Grație și efort într-o lecție despre recunoștință – „Polina, danser sa vie”

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan).

Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată   de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism  ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive ; picioare pline de răni sângerânde și…pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic.

Anastasia Shevtsova (Polina) © UGC Distribution

Aparținând clasei muncitoare, părinții fetiței vedeau o șansă de neratat în admiterea la cea mai renumită companie de dans din Moscova. Manifestând semne clare de talent, fetița se pregătea să fie integrată în prestigiosul balet Bolșoi/Bolshoi, dar – după ce-a asistat la un spectacol de dans contemporan – a fost bulversată total. Acest șoc artistic îi va clătina tot eșafodajul năzuințelor sale. Așadar, se hotărăște să părăsească țara natală și să se-ndrepte spre Aix-en-Provence, sperând să lucreze cu talentata coregrafă Liria Elsaj. Toate întâlnirile pe care le va avea îi vor modela identitatea, iar tânăra dansatoare va explora noi medii artistice, îndreptându-se către țelul său (Liria: “An artist has to know how to look at the world around them”).

Aleksey Guskov & Anastasia Shevtsova © UGC Distribution

Întreaga poveste de  pe ecran glisează între hotarele dansului și ale vieții reale. Adaptarea cinematografică după un roman grafic nu e tocmai la îndemână, de aceea vom putea descoperi multe sugestii metaforice. Astfel, imaginea (mentală) a renului, pe care micuța îl văzuse în pădurea înzăpezită din copilărie, va deveni traducerea simbolică a ceea ce ea însăși va deveni, pe măsură ce se va descoperi pe sine. În perioada moscovită, era nevoită să respecte o schemă (rigidă) impusă, dar în interior, căuta să le transforme în gesturi artistice proprii sufletului ei. Acolo unde începea dansul, transcendea viața. Pelicula nu se concentrează cu osebire asupra terenului social, ci, mai insistent asupra dramei adolescentului surprins în schema «maestru-învățăcel». Primul său profesor, aproape oedipian, suscită interesul.

Juliette Binoche (În rolul Liria Elsaj) © UGC Distribution

Filmul se vrea, în egală măsură, istoria unei priviri: cea a profesorului intransigent (cel care a îndrumat-o în primii săi ani de dans), dar și cea a formării, maestrul înregistrând progresul   elevei sale. Narațiunea filmică apare ca un veritabil mozaic care o surprinde pe “Fata-în-căutarea-visului” atât în Rusia, cât și în Franța sau Belgia (surprinzătoare scena în care Polina improvizează alături de Jeremie Belingard un “pas de deux” de-a lungul râului Schelde din Anvers/trupurile negre în contrast de calitate cu apusul hibernal). În Belgia, Polina descoperă arta improvizației alături de coregraful Karl (Jérémie Bèlingard – o stea/“étoile”de la Opera din Paris), observă mișcările trupurilor omenești și își înțelege vocația.

Nastya Shevtzoda – Polina © Pathé Films AG

Realizatorii au reușit să ne inducă ideea că trupul arată gândul în mișcare: corpuri omenești traversează mereu spațiul, împărțindu-l între aer și sol. Peste tot, pe oriunde merge (bar, metrou, străzi) Polina vede numai dans. Nu lipsesc nici clișeele referitoare la “Fata-inocentă- piedută- în- marele-oraș”(pașii greșiți: alcool, anorexie, țigări, intrigi ș.a). Cea care devine catalizatorul evoluției artistice este Liria. Datorită acestei prezențe marcante, pelicula revine la acea lecție despre trimful deplin, la capătul a numeroase renunțări și chinuitoare căderi, pentru că dansul – ca orice altă artă – nu se rezumă la rezultate, ci la…proces. Natastya Shevtzoda oferă admirabile momente coregrafice după o suită de peripeții sentimentale, iar dansul din final marchează momentul de grație. Plutește un erotism subtil între Niels Schneider și Anastasia Shevtsova, surprinși de cameră în chip de Prinț și Prințesă, pe un fundal sonor pregnant (Muzica: Philip Glass). Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

Nastya Shevtzoda (Polina) © Pathé Films AG

Polina, danser sa vie

Regia:Valérie Müller-Preljocaj și Angelin Preljocaj
Scenariul: Valérie Müller-Preljocaj
Scriitor (BD Polina,Editura Casterman, 2011 ): Bastien Vives
Imaginea: Georges Lechaptois
Montajul: Guillaume Saignol și Fabrice Rouaud
Muzica : 79D, Philip Glass
Distribuția :
Nastya Shevtzoda – Polina
Juliette Binoche – Liria Elsaj
Niels Schneider – Adrien
Miglen Mirtchev – Anton
Aleksey Guskov – Bojinski
Durata: 108 min.

