-oceans-5

Regizor: Derek Cianfrance
Scriitor: M. L. Stedman
Scenarist: Derek Cianfrance
Operator: Adam Arkapaw
Muzica: Alexandre Desplat
Producător: David Heyman
Monteur: Jim Helton, Ron Patane

Distribuţia:
Alicia Vikander (Isabel Sherbourne)
Rachel Weisz (Hannah Roennfeldt)
Michael Fassbender (Tom Sherbourne)
Caren Pistorius (Adult Lucy Grace)
Emily Barclay (Gwen Potts)
Anthony Hayes (Vernon Knuckey)

Durata: 132min.

Premii, nominalizări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Veneția, 2016

Leul de Aur: nominalizat – Derek Cianfrance

Premiul Juriului: nominalizat – Derek Cianfrance

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Destine la răscrucea dintre ape – The Light Between Oceans

Scris de pe august 7, 2020 în Cinema, Iubire, Melodramă

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O femeie puternică – The Post

Mai întâi a fost All the President’s Men (1976, regia: Alan J. Pakula), filmul despre afacerea Watergate și despre rolul jurnalismului de investigație.

Intransigența și profesionalismul, reperele societății americane, sunt omagiate acum într-o țară cu adevărat democratică,într-un magistral thriller politic, devenit manifest pentru libertatea presei. Așadar, neobositul Steven Spielberg revine pe marile ecrane, alături de Meryl Streep şi Tom Hanks, cu The Post: Secretele Pentagonului/ The Post; aduce în prim-plan controversatul subiect al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au zguduit vreodată Pentagonul. În egală măsură, rolul (Katharine Graham, prima directoare a unei publicații de mare anvergură – The Washington Post) realizat de uimitoarea Meryl Streep demonstrează de ce trebuie reanalizat locul pe care trebuie să-l ocupe femeia în societatea modernă. În contextual actual, al unei Americi conduse de un președinte care se joacă cu minciuna/ fake news și Constituția, a patra putere în stat se vede nevoită să se bazeze și pe astfel de „miracole” (care să garanteze libertatea de expresie) de tipul acestei recente pelicule.

The Post 1

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se angajează într-o cursă contra cronometru împotriva publicației The New York Times. Miza este uriașă: deconspirarea unei mari mușamalizări guvernamentale, care implică informații referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi ai Statului american. Pentru a fi siguri de izbândă, cei doi – Ben Bradley şi Katharine Graham – trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, câtă vreme carierele lor sunt expuse unor riscuri maxime, iar libertatea lor rămâne în suspensie. După ce The Washington Post a decis să publice, în 1971, o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale descoperite au aruncat în aer scena politică din SUA.

Probând și de astă-dată înalta-i măiestrie artistică, Steven Spielberg ilustrează cu nostalgie o epocă  apusă – fumul plutește deasupra redacției, telefoanele sunt voluminoase, nodul de la cravată e desfăcut, manșetele sunt suflecate, iar ziariștii își țin picioarele pe birou. Atmosfera e încărcată, ca pe un veritabil câmp de luptă, se aude țăcănitul ca de mitralieră al mașinilor de scris. Pentru a pune în scenă, în acest cadru, un episod atât de învăluit, a fost nevoie de o scriitură clară (Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer) care să nu inducă plictiseală spectatorului de azi. Așa se face că regizorul a insistat asupra confruntărilor politice și juridice iscate între jurnaliști și Casa Albă, dar a prezervat complexitatea și lipsa de transparență a evenimentelor istorice. Bradlee nu se temea de nimic, mai ales că își exercita cu îndârjire profesiunea și o încurajează  pe Katharine Graham să publice documentele (Kay Graham: „Do you have the Papers”? [pause] Ben Bradlee: „Not yet”).

The Post 2

Într-o epocă în care femeile erau invitate (politicos) în salon atunci când bărbații luau decizii importante, portretul realizat – de nimeni alta decât – Meryl Streep pune în valoare hotărârea nestrămutată a aristocraticei Katharine Graham de a continua acțiunile defunctului său soț. Alături de Tom Hanks, actrița imprimă un aer omenos întregii pelicule. Îndrăznețul pariu al celor doi jurnaliști pune în suspans două cuvinte-cheie: conștiință și încredere. Conștiința profesională și cea morală, dar și reciproca încredere dintre protagoniști antrenează o dinamică a libertății – pentru ceilalți, pentru cotidian, dar și pentru țară. Chiar dacă, pe alocuri, academismul realizării contravine gusturilor actuale, Spielberg transmite elan prin eroii săi. Odată ce New York Times era cenzurat, din rațiuni juridice, sosise rândul celor de la The Washington Post (a doua sursă mediatică din Columbia) să preia acel risc – să devină liderul informațiilor naționale publicând documentele interzise (Kay Graham: „News is the first rough draft of history”). Existau numeroase întrebări: să cadă și ei pradă presiunilor judecătorești, mai ales că nu aveau aceleași resurse financiare precum colegii lor de la The Times? Să arunce în șomaj zeci de angajați și să le distrugă familiile? Să fie trimiși la închisoare din pricina convingerilor democratice? Toate aceste interogații planau până în ziua în care Bursa le-a oferit șansa unei garanții (asupra investițiilor). Personajul interpretat de Tom Hanks îi ține isonul și își suflecă mânecile și îi răspunde stagiarului care îl întrebase cu naivitate dacă spionarea redacției de la The Times e… „legală”.

The Post 3

Rafinat, cu aleasă delicatețe, realizatorul își invită spectatorii în acest plonjeu în „newsrooms” cu scopul de-a trezi interesul tinerilor pentru ceea ce (mai) înseamnă cu adevărat „putere” sau „progres”, fără a lăsa impresia că doar a încercat să popularizeze un moment tensionat din istoria recentă a Statelor Unite. Această lecție despre democrație e dublată de tematica de natură feministă, în condițiile în care inegalitățile și umilințele la care-au fost supuse femeile sunt prezente și azi (delațiunile pe rețele sociale). Katharine Graham este editorul, dar și fiica fostului patron de la Post, cât și văduva ultimului șef (care s-a sinucis) – prin urmare, dirija singură destinele de la The Washington Post și trebuia să opteze între deontologie sau rațiunile interne din redacție, între ideologie sau pragmatism. Armele lui Spielberg sunt puternice: formidabila Meryl Streep, care trece prin toată gama emoțiilor (discuția telefonică de dinaintea deciziei de-a publica documentele clasificate e în cel mai pur stil hitchcokian), dialogurile atent cizelate, un maestru al operatoriei (Imaginea: Janusz Kaminski) și un recul istoric esențial (divertismentul poate căpăta forma unui ambițios pamflet). Personajul interpretat cu talent de Meryl Streep reprezintă modelul de eroină prinsă în capcanele istoriei: într-o lume dominată de mentalități patriarhale, în care rostul femeii se rezuma doar la a fi soție, mamă și gospodină, să aibă un comportament docil și să nu se vâre în politică, Katharine/Kay Graham dă peste nas ego-ului masculin găsind echilibrul dintre îndrăzneală și suplețe. Discriminată din poziția de femeie, lipsită de sprijinul celor din consiliul de administrație, aflată în contradicție cu amicii săi din sfera politică, Kay dă dovadă de ceea ce înseamnă adaptare la condiții, prin gesturi mici, dar eficiente, puse în valoare de mereu atentul Spielberg (discuțiile de la telefon despre nunta fiicei președintelui Nixon și cercelul lui Katherine, tergiversările și micile stângăcii printre colaboratorii masculini, mingea nepoatei lui Kay ajunsă în mâinile lui Ben aflat în căutare de „subiecte”, „câștigurile” fetiței lui Ben din vânzarea de limonadă colegilor tatălui ei, discuția discretă dintre Kay și tânăra hispanică angajată la Curtea Supremă de Justiție). Maestrul Spielberg explorează cu finețe toate nuanțele și dezvoltă abil ramificațiile intrigii.

NOR_D22_062817_111715.raf

În cazul acestui cineast, politica e un schimb de forțe, minuțios redate (gestică, priviri, fapte). La reușita decupajului a contribuit întreaga distribuție (în rolurile secundare îi regăsim pe Carrie Coon, Bradley Whitford, Alison Brie, Sarah Paulson, Tracy Letts, Matthew Rhys și Jesse Plemons). Operatorul Janusz Kaminski respectă toate codurile genului: contra-plonjeu, plonjeuri, cadre joase (redacția de la The Washington Post), mișcări ample și lirice în egală măsură, bunăoară The Post reprezintă o adevărată lecție de regie care îmbină dinamismul cu eleganța. În centrul acestei catedrale vizuale, oamenii vor rămâne regi, fiindcă Steven Spielberg și-a clădit edificiul imaginilor pe un ideal (moral, politic și omenesc).

În The Post, gesturile concrete capătă valoare abstractă, iar funcțiile prozaice devin utopii sentimentale; prea puțin contează președinții, opresiunile, viteza amețitoare a progresului, singur, doar Omul contează.

The Post 5

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer

Imaginea: Janusz Kaminski

Decorurile: Rick Carter

Costumele: Ann Roth

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: John Williams

Producători : Amy Pascal, Steven Spielberg, Kristie Macosko Krieger

Distribuția:

Meryl Streep – Kay Graham

Tom Hanks  – Ben Bradlee

Sarah Paulson – Tony Bradlee

Bob Odenkirk – Ben Bagdikian

Tracy Letts – Fritz Beebe

Bradley Whitford – Arthur Parsons

Bruce Greenwood – Robert McNamara

Durata: 1h55

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Steven Spielberg Nominalizat
Amy Pascal Nominalizat
Kristie Macosko Krieger Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Meryl Streep  Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Meryl Streep Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Josh Singer Nominalizat
Liz Hannah Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna coloana sonora – John Williams  Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Steven Spielberg Nominalizat

 

 
Comentarii închise la O femeie puternică – The Post

Scris de pe august 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

(Farsă comică amăruie) 

Mădălina DumitracheSurpriză, mare surpriză întâlnirea cu Dumnezeu interpretat de Benoît Poelvoorde în Le tout nouveau testament, o comedie amăruie, franco-belgiană, semnată de autorul peliculelor Le huitième jour/The Eighth Day.Din această perspectivă, Creatorul nu este o persoană frecventabilă. Jaco Van Dormael lansează o provocare prin acest nou film voit iconoclast, lansat la Cannes; filmul a fost într-un tur de forţă al festivalurilor şi a câştigat deja premiul publicului la Festivalul Biografilm, precum şi la Festivalul Internaţional de Film din Norvegia.

S-au tot făcut referiri la Dumnezeu, dar, de data aceasta, Dumnezeu nu este ceea ce crezi. Este mic, slab, prost și rău cu lumea (ironic!). Și numele lui este … Benoît Poelvoorde. E distractiv, nu? Celebrul artist belgian joacă rolul divinității într-un Bruxelles suprarealist, gri și rece. Dumnezeu își duce traiul într-un apartament degradat, alături de soția sa (Yolande Moreau) și de fiica lor, Ea (Pili Groyne). În ținută neglijentă (pijama și papuci) peste care-a trântit un halat încheiat anapoda, tiranul domestic abia se târâie ca să-și desfacă o cutie de bere. În afara faptului că este cam arțăgos, ba chiar irascibil, ciudatul Tată găsește amuzant modul în care își tratează soața (ca pe o retardată) sau… îi mai altoiește fiicei sale câte o lovitură de curea dacă nu respectă vreuna dintre “legile” sale. Viața lui se organizează după trei timpi: iritat familia, moțăit și sforăit în fața micului ecran și jocuri video în fața monitorul din biroul său. Din spatele ecranului, acest cinic răzbunător născocește noi legi absurde și meschine de genul celor prin care telefonul sună fix când plonjezi în cada de baie sau fata se strecoară în fața cozii la casa de la supermarket. Mizantropul din spatele calculatorului construiește legi dure, nemiloase.

Le tout nouveau testament 2

Desigur, ne sună a impietate sau erezie, dar încecăm să-i dăm de cap ideii năstrușnice a lui Van Dormael. Deloc reverențios, acesta a ales să prezinte versiunea greu digerabilă cu scopul de-a trezi reacții. Cineastul nu ne scutește de glumițe cu tentă religioasă, legând puncte din scenariu de evenimentele prezentate în Biblie: Geneza, Cântarea Cântărilor, Exodul. Bunăoară, vom avea parte de ghidușii vizuale, de-o urâțenie ilustrativă uluitoare ce ne amintesc, pe rând, de: copilărie, probele inițiatice, etapa marilor decizii, lupta dintre voință și soartă, inadaptarea la mediu. Fiecare secvență durează cam douăzeci de secunde și te orbește. Piruetele cinematografice, impuse de Van Dormael în această peliculă, servesc unei morale voit populiste, etalând inutilitatea unui “trai-de-rahat”. Delirul vizual este justificat de tonalitatea pesimistă, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’. În cele din urmă, Dumnezeu nu este decât o extensie logică a explorărilor ironice ale creaturilor duios numite muritori de rând”, iar Jaco Van Dormael nu face altceva decât să se joace cu spațiul și timpul.

Le tout nouveau testament 1

În această fabulă trăsnită, Dumnezeu poate face rău, desigur, prin urmare, fiica Lui trimite oamenilor SMS-uri prin care-i anunță ora decesului. Eroina, interpretată cu aplomb de adolescenta talentată Pili Groyne, este animată de-un optimism absolut incredibil. Obosită de atâtea războaie inutile, de mizeria și violența care cotropesc oamenii în astfel de momente, puștoaica se consultă cu “fratele ei” – Iisus Hristos (o statuie din porțelan, animată) – și caută șase apostoli (un cocktail exploziv de caractere) cu ajutorul cărora să re-scrie un Nou Testament. Intriga se leagă fiindcă tânăra Fiică va părăsi familia și va descoperi lumea de afară. Scenariul și regia devin un veritabil montagne russe în care aventurile se țin lanț. Umorul cineastului belgian demonstrează, în mod constant, empatie pentru eroii lui. Acesta chiar a reușit să facă să râdă un sinucigaș aflat în imposibilitatea de a-și lua viața.

Le tout nouveau testament 3

Deși toate personajele din poveste sunt marginale, pot fi recunoscute, totuși, cu ușurință. Într-adevăr, în cazul în care viața lor nu le mai aparține, se pot face simțite trăiri și emoții precum: bucurie, dezamăgire, tristețe, frică, dragoste (așteptați să o vedeți pe Catherine Deneuve îndrăgostită nebunește de-o gorilă uriașă; este hilar). În acest sens, Jaco Van Dormael exprimă idei îndrăznețe despre existența umană, încurajând privitorul de a trăi pe deplin viața, de a fi liber. Filmul  este un îndemn la lupta pentru propria fericire, trecând prin mai toate paradoxurile speciei umane: mizantropia, dar și altruismul, ura, dar și dragostea.

Le tout nouveau testament 4

Paradoxal, dar și răul își are și el partea lui bună, în acest caz, fiindcă toți se vor trezi întrebându-se ce ar mai putea face în puținul timp rămas până la final. Evident, opțiunile sunt diferite: unii își planifică jocuri de noroc, dar alții își reconsideră prioritățile din viață. Odată plasați într-un vertij existențial, oamenii sunt determinați să conștientizeze propriile limite și să se decidă ce vor să facă pentru viața lor. Adevărat, nu mai este vorba despre acel Dumnezeu care merge pe apă, ci unul oprit de poliție ca un nebun și pentru așa ceva a fost nevoie de mare… îndrăzneală. Lăsând deoparte aerul de farsă blasfematoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că Le tout nouveau testament este o satiră usturătoare, amuzantă și originală la adresa societăţii contemporane.

Regizor: Jaco van Dormael
Scenarist: Jaco van Dormael, Thomas Gunzig
Operator: Christophe Beaucarne
Producător: Jaco van Dormael
Monteur: Hervé de Luze

Distribuţia:
Pili Groyne (Ea)
Benoît Poelvoorde (Dieu)
Catherine Deneuve (Martine)
François Damiens (François)
Yolande Moreau (La femme de Dieu)
Laura Verlinden (Aurélie)
Serge Lariviére (Marc)
Didier De Neck (Jean-Claude)
Marco Lorenzini (Victor)

Durata: 1h 50

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

Scris de pe iulie 28, 2020 în Actualitate, Cinema, Film, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Mădălina DumitracheRâsul este o atitudine în fața vieții – o fațetă a seriozității – care arată că, la urma urmei, tot distracția e cea mai inofensivă admonestare pentru tot ce e considerat reprobabil sau condamnabil în lumea asta. Iată cum, oferind o altă coloratură comediilor romantice, un regizor își poate regăsi rădăcinile – după ce a testat piața cu două producții în limba engleză (Playing for Keeps, Fathers & Daughters) – repoziționând Italia pe harta umorului odată cu pelicula Summertime. Gabriele Muccino se lansează în căutarea vârstei „fără griji și fără bani” – în care sentimentele năvalnice fac ravagii – și deschide o acoladă în zona minorităților sexuale (cuplurile gay). Această lecție de „educație sentimentală” se vrea tandră, lipsită de aciditate, o deschidere spre toleranță, dar și către acceptarea sentimentelor (fie și înfrângeri). Cineastul nu-și asumă mutații, ci pare mai degrabă că „trimite bezele” tinerilor din ziua de azi, fără a le ține prelegeri, dar păstrează, totuși, o anumită notă de gravitate solară.

Summertime 3

În vara de după absolvirea liceului, când totul capătă un aer contemplativ, viitorul pare pentru doi adolescenți atât de înfricoșător și, totuși, promițător. Gabriele Muccino știe să nareze cu simpatie și detașare despre iubirea adolescentină, dar și cu o fină atenție în ceea ce privește interogațiile specifice acestei perioade „de trecere”. Deși îi oferă spectatorului imagini fermecătoare ale unei veri toride, interesul e centrat pe interogațiile despre o anumită percepție  a vârstei „tuturor posibilităților”. Încă de la debutul filmului, realizăm ce fel de prototip este eroul principal, când – pe fundal sonor instrumental (ukulele) – se prezintă: „My name is Marco. I’m 18 years old. I often think about death.” Apoi, cel care fusese morbid câteva secunde, Marco (Brando Pacitto), devine adolescentul cu „capul în nori” și cu părul vâlvoi, care suferă un accident de motor-scuter. În urma nefericitului eveniment, se alege cu un picior în ghips, dar      și cu o poliță în valoare de 3000 de euro (despăgubiri). La sugestia amicului Vulcano (Guglielmo Poggi), vrea să viziteze California. Bucuros că-și va vedea un vis împlinit, Marco se trezește că fericirea e de scurtă durată: Vulcano îi aranjează același tip de vizită și Mariei (Matilda Lutz),    o puștoiacă îngâmfată, colegă din același liceu. Așadar, Maria și Marco, chiar dacă nu se prea înghit, ajung să petreacă o vacanță de vară împreună, la San Francisco. Prin intermediul comunicării (electronice) și-al unui amic comun, tinerii ajung să petreacă câteva zile în Statele Unite ale Americii. Deși nesiguri din pricina viitorului lor, dar nerăbdători să se aventureze    într-o călătorie în America, adolescenții aterizează la San Francisco, unde îi întâlnesc pe Matt (Taylor Frey) și Paul (Joseph Haro), un cuplu de homosexuali care le devin gazde. Catolică ferventă și cam rigidă, Maria nu își ascunde homofobia față de cuplul ce tocmai îi primise cu brațele deschise. Nici Marco nu se simte în apele lui, dar continuă să o bombardeze cu acuze doar pe Maria. În scurt timp, cei patru devin prieteni și pornesc într-o explorare a iubirii, a vieții și a propriilor evoluții, încercând să se descopere și să se definească. De-a lungul unei veri pe care nu o vor uita niciodată, tachinându-se reciproc, Marco și Maria se lasă purtați de magia verii și de farmecul locurilor, copleșiți de gentilețea gazdelor. Afectele sunt mereu în transformare și    într-o continuă progresie. Cineastul oscilează între justețea privirii și automatismele din scriitură. Această peliculă, cu aspect de carte poștală aseptizată cizelează, ilustrează într-un mod pitoresc maturizarea celor doi adolescenți.

Summertime 4

Zilele petrecute în casa celor doi amici se scurg între ciondănelile dintre Maria (care acaparase dormitorul pentru oaspeți) și Marco (dormind pe canapea, alături de câinele jucăuș, dar iritant)  și numeroasele escapade în orașul american. Pentru că se simțea nevoia și unui altfel de conflict, Maria se simte atrasă de Matt (bisexual), în pofida homofobiei declarate inițial. Egoista „cool chick” nu va reuși să modifice nimic din comportamentul cuplului Paul & Matt, își stăpânește izbucnirile și va face pași simțitori către maturizare. Bietul Marco se îneacă într-o mare de melancolie, fiindcă avansurile sale erau mereu refuzate de inabordabila Maria. Totuși, adolescenții rețin una din lecțiile lui Matt, care – adesea – le atrăgea atenția: „Life’s too short    not to be happy.” Astfel, uită de toate grijile și trăiesc la cote înalte o vară plină de peripeții, de la Roma la San Francisco, apoi în New York și în New Orleans. Veritabile imagini de cartolină ni se prezintă odată cu escapada celor patru amici în Cuba, acolo unde puștii de pe bătrânul continent vor descoperi ceea aflaseră doar din mediul virtual:„tropical-paradise beach”.

În vreme ce Marco și Maria se plâng de corupția endemică din Italia contemporană, cuplul    Matt și Paul se desprinde de materialista civilizație americană, când Paul – încurajat de Marco    – se decide să părăsească bănoasa slujbă/„job-ul” din domeniul finanțelor și se întoarce la o veche pasiune – natura, unde predă lecții de călărie. În vara petrecută împreună, cei patru amici scapă de inhibiții, iar adolescenții încep să înțeleagă sensul noțiunii de acceptare. Autenticitatea trăirilor o probează chiar Maria, când exclamă cu sinceritate: „I’m so happy right now”. Códa (twistul sentimental) din New York îi aduce și un alt tip de experiență, care-i alimentează și    mai mult melancolia lui Marco, acest Werther din Roma. Așa cum îi stă bine tinereții (vârstei juvenile), deloc monotonă, dar pe-alocuri dureroasă, trecerea spre o altă etapă a vieții se face ușurel, prin acea vibrație de„feel-good”.

Summertime 2

Summertime e o agreabilă pagină din calendarul vieții unor adolescenți abia ieșiți de pe băncile școlii, dispuși să se arunce degrabă în valurile vieții, dar și o invitație la mai multă înțelegere și toleranță.

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Gabriele Muccino în colaborare cu Dale Nall
Producători: Marco Cohen, Benedetto Habib, Fabrizio Donvito

Imaginea: Paolo Caimi
Costumele: Angelica Russo
Muzica: Lorenzo Jovanotti Cherubini
Montajul: Alexandro Rodriguez, Valentina Brunetti
Directori de casting: Denise Chamian, Judith Sunga

Distribuția:

Brando Pacitto – Marco

Matilda Lutz – Maria (as Matilda Lutz)

Taylor Frey – Matt

Joseph Haro – Paul

Jessica Rothe – Jules

Scott Bakula – tatăl lui Paul

Ludovico Tersigni – Federico

Durata:108 min

 
Comentarii închise la L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Scris de pe iulie 24, 2020 în Cinema, Educaţie, Estival, Film, Filme indie (independente), Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe iulie 23, 2020 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Când toate cărările duc spre amor – All Roads Lead to Rome

Mădălina DumitracheAll Roads Lead to Rome marchează impetuoasa reapariție pe marele ecran a starului din Sex and the City, după New Year’s Eve (2011). Sarah Jessica Parker și eroina sa lansează, de această dată, provocatoarea întrebare: „O veche iubire mai merită o a doua șansă?”

Într-un film cu un scenariu banal, încercăm să descoperim noi fațete ale comediilor romantice. Așadar, Maggie/Sarah Jessica Parker este mama („up-to-the-minute”) unei adolescente (evident!) rebele, cu părul vopsit în roz, purtătoare a unor tatuaje, ba chiar și consumatoare (ocazională) de „iarbă”, aflată mereu în conflict cu adulții. Năvalnica Summer/Doris Day face risipă de condimente verbale („bitch”, „sh*t” etc.) și se consideră „răpită” de către mama sa, care-i confiscase minunatul smartphone și o îndreaptă spre o deconectantă vacanță în Italia. „Tratamentul” aplicat acestui Goe în fustă este bivalent, fiindcă Maggie a divorțat de tatăl șturlubaticei blondine și așa simte nevoia regăsirii de… sine, undeva, departe de zgomotosul New York; de aceea decide să pornească într-o călătorie în Toscana, într-un sat pe care obişnuia să-l viziteze în tinereţe. Acolo, se reîntâlneşte cu chipeşul (și încă burlac) Luca – o iubire din trecut -, care locuieşte cu mama lui, Carmen.

All Roads Lead to Rome 1

Referințele la comediile romantice cu americance în Lumea Veche ori cu femei pornite pe drumul reconcilierii sunt lesne de recunoscut (Diane Lane în Under the Tuscan Sun) sau chiar replicile puștoaicei care o tachina pe mama ei amintindu-i de celebrul road-movie Thelma and Louise. Romanța pe care este țesută intriga se ițește în trei direcții: amorul năbădoios al junei cu iubitul din categoria „bad boy” privat de libertate pentru utilizarea unor substanțe interzise, vechea dragoste dintre Maggie și șarmantul italian și, nu în ultimul rând, iubirea de multe decenii dintre „Nonna” Carmen/Claudia Cardinale și Marcellino, așa cum chiar titlul ne sugerează, toate drumurile vor duce la …Roma/iubirea regăsită. Având în centru un mariaj, comedia romantică realizată de suedeza Ella Lemhagen nu ratează referirile la celebra peliculă muzicală Mamma Mia!. Precum în vechiile comedii din literatura latină, relațiile dintre copii-părinți-bunici sunt tratate cu amuzament, dar vizând îndreptarea tarelor, astăzi denumite lipsă de comunicare sau „lupta” dintre generații. Astfel, cele două cupluri, aparent incompatibile, petrec suficient timp împreună, astfel încât să se apropie şi chiar să ajungă la o mai bună înţelegere a celuilalt. Povestea se va derula pe baza acumulării unor incidente, elipse și situații accelerate, devenind o fantezie deservită de actori cu faimă.

All Roads Lead to Rome 2

Parcursul celor două blondine newyorkeze – pe drumurile Italiei însorite – este pigmentat cu dialoguri pline de nerv, dar asezonate cu imagini tip cartolină. Idilicele peisaje oferă moment de respiro între desele curse printre vile cu vechime, străduțe elegante, clădiri-monument și grădini edenice scăldate de lumina bine filtrată de operatorul Gergely Pohárnok. Deloc surprinzătoare, având în vedere forma respectuoasă de a-și lua în considerare starurile, Claudia Cardinale aduce nota de umor atât de necesară dezamorsării încordărilor dintre generații. Mama lui Luca, octogenară, se străduiește să scape de sub „tutela” fiului său – Luca – și dorește să ajungă la Roma pentru a se căsători cu iubirea ei din tinerețe. Împănat cu prea multe clișee, scenariul este salvat de actorii din distribuție și de imaginile acestui ghid turistico-matrimonial de ocazie. Regăsirea, deloc întâmplătoare, dintre Maggie și Luca este repede lăsată în urma unei curse nebunești către vechea Cetate/Roma: bunica și nepoata devin partenere de drum fără voia lor. Itinerarul presărat cu obstacole (urmăriri facilitate de crainice de televiziune, motiv pentru apariția câtorva cadre cu focoasa Paz Vega – devenită catalizator pentru vechiul amor dintre cei doi foști iubiți – aflați acum la maturitate) este salvat doar de peisajele scăldate de soarele mediteraneean.

All Roads Lead to Rome 4

În această farsă de tip cross-country/Italia nu poți să nu observi admirația pentru peninsulara Cizmă: „It’s so relaxing in Italy” spune Maggie „People are so laid back.

All Roads Lead to Rome  3

Experimentată în comedii de gen, Sarah Jessica Parker nu pare aici, totuși, să găsească ritmul potrivit cu cel al carismaticului Raoul Bova; chimia dintre ei este lipsită de scântei. Partitura din această comedie romantică pare o zburdălnicie de marketing menită să ajute consiliul toscan pentru revigorarea turismului local. După 90 de minute cu imagini încărcate de culori pastel și câteva monumente din vechea Cetate, alături de o ex-Carrie în ținute șic (dar adecvate unei mame de adolescentă), de Claudia Cardinale fără glamour, dar ciufulită și brădată de riduri și de seducătorul Raoul Bova, latin-lover – toți aflați în căutarea unor firimituri de bucurie. Reconcilierea apare, iar muzica semnată de Alfonso González Aguilar îndepărtează umbrele de insuficiență și alungă oful… sentimental.

All Roads Lead to Rome 5

De te-nhami la car, poți ajunge și la satisfacție pentru că, deși bătătorite și încurcate, toate potecuțele duc spre amor.

Regizor: Ella Lemhagen
Scenarist: Josh Appignanesi, Cindy Myers
Operator: Gergely Pohárnok
Muzica: Alfonso González Aguilar
Producător: Silvio Muraglia, Monika Bacardi, Andrea Iervolino
Producător executiv: Frank Konigsberg, David Rogers, Jason Garrett, David Wyler
Monteur: Thomas Lagerman

Distribuţia:
Sarah Jessica Parker (Maggie)
Claudia Cardinale (Carmen)
Raoul Bova (Luca)
Rosie Day (Summer)
Barney Harris (Tyler)
Chiara Bassermann (Nurse)
Luis Molteni (Preotul)
Federico Rossi (Green Man)
Marco Bonini
Paola Lavini
Paz Vega

 
Comentarii închise la Când toate cărările duc spre amor – All Roads Lead to Rome

Scris de pe iulie 21, 2020 în Cinema, Estival, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , , ,

Carnea și sângele – Red Sparrow

Filmele de spionaj sunt, adesea, absconse, dacă nu e vorba despre James Bond, cu alte cuvinte, dacă nu au mai multă acțiune decât urmărire-iscodire. O plăcută surpriză, în zona filmelor de spionaj, o reprezintă recenta producție Red Sparrow. Realizatorul Francis Lawrence (Water for Elephants, The Hunger Games: Catching Fire) ne livrează un autentic film de spionaj, care aduce în prim-plan Războiul Rece și fosta Uniune Sovietică – dușmanul „prin excelență” al lumii libere; de asemenea, este un film centrat în jurul unei femei fatale. Red Sparrow prezintă cu minuțiozitate viața și activitatea zilnică a unor agenţi secreţi. Prin urmare, Red Sparrow nu este un James Bond, după cum nici personajul interpretat de Jennifer Lawrence nu este vreun Bond feminin. Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) poate fi orice: o fiică devotată gata în orice moment să își apere mama, o prim-balerină a cărei ferocitate o împinge spre limita absolută, dar, mai mult decât orice, este o desăvârșită maestră a seducției și a manipulării.

1- Red Sparrow

În urma unei severe accidentări, dar și pentru a-și putea susține mama bolnavă, balerina de la Teatrul Balshoi își abandonează statutul de privilegiată și acceptă să intre în serviciile de spionaj. Alegerea aceasta devine echivalentul unei veritabile coborâri în infern. Încorporarea în sânul școlii Sparrow înseamnă acceptarea unor lecții de educație, în regim special, cu scopul de a-și „servi patria”. Inteligentă, seducătoare, înverșunată, Dominika va ajunge cea mai bună cursantă din promoția ei, de aceea va fi trimisă în cele mai riscante misiuni, pentru a depista „cârtița” infiltrată în sistemul sovietic. Poate una dintre cele mai reușite părți ale peliculei o reprezintă cea în care „lecția de sponaj de tip rusesc” e predată de o implacabilă maestră precum Charlotte Rampling.

3- Red Sparrow

Antrenată să își folosească din plin farmecele naturale și trupul drept arme, tânăra descoperă amploarea noii sale puteri, așadar, în cursa dintre juna spioană și agentul infiltrat de CIA în Uniunea Sovietică ajunge un periculos joc în care seducția și manipularea își dau mâna. Alături de uimitoarea Jennifer Lawrence, se vor regăsi Matthias Schoenaerts (Bullhead, A Bigger Splash), Charlotte Rampling și Jeremy Irons, completând, astfel, o distribuție de cinci stele. Atmosfera capătă rolul unui „personaj mut” – străzile Budapestei par să fie la fel precum erau, în urmă cu cincizeci de ani, cele din Berlinul de Est, unde se făceau schimburile de spioni; de asemenea, imaginile reci surprinse pe străzile orașelor rusești – unde iarna parcă nu se mai termină niciodată – reconstruiesc aceeași cunoscută imagine a dușmanului dintotdeauna al „lumii libere”. În contextul Războiului Rece, poveștile de pe ecran, astăzi doar niște situații fantasmatice – glisează între un erotism bolnăvicios și violență cruntă. Aici, sexul nu are nimic de-a face cu frumusețea ori cu plăcerea, ci e doar o armă menită să dea lovitura letală (în suferința fizică și psihică).

2 - Red Sparrow

Încă de la prima sa misiune, eroina întrupată de Jennifer Lawrence a fost violată și-apoi plasată drept momeală de propriul unchi (fermecătorul Matthias Schoenaerts într-o versiune sexy a celebrului Putin). Nu degeaba realizatorul Francis Lawrence și-a antrenat muza (a turnat împreună cu Jennifer Lawrence trei ediții de la Hunger Games). Devenită o adevărată „mașină de ucis”, o expertă în arta manipulării, tânăra actriță se dedică trup și suflet încarnării cât mai credibile a ceea ce înseamnă „exploatarea pericolului”. Mai aproape de Nikita decât de Tomb Raider, personajul întruchipat – în Red Spparow – de Jennifer Lawrence nu trage cu arma și nici nu se lansează în urmăriri de mașini, arma ei este de  natură psihologică: de a descoperi slăbiciuni și de a se juca cu mintea victimei. Pe alocuri, secenele de tortură sunt mult prea dureroase și devin excesive. În acest blockbuster, Jennifer Lawrence – actriță din prima linie a mișcării #metoo – încasează lovituri, cot la cot cu bărbații, dar nu ratează nici ea să aplice torturi de calibrul unui „torționar de carieră” (scenele de prelevare a pielii pe viu (!) reprezintă supliciul în stare pură și nu se recomandă celor mai „slabi de înger”). Uimitoarea actriță surprinde corect și redă veridic esența unui agent operativ (de altfel, cartea  ce a stat la baza scenariului a fost scrisă de un fost agent secret). Deloc întâmplător sunt surprinse pe ecran și laturile mai putin spectaculoase ale „meseriei”: orele nesfârșite de filaj, antrenamentele, pregătirea pentru manipulare, nu în ultimul rând rivalitățile și conflictele dintre agenți/colegi. „Vrăbiuța” știe să fie atrăgătoare și să cucerească, dar – chiar și așa – partea sinistră a meseriei ei pare să îi fie întipărită în privire.

DF-23016_R – Jennifer Lawrence and Joel Edgerton in Twentieth Century Fox’s RED SPARROW. Photo Credit: Murray Close.

 

 

 

Nihilismul preluat din serialele americane de televiziune și înserat în această superproducție derutează și riscă, pe alocuri, să își piardă din public pe acest înroșit traseu. Ambianța generală, estetica plină de prețiozități ajung să înghețe spectatorul din fotoliu. De la simpla dorință de a-și întreține mama bolnavă, deci de la o situație socială precară, și până la așa-zisa cauză patriotică, traseul străbătut de eroină/ „Vrăbiuță” e presărat cu nenumărate răsturnări de situație. Fiecare dintre eroii de pe ecran poartă povara unei trame, bine mascate în interior, dar nimic nu transpare la exterior. Emoțiile acestora plasează spectatorii într-un adevărat labirint, iar suspansul potențează cadrul general tensionat și-așa de scenele erotice alternate cu violența fizică. Chiar dacă absența efectelor speciale este vizibilă (o superproducție are astfel de „obligații”), Francis Lawrence realizează un film solid și foarte îngrijit, grație luminii glaciale (Imaginea: Jo Willems).

5 - Red Sparrow

În acest thriller psihologic, stilat, Jennifer Lawrence își semnează triumful actoricesc, etalând măsura talentului bine coordonat; „vrăbiuța blondină” se transformă într-o adevărată „red widow”. Alături de izbânzile actoricești, răvășitoarea peliculă Red Sparrow ilustrează dificultatea de a actualiza obsesiile cinematografice ale lumii contemporane fără să pară deplasată: între „Cold War Revival”(decadent) și „pedeapsa” reală nu e decât un pas.

Regia: Francis Lawrence

Scenariul: Justin Haythe (după romanul Red Sparrow de Jason Matthews)

Imaginea: Jo Willems

Decoruile: Maria Djurkovic

Costumele: Trish Summerville

Montajul: Alan Edward Bell

Muzica: James Newton Howard

Distribuția:

Jennifer Lawrence – Dominika Egorova

Joel Edgerton – Nathaniel Nash

Matthias Schoenaerts – Ivan Dimitrevich Egorov

Charlotte Rampling – Matron

Mary-Louise Parker – Stephanie Boucher

Jeremy Irons – Generalul Vladimir Andreievich Korchnoi

Durata: 140 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Carnea și sângele – Red Sparrow

Scris de pe iulie 19, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web