RSS

Arhivele lunare: aprilie 2020

Mai… către lumină (Mai – paradisul miresmelor neîncepute)

Salcâmii sunt înfloriţi, străjuind ca nişte lumânări de nuntă la cununia cerului cu zborul de ciocârlii.  Este cea mai frumoasă vârstă a anului, când livezile îşi strecoară prin uluci parfumul florilor, când lalelele inundă pieţele, într-un vacarm de culori, când albinele adună licoarea florilor pentru mierea cea mai bună, tămâiată cu iz de brebenea şi de iasomie. În nicio altă lună a anului, cerul nu se înveşmântează cu hlamida aceasta, de un albastru indescriptibil, ireproductibil, obţinut printr-o formulă secretă, asemenea nuanţelor zugrăvite pe ctitoria de la Voroneţ.

Dintotdeauna, omul s-a simţit irezistibil provocat, atras de sondarea profunzimilor infinite ale spaţiului. Privind, mai întâi, spre sine omul caută să privească şi în ceilalţi. El caută să înţeleagă însăşi viaţa, să-i pătrundă miezul. Vrea să-i priceapă determinările şi rosturile. Face lucrul acesta cel puţin din două motive – pentru a încerca să-şi domine propria existenţă, măcar în punctele ei nodale şi pentru a-şi armoniza propria fiinţă şi viaţă cu ordinea universală.

”Primăvara” ©️ Etsy.com

Experienţa îndelungată a permis configurarea unor concluzii ferme: zestrea de aptitudini, trăsături de caracter şi temperament, structura afectivă şi mentală a individului, dispoziţiile lui sufleteşti sunt determinante şi de momentul ivirii sale pe această lume (lăsăm deoparte speculațiile numerologilor). Fiinţa umană va acţiona şi va  reacţiona într-un fel sau altul nu numai datorită zestrei genetice, nu numai datorită educaţiei, ci şi profilului  său moral. În mijlocul acestei degringolade perpetue, în care trăieşte, un singur strigăt merită să fie slobozit: bucuria, lauda, speranţa profetică în pofida deselor provocări ale deznădejdii.

Viaţa îşi pierde sensul,  totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie, omule, calcă sub picioare tot neantul lumii. “Eroarea” de a te fi născut se răscumpără prin “osânda” de    a te înfrupta cu bucurie din fiecare întâmplare, din  fiecare clipă care ți-a fost dată să o trăiești. Prima lecție de optimism – timpul este prielnic nu doar  trecerii noastre, ci şi disprețului  pentru condiția noastră efemeră şi, deopotrivă, a aventurii de a fi. Viaţa trebuie luată aşa cum vine, să încerci numai să înfrunţi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este Bun şi Frumos.

Luna Mai – explozia Naturii, singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne înconjoară existenţa, invazie de miresme şi de culori.

”1 Mai” ©️ Etsy.com

Haideţi să gustăm din această simplitate nobilă, prin care să (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de –a culege, de-a mirosi şi de-a oferi, o floare, odată cu sărbătoarea de Armindeni.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Mai… către lumină (Mai – paradisul miresmelor neîncepute)

Scris de pe aprilie 30, 2020 în Creştinism, Relativitate

 

Etichete: , ,

Grație și efort într-o lecție despre recunoștință – „Polina, danser sa vie”

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan).

Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată   de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism  ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive ; picioare pline de răni sângerânde și…pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic.

Anastasia Shevtsova (Polina) © UGC Distribution

Aparținând clasei muncitoare, părinții fetiței vedeau o șansă de neratat în admiterea la cea mai renumită companie de dans din Moscova. Manifestând semne clare de talent, fetița se pregătea să fie integrată în prestigiosul balet Bolșoi/Bolshoi, dar – după ce-a asistat la un spectacol de dans contemporan – a fost bulversată total. Acest șoc artistic îi va clătina tot eșafodajul năzuințelor sale. Așadar, se hotărăște să părăsească țara natală și să se-ndrepte spre Aix-en-Provence, sperând să lucreze cu talentata coregrafă Liria Elsaj. Toate întâlnirile pe care le va avea îi vor modela identitatea, iar tânăra dansatoare va explora noi medii artistice, îndreptându-se către țelul său (Liria: “An artist has to know how to look at the world around them”).

Aleksey Guskov & Anastasia Shevtsova © UGC Distribution

Întreaga poveste de  pe ecran glisează între hotarele dansului și ale vieții reale. Adaptarea cinematografică după un roman grafic nu e tocmai la îndemână, de aceea vom putea descoperi multe sugestii metaforice. Astfel, imaginea (mentală) a renului, pe care micuța îl văzuse în pădurea înzăpezită din copilărie, va deveni traducerea simbolică a ceea ce ea însăși va deveni, pe măsură ce se va descoperi pe sine. În perioada moscovită, era nevoită să respecte o schemă (rigidă) impusă, dar în interior, căuta să le transforme în gesturi artistice proprii sufletului ei. Acolo unde începea dansul, transcendea viața. Pelicula nu se concentrează cu osebire asupra terenului social, ci, mai insistent asupra dramei adolescentului surprins în schema «maestru-învățăcel». Primul său profesor, aproape oedipian, suscită interesul.

Juliette Binoche (În rolul Liria Elsaj) © UGC Distribution

Filmul se vrea, în egală măsură, istoria unei priviri: cea a profesorului intransigent (cel care a îndrumat-o în primii săi ani de dans), dar și cea a formării, maestrul înregistrând progresul   elevei sale. Narațiunea filmică apare ca un veritabil mozaic care o surprinde pe “Fata-în-căutarea-visului” atât în Rusia, cât și în Franța sau Belgia (surprinzătoare scena în care Polina improvizează alături de Jeremie Belingard un “pas de deux” de-a lungul râului Schelde din Anvers/trupurile negre în contrast de calitate cu apusul hibernal). În Belgia, Polina descoperă arta improvizației alături de coregraful Karl (Jérémie Bèlingard – o stea/“étoile”de la Opera din Paris), observă mișcările trupurilor omenești și își înțelege vocația.

Nastya Shevtzoda – Polina © Pathé Films AG

Realizatorii au reușit să ne inducă ideea că trupul arată gândul în mișcare: corpuri omenești traversează mereu spațiul, împărțindu-l între aer și sol. Peste tot, pe oriunde merge (bar, metrou, străzi) Polina vede numai dans. Nu lipsesc nici clișeele referitoare la “Fata-inocentă- piedută- în- marele-oraș”(pașii greșiți: alcool, anorexie, țigări, intrigi ș.a). Cea care devine catalizatorul evoluției artistice este Liria. Datorită acestei prezențe marcante, pelicula revine la acea lecție despre trimful deplin, la capătul a numeroase renunțări și chinuitoare căderi, pentru că dansul – ca orice altă artă – nu se rezumă la rezultate, ci la…proces. Natastya Shevtzoda oferă admirabile momente coregrafice după o suită de peripeții sentimentale, iar dansul din final marchează momentul de grație. Plutește un erotism subtil între Niels Schneider și Anastasia Shevtsova, surprinși de cameră în chip de Prinț și Prințesă, pe un fundal sonor pregnant (Muzica: Philip Glass). Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

Nastya Shevtzoda (Polina) © Pathé Films AG

Polina, danser sa vie

Regia:Valérie Müller-Preljocaj și Angelin Preljocaj
Scenariul: Valérie Müller-Preljocaj
Scriitor (BD Polina,Editura Casterman, 2011 ): Bastien Vives
Imaginea: Georges Lechaptois
Montajul: Guillaume Saignol și Fabrice Rouaud
Muzica : 79D, Philip Glass
Distribuția :
Nastya Shevtzoda – Polina
Juliette Binoche – Liria Elsaj
Niels Schneider – Adrien
Miglen Mirtchev – Anton
Aleksey Guskov – Bojinski
Durata: 108 min.

(Via WebCultura)

Articol publicat în revista Bel-Esprit


 
Comentarii închise la Grație și efort într-o lecție despre recunoștință – „Polina, danser sa vie”

Scris de pe aprilie 30, 2020 în Cinema, Moravuri

 

Etichete:

Trecutul ca un prolog – „Lion”

Spectatorul merge la cinematograf nu numai pentru divertisment,  pentru plăcere ori pentru a evada din cotidian, ci și ca să se “purifice”/catharsis. Este foarte posibil ca mulți dintre spectatori să-și amintească un episod din copilărie, când, la un eveniment (carnaval, spectacol), într-un concediu (plajă aglomerată) sau pur și simplu la cumpăruturi, în supermarket, să fi realizat că s-au rătăcit de părinte sau frate/soră. Pentru câteva minute, în acea mare de străini din jur, simți că ai pierdut orice contact, ești vulnerabil și speriat.

O astfel de poveste, reală, a adaptat pentru marele ecran regizorul australian Garth Davis (autor al seriei TV – Top of the Lake), amplifincând (înmiit) emoțiile în Lion: A Long Way Home. Așadar, autobiografia lui Saroo Brierley, A Long Way Home, devine odiseea emoțională împărțită între copilărie și maturitate.

Rooney Mara & Dev Patel © The Weinstein Company

Derulat precum un album foto & video, dispozitivul prezintă, treptat, experințele prin care-a trecut micul Lion, astfel încât, spectatorul să poată încerca fiecare emoție în parte. Cu o mare delicatețe și cu finețea detaliului, realizatorul surprinde mediul din care-a izvorât povestea lui Saroo, apoi ne transportă visual – pe toate căile – pe meleagurile pe care-a poposit cândva Saroo/Lion. Povestea adevărată a băiețelului indian, care-a devenit celebru este redată, în prima parte, în mod deosebit, cu ajutorul unui copil-actor pe care-l recunoști din primele treizeci de minute că ar putea nu doar să-ți atingă corzile cele mai sensibile, ci chiar să-ți frângă inima, dar deloc în stilul melodramelor à la Boolywood.

John Brierley, Sue Brierley, Saroo Brierley (Eroii din realitate)

Micuțul (nativ din Mumbai) Sunny Pawar reprezintă una dintre cele două lame ale tăișului care vor produce emoții vii în rândul privitorilor. Chipul expresiv și trupul agil reflectă perfect starea mentală a eroului din perioada în care imaginile curg, iar vorbele  rămân suspendate undeva, departe. Camera de filmare, abil manevrată de Greig Fraser îmbrățișează cadre ce provoacă, din primele minute, anxietate mixată cu uimire, într-o manieră lirică. Cealaltă parte/fațetă îi va reveni deja celebrului Dev Patel.

Saroo, băieţelul în vârstă de cinci ani, născut și crescut undeva prin zona Khandwa, va călători accidental (s-a urcat somnoros  într-un tren), îndepărtându-se de casa părintească, din nordul Indiei. Rătăcit de lângă fratele lui mai mare și total dezorientat, parcurge, fără voia sa, distanța de 1 600 km până în imensul oraş Kolkata (Calcutta). Peregrinările prin întortocheatele și insalubrele  cartiere sărace din Calcutta nu sunt ferite de pericole pentru micuțul vorbitor de hindi, străin de limba bengaleză. Totuși, instinctul  de apărare și spiritul de adaptare îl feresc de prădători (pedofili, vânători de organe, poliție) și îl îndreaptă spre un orfelinat, chiar dacă nu avea acte și nu înțelegea limba în care i se vorbea.

Aici, calitățile sale genetice deosebite atrag atenția unui cuplu australian, care-l înfiază. Cei doi soți, interpretați magistral de Nicole Kidman & David Wenham, îi vor oferi căminul pe care niciodată nu și l-ar fi visat, crescând în Hobart (Tasmania). Matur fiind, la o reuniune amicală, multiculturală, găsește un răspuns pentru negrăitele frământări (glasul sângelui, amintirile neînchegate dinaintea rătăcirii) odată cu degustarea unei specialități culinare indiene “Jalebi” (un fel de madlenă, roșiatică, proustiană). Tehnologia/Google Earth îl va putea ajuta să-și afle rădăcinile.Dotat cu un laptop, folosind  doar câteva instrumente (“patchwork paper-trail”) și cu memoria difuză, junele manager identifică locul din care plecase în acel 1986. Se face saltul în anul 2012,  când Saroo Brierley – adult, educat de soții australieni – își imaginează în mii de feluri stările de tulburare pe care le-au trăit mama (Priyanka Bose) și fratele lui mai mare, căutându-l pe el. Uimitorul Dev Patel întrupează fermecătorul tânăr copleșit de o memorie afectivă “ciuruită”, devenită un imens puzzle; deși se bucura de un trai confortabil și urma să devină managerul unui hotel din Melbourne, cele două figuri emblematice ale primei copilării îi tulbură profund viața.

Nicole Kidman, David Wenham, Rooney Mara, Dev Patel, Divian Ladwa © Long Way Home Productions

Doborât de toate valurile vieții de dinaintea adoptării, Saroo își ostoiește dorurile (flashbackurile proustiene) și caută în celălat frate (tot un indian adoptat de mic) ceea ce pierduse în acea noapte din 1986.  Regăsind, probabil, ceva din datele eroului său de la debut (Slumdog Millionaire), charismaticul Patel păstrează ceva din inocența și naivitatea copilului pierdut, aduce și aerul dulce-amarui, dar hotărât al junelui om dedicate cifrelor, din The Man Who Knew Infinity.

Dev Patel (în rolul lui Saroo Brierley) © Long Way Home Productions

Alături de cele două importante prezențe feminine, mama adoptivă /Nicole Kidman și iubita/ Rooney Mara, tânărul traversează un ocean de emoții, încercând să nu o rănească pe niciuna dintre cele două femei. Povestea cinematografică nu derapează spre melodrama ieftină, forțându-l pe Saroo să decidă între două mame. Sue, mama adoptivă, capătă – în duioasa interpretare a lui Nicole Kidman (ea însăși mamă adoptivă pentru doi copii) – aerul unei adevărate eroine, mai ales după  dureroasele mărturisiri despre viața ei privată (deși era aptă să dea naștere unui copil, faptul că tatăl ei fusese alcoolic, iar după moartea acestuia avusese o viziune, alege să îngrijească un copil năpăstuit de soartă, să îi ofere acelui suflet șanse).

Nicole Kidman, David Wenham, Keshav Jadhav © Long Way Home Productions

Alături de sensibilul, dar puternicul John (interpretat de David Wenham, din celebrul  The Lord of Rings), decide să îl adopte pe micul Saroo. Fiecare nou detaliu se înfige în mintea privitorului precum acele/markerele de pe harta lui Saroo care căuta “acul în carul cu fân”, adică un sat pierdut prin imensul “continent” indian. Să găsești membrii acelui sat printre cei aproape un miliard de locuitori părea o curată “agonie-provocată”.

Dev Patel & Priyanka Bose © Long Way Home Productions

Atât regizorul, cât și scenaristul Luke Davies păstrează dozajul cuvenit pentru a nu tulbura spectatorul cu manipulări sentimentaloide  la vedere și livrează o poveste incredibilă, dar reală, într-o formă coerentă și tulburătoare. Pelicula despre o existență dickensiană (sărăcia și abuzurile dintr-un “big-city” populat cu zeci de mii de copii ai străzii), în care un micuț crescut de o mamă analfabetă și de un frate mai mare, adoratul Guddu (Abhishek Bharate), Lion, A Long Way Home universalizează motivul “finding home”/în căutarea căminului.

Sunny Pawar (Saroo, copil) © Long Way Home Productions

Trezind numeroase controverse morale (“Cine își poate aroga titlul de părinte: cel care te-a născut sau cel care te-a crescut?”), abordând diferite atitudini de viață, în funcție de specificul cultural, cu o ușoare asimetrie structurală (partea a doua pare mult mai scurtă decât prima), având o profundă esență melodramatică, filmul aduce  rază de lumină și speranță. Lion, A Long Way Home oferă un bun prilej de reflecție și un îndemn către un ideal în viață. Post-scriptumul este un apel – în manieră mainstream – către larga audiență ce ar putea salva viețile unora dintre miile de copii pierduți anual în India.

Lion

Regia: Garth Davis
Autorul romanului adaptat: ”Saroo Brierley (Lion, A Long Way Home)”
Scenarist: Luke Davies
Imagine: Greig Fraser
Montaj: Alexandre de Franceschi
Muzică: Volker Bertelmann, Dustin O’Halloran

Distribuția

Dev Patel – Saroo Brierley
Rooney Mara – Lucy
Nicole Kidman – Sue Brierley
David Wenham – John Brierley
Pallavi Sharda – Prama
Benjamin Rigby – Waiter
Eamon Farren – Luke
Durata: 118 min

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Trecutul ca un prolog – „Lion”

Scris de pe aprilie 27, 2020 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Poveşti

 

Etichete:

Schimbi locul, schimbi norocul – „The Holiday”

Pentru sezonul sărbătorilor de iarnă, un cadou relaxant, etichetat de studiourile hollywoodiene (Universal & Columbia), poate fi comedia The Holiday. Nici vorbă de vreo “scânteie” cinematografică, ci, doar un “colet” burduşit cu de toate (umor, luminozitate, sentimente frumoase şi emoţii dulci), prezentat de cvartetul Cameron Diaz, Jude Law, Kate Winstlet şi Jack Black.

Cameron Diaz, Jude Law, Kate Winslet, Jack Black © Columbia Pictures Industries

Cu regizoarea Nancy Meyers, lucrurile sunt clare – personajele sale nu luptă pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii, nici împotriva hoardelor de terorişti. Comedie romantică, The Holiday nu aduce nimic original în materie de scenariu, dar, cu o distribuţie simpatică, permite simplităţii asumate să ofere momente agreabile. Totodată, cineasta îi aduce un omagiu lui Eli Wallach. Personajul Arthur îi oferă lui Eli Wallach o compoziție în care venerabilul scenarist deapănă aminitiri despre era de glorie a Hollywood-ului, mărturii necesare generațiile viitoare.

Nancy Meyers (Regizoarea) & Eli Wallach (Arthur) © Columbia Pictures Industries

Astfel, o americancă (Amanda) şi o englezoaică (Iris) se decid să facă schimb de apartamente pentru a sparge rutina Crăciunului. Ele se cunosc online, pe site-ul unei agenții de închirieri de case de vacanță (“house swap”), şi se hotărăsc să facă un… schimb.

În L.A. este cald, fetele umblă golaş echipate, grădinarii luptă cu capriciile vremii din decembrie (Santa Ana), oamenii care-au făurit “era de aur” de la Hollywood umblă agale pe aleile exotice. California însorită are case (realizate de arhitecţi celebri) în care locuiesc oamenii din industria entertainmet-ului. Montajul alternează cadrele în contrast şi aduce în prim-plan ninsorile din Anglia rurală. Într-un orăşel, parcă desprins dintr-o cartolină victoriană, regăsim celebrele cottage, prevăzute cu şemineu şi bucătării din lemn masiv. Nici ţipenie de om pe-afară, doar un pastel british, cu pomi acoperiţi de omăt şi garduri mici. Punctul comun al celor două cadre? Bărbatul care înşală o blondă.

Cameron Diaz (Amanda)@Rosehill Cottage © Columbia Pictures Industries

Iris este, încă, îndrăgostită de un bărbat care urmează de se căsătorească cu o altă femeie, iar Amanda tocmai a descoperit că iubitul ei (Ed Burns) o trădase. Deşi trăiesc la mii de kilometri distanţă, se pare că au aceeaşi problemă – sunt dezamăgite în amor. Iris se mută în casa Amandei din L.A., din însorita Californie, în timp ce Amanda ajunge în Anglia înzăpezită. La puţin timp după ce ajung la destinaţie, ambele femei au parte de ceea ce îşi doreau sau se aşteptau mai puţin: o nouă dragoste.

Cameron Diaz (Amanda) © Columbia Pictures Industries

Cele două blonde schimbă cam tot: casa, maşina, patul şi trăiesc “magia sărbătorilor” departe de rutină. Scenariul curge destul de previzibil, întâlnirile “neaşteptate” pică la momentul oportun, totul funcţionează pe baza unor trucuri binecunoscute (blondul şarmant e şi el single/singur, ex-ul/fostul iubit al lui Kate e conştient că a pierdut o fată “de aur”). “Trandafirul britanic”, Kate Winslet, este editorialistă la The Daily Telegraph din Londra. Ea este îndrăgostită de Jasper (Rufus Sewell), dar îl iubeşte cu un soi de masochism romantic, pentru că el urmează să ia de soţie pe o altă colegă de-ale lor. Această ‘Bridget Jones’ abandonează neajunsurile şi se lasă sedusă de poveştile lui Arthur (Eli Wallach), într-o casă plină de “omuleţi” (bătrânei hâtri şi statuete Oscar). Îi va ţine companie şi rotofeiul Miles (Jack Black), vulnerabil în dragoste ca şi ea. Rănile emoţionale se vindecă mai uşor cu aşa însoţitori.

Kate Winslet (Iris) & Jack Black (Miles) © Columbia Pictures Industries

De cealaltă parte, exploziva blondă, Amanda/Cameron Diaz este fermecată de fratele lui Iris, Graham (Jude Law). Carismaticul britanic o cucereşte pe năbădăioasa producătoare de trailere din California, fiind ajutat şi de cele două fetiţe ale sale, Olivia şi Sophie.

Jude Law (Graham) © Columbia Pictures Industries

Pelicula The Holiday se dovedeşte binefăcătoare precum o baie fierbinte într-o zi geroasă. Energia actorilor aduce un surplus de strălucire într-un film ce denotă multă inteligenţă în materie de marketing şi îl transformă într-o mică bijuterie comico-sentimentală. Păstrând titlul şi parfumul comediei lui George Cukor, The Holiday pledează pentru dragoste împărtăşită şi pentru tradiţiile “erei de aur” de la Hollywood. Cu siguranţă, Nancy Meyers este un regizor care pare să știe întotdeauna “ce vor femeile “.

Jude Law (Graham) & Cameron Diaz (Amanda) © Columbia Pictures Industries

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 
Comentarii închise la Schimbi locul, schimbi norocul – „The Holiday”

Scris de pe aprilie 25, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete:

Arta de-a înghiţi pastila – „Side Effects”

Filmul lui Soderbergh, Side Effects, povesteşte despre seducţie, în multiplele ei ipostaze. Realizatorul peliculei Erin Brockovich (2000) se dovedeşte un adevărat „cameleon” prin disponibilitatea de exprimare în varii forme artistice. În calitate de regizor, a abordat fresca istorică în Che, filmul de acţiune în Haywire sau un SF-dezastru în Contagion. Iar acum revine la producţiile cu substrat social în pelicula Side Effect (2013).

Jude Law, Catherine Zeta-Jones, Channing Tatum, Rooney Mara © Open Road Films

Se cuvine menţionată atenţia vădită de acest cineast, în cele mai recente pelicule ale sale, pentru corporalitate. În sensul ăsta, regizorul a apelat la persoane specializate – actriţe porno, campion MMA sau stripper – la realizarea filmelor Girlfriend Experience, Haywire, Magic Mike. De data aceasta, a folosit actori cu care a mai colaborat (Channing Tatum în Magic Mike) şi a apelat la serviciile scenaristului Scott Z. Burns precum şi ale compozitorului Thomas Newman, realizând o peliculă cu accente de thriller.

Channing Tatum and Rooney Mara / Photo by Eric Liebowitz – © Open Road Films

Emily Taylor (Rooney Mara), o newyorkeză de 28 de ani, îşi redobândeşte soţul, „băiatul de aur” (Channing Tatum), întors de la puşcărie graţie bunei purtări. Nu pare uşoară reluarea vieţii conjugale după o absenţă de patru ani. Emily prezintă o simptomatologie a depresiei cu tendinţe de suicid. Acest fapt o va duce la psihiatru – Jon Banks (Jude Law), mare amator de „soluţii” chimice. Convins de către Victoria Siebert (Catherine Zeta- Jones), fostul psihiatru al tinerei, Banks o va trata cu Ablixa, un medicament din ultima generaţie de antidepresive. Graba lui de-a prescrie astfel de tratament se justifică prin „dărnicia” producătorilor. Laboratoarele farmaceutice îi oferă 50.000 de dolari pentru a-şi transforma pacienţii în cobai. Suma obţinută astfel îi permite să-şi ducă traiul într-un apartament chic şi să achite taxele de şcolarizare ale fiului său vitreg. În ciuda efectelor secundare (somnambulism), Emily insistă să i se administreze tratamentul pentru a-şi revitaliza viaţa conjugală (inclusiv libidoul). Toată lumea profită până când este descoperit cadavrul soţului lui Emily, iar aceasta nu îşi aminteşte nimic. Ce se petrecuse? Cine e vinovat? Banks îşi pierde controlul, reputaţia şi pică pradă acceselor de paranoia.

Jude Law & Catherine Zeta-Jones © Open Road Films

Thrillerul medical virează spre filmul noir, injectând în procesul narativ abateri seducătoare. Scenaristul, Scott Z. Burns, s-a documentat minuţios şi a răstălmăcit povestea, transformând situaţii. Filmul realizat de Soderbergh amestecă tehnici à la Hitchcock şi Brian De Palma, aducând schimbări de perspectivă şi jucându-se atât cu protagoniştii, cât şi cu spectatorii. În acest amestec, regăsim cam multe „condimente” puse laolaltă: crimă, manipulare, şantaj, climat paranoic, fraudă la Bursă, femei fatale. Singură, muzica new-age nu reuşeşte să creeze suspansul, ci doar să incite. Secvenţele se leagă mecanic una de cealaltă, le lipseşte un crescendo şi pauza necesară pentru revigorarea electrocardiogramei de thriller.

Jude Law, Steven Soderbergh (Ragizorul filmului), Rooney Mara, Scott Z. Burns (Scenaristul filmului) Photo by Sean Gallup © Getty Images

Filmul creionează, în filigran, portretul generaţiei Prozac / Zoloft, rătăcită printre ofertele generoase ale unor producători lipsiţi de scrupule. Regizorul plasează pelicula sub semnul dublului sens, ca în celebrele filme ale lui Hitchcock, Vertigo şi Psycho.

Jude Law & Rooney Mara © Open Road Films

În acest comerţ de suprafaţă, identificăm cu uşurinţă fragilitatea umană şi deriva morală. Realizatorul este foarte atent să obţină o peliculă sofisticată, totuşi pierde din adâncimea personajelor. Jude Law este  bine ancorat în personaj, deşi are un aer uşor depăşit în scena în care pare un fel de Carrie Mathison, din seria Homeland, construind un zid din fotografii şi documente. Channing Tatum, chipeş şi optimist, este doar frumuşel. Catherine Zeta-Jones îngroaşă în exces tuşele şi disipează ambiguitatea personajului. Singura care glisează cu farmec între fragilitate şi perversiune este Rooney Mara. Această frumuseţe palidă şi atipică, care a început timid, cu apariţii în seriale, şi-a depăşit teama de eşec şi a început să participe la castinguri serioase. Partitura din The Girl with the Dragon Tatoo i-a adus nominalizarea la premiul Oscar, în anul 2012. De data aceasta, rolul complex din Side Effects o ajută pe această tânără aparent fragilă şi delicată să demonstreze că a dezorienta este, uneori, o artă.

Rooney Mara Photo by Barry Wetcher © Open Road Films

Filmul cu teză denunţă devierile mercantile ce se nasc din durerea psihică, dar o face într-o manieră prin care thrillerul se abandonează în faţa unei viziuni cu multe variaţiuni cromatice şi stilistice. Filmul conţine chiar şi o pată strălucitoare, prin acele flashbackuri ca o reclamă cu conace idilice. Efectele secundare pot lăsa un gust amărui, acela al înşelătoriei de după „perdea”, devoalând un „le mal de vivre” contemporan.

Regizor: Steven Soderbergh
Scenarist: Scott Z. Burns
Compozitor: Thomas Newman
Producător: Lorenzo di Bonaventura, Scott Z. Burns, Gregory Jacobs
Distribuţia: Rooney Mara (Emily Taylor), Jude Law (Jonathan Banks), Channing Tatum (Martin Taylor), Catherine Zeta-Jones (Dr. Victoria Siebert), Gummer Mamie (Kayla), Vinessa Shaw (Dierdre Banks), Greg Paul (Agent securitate), David Costabile (Carl Millbank), James Martinez (Poliţist comunitar), Andrea Bogart (Tracey Sutton)

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit
 
Comentarii închise la Arta de-a înghiţi pastila – „Side Effects”

Scris de pe aprilie 24, 2020 în Blockbuster, Cinema, Moravuri, Relativitate

 

Etichete:

Ce se-ntâmplă după epilog? – „Into the Woods”

Ce se-ntâmplă, totuși, după acel… “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”? Un posibil răspuns ar putea fi chiar adaptarea pentru ecran a musicalului Into the Woods (montat pe Broadway în 1987) de Stephen SondheimJames Lapine. Filmul  propune o nouă viziune despre ceea ce știm că reprezenta divertismentul pentru “copiii de orice vârstă”. Copii, părinți, bunici – generații întregi – au crescut cu poveștile despre Cenușăreasa, Jack și vrejul de fasole, Scufița Roșie și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Laitmotivul muzical (“No One Is Alone”) este, însă, unul cu dublu mesaj. După succesul repurtat cu Frozen (2013), producătorii de la Disney au pedalat pe infuzia de realism și de ambiguitate, dar la Into the Woods, procentele par destul de ridicate.

Into the Woods (2014), realizat de Rob Marshall (Chicago, Nine), păstrează ceva din spiritul basmelor clasice, dar le mixează și le re-condiționează într-o viziune postmodernă, cu accente psihanalitico-parodice. Întreaga pleiadă de personaje – Cenușăreasa (Anna Kendrick), Scufița Roșie (Lilla Crawford), Rapunzel (Mackenzie Mauzy), Jack (Daniel Huttlestone) – devine o galerie de ființe umane aflate în schimbare. În acest imens mash-up al poveștilor, regăsim o doză din influența lui Bruno Bettelheim (care puncta necesitatea cruzimii şi chiar a terorii, în poveste,  pentru a se ajunge la catharsis), dar și prinți care cântă “Foolishness can happen in the woods” și încearcă să le seducă pe tinerele întâlnite în cale.

Lilla Crawford (Scufița Roșie) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Cineastul menține linia impusă de scenariul musicalului, apoi “întoarce foaia” și transportă personajele și privitorul într-un teritoriu ce seamănă izbitor cu lumea reală. Înfricoșătoarea imagine a lumii dezvrăjite din aceată a doua parte este locul în care gândirea magică nu mai există. Este o lume devastată de o catastrofă. Personajul negativ este soția uriașului din povestea Jack și vrejul de fasole și exprimă consecințele traumei cauzate de pierderea soțului. Lipsită de repere și devastată de suferință, ea distruge tot ce-ntâlnește în cale, producând calamități (cutremure) și nenorociri. Procesul de “trezire” este unul brusc și aproape brutal, încercând, parcă, să închidă ușa în nas copilăriei de odinioară.

Dacă în prima parte a filmului, s-a menținut atmosfera de poveste, fie și mai întunecată, în epilog, pădurea devine un spațiu aproape arid, în care mai toate viețuitoarele suferă. Pădurea a fost considerată – încă de la Shakespeare, apoi în romantism -, zona tradițională a dragostei, a delirului erotic şi a onirismului emoțional. După un prolog (prezentare a personajelor) de cincisprezece minute muzicale, eroii se vor intersecta în pădure, fiecare cu misiunea sa, angrenați fiind în diferite călătorii.

Meryl Streep & James Corden © Walt Disney Studios Motion Pictures

Antrenată în Devil Who Wears Prada să fie mereu pusă pe arțag, Meryl Streep este, aici, zgripțuroaica ce pune în mișcare toate personajele și incită spiritele. Într-un tur de forță dramatico-muzical (“Last Midnight”), ea ne demonstrează că nu toate vrăjitoarele sunt rele pe de-a-ntregul. Relațiile dintre părinți și copii sunt reflectate și prin legătura – destul de bizară – Vrăjitoare-Rapunzel (Mackenzie Mauzy). Biata fată trebuie să se rupă total de trecutul ei și să iasă din “poveste”, ieșind de sub protectoratul copleșitoarei sale mame. Brutarul (James Corden din Gulliver’s Travels) și soția sa (Emily Blunt) intră în cursa contracronometru pentru găsirea totemurilor (condurul din aur, cosița blondă, pelerina roșie și vaca cu lapte) înainte  de-a răsări luna albastră. În acest fel – înduplecând vrăjitoarea -, poate vor reuși să devină părinți.

James Corden & Emily Blunt © Walt Disney Studios Motion Pictures

În pădure, ca și în lumea noastră, orice pas greșit făcut declanșează o serie de urmări neplăcute. Toată lumea prezentată se află mereu la granița dintre bine și rău. Filmul prezintă două versiuni ale lui Făt-Frumos: unul pentru Cenușăreasa, interpretat de Chris Pine, altul pentru Rapunzel, întrupat de Billy Magnussen. Acești tipi dandy oferă o partitură savuroasă, în cheie parodică, a songului “Agony“, într-un duet comico-muzical. Durerea pricinuită de urmărirea romantică, dar neconsumată, este exprimată în torente, în jurul apelor unei cascade. La rândul ei, Cenușăreasa (talentata Anna Kendrick) este departe de supusa fată în casă din basm. De astă dată, juna – ce are o soartă grea și e sabotată de surorile vitrege – știe să-și tempereze sentimentele, dovadă fiind acel joc muzical de pe treptele palatului (“On the Steps of the Palace”). Legăturile familiale sunt analizate de ea și din perspectiva spațiului, castelul prințului fiind unul de vis pentru noua Cenușăreasă (“My father’s house was a nightmare, yours a dream“).

Anna Kendrick (Cenușăreasa) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Cele mai apropiate personaje de corespondentul original din basm rămân mama vitregă a Cenușăresei (Christine Baranski) și surorile vitrege Florinda (Tammy Blanchard) și Lucinda (Lucy Punch) – adepte ale “operațiilor estetice” ad-hoc (tăierea unui deget de la picior sau a călcâiului). O altă apariție care stârnește admirația spectatorilor este Scufița Roșie (Lilla Crawford). Aparent naiva fetiță înțelege rosturile și-și reconsideră atitudinea prin cântecul “I Know Things Now“. Driblingurile comice din dialogurile cu Lupul (admirabilul Johnny Depp) vor fi continuate de pofticioasa dolofană în partituri muzicale ce vor stârni simpatia publicului. La rândul său, seducătorul Lup provoacă spiritele cu acel “Hello, Little Girl!“. În replică, o apariție naturală –  plină de duioșie –  este cea a bietului Jack (Daniel Huttlestone), naivul care-o pierde pe Milky White și ațâță furia mamei (Tracey Ullman), dar și-a uriașei (Frances de la Tour). Portretul său întregește galeria victimelor din familiile în care relațiile nu sunt tocmai fericite, pe canavaua ticsită de vicii (infidelitate conjugală, lăcomie, lipsă de onestitate, furt). Prințul îi explică Cenușăresei infidelitatea sa (aventura cu soția brutarului): “I was raised to be charming, not sincere/Am fost crescut să fiu seducător, nu sincer” – iată semnele realului.

Chris Pine (Prințul) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Într-o pădure fermecată, plină de copaci noduroși, ca și personalitățile eroilor, inocența stă la hotarul dintre realitate și ficțiune. Temele adunate și conjugate în acest mash-up devin un real sprijin pentru spectatorii care-și doresc să se înțeleagă mai întâi pe ei înșiși, pentru a-i putea înțelege – apoi – pe alții. Totuși, situațiile problematice nerezolvate (inclusiv moartea unor personaje), referințele sexuale implicite și imaginile tulburătoare nu devin o ofertă tocmai potrivită pentru privitorii mai puțin dispuși la introspecții. Pentru cei care pot să treacă cu vederea aceste neajunsuri, Into the Woods rămâne un divertisment de calitate, o călătorie muzicală într-o lume magică, dar nu prea departe de cea reală.

Afiș © Walt Disney Studios Motion Pictures

Into the Woods

Regizor: Rob Marshall
Scriitor: James Lapine
Scenarist: James Lapine
Producător: John DeLuca, Rob Marshall
Monteur: Wyatt Smith

Distribuţia

James Corden (Brutarul)
Emily Blunt (Soţia brutarului)
Meryl Streep (Vrăjitoarea)
Johnny Depp (Lupul)
Anna Kendrick (Cenuşăreasa)
Lilla Crawford (Scufița Roșie)
Daniel Huttlestone (Jack)
Mackenzie Mauzy (Rapunzel)
Lucy Punch (Lucinda)
Tammy Blanchard (Florinda)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Meryl Streep
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Emily Blunt
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Ce se-ntâmplă după epilog? – „Into the Woods”

Scris de pe aprilie 23, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Poveşti

 

Etichete:

Din jale s-a întrupat Frankenstein – „Mary Shelley”

Feministă avant la lettre, scandaloasă încă din adolescență (de la șaisprezece ani), căsătorită cu poetul Shelley, cochetând cu Byron și doctorul Polidori – în acești termeni s-ar putea rezuma destinul atipic al lui Mary Shelley, care merita o adaptare îndrăzneață. Realizatoarea saudită, Haifaa Al-Mansour, cea care ne-a uimit cu duioasa peliculă Wadja, a plăsmuit prima sa producție sub un banner britanic: Mary Shelley. Așadar, lungmetrajul  urmărește tumultoasa poveste de dragoste dintre poetul Percy Shelley și strălucitoarea Mary Wollstonecraft Godwin (1797-1851), precum și evenimentele care au inspirat-o să realizeze, la doar optsprezece ani, celebra carte Frankenstein.

Elle Fanning (Mary Shelley) © IMDb

Inițial, romanul a fost publicat sub anonimat pentru că editorul refuzase să menționeze drept autor o tânără în stare să adune atâtea orori într-un singur volum. Însăși geneza opusului gothic e romanescă. Adesea asociat și identificat cu acea creatură compusă din multe bucăți de cadavre, Frankenstein a avut o descendență literară, care a servit ca sursă de inspirație pentru alte opere artistice (în artele plastice și cinema). Abordând repertoriul clasic englez, realizatoarea saudită s-a avântat pe-o interesantă cărare: tematica și simbolistica feministă, transpuse sub forma unor schimburi culturale. Cineasta reușește o sobră reconstituire estetică, în manieră academică, cu aer british, dar pasionant, având-o în rolul titular pe fermecătoarea Elle Fanning.

Fiică a unor intelectuali britanici, cu vederi libertariene – William Godwin și Mary Wollstonecraft (a murit după nașterea copilei) -, Mary este o ființă modestă și dornică de cunoaștere. Totul se schimbă când îl întâlnește pe Percy Bysshe Shelley, care – la numai douăzeci și unu de ani – este deja un poet renumit, dar și un “mare crai”, cu un mariaj aflat în colaps. În anul 1814, începe o lungă și pasională legătură amoroasă cu poetul romantic. Cu toate că tatăl ei dezaprobase legătura aceasta, Mary pleacă – împreună cu Shelley și sora ei vitregă Claire -, într-o călătorie pe continent. Juna care căutase “abordări neconvenționale pentru a trăi” le va găsi din plin alături de scriitorul aventurier și desfrânat, cu serioase probleme financiare. Dezmățatului scriitor îi sunt complet străine orice constrângere ivită din responsabilitățile paterne sau îndatorile unui soț fidel. Cu toate acestea, Percy Shelley crede în forța creativă a lui Mary, iar după doi ani pleacă în Elveția, la Geneva, unde își petrec timpul împreună cu lordul Byron și amantul său, în vila Diodati. Pe malul lacului Leman, într-una din serile furtunoase, lordul Byron le-a propus ca fiecare dintre ei să scrie o povestire cu fantome – o provocare. Pentru Mary a reprezentat, în egală măsură, și confruntarea cu demonii agasanți, cât și scrierea celui mai zguduitor roman de groază din toate vremurile – Frankenstein. Și, astfel, la doar optsprezece ani, o tânără va revoluționa cultura populară, imaginând mitica creatură.

Elle Fanning & Douglas Booth © IMDb

Au circulat numeroase ipoteze și teorii potrivit cărora activitatea literară a tinerei Mary Shelley a fost influențată exclusiv de viața personală, iar rănile suferite s-au transformat rapid în expresii alegorice ale unor vechi traume. În dorința de a expune demonii care-i măcinau viața eroinei, inspirata cineastă saudită a făcut apel la interpretarea, extrem de sugestivă, actriței americane Elle Fanning. O copilă a cărei mamă se prăpădise imediat după sosirea ei pe lume, un tată care o (re)nega prin maniera sa de comportare față de ea, cât și imensa dragoste pentru un poet romantic precum “alunecosul” Percy Bysshe Shelley au fost câteva din argumentele care-au condus-o spre inventarea unui monstru care să reflecte trădarea, cruzimea și rezistența. Scrisul devine, așadar, o formă de eliberare dintr-o realitate mult prea apăsătoare pentru un spirit atât de fragil, cum era Mary. Totuși, din dorința de  a expune vulnerabilitatea acestei eroine, regizoarea a sfârșit prin a  o transforma într-o  creatură sensibilă, în stare să accepte toate umilințele și compromisurile unei vieți amoroase păguboase. Alături de actorii din distribuție: Douglas Booth (Percy Bysshe Shelley) și Tom Sturridge (Lord Byron), Elle Fanning ilustrează febra creatoare, decadența și dandismul “made in Britain. Tulburările psihologice și pathosul (ivit din moartea copilului) care-au provocat apariția unei creații literare unice sunt certe în interpretarea acestor artiști.

Tom Sturridge, Elle Fanning, Bel Powley, Douglas Booth, Ben Hardy © IMDb

Haifaa al-Mansour a retranscris sentimentul efemerității personajelor prin condiția lor de pe ecran: într-o disperată solitudine. Trupurile personajelor par să se sufoce în acele cadre cvasi-statice. Falocrația a dominat prima jumătate a secolului al XIX-lea, când autoarele/scriitoarele erau adesea respinse sau, cel mult,  invitate să folosească pseudonime. Bunăoară, în Mary Shelly, feminismul se regăsește, în filigran, pe tot parcursul filmului: prin evocarea mamei lui Mary, o autoare feministă și nonconformistă (autoare a unui pamflet: A Vindication of the Rights of Woman), permanenta luptă a lui Mary – care a combătut misoginia maladivă din acea epocă, mai ales că acceptase ca prima sa carte să apară sub vălul anonimatului. În demersul său artistic, realizatoarea doar punctează condiția femeii într-o socirtate patriarhală, însă toate intențiile sale sunt clare; independența avant la lettre a unei femei aduce izbitor cu însăși condiția cineastei din Arabia Saudită care “a avut îndrăzneala să realizeze un lungmetraj”.

Elle Fanning (Mary Shelley) © IMDb

Profesionalismul regizoarei demonstrează că și-a însușit bine criteriile occidentale, iar mesajul trece dincolo de ecran. Acesta sosește prin emoționanta privire a camerei dirijate de Mansour, o combatantă îndârjită ca și eroina sa din film (comparația dintre Arabia Saudită în care femeia nu reprezintă nimic în lipsa unui soț și Regatul Unit din veacul al XIX-lea este clară). Prin Mary Shelley, Haifaa Al Mansour a explorat ipotezele unui veritabil geniu literar, prezentând geneza unei opere ca rezultat al suferinței și al speranțelor spulberate, trezind emoții vii.

Mary Shelley

Regia: Haifaa al-Mansour
Scenariul: Emma Jensen, Haifaa al-Mansour
Imaginea: David Ungaro
Decorurile: Paki Smith
Costumele: Caroline Koener
Montajul: Alex Mackie
Muzica: Amelia Warner
Distribuția:
Elle Fanning – Mary Shelley
Douglas Booth – Percy Bysshe Shelley
Bel Powley – Claire Clairmont
Ben Hardy – John William Polidori
Tom Sturridge – Lord Byron
Maisie Williams – Isabel Baxter
Stephen Dillane – William Godwin
Joanne Froggatt – Mary Jane Clairmont
Durata: 2h

(Via WebCultura)

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Din jale s-a întrupat Frankenstein – „Mary Shelley”

Scris de pe aprilie 22, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Morală, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete:

Mecanica inimii – „The Best Offer ”

Oriunde s-ar afla, în artă, ca şi în viaţă, aparenţele înşală. Regizorul Giuseppe Tornatore (Cinema Paradiso, 1988) filmează cu eleganţă o paradă amoroasă, prin uşa întredeschisă de “Frumoasa adormită“. În The Best Offer, eroul principal – Virgil Oldman (întrupat de talentatul Geoffry Rush) –  este o veritabilă “instituţie” a artei. El este un bărbat singur, educat în înalta societate a Europei, recunoscut pentru obsesia și devotamentul faţă de meseria sa, dar şi pentru reticienţa în legăturile cu oamenii din jur.

Geoffrey Rush, Jim Sturgess, Giuseppe Tornatore © Warner Bros Italy

Pe afiş, acest personaj este aşezat în faţa unei fresce renascentiste, reprezentând visul sfântului Martin – în vis, îi apare Iisus, înconjurat de sărmani. Hristos pare să îl arate cu degetul pe Virgil, întrebându-se parcă de misterele care îl învăluiesc pe acesta. Elevatul iubitor de artă trăieşte departe de oameni, înconjurat de colecţia sa impresionantă (realizată în secret, cu ajutorul singurului său prieten, excelent interpretat de Donald Sutherland). Singura sa relaţie cu sexul frumos se rezumă la admiraţia acelor  minunate chipuri de femei ilustrate în tablourile din colecţia sa privată.

Geoffrey Rush (Virgil Oldman) © Warner Bros Italy

Totuşi, în viaţa acestui mizantrop misogin intervine o jună. În ziua în care împlineşte 63 de ani, primeşte un telefon de la o tânără, care doreşte evaluarea obiectelor de artă moştenite de la familia sa. Misterioasa femeie refuză o întâlnire cu Virgil, invocând maladia de care suferea, agorafobie. Agasat de apelurile acestei cliente, dar şi incitat deopotrivă, se lasă implicat în acţiunea de evaluare a bunurilor moştenite. În dorinţa de a-i afla identitatea, Virgil cere ajutor unui restaurator de obiecte mecanice. Astfel, el îşi dă voie să  intre în jocul de şah al femeii necunoscute, care trăieşte într-o permanentă teamă de lumea exterioară.

Distant şi cinic, la început, Virgil se lasă sedus de bizareriile tinerei femei, iar şansa unei idile cu ea i se pare irezistibilă. Totuşi, tomnaticul celibatar este prins în capcana unei  pasiuni şi trăieşte o experienţă care îi va schimba atât viaţa profesională, cât şi pe cea personală. Cei doi – evaluator şi client – devin sclavii unei idile, care le va schimba propiile existenţe. Dragostea pentru artă şi arta iubirii sunt reunite de Giuseppe Tornatore prin dialoguri erudite şi-o regie ce ţine de clasicismul voluptos.

Sylvia Hoeks (Claire) © Warner Bros Italy

În acest thriller romantic (precum în peliculele hitchcockiene), spectatorul va avea parte de obsesii amoroase, tulburări psihice şi voyeurism, Foarte bine secondat de seducătorul Jim Sturgess, Geoffrey Rush estecât se poate de convingător în rolul mizantropului ce va descoperi, cu teamă, că dragostea este singura artă ce poate rezista oricărei expertize. Fascinat de această creatură intangibilă, aşa cum era cuprins de admiraţie faţă de figurile  femeilor pictate, din colecţia sa, Virgil se lasă târât într-un vârtej sentimental. În acest joc de-a v-aţi ascunselea, regăsim, de fapt, jocul duplicităţii.

Geoffrey Rush (Virgil Oldman) © Warner Bros Italy

Ca şi eroul de pe ecran, Giuseppe Tornatore caută să descifreze ceea ce se află dincolo de cadrele de filmare, încearcă să descopere ceea ce se găseşte într-un tablou al lumii reale. Şi personajul şi cineastul vor să ştie secretul mistificării. La începutul filmului, Oldman se străduieşte să găsească un detaliu semnificativ, din planul secund, al unui tablou. Mereu există ceva care să-i activeze obsesiile acestui obsedat de artă. Ca într-un veritabil roman gotic, în care tânăra fată este “prizoniera” unui spaţiu închis, încărcat de taine, cu nenumărate camere secrete, beciuri întunecoase, mecanica inimii este bine unsă, ţinând mereu trează atenţia spectatorului. Tornatore încurcă, în mod deliberat, pistele romanului senzaţional şi derutează spectatorul, graţie capacităţilor cinemaului de-a aborda toate reţetele facile.

Geoffrey Rush (Virgil Oldman) & Sylvia Hoeks (Claire) © Warner Bros Italy

Locuinţa tinerei misterioase este ca un veritabil castel gotic. Realizatorul surprinde fiecare detaliu    într-o manieră ce orchestrează tensiunea, ajutat de muzica specială semnată de Ennio Morricone. Pe de altă parte, casa lui Virgil este un spaţiu impersonal, aproape aseptic, o insulă a solitudinii. O altă obsesie a protagonistului este misteriosul mecanism găsit în vila lui Claire. Această pasiune tăinuieşte un alt fel de mecanism, care-i este străin lui Virgil – “maşinăria” socială, umană -, ale cărei formule nu le cunoaşte.

Realizatorul nu este, de fapt, obsedat de pictură şi de codurile ei, cât de mecanismele intime ale inimii. The Best Offer rămâne o amară fabulă despre idealuri spulberate şi despre speranţe deşarte. Filmul este o veritabilă reflecţie despre arta mistificării.

The Best Offer

Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenarist: Giuseppe Tornatore
Compozitor: Ennio Morricone
Operator: Fabio Zamarion
Producător: Isabella Cocuzza, Arturo Paglia
Monteur: Massimo Quaglia

Distribuţia

Geoffrey Rush (Virgil Oldman)
Jim Sturgess (Robert)
Sylvia Hoeks (Claire)
Donald Sutherland (Billy Whistler)
Philip Jackson (Fred)
Dermot Crowley (Lambert)
Liya Kebede (Sarah)

Premii, nominalizări, selecţii

Academia Europeană de Film (2013) – Cea mai bună muzică: Ennio Morricone

Academia Europeană de Film (2013) – Cea mai bună muzică: Ennio Morricone
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Mecanica inimii – „The Best Offer ”

Scris de pe aprilie 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Cultură, Feminin, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Lumina Sfântă

E primăvară iar şi aripi proaspete leagănă ornicul vremii deasupra speranţelor noastre. Muguri cruzi, muguri calzi înţeapă aerul de April. Cu sufletul hoinărind prin livezile năpădite de flori şi parfumuri de-nceput, n-ai cum să te laşi doborât de melancolii păguboase, resemnare, disperare sau apatie. E primăvară iar şi căutăm din nou drumul speranţei!

De mai bine de două mii de ani, sărbătoarea Învierii se aşteaptă împodobită de mâinile curate ale celor care o văd ca pe o speranţă a renaşterii şi înălţării spre o altă Lumină. Religia, dar, mai ales, creştinismul, este un mod de viaţă – un fel de-a fi în Univers, un fel de-a vedea Natura şi pe aproapele tău; ea dă sens şi profunzime existenţei, oferă nesperate şi înviorătoare răspunsuri. Dintotdeauna, la români, Paştele a semnificat sărbătoarea Învierii, dar a fost şi metafora mirifică a descătuşării de moarte. Sfânta taină a Învierii devine însemnul – cu aură divină-, triumfului unui adevăr de credinţă, de existenţă umană. Paştele rămâne, pentru că a fost şi va fi, sărbătoarea de suflet a românilor ortodocşi, rămâne simbolul sfânt al descătuşării şi al credinţei în mai Bine şi mai Frumos.

Reperele nerătăcitoare ale spiritualităţii creştin-ortodoxe nu se constituie în dovezi evidente ale existenţei lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu stă sub semnul “dovezilor”. Pentru acela care crede în Dumnezeu şi în Sfânta Lumină (de la Ierusalim) este un semn al faptului că Cel de Sus nu stă departe de noi, ci ne veghează şi ne poartă de grijă atâta vreme cât nu ne rupem de Adevăr. “(…) Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea”. (1 Corinteni 13,)

În lumea de astăzi, uşor se poate sesiza o greşită “ierarhizare” sufletească. Au fost date uitării iubirea aproapelui, cinstea, sinceritatea, dragostea curată (fără meschinării şi interese ascunse), respectul faţă de părinţi; lumea a uitat cinstirea înaintaşilor şi smerenia în faţa icoanei sfinte.

Sărbătoarea Învierii este încărcată de semnificaţii, dă omului încredere şi speranţă: încă nu suntem singuri şi neocrotiţi în faţa sorţii. Speranţa şi viaţa nu se termină aici, existenţa spiritului este veşnică. Sărbătoarea Învierii are darul de-a sădi şi de-a (re)deştepta în fiecare dintre noi Iubirea, Cinstea, Adevărul, Binele, Iertarea. Nimic din ceea ce are frumos şi înălţător omenescul nu-i este străin credinţei.

Jertfa de sine a Mântuitorului este cea mai înaltă şi mai emoţionantă pildă din câte se pot oferi omului. Exemplaritatea absolută: ispăşind prin Sine, Mântuitorul ispăşeşte pentru om şi în locul omului. Ridicându-se pe cruce, Hristos se ridică în noi, jertfa Lui este preţul credinţei noastre, iar Învierea Lui este leagănul etern al speranţei omeneşti într-o altfel de lume, mai bună şi mai drept aşezată. Respectând legile universale, rămânem în acord cu Natura din care facem parte. Să luăm exemplul ei! Să vedem în explozia de viaţă şi de puritate a Naturii, în bucuria şi frenezia de viaţă pe care Domnul le dăruieşte – în aceste clipe -, tuturor vieţuitoarelor, calea izbăvirii noastre, şansa unică de-a deveni ori redeveni Oameni.

La sărbătoarea Învierii, când Lumina Sfântă biruieşte întunericul, sufletul îşi află din nou nădejdea că dincolo de viaţă este VIAŢĂ.

Să luăm, dară, Lumină!

lumanare

 

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Controversele de natură biblică au stârnit dintotdeauna interesul cineaștilor, de aceea viața lui Iisus Hristos a cunoscut numeroase adaptări pentru marele ecran. Mai întâi au fost, The Last Temptation of Christ de Martin Scorsese, apoi The Passion of the Christ, realizat de Mel Gibson, trecând și prin versiunile parodice din Monty Python sau musicalul Jesus Christ Superstar de Norman Jewison sau polemicul Son of God de Christopher Spencer. Recent, tânărul cineast australian Garth Davis (realizatorul filmului Lion) alege o cale mai puțin bătătorită și prezintă, în Mary Magdalene, punctul de vedere al uneia dintre cele mai enigmatice și neînțelese figuri spiritual ale creștinătății: Maria Magdalena. Timp de mai multe secole, Maria Magdalena a fost considerată o păcătoasă (prostituată), în urma deciziei emise de papa Grigore I, în 591. Abia în modernitate, în anul 1969, conciliul de la Vatican  a revenit asupra acestei hotărâri și-a considerat că tânăra femeie era doar un discipol al lui Iisus. Apoi, în 2016, Vaticanul a recunoscut-o drept Apostol al Mântuitorului. Totuși, o decizie a Bisericii nu va putea împiedica perpetuarea mitului prostituatei, așa cum au prezentat-o de cele mai multe ori sursele populare. Pelicula Mary Magdalene devine o versiune-reflexie (actualizată) a condiției femeii  în mijlocul unei povestiri biblice.

Garth Davis dorește să reactualizeze mesajul evanghelic. Chiar dacă titlul face referire la Maria Magdalena, filmul nu este construit precum o biografie cinematografică, ci ca adaptare a unui episod biblic cu scopul de-a schimba o anumită perspectivă asupra acestui personaj. Cineastul își construiește pelicula pe această problematică – cum să scoți “din tipare” o povestire din Noul Testament. Scrierile biblice au minimalizat rolul Mariei Magdalena, ba mai mult, Biserica medievală a redus-o doar la funcția carnală – întrupare a unei potențiale ispite trupești capabile să deturneze misiunea spirituală a Mântuitorului.

Bunăoară, înȚara Sfântă, în primul secol al lumii noastre, o tânără femeie din Magdala părăsește satul natal, sfidând regulile familiei sale tradiționale, pentru a se alătura unei noi mișcări sociale radicale. În fruntea acestei grupări se află un lider charismatic, Iisus din Nazaret (Joaquim Phoenix), care le făgăduiește că lumea se va schimba. Maria (Rooney Mara) refuzase constrângerile rigide, dorind autenticitatea, de aceea căuta un nou mod de trai. Mary Magdalene nu alunecă pe panta controversatelor teorii despre relația erotică dintre Iisus și Magdalena, ci subliniază intensitatea legăturilor personale fără echivocuri dintre Mântuitor și Fecioară. Garth Davis realizează un fascinant portret al Mariei Magdalena, o tânără care a preferat să renunțe la tot ce avea pentru a-și urmeza convingerile proprii. Pe măsură ce notorietatea grupului se răspândește și mai mulți adepți sunt atrași de mesajul inspirat al lui Iisus, călătoria spirituală a Mariei o plasează în centrul unei povestiri care o va duce la Ierusalim. Acolo, trebuie să se confrunte cu realitatea destinului lui Iisus și să își găsească locul ei în cadrul mișcării. Deși pelicula se derulează înfățișând creștinătatea timpurie, lasă deschisă portița spre interpretările filosofice, umaniste și chiar feministe, stabilind o paralelă cu actuala epocă, dar și cu un context particular (scandalurile hollywoodiene). De altfel, lungmetrajul este una dintre cele mai recente producții ale companiei Weinstein (The Weinstein Company).

Rooney Mara (Mary Magdalene) © IFC Films

Preocupat, probabil, prea îndeaproape de puternicul mesaj introdus într-o narațiune-epopee biblică, realizatorul nu a acordat atenția cuvenită ritmului poveștii cinematografice. Aici, a “păcătuit”, deși le-a oferit spectatorilor magnifice imagini/peisaje (filmate în Sicilia, Apulia, Matera și Napoli de Greig FraserZero Dark Thirty, Rogue One) și paracomentariul sonor (realizat de regretatul Johan Johannsson), regia  se mulțumește doar cu maniera contemplativă.

O lungă perioadă de timp, producțiile (peplum) de la Hollywood cu tematică biblică ofereau perspectiva romanilor creștinați, iar evreii rămâneau sub unghiul barbariei. De această dată, lungmetrjul tratează cu mai multă îngăduință problematica iudaică, personajele fiind evrei care discută despre asuprirea lor de căre romani, aşteptând un Mesia mai apropiat de regele David decât de Hristos. Distribuția din Mary Magdalene îi reunește pe actorii francezi: Denis Ménochet, Tchéky KaryoAriane Labed și Tahar Rahim (viziunea asupra lui Iuda e foarte incitantă), pe discretul Chiwetel Ejiofor (Petru), pe charismaticul Joaquin Phoenix, dar – mai ales – pe delicata Rooney Mara. Desigur, centrul de greutate  îl reprezintă figura Mântuitorului; Joaquin Phoenix îl ilustrează pe Iisus măcinat de frământările interioare, aspru dar și vulnerabil.

Joaquin Phoenix & Rooney Mara în ”Mary Magdalene” © IFC Films

Deși e de sorginte divină, suferă și își anticipează moartea pe cruce. Viziunea personajului asupra propriei morți iscă fiori. Maria Magdalena apare, într-adevăr, aşa cum ne-am aştepta să o vedem: tânără, pură, cu trăsături fine. În pofida imaginii fragile, Magdalena apare ca cel mai inteligent discipol: o femeie sigură pe sine, dar cuminte, sensibilă și inteligentă. Rooney Mara e o prezență aproape eterică. Haloul de lumină proiectat asupra femeii, la prima întâlnire cu Iisus, semnifică  și pătrunderea în câmpul luminos al acestuia, iradierea locurilor cu lumină semnalând prezența sa divină. Magdalena ipostaziată de tânăra actriță e o femeie puternică; cu siguranţă, e una dintre femeile care aparţine mai puţin vremii sale, ci mai degrabă timpurilor de astăzi. În primă instanţă, pare că doar ea înţelege corect învăţătura Noului Testament, în vreme ce Apostolii înclină, adesea, spre eliberare prin violenţă. Se face simțită linia “Political Correctness”, prin urmare, Petru e “o pată de culoare” (actorul s-a remarcat, de altfel, încă de la pelicula 12 Years   a Slave), deși originea mediteraneană a personajului ar îndreptăți și o astfel de reprezentare.

Toate decupajele subiective din această peliculă relevă o constantă problemă: iertarea, mizericordia (misericordia). Așa cum acel flash forward prin care Iisus e devastat de viziuni e doar un răspuns emoțional și subiectiv, la fel și mânia provocată de farisei reprezintă contrastul dintre primirea călduroasă și condamnarea sa. Mișcarea rectilinie, lipsită de relief ia sfârșit odată cu informațiile (rezumate in fine) privitoare la reabilitarea Mariei Magdalena, considerată de Vatican martor privilegiat al Evangheliilor și al Învierii.

Mary Magdalene rămâne un film sobru, cu o scriitură eliptică, dar viguroasă și “personală”, care-i conferă spiritualității locul cuvenit într-o lume tulbure.

Mary Magdalene

Regia: Garth Davis
Scenariul: Philippa Goslett, Helen Edmundson
Imaginea : Greig Fraser
Decorurile: Fiona Crombie
Costumele: Jacqueline Durran
Sunetul: Robert Mackenzie
Montajul : Alexandre De Franceschi, Melanie Oliver
Muzica: Hildur Guðnadóttir, Jóhann Jóhannsson

Distribuția:
Rooney Mara – Maria Magdalena
Joaquin Phoenix – Iisus din Nazareth
Chiwetel Ejiofor – Simon-Petru
Tahar Rahim – Iuda
Denis Ménochet – Daniel
Zohar Shtrauss – Ioan
Tchéky Karyo – Elisei
Ariane Labed – Rahela
Charles Babalola – Andrei
Michael Moshonov – Matei
Theo Theodoridis – Lazăr

Durata: 120 min
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Scris de pe aprilie 18, 2020 în Cinema, Creştinism, Cultură

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web