(Via WebCultura)

Articol publicat în revista Bel-Esprit

---

 

Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Controversele de natură biblică au stârnit dintotdeauna interesul cineaștilor, de aceea viața lui Iisus Hristos a cunoscut numeroase adaptări pentru marele ecran. Mai întâi au fost, The Last Temptation of Christ de Martin Scorsese, apoi The Passion of the Christ, realizat de Mel Gibson, trecând și prin versiunile parodice din Monty Python sau musicalul Jesus Christ Superstar de Norman Jewison sau polemicul Son of God de Christopher Spencer. Recent, tânărul cineast australian Garth Davis (realizatorul filmului Lion) alege o cale mai puțin bătătorită și prezintă, în Mary Magdalene, punctul de vedere al uneia dintre cele mai enigmatice și neînțelese figuri spiritual ale creștinătății: Maria Magdalena. Timp de mai multe secole, Maria Magdalena a fost considerată o păcătoasă (prostituată), în urma deciziei emise de papa Grigore I, în 591. Abia în modernitate, în anul 1969, conciliul de la Vatican  a revenit asupra acestei hotărâri și-a considerat că tânăra femeie era doar un discipol al lui Iisus. Apoi, în 2016, Vaticanul a recunoscut-o drept Apostol al Mântuitorului. Totuși, o decizie a Bisericii nu va putea împiedica perpetuarea mitului prostituatei, așa cum au prezentat-o de cele mai multe ori sursele populare. Pelicula Mary Magdalene devine o versiune-reflexie (actualizată) a condiției femeii  în mijlocul unei povestiri biblice.

Garth Davis dorește să reactualizeze mesajul evanghelic. Chiar dacă titlul face referire la Maria Magdalena, filmul nu este construit precum o biografie cinematografică, ci ca adaptare a unui episod biblic cu scopul de-a schimba o anumită perspectivă asupra acestui personaj. Cineastul își construiește pelicula pe această problematică – cum să scoți “din tipare” o povestire din Noul Testament. Scrierile biblice au minimalizat rolul Mariei Magdalena, ba mai mult, Biserica medievală a redus-o doar la funcția carnală – întrupare a unei potențiale ispite trupești capabile să deturneze misiunea spirituală a Mântuitorului.

Bunăoară, înȚara Sfântă, în primul secol al lumii noastre, o tânără femeie din Magdala părăsește satul natal, sfidând regulile familiei sale tradiționale, pentru a se alătura unei noi mișcări sociale radicale. În fruntea acestei grupări se află un lider charismatic, Iisus din Nazaret (Joaquim Phoenix), care le făgăduiește că lumea se va schimba. Maria (Rooney Mara) refuzase constrângerile rigide, dorind autenticitatea, de aceea căuta un nou mod de trai. Mary Magdalene nu alunecă pe panta controversatelor teorii despre relația erotică dintre Iisus și Magdalena, ci subliniază intensitatea legăturilor personale fără echivocuri dintre Mântuitor și Fecioară. Garth Davis realizează un fascinant portret al Mariei Magdalena, o tânără care a preferat să renunțe la tot ce avea pentru a-și urmeza convingerile proprii. Pe măsură ce notorietatea grupului se răspândește și mai mulți adepți sunt atrași de mesajul inspirat al lui Iisus, călătoria spirituală a Mariei o plasează în centrul unei povestiri care o va duce la Ierusalim. Acolo, trebuie să se confrunte cu realitatea destinului lui Iisus și să își găsească locul ei în cadrul mișcării. Deși pelicula se derulează înfățișând creștinătatea timpurie, lasă deschisă portița spre interpretările filosofice, umaniste și chiar feministe, stabilind o paralelă cu actuala epocă, dar și cu un context particular (scandalurile hollywoodiene). De altfel, lungmetrajul este una dintre cele mai recente producții ale companiei Weinstein (The Weinstein Company).

Rooney Mara (Mary Magdalene) © IFC Films

Preocupat, probabil, prea îndeaproape de puternicul mesaj introdus într-o narațiune-epopee biblică, realizatorul nu a acordat atenția cuvenită ritmului poveștii cinematografice. Aici, a “păcătuit”, deși le-a oferit spectatorilor magnifice imagini/peisaje (filmate în Sicilia, Apulia, Matera și Napoli de Greig Fraser – Zero Dark Thirty, Rogue One) și paracomentariul sonor (realizat de regretatul Johan Johannsson), regia  se mulțumește doar cu maniera contemplativă.

O lungă perioadă de timp, producțiile (peplum) de la Hollywood cu tematică biblică ofereau perspectiva romanilor creștinați, iar evreii rămâneau sub unghiul barbariei. De această dată, lungmetrjul tratează cu mai multă îngăduință problematica iudaică, personajele fiind evrei care discută despre asuprirea lor de căre romani, aşteptând un Mesia mai apropiat de regele David decât de Hristos. Distribuția din Mary Magdalene îi reunește pe actorii francezi: Denis Ménochet, Tchéky Karyo, Ariane Labed și Tahar Rahim (viziunea asupra lui Iuda e foarte incitantă), pe discretul Chiwetel Ejiofor (Petru), pe charismaticul Joaquin Phoenix, dar – mai ales – pe delicata Rooney Mara. Desigur, centrul de greutate  îl reprezintă figura Mântuitorului; Joaquin Phoenix îl ilustrează pe Iisus măcinat de frământările interioare, aspru dar și vulnerabil.

Joaquin Phoenix & Rooney Mara în ”Mary Magdalene” © IFC Films

Deși e de sorginte divină, suferă și își anticipează moartea pe cruce. Viziunea personajului asupra propriei morți iscă fiori. Maria Magdalena apare, într-adevăr, aşa cum ne-am aştepta să o vedem: tânără, pură, cu trăsături fine. În pofida imaginii fragile, Magdalena apare ca cel mai inteligent discipol: o femeie sigură pe sine, dar cuminte, sensibilă și inteligentă. Rooney Mara e o prezență aproape eterică. Haloul de lumină proiectat asupra femeii, la prima întâlnire cu Iisus, semnifică  și pătrunderea în câmpul luminos al acestuia, iradierea locurilor cu lumină semnalând prezența sa divină. Magdalena ipostaziată de tânăra actriță e o femeie puternică; cu siguranţă, e una dintre femeile care aparţine mai puţin vremii sale, ci mai degrabă timpurilor de astăzi. În primă instanţă, pare că doar ea înţelege corect învăţătura Noului Testament, în vreme ce Apostolii înclină, adesea, spre eliberare prin violenţă. Se face simțită linia “Political Correctness”, prin urmare, Petru e “o pată de culoare” (actorul s-a remarcat, de altfel, încă de la pelicula 12 Years   a Slave), deși originea mediteraneană a personajului ar îndreptăți și o astfel de reprezentare.

Toate decupajele subiective din această peliculă relevă o constantă problemă: iertarea, mizericordia (misericordia). Așa cum acel flash forward prin care Iisus e devastat de viziuni e doar un răspuns emoțional și subiectiv, la fel și mânia provocată de farisei reprezintă contrastul dintre primirea călduroasă și condamnarea sa. Mișcarea rectilinie, lipsită de relief ia sfârșit odată cu informațiile (rezumate in fine) privitoare la reabilitarea Mariei Magdalena, considerată de Vatican martor privilegiat al Evangheliilor și al Învierii.

Mary Magdalene rămâne un film sobru, cu o scriitură eliptică, dar viguroasă și “personală”, care-i conferă spiritualității locul cuvenit într-o lume tulbure.

Mary Magdalene

Regia: Garth Davis
Scenariul: Philippa Goslett, Helen Edmundson
Imaginea : Greig Fraser
Decorurile: Fiona Crombie
Costumele: Jacqueline Durran
Sunetul: Robert Mackenzie
Montajul : Alexandre De Franceschi, Melanie Oliver
Muzica: Hildur Guðnadóttir, Jóhann Jóhannsson

Distribuția:
Rooney Mara – Maria Magdalena
Joaquin Phoenix – Iisus din Nazareth
Chiwetel Ejiofor – Simon-Petru
Tahar Rahim – Iuda
Denis Ménochet – Daniel
Zohar Shtrauss – Ioan
Tchéky Karyo – Elisei
Ariane Labed – Rahela
Charles Babalola – Andrei
Michael Moshonov – Matei
Theo Theodoridis – Lazăr

Durata: 120 min

Via WebCultura

---

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

Schimbi locul, schimbi norocul – The Holiday

Pentru sezonul sărbătorilor de iarnă, un cadou relaxant, etichetat de studiourile hollywoodiene (Universal & Columbia), poate fi comedia The Holiday. Nici vorbă de vreo “scânteie” cinematografică, ci, doar un “colet” burduşit cu de toate (umor, luminozitate, sentimente frumoase şi emoţii dulci), prezentat de cvartetul Cameron Diaz, Jude Law, Kate Winstlet şi Jack Black.

 

Cu regizoarea Nancy Meyers, lucrurile sunt clare – personajele sale nu luptă pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii, nici împotriva hoardelor de terorişti. Comedie romantică, The Holiday nu aduce nimic original în materie de scenariu, dar, cu o distribuţie simpatică, permite simplităţii asumate să ofere momente agreabile. Totodată, cineasta îi aduce un omagiu lui Eli Wallach. Personajul Arthur îi oferă lui Eli Wallach o compoziție în care venerabilul scenarist deapănă aminitiri despre era de glorie a Hollywood-ului, mărturii necesare generațiile viitoare.

Astfel, o americancă (Amanda) şi o englezoaică (Iris) se decid să facă schimb de apartamente pentru a sparge rutina Crăciunului. Ele se cunosc online, pe site-ul unei agentii de inchirieri de case de vacanta (“house swap”), şi se hotărăsc să facă un… schimb.

În L.A. este cald, fetele umblă golaş echipate, grădinarii luptă cu capriciile vremii din decembrie (Santa Ana), oamenii care-au făurit “era de aur” de la Hollywood umblă agale pe aleile exotice. California însorită are case (realizate de arhitecţi celebri) în care locuiesc oamenii din industria entertainmet-ului. Montajul alternează cadrele în contrast şi aduce în prim-plan ninsorile din Anglia rurală. Într-un orăşel, parcă desprins dintr-o cartolină victoriană, regăsim celebrele cottage, prevăzute cu şemineu şi bucătării din lemn masiv. Nici ţipenie de om pe-afară, doar un pastel british, cu pomi acoperiţi de omăt şi garduri mici. Punctul comun al celor două cadre? Bărbatul care înşală o blondă.

Iris este, încă, îndrăgostită de un bărbat care urmează de se căsătorească cu o altă femeie, iar Amanda tocmai a descoperit că iubitul ei (Ed Burns) o trădase. Deşi trăiesc la mii de kilometri distanţă, se pare că au aceeaşi problemă – sunt dezamăgite în amor. Iris se mută în casa Amandei din L.A., din însorita Californie, în timp ce Amanda ajunge în Anglia înzăpezită. La puţin timp după ce ajung la destinaţie, ambele femei au parte de ceea ce îşi doreau sau se aşteptau mai puţin: o nouă dragoste.

Cele două blonde schimbă cam tot: casa, maşina, patul şi trăiesc “magia sărbătorilor” departe de rutină. Scenariul curge destul de previzibil, întâlnirile “neaşteptate” pică la momentul oportun, totul funcţionează pe baza unor trucuri binecunoscute (blondul şarmant e şi el single, ex-ul lui Kate e conştient că a pierdut o fată “de aur”). “Trandafirul britanic”, Kate Winslet, este editorialistă la The Daily Telegraph din Londra. Ea este îndrăgostită de Jasper (Rufus Sewell), dar îl iubeşte cu un soi de masochism romantic, pentru că el urmează să ia de soţie pe o altă colegă de-ale lor. Această Bridget Jones abandonează neajunsurile şi se lasă sedusă de poveştile lui Arthur (Eli Wallach), într-o casă plină de “omuleţi” (bătrânei hâtri şi statuete Oscar). Îi va ţine companie şi rotofeiul Miles (Jack Black), vulnerabil în dragoste ca şi ea. Rănile emoţionale se vindecă mai uşor cu aşa însoţitori.

De cealaltă parte, exploziva blondă, Amanda /Cameron Diaz este fermecată de fratele lui Iris, Graham (Jude Law). Carismaticul britanic o cucereşte pe năbădăioasa producătoare de trailere din California, fiind ajutat şi de cele două fetiţe ale sale, Olivia şi Sophie.

Pelicula The Holiday se dovedeşte binefăcătoare precum o baie fierbinte într-o zi geroasă. Energia actorilor aduce un surplus de strălucire într-un film ce denotă multă inteligenţă în materie de marketing şi îl transformă într-o mică bijuterie comico-sentimentală. Păstrând titlul şi parfumul comediei lui George Cukor, The Holiday pledează pentru dragoste împărtăşită şi pentru tradiţiile “erei de aur” de la Hollywood. Cu siguranţă, Nancy Meyers este un regizor care pare să știe întotdeauna “ce vor femeile “.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Ce te poate scoate dintr-o criză ? În unele cazuri, o altă situație care să-ția ctiveze puterile pe care nu știai că le ai. Așa se precipită lucrurile în cazul opțiunilor pe care urmează să le facă Adèle, eroina din tele-drama franțuzească, realizată de Olivier Guignard.    Așadar, în Franța anului 2010, într-o școală de cartier, o regăsim pe profesoara pentru învățământ primar, Adèle Massy, cernită de durere. În urmă cu doi ani, își pierduse soțul, un pictor fără prea mare faimă, iar acum își ducea existența între bornele fixe ale programului școlar și cele câteva prietenii mai vechi.

Miou-Miou (Adèle) © France3

Olivier Guignard ne propune o cronică socială a Franței douămiiste, când exodul migranților ogliga autoritățile franceze să opereze expulzări rapide. Grație interpretărilor actoricești sobre, scenariul simplu și trist capătă dimensiuni dramatice. O dramă personală se va conjuga cu cea a unor imigranți, aflați în căutarea unei țări în care drepturile omului (și ale copilului) să fie deplin respectate.  Propunerea lui Olivier Guignard invită la reflecție. Singur, spectatorul va afla dacă «la république française» din 2010 mai reprezintă spațiul în care s-a născut, odinioară (1789), prima ‘Declarație Drepturilor Omului și ale Cetățeanului’.

Așadar, după ce și-a pierdut soțul, această profesoară și-a petrecut viața în amintirea soțului ei.  În mijlocul anului școlar, sosește – în clasa la care ea preda -, micuta Kaniousha, o refugiată albaneză. Adèle încearcă să o integreze în clasa ei, dar copila de opt ani este rebelă și sfârșește prin a-i exaspera pe profesori. Procesul integrării este dureros și avem parte de portrete destul de schematice. Bunăoară, micuța albaneză „își face debutul” prin acțiuni ce ar încadra-o imediat la categoria «soi rău»: fură telefonul profesoarei, o bate pe o blondină care nu o lăsase să stea lângă ea la cantina școlii, refuză să participe activ la lecții. Cu toate acestea, profesoara nu se lasă copleșită și, cu mult tact pedagogic, încearcă să-i întindă o mână acestei ființe rănite. Desigur, toate desenele copilei trădau traume: asistase la numeroase lupte armate, iar uniformele de orice fel o tulburau până la limită (sângerări nazale însoțite de scăpări urinare).

Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

Pe tot parcursul acțiunilor de integrare școlară, fetița albaneză era susținută de întreg corpul profesoral din acea unitate școlară. Directoarea inimoasă „acoperă” neajunsurile elevei și încearcă să o ajute și pe Adèle, care se afla în perioada de susținere a gradului didactic (în vederea obținerii unei cote salariale mai mari la pensionare). Viața acestei femei retrase – întrupată de fermecătoarea Miou-Miou – se modifică radical. În afara orelor de curs, nu mai avea prea multe contacte sociale. O excepție va fi vecinul ei de scară, un simpatic bătrânel de origine evreiască. Joseph era născut în Hexagon, dar din părinți care se refugiaseră din pricina sovieticilor. Apropierea dintre cei doi se face destul de greu, din temerile femeii, care nu-și revedea dina cel doliu prelungit. La școală, se achita cu succes de toate sarcinile, dar refuza alte legături, în afara celor strict profesionale. Tușa melodramatică e fină, chiar dacă privirile triste ale eroinei ne amintesc de suferințe bine ascunse. Montajul indică clar, fără întorsături, parcursul acestei eroine, care străbate zilnic aceleași trasee monotone. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezența pitorească a bătrânelului Joseph plin de haz sau de micile răutăți /„bârfe” de cancelarie.

După „poznele” micuței Kaniousha, Adèle e prinsă în acțiunea întregului colectiv didactic: o asociație umanitară nonguvernamentală contacteaza școala pentru a anunța că părinții lui Kaniousha se confruntau cu deportarea. Școala este mobilizată împotriva acestui lucru, cu excepția Adèlei. Dar în ziua când poliția a aparut în fața școlii pentru a ridica copila, Adèle schimbă totul. Surprinzător, taciturna profesoară se lansează într-o veritabilă cursă prin oraș pentru a ajunge la casa în care trăiau părinții micuței Kaniousha. Totul se precipită de-acum, iar ritmul devine alert, se modifică radical toate prejudecățile, iar Adèle este prima care înțelege că boicotul pe față al celor din Ministerul Educației (nu i se putea valida acordarea gradului didactic, deși la inspecție primise aprecieri formidabile) era, de fapt, o „atenționare” pentru acțiunile în care se angajase. Pe toată perioada în care îi găzduiește în cochetul ei apartament, are loc «dezghețul» general: ea gătește alături de Vlora (mama fetiței), bea ceaiul pregătit de Arben (simpaticul tătic albanez), se lasă antrenată de Kaniousha în vârtejul lecțiilor de albaneză. Frageda Luàna Bajrami realