RSS

Arhive pe etichete: Cronică de film

Încurcatele căi din fortăreața iubirii – „Miss Julie”

Miss Julie.jpg

Cine nu a văzut/citit niciodată Domnișoara Iulia de August Strindberg ar putea rămâne uimit de modernitatea acestui text și, de aceea, merită vizionată noua adaptare pentru ecran, realizată de Liv Ullmann.

Realizatoarea a fost uluită să descopere că în secolul al XIX-lea, în castele, servitorii erau nevoiți să meargă pe căi subterane pentru intrarea-ieșirea din lăcaș. Ei erau “invizibili” pentru stăpânii lor. Feministă convinsă, Liv Ullmann identifică – în actualitate – o situație similară, considerând că oamenii sunt obligați să găsească diferite căi de acces pentru a-și descoperi “drumul”. Actrița norvegiană consideră că toți purtăm măști pentru a putea înfrunta cotidianul și pentru a face față adversităților. În pofida tehnologiei avansate și a tuturor mijloacelor de comunicare ultra-sofisticate, oamenii se izolează în fortărețe solitare. Pe fondul acestor observații, și-a asumat rolul de-a readuce în fața spectatorilor celebra scriere a lui August Strindberg. Realizată în 1888, piesa a fost pusă în scenă abia în anul următor, la Copenhaga, iar autorul a așteptat până în 1906 reprezentarea din țara sa, fiindcă autoritățile suedeze o găseau prea sulfuroasă. Texul a fost considerat de autorul său o tragedie naturalistă și respectă regula celor trei unități (de timp, de loc, de acțiune).

Mademoiselle Julie/Miss Julie © Pretty Pictures

La finele secolului al XIX-lea, în noaptea în care avea loc solstițiul de vară, într-o provincie irlandeză, Julie/Iulia – o tânără aristocrată – îl seduce pe valetul tatălui ei. Majordomul John vede în fermecătoarea jună o posibilă șansă de a-și schimba condiția socială. Deși era logodit cu bucătăreasa, se lasă prins în mrejele tinerei contese – rămasă singură acasă – dar schimbările alunecă vertiginos într-un ghem de încurcături… fatale. În spatele ușilor închise, în bucătăria unui castel, în anul 1890, se va declanșa o luptă pentru putere (confruntarea bărbat-femeie, inegalitatea dintre sexe pe fundalul luptei de clasă). Intriga antrenează personajele puternic conturate de Jessica Chastain și de Colin Farrell.

În brilianta dramă semnată de suedezul Strindberg, frustrările unui valet macho și angoasele unei nobile vor căpăta profunzime grație inspirației realizatoarei norvegiene. Istoria fiicei unui conte, râvnită de valetul tatălui ei, a reprezentat unul dintre rolurile mult-visate de actrița-fetiș a lui Ingmar Bergman. De aceea, a decis să ecranizeze textul la care-a aspirat atâția ani. Incandescența interpretării actoricești a Jessicăi Chastain – în The Tree of Life (2011) și în Zero Dark Thirty (2012) – i-a stârnit interesul pentru această artistă. Deși particulăritățile fizice ale interpretei sunt prea îndepărtate de răceala personajului, capacitatea de transpunere a profunzimii eroinei degajă acea răceală care impresionează și ascunde rănile secrete. Vulcanica roșcată este admirabilă în pielea personajului întrupat în cinema și de Anita Björk (în 1951) și de Saffron Burrows (în 1999). Din rațiuni de producție, Liv Ullmann a transpus povestea în Irlanda, dar a rămas fidelă forței acestui text dramatic. Realizatoarea dezvoltă temele aparențelor și a lipsei de comunicare, bazându-se pe talentul și frumusețea sculpturală a interpretei principale, precum și pe magnifica contribuție a operatorului-șef (Mihail Kriciman) care a obținut cadre demne de picturile lui Vermeer. Cineasta rămâne tributară unui clasicism aflat la graniță cu academismul și aduce referințe picturale celebre (Moartea Ofeliei) pe fundalul sonor cu muzică compusă de Schubert, Schumann și Chopin. Surpriza vine din partea personajului bucătăresei. Impresionanta prezență a Samanthei Morton – în rolul lui Kathleen – oferă câteva momente de grație. În imensa bucătărie a castelului, Iulia /Julie și John joacă, într-o perpetuă alternanță, rolul seducătorului /seducătoarei și dominantul /dominanta. Forța se distribuie pe două paliere: relația nobil-servant și relația femeie-bărbat. Deși a trăit mereu într-o poziție socială dominantă și a fost învățată de mama ei să nu devină sclava bărbaților, Julie nutrește o mare nevoie de dragoste. De cealaltă parte, convins că aparține pe de-a-ntregul clasei dominate, John a citit, a ascultat cu atenție limbajul stăpânilor săi și le-a copiat manierele. În privința femeilor de rangul său, convingerile sale sunt ferme… îi sunt inferioare. Jessica Chastain i-a oferit “domnișoarei Iulia” toată grația, frumusețea și fragilitatea de care dispune. Așa cum un peisaj se poate modifica sub spectrul luminii, așa se metamorfozează chipul actriței traversate de emoții puternice și contradictorii. Într-un magistral tur de forță, victimă și călău, lucidă și dementă, Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge isteria (scena morții canarului). Colin Farrell, pe care îl credeam adesea monolit, compune un personaj (John) plin de orgolii, cu un soi de eleganță rănită. Samantha Morton – în rolul lui Kathleen – devine contrapunctul necesar acestui duo hipnotic. Numai ea știe că fiecare trebuie să-și păstreze rangul /poziția într-o lume lipsită de opțiuni.

Jessica Chastain & Colin Farrell © Columbia Pictures

Dimensiunea teatrală copleșește și lasă senzația de mortificare, doar cadrele exterioare aduc momente de respiro în acest sobru micro-univers. Aventura pasionantă, jocul de-a șoarecele și pisica dintre partenerii – aici brutali, aici senzuali – antrenează actorii și aduc în fața spectatorilor o femeie pasională, dar torturată de pulsiuni și un bărbat seducător, dar răutăcios. Jocul se prelungește și prin cadrele filmice care ocolesc rigiditatea convențiilor teatrale și transformă luminișul de lângă castel într-un spațiu ludic. Limita materială a cadrului cinematografic i-a permis realizatoarei să izoleze personajele și să evite liniaritatea, confirmând deopotrivă imposibilitatea coabitării celor două personaje în același perimetru. Cu toate acestea, se fac resimțite lentoarea și focalizarea pe discurs în defavoarea gestului. Rămâne biruința actoricească a Jessicăi Chastain, fermecătoare în rolul unei femei complexe, care optează pentru moarte în locul mărturisirii tristeții de-a fi fost decepționată în iubire.

Miss Julie

Regizor: Liv Ullmann
Scenarist: Liv Ullmann
Operator: Mihail Kriciman
Producător: Teun Hilte, Synnove Horsdal
Monteur: Michal Leszczylowski

Distribuţia

Jessica Chastain (Miss Julie)
Colin Farrell (John)
Samantha Morton (Kathleen)
Nora McMenamy (Little Miss Julie)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Încurcatele căi din fortăreața iubirii – „Miss Julie”

Scris de pe mai 18, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Mădălina DumitracheÎntr-o lume în care concurența este tot mai acerbă, în care firmele producătoare se luptă cu înverșunare, a apărut – ca necesitate – lobbyingul. O poveste inspirată din acest univers a scris Jonathan Perera sub forma unui scenariu ce stă la baza filmului Miss Sloane. Nu e deloc dificil să înțelegi ce se poate ascunde în spatele afișului acestui film, iar filmul palpitant – împănat bine cu răsturnări de situație – face deliciul amatorilor acestui gen. Elizabeth Sloane (Jessica Chastain) este o femeie fără scrupule care acționează în culisele de la Washington. Confruntată cu o mare provocare în carieră, ea va fi nevoită să reziste presiunilor în pofida unor manipulări. Pentru a-și atinge scopul, Miss Sloane uzează de metode mai puțin ortodoxe, care îi afectează pe toți cei apropiați ei, dar și propria-i carieră. Elizabeth realizează, doar în momentul în care intră în competiție cu cel mai puternic concurent, că prețul victoriei este mai mare decât era dispusă ea  să plătească. Cocoțată pe tocuri înalte (fără îndoială, Louboutin), Jessica Chastain își poartă silueta fină și chipul surâzător în aproape toate variantele posibile de încadraturi cinematografice pentru a demonstra, de fapt, că este o persoană de neînlocuit în materie de lobbying. Spectatorul este sedus și manipulat grație acestei actrițe care lasă la vedere strategii des folosite în purtarea unor tratative. Adevăruri bine ascunse ies la iveală în această mecanică narativă calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Femeia cinică, dar seducătoare, trasează liniile unei cronici despre viața politică de la Washington.

miss sloane1

Pelicula oscilează între realismul idealist din All the President’s Men și fantezismul cinic din House of Cards. În prima jumătate de oră, căpătăm o singură certitudine: ascensiunea vertiginoasă a lui Elizabeth Sloane într-o aventură care-o va costa mult. Sloane își ia cu ea întreaga echipă, cu excepția devotatei asistente Jane (Alison Pill), care se decide să rămână alături de Rodolfo Schmidt (Mark Strong). Personajele sunt atent croite și corect interpretate, partea fiecăruia se potrivește de minune cu a celorlalți. Realizatorii au accentuat răceala eroinei principale prin distribuirea unei actrițe abile; Jessica Chastain și-a dovedit talentul de-a întrupa personaje (Maya din Zero Dark Thirty) capabile de transpunere a profunzimii. Roșcovana – mereu impecabilă în ținută – degajă acea rezervă care impresionează și ascunde rănile tainice, mai ales că Miss Sloane posedă tehnici condamnabile care nu o fac, deloc, să pară odioasă. Cei care se ocupă cu lobbyingul sunt agenții intereselor industrial-financiare care animă culoarele de la Washington sau anticamerele de la Bruxelles pentru a se înfrunta în bătălii și presiuni diverse, trăgând sforile și manevrând votul parlamentarilor. În filmul lui John Madden, protagonista intră într-o confruntare liberă cu fostul ei angajator într-o serie de peripeții care țin spectatorul sub tensiune din pricina numeroaselor twisturi. Nu avea, însă, de-a face cu discursuri și puneri în abis precum cele din scenariile lui Aaron Sorkin (The Social Network și Steve Jobs), nici abstractizările de tipul celor realizate de Kathryn Bigelow (în Zero Dark Thirty), ci doar cu un punct de vedere moral dintr-un thriller cu tentă politică. În filigran, eroina lansează o întrebare dureroasă:„Dacă totul s-ar reduce doar la lobbing?” În pofida machiajului perfect al actriței, profilul personajului este palid și cu umbre (viața personală lipsește) deoarece convingerile politice ale eroinei rămân necunoscute, ea nu este nici idealistă, dar nici activistă. Tot ce putem afla despre ea este faptul că dorește mereu să câștige (chiar în scena de la deschidere, verbalizează excesiv și-și exprimă această filosofie de viață: Elizabeth Sloane:„ I was hired to win and there will only ever be one winner”).

miss sloane2

Pe alocuri, o putem surprinde cum înghite pastile contra insomniei, frecventează un escort-boy și e mereu atentă la aspectul fizic (semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară, periajul excesiv) sau într-o relație de amiciție cu Esme Manucharian (Gugu Mbatha-Raw). Deși briliantă, devine aproape înfricoșătoare, de aceea ne întoarcem la întrebarea-cheie adresată de Schmidt:„Were you ever normal? What were you like as a child?” Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge praguri înalte de tensiune bine camuflată:„My bank account and liberal conscience won’t justify owning a car.” Cele mai reușite scene sunt cele derulate între Miss Sloane și Esme. Mereu filmată sub o lumină ternă, fizionomia eroinei (genul workhaolic) nu trădează nicio emoție, Elizabeth Sloane duce lupta fără să neglijeze vreun detaliu, lucrând într-un ritm de mitralieră.

miss sloane3

Thrillerul politic, realizat de John Madden, se încadrează perfect în vremurile noastre, iar faptul că premiera oficială din Europa/Franța a fost programată pe opt martie nu este deloc întâmplătoare, așa cum atitudinea eroinei (tipul carieristei cinice dintr-o lume dominată de bărbați) lasă loc multor interpretări. Femeia glacială, fără viață socială (și amoroasă), insomniacă, dependentă de tabletele ce-i conferă energia necesară pentru a face față bătăliilor acerbe din lumea dură a lobbyingului devine un personaj excesiv, adesea comparat cu Jerry Maguire (pentru charisma de guru). Miss Sloane este, în fapt, versiunea în fustă și pe tocuri a lui Jordan Belfort din The Wolf of Wall Street (Rodolfo Schmidt:„You’re a piece of work, Elizabeth”).

miss sloane4

Frumoasa de gheață, care fascinează și nu irită prin excesul de ego, cucerește prin franchețe și prin cinism asumat. Finalul uimitor, dar și grandilocvent, adresează un mesaj subtil cu privire la jocurile dure din lumea rechinilor politici. Miss Sloane devine o odă (stilizată) pentru forța cetățenească redusă la sofismul unui personaj ambiguu.

miss sloane5

Regia: John Madden

Scenariul: Jonathan Perera

Imaginea: Sebastian Blenkov

Montajul: Alexander Berner

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Jessica Chastain – Elizabeth Sloane

Gugu Mbatha-Raw – Esme Manucharian

Mark Strong – Rodolfo Schmidt

Jake Lacy – Forde

Alison Pill – Jane Molloy

Sam Waterston – George Dupont

John Lithgow – Congresman Ron M. Sperling

Michael Stuhlbarg – Pat Connors

Durata: 132 min.

 

Premii, festivaluri, nominalizări:

Globurile de Aur, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă)  Jessica Chastain  Nominalizată

Alliance of Women Film Journalists, 2017:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain  Nominalizată

Hollywood Foreign Press Association, 2016:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain Nominalizată

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Scris de pe mai 16, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , ,

Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

 

Un celebru scriitor, Honoré de Balzac, mărturisea – prin vocea personajelor sale, că „a simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.” Un punct de vedere asemănător pare să ne împărtășească, în filmul The Girl in the Book, și creatoarea Marya Cohn. The Girl in the Book o aduce în prim-plan pe tânăra Alice Harvey (Emily Vancamp), o scriitoare care încearcă să depăşească blocajul de creaţie. Alice se trezeşte prinsă în capcana unei slujbe de editor junior, care-i solicită – la un moment dat – să se îngrijească personal de relansarea unui bestseller (cartea avea la bază întâmplări din viaţa ei). Astfel, se va re-deschide o fereastră către amintiri  dureroase. Glisând mereu între trecut şi prezent,  tânăra femeie trebuie să găsească puterea de a înfrunta evenimentele tulburătoare pe care le păstrase ascunse în toţi aceşti ani, ca mai apoi să ia decizii pentru a spulbera definitiv demonii trecutului. Ajutată de cea mai bună prietenă, Sadie (Ali Ahn), juna editor își reface puterea pentru a crea și de a redobândi încrederea de sine.

The Girl in the Book 5

The Girl in the Book reprezintă debutul în regie al cineastei Marya Cohn, semnatară și a scenariului pentru filmul lansat în 2015. Viziunea Maryei Cohn (scenariul are nuanțe autobiografice ale cineastei) despre poziția și rolul jucat de femei în lumea literară este una incitantă, cu aspect commercial (cu tentă voit girlish). Cu clare referințe la marea literatură (personajele Alice din opera lui Charles Dodgson / Lewis Carroll sau Lolita din scrierile lui Vladimir Nabokov), pelicula este adaptată publicului din era rețelelor sociale și-a exploziei marketingului digital.

The Girl in the Book 4

Viața trepidantă din Manhattan este bine surprinsă în imaginile realizate de Trevor Forrest și redată de interpretarea subtilă a actorilor din distribuție. Flashbackurile ritmează pelicula („versiunea” Alice la paisprezece ani este actrița Ana Mulvoy-Ten), iar zigzagurile trecut-prezent caută explicații pentru tulburările din actualitate ale eroinei. Când șeful ei, interpretat de Jordan Lage, o solicită pentru re-lansarea cărții de succes a faimosului scriitor Milan Daneker (Michael Nyqvist) derapajele tinerei se accentuează și scot la iveală secvențe dureroase din trecut. Umbrele trecutului capătă contur în ipostaza scriitorului, al cărui prenume face referire directă la cunoscutul om de litere Milan Kundera. Impactul pe care l-a avut relația, inițial de mentor-muză, cu romancierul Daneker a fost răvășitor.

The Girl in the Book 2

În afară de poziția ingrată de „muză-nimfetă”, Alice trebuie să o mai suporte și pe aceea de subaltern al unui șef despotic, care-o tratează ca pe o secretară, ignorându-i calitățile de creatoare. Stabilitatea emoțională devine un punct îndepărtat în istoria acestei fete care se apropia de „borna 30”/„Dirty Thirty”, purtând pe umeri nesuferita povară a copilăriei și-a adolescenței petrecute într-o familie cu veleități și orgolii mari. Tatăl autoritar, Ben (Michael Cristofer), este un renumit agent literar,  iar mama sa (Talia Balsam) a lăsat-o – de mică – în grija soțului faimos, dar și nestatornic.

The Girl in the Book 3

În asemenea situație, Alice „le-a dat replica” refugiindu-se în alcool, legături întâmplătoare /„one-night stands” și scris sub îndrumarea lui Milan. Relația cu bărbatul matur a avut beneficiul stimulării creativității, dar, în egală măsură, și-a derapajelor sexuale. Singura persoană echilibrată cu care stabilește o legătură profundă este Sadie, dar, din păcate, aceasta este mult prea solicitată de viața familială (soțul, Tyler/puștiul de vârstă școlară și un bebe în așteptare). Totuși, providențiala Sadie îi face cunoștință cu Emmett (David Call), un carismatic activist politic.

Când lucrurile păreau să intre pe un făgaș bun, perpetuul autosabotaj apare din nou. Destabilizarea produsă de certurile cu șeful frustrat și apariția neașteptată a expatului Milan o aruncă pe Alice într-o aventură pasageră surprinsă de ființele cele mai dragi: Sadie și Emmett. Aflată, deci, pe orbita tumultoasă, Alice își reconfigurează traiectoria și încearcă să-i recucerească pe cei dragi, abandonând anumite persoane: șeful, Milan și propriul tată. Își concentrează forțele în acțiuni cu efect cathartic, își înfruntă superiorul, se confruntă față în față cu scriitorul care-i exploatase filonul creativ și frăgezimea adolescenței (se folosise de jurnalele fetei, introducându-le în scrierile sale) și-i lasă de izbeliște pe toți în ziua re-lansării cărții. Cele mai des întâlnite clișee despre viața boemă și despre traiul artiștilor din New York capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil realizat de Jessica Brunetto.

Regizor: Marya Cohn
Scenarist: Marya Cohn
Compozitor: Will Bates
Operator: Trevor Forrest
Producător: Kyle Heller, Gina Resnick
Producător executiv: Spencer Medof
Monteur: Jessica Brunetto

Distribuţia:
Emily VanCamp (Alice Harvey)
Michael Nyqvist (Milan Daneker)

Ali Ahn (Sadie)
Courtney Daniels (Lynn)

David Call (Emmett )
Jordan Lage (Jack)
Talia Balsam (Mama lui Alice)

Durata: 88 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

Scris de pe mai 12, 2020 în Cinema, Cărţi, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , ,

Când pasiunea face legea – Chocolat

Pentru o zi relaxantă de vacanţă, nu poate fi mai nimerit decât Chocolat, o fabulă cinematografică lejeră, scrisă sub pretextul beneficiilor savurosului produs. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub masca uşor naivă a poveştii şi ne aduce un mesaj pentru toleranţă, libertate şi trăire a pasiunii.

În profunda Burgundie a anului 1959, Flavigny-sur-Ozerain îşi duce traiul patriarhal sub dominaţia moralei rigide, impuse de mai-marii regiunii (primarul – bogătaşul Reynaud).În acest sat monoton, lovit de un vânt nordic (semn rău pentru locuitorii încuiaţi), în mijlocul unei veritabile furtuni de zăpadă, sosesc (în pelerine roşii luminiscente) Vianne (Juliette Binoche) şi fiica ei, Anouk (Victoire Thivisol). Purtată de vânturi, ca un fel de Mary Poppins,  tânăra Rocher îşi găseşte loc în acest ţinut provincial. Va închiria spaţiul unei foste patiserii  de la capricioasa Amande Voizin (Judi Dench) şi va deschide o… “Chocolaterie” (ciocolată cu lapte, ciocolată amăruie, ceşti aburinde cu ciocolată caldă, tort de ciocolată). Interesantă la această ciocolată este însăşi formula (ce-i conferă calități afrodisiace), secret deţinut doar de Vianne.

Alături de fiica ei, sub deviza “Carpe diem”, ea va începe o nouă viaţă printre acei locuitori reţinuţi. Capacitatea magică de a percepe dorinţele ascunse ale oamenilor şi de a le satisface, oferindu-le exact dulciurile de care aveau nevoie, îi convinge încet-încet, pe toţi, să se abandoneze tentaţiilor. Se vor lăsa, pe rând, cuceriţi de Vianne şi de preparatele ei, vor învăţa mai multe despre ei înşişi, despre sufletele lor, despre visele lor pierdute sau doar neglijate.   Lângă Vianne, se vor alinia forţele Binelui, oamenii de bun-simţ (în special femei, cum este Josephine / Lena Olin – victimă a unui soţ abuziv).

Doar arogantul conte Reynaud (Alfred Molina) e de  altă părere, şi anume că delicioasa ciocolată va crea haos în ţinutul lui şi va submina strictul său cod moral. Se vor găsi şi câteva  persoane din administraţia locală care vor spune că produsele de cofetărie au aparteneţă diavolească, iar pe Vianne o consideră o întrupare a Răului. Luptătoare, tânăra femeie nu se lasă intimidată prea uşor. Încrederea în sine a femeii este consolidată şi de pasiunea vagabondului Roux, care  se îndrăgosteşte de ea şi  în care trezeşte flacăra pasiunii. Se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea.

Metafora este detectabilă încă de la începutul filmului, când vocea din off pregăteşte spectatorul pentru poveste cu acel “Once upon a time”, distilând plăcerile. Vianne devine o persoană căutată, fiind asimilată cu libertatea şi plăcerea – interzise de austeritatea moralei acelei epoci (anii ’50 ai secolului al XX-lea). Astfel, tânăra cofetăreasă împarte, în egală măsură, plăcere şi teamă într-un orăşel din ipocriţii ani cincizeci. Simpatica pledoarie, uşor feministă, pentru libertate este susţinută de interpretarea fără cusur a încântătoarei Juliette Binoche, iar “cireaşa de pe tortul de ciocolată” este partenerul ei de joc – rebelul Johnny Depp.

Juliette  Binoche este o Vianne perfectă, care radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni. JudiDench creează un personaj inconfundabil, în partitura excentricei Armande Voizin. Lena Olin o transformă pe Josephine Muscat dintr-o victimă nevrotică, ducând-o spre împlinirea triumfătoare a unei veritabile eroine. Alfred Molina este personajul negativ, tocmai bun pentru a suporta  huiduielile. Întreaga distribuţie sprijină această fantezie, până şi o actriţă veterană, precum Leslie Caron, la mai bine de şaizeci de ani după ce-a câştigat inimile publicului într-un dans cu Gene Kelly în An american in Paris.

O văduvă şi un vagabond boem vor destrăma, alături de oamenii oneşti, legile ancestrale, caduce. Plasat într-un spaţiu din Franța, vorbit în limba engleză, şi populat cu personaje ale căror accente sunt de la peste tot pe hartă, Chocolat transcende locul acţiunii. Chiar dacă e plasat într-un soi de “Fantasyland”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Cu mici ajustări, aşezarea ar putea fi, un oraş din S.U.A., Chile, China sau… România.

Vizionat în orice sezon, fie de Crăciun, fie de Paşte, acest film, asezonat cu o coloană sonoră specială, aduce un mesaj profund moral, în limita în care spectatorul înţelege că bunătatea este măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, fantezia şi umorul vor fi arme ce pot combate, întotdeauna, răul.

Chocolat

Regizor: Lasse Hallström
Scriitor: Joanne Harris
Scenarist: Robert Nelson Jacobs
Compozitor: Rachel Portman
Operator: Roger Pratt
Scenograf: John Frankish, Louise Marzaroli, Lucy Richardson
Costume: Renee Ehrlich Kalfus
Producător: David Brown, Kit Golden, Leslie Holleran
Producător executiv: Bob Weinstein, Harvey Weinstein, Alan C. Blomquist, Meryl Poster
Scenograf: David Gropman
Monteur: Andrew Mondshein

Distribuţia

Juliette Binoche (Vianne Rocher)
Johnny Depp (Roux)
Judi Dench (Armande Voizin)
Alfred Molina (Conte de Reynaud)
Lena Olin (Josephine Muscat)
Peter Stormare (Serge Muscat)
Carrie-Anne Moss (Caroline Claimont)
Leslie Caron (Madame Audel)
John Wood (Guillaume Bierot)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul internaţional de film din Berlin (2001) – Ursul de Aur, nominalizat: Lasse Hallström
Globurile de Aur (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench
Globurile de Aur (2001) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Juliette Binoche
Globurile de Aur (2001) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Rachel Portman
Globurile de Aur (2001) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2001) – Cel mai bun film, nominalizat: David Brown, Kit Golden, Leslie Holleran
Oscar (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench
Oscar (2001) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Robert Nelson Jacobs
Oscar (2001) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Rachel Portman
Oscar (2001) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Juliette Binoche
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun operator, nominalizat: Roger Pratt
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench, Lena Olin
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Robert Nelson Jacobs
Premiul BAFTA (2001) – Cele mai bune costume, nominalizat: Renee Ehrlich Kalfus
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună imagine, nominalizat: David Gropman
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Juliette Binoche

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe aprilie 17, 2020 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Schimbi locul, schimbi norocul – The Holiday

Pentru sezonul sărbătorilor de iarnă, un cadou relaxant, etichetat de studiourile hollywoodiene (Universal & Columbia), poate fi comedia The Holiday. Nici vorbă de vreo “scânteie” cinematografică, ci, doar un “colet” burduşit cu de toate (umor, luminozitate, sentimente frumoase şi emoţii dulci), prezentat de cvartetul Cameron Diaz, Jude Law, Kate Winstlet şi Jack Black.

holiday

 

Cu regizoarea Nancy Meyers, lucrurile sunt clare – personajele sale nu luptă pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii, nici împotriva hoardelor de terorişti. Comedie romantică, The Holiday nu aduce nimic original în materie de scenariu, dar, cu o distribuţie simpatică, permite simplităţii asumate să ofere momente agreabile. Totodată, cineasta îi aduce un omagiu lui Eli Wallach. Personajul Arthur îi oferă lui Eli Wallach o compoziție în care venerabilul scenarist deapănă aminitiri despre era de glorie a Hollywood-ului, mărturii necesare generațiile viitoare.

Astfel, o americancă (Amanda) şi o englezoaică (Iris) se decid să facă schimb de apartamente pentru a sparge rutina Crăciunului. Ele se cunosc online, pe site-ul unei agentii de inchirieri de case de vacanta (“house swap”), şi se hotărăsc să facă un… schimb.

În L.A. este cald, fetele umblă golaş echipate, grădinarii luptă cu capriciile vremii din decembrie (Santa Ana), oamenii care-au făurit “era de aur” de la Hollywood umblă agale pe aleile exotice. California însorită are case (realizate de arhitecţi celebri) în care locuiesc oamenii din industria entertainmet-ului. Montajul alternează cadrele în contrast şi aduce în prim-plan ninsorile din Anglia rurală. Într-un orăşel, parcă desprins dintr-o cartolină victoriană, regăsim celebrele cottage, prevăzute cu şemineu şi bucătării din lemn masiv. Nici ţipenie de om pe-afară, doar un pastel british, cu pomi acoperiţi de omăt şi garduri mici. Punctul comun al celor două cadre? Bărbatul care înşală o blondă.

Iris este, încă, îndrăgostită de un bărbat care urmează de se căsătorească cu o altă femeie, iar Amanda tocmai a descoperit că iubitul ei (Ed Burns) o trădase. Deşi trăiesc la mii de kilometri distanţă, se pare că au aceeaşi problemă – sunt dezamăgite în amor. Iris se mută în casa Amandei din L.A., din însorita Californie, în timp ce Amanda ajunge în Anglia înzăpezită. La puţin timp după ce ajung la destinaţie, ambele femei au parte de ceea ce îşi doreau sau se aşteptau mai puţin: o nouă dragoste.

Cele două blonde schimbă cam tot: casa, maşina, patul şi trăiesc “magia sărbătorilor” departe de rutină. Scenariul curge destul de previzibil, întâlnirile “neaşteptate” pică la momentul oportun, totul funcţionează pe baza unor trucuri binecunoscute (blondul şarmant e şi el single, ex-ul lui Kate e conştient că a pierdut o fată “de aur”). “Trandafirul britanic”, Kate Winslet, este editorialistă la The Daily Telegraph din Londra. Ea este îndrăgostită de Jasper (Rufus Sewell), dar îl iubeşte cu un soi de masochism romantic, pentru că el urmează să ia de soţie pe o altă colegă de-ale lor. Această Bridget Jones abandonează neajunsurile şi se lasă sedusă de poveştile lui Arthur (Eli Wallach), într-o casă plină de “omuleţi” (bătrânei hâtri şi statuete Oscar). Îi va ţine companie şi rotofeiul Miles (Jack Black), vulnerabil în dragoste ca şi ea. Rănile emoţionale se vindecă mai uşor cu aşa însoţitori.

De cealaltă parte, exploziva blondă, Amanda /Cameron Diaz este fermecată de fratele lui Iris, Graham (Jude Law). Carismaticul britanic o cucereşte pe năbădăioasa producătoare de trailere din California, fiind ajutat şi de cele două fetiţe ale sale, Olivia şi Sophie.

Pelicula The Holiday se dovedeşte binefăcătoare precum o baie fierbinte într-o zi geroasă. Energia actorilor aduce un surplus de strălucire într-un film ce denotă multă inteligenţă în materie de marketing şi îl transformă într-o mică bijuterie comico-sentimentală. Păstrând titlul şi parfumul comediei lui George Cukor, The Holiday pledează pentru dragoste împărtăşită şi pentru tradiţiile “erei de aur” de la Hollywood. Cu siguranţă, Nancy Meyers este un regizor care pare să știe întotdeauna “ce vor femeile “.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

California dreaming cu Woody Allen – Café Society

Optzeci de ani trăiți ardent, călăuzit de o idee: „Viața este o comedie scrisă de un autor sadic”,    o carieră cinematografică impresionantă, clădită pe o arie tematică atrăgătoare: iubirea, viața, moartea, trecerea ireversibilă a timpului, raportarea la religie, într-o viziune originală, cu forțe proaspete, neobositul Woody Allen semnează cel de-al 47-lea lungmetraj: Café Society. Filmele sale oferă imaginea unui permanent trompe l’œil”, păstrându-și, totuși, caracterul universal. Ca într-un joc, fanii regizorului descoperă mereu urme ale trecutului: un gest, o replică, un gag. Precum piesele  autorului pe care Allen îl admiră cel mai mult – Anton Pavlovici Cehov – filmele sale se aseamănă între ele. Recenta peliculă se vrea a fi un cadril cinematografic nostalgic, o călătorie printre amintirile despre viața culturală din New York, dominată de jazz și existențialism east coast”.

Precum filmele realizate anterior, Café Society îmbină duioșia cu tristețea, abandonându-se farmecului amintirilor, ca niște delicioase madlene. Filmul este maiestuos (imaginea semnată de Vitorio Storaro), scenariul e bine redactat, iar distribuția reunește numai staruri în vogă. Jesse Eisenberg / Bobby întrupează un (nou) alter-ego al cineastului, care își deplânge amorul rănit pe parcursul multor întâniri cu celebrități ale Hollywoodului sau ale jazzului newyorkez. Însă, adevărata stea a filmului rămâne Kristen Stewart, strălucitoare și fermecătoare. Fosta vedetă din saga Twilight (și idolul multor adolescenți) se transformă, sub privirile spectatorilor, într-o adevărată actriță.

Jesse Eisenberg Kristen Stewart

Acțiunea se derulează în anii ’30, la Hollywood, având în prim-plan un tânăr care năzuiește să reușească în industria cinematografică, sedus de o fată atrăgătoare, dar și captiv al spiritului vremii. Bobby Dorfman (Jesse Eisenberg) – un june din Bronx – debarcă în Los Angeles, încercând să se descotorosească de o familie aflată în scandal (părinții și un frate gangster) și se pripășește pe lângă unchiul său, Phil (Steve Carell), agentul multor staruri de la Hollywood. Tinerelul se îndrăgostește de nostima asistentă a unchiului său, înainte de-a afla că drăgălașa Vonnie (Kristen Stewart) este amanta unui bărbat însurat. Apar, așadar, două universuri diferite, două lumi opuse – tinerelul din Bronx, mereu jenat, care pare că nu se simte niciodată confortabil și, de cealaltă parte, spirituala fată din California însorită.

Café Society 2

Încrucișările de trasee sentimentale din film alimentează generos resorturile dramatice și comice care – fără a reinventa conceptul de „triunghi amoros” – livrează divertisment de calitate.Văditul interes al lui Woody Allen pentru decor (binecunoscută pasiunea sa pentru anii’30) și pentru anii glorioși din Cetatea Filmului se regăsește – din plin – în reconstituirile din Café Society: petreceri la marginea piscinelor răcoroase, cocktailuri zgomotoase, unde se inventează staruri”, cluburi de noapte în care șampania curge gârlă, iar starletele se mișcă pe ritmurile trepidante ale jazzului dezlănțuit. Woody Allen se amuză / ne amuză citând nume celebre ale vedetelor de la Hollywood (Ginger Rogers, Fred Astaire, Barbara Stanwyck, Howard Hawks, Gary Cooper), prin intermediul personajului Steve Carell. Imaginea realizată de Vittorio Storaro (operatorul     favorit al lui Bernardo Bertolucci) scaldă fiecare cadru într-o lumină aurită, în care sclipește lustrul nou-nouț al râvnitului Oscar. Tot acest glamour – de factură „vintage” – aduce cu o campanie de publicitate pentru  fecunda „uzină de vise” din „Sunshine State” / California.

Café Society 4

Jesse Eisenberg și Kristen Stewart și-au mai dat replici și-n cunoscutul film pentru tineri, Adventureland, dar, aici, evoluțiile lor sunt remarcabile. După o întâlnire ratată cu Allen, în To Rome with Love, Eisenberg moștenește dificilul rol, à la Woody, fără a caricaturiza ticurile maestrului. Tânărul interpret rămâne el însuși, stângaci și duios în egală măsură, agasant și mișcător deopotrivă. Alături de el, Kristen Stewart este surprinzătoare prin maniera în care mitraliază replicile și pentru modul în care îmbracă orice plan cu o nonșalantă eleganță, captând lumina ca o veritabilă stea de la Hollywood (așa cum visa chiar personajul întrupat de ea). Stewart continuă să-și etaleze farmecul, de-construind imaginea cu care ne obișnuise. Dacă cele două personaje sunt atât de reușite, izbânda nu se datorează numai faptului că cei doi actori se pliază perfect pe codurile care le-au fost impuse (insuflând, totuși, ceva și din personalitatea și modernitatea lor), ci pentru că ei reprezintă două fațete ale amorului: prospețimea unei noi pasiuni și melancolia regretelor.

Café Society 3

Café Society povestește despre destinele sentimentale, imaginând viitorul și regăsirile lor inegale, de după separare. Fără să se îndepărteze de umorul său arhicunoscut (familia lui Bobby Dorfman – sursă inepuizabilă de gaguri și jocurile de cuvinte care au menirea de-a naște efecte comice, secretul cineastului), Woody Allen își veghează „turturelele” și-i prezintă eroului o soție adorabilă (irezistibila și mereu solara Blake Lively)       și „protejând-o” pe eroină oferindu-i o viață așa cum își dorise. S-au iubit, s-au despărțit, s-au regăsit transformați: ea-snoabă, el-bogat. Cu toate acestea, atât fericirea personală, cât și reușita profesională nu alungă deplin regretele, nici melancolia care impregnează reîntâlnirea. Mărețul plan final ilustrează o nouă latură a lui Woody Allen, dulce-amăruie, tulburătoare, care consolează, așa cum își obișnuise spectatorii și patriarhul Lubitsch. În Café Society – o peliculă elegantă, purtând amprenta alleniană a crudei tristeți –  subtilitatea și armonia avansează discret. 

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Vittorio Storaro

Decoruri : Santo Loquasto

Costume: Suzy Benzinger
Monteur: Alisa Lepselter

Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson

Distribuţia:
Kristen Stewart (Vonnie)
Jesse Eisenberg (Bobby)
Blake Lively (Kat)
Anna Camp (Candy)
Steve Carell (Phil)
Don Stark (Sol)
Tony Sirico (Vito)

Durata: 1h36

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la California dreaming cu Woody Allen – Café Society

Scris de pe aprilie 9, 2020 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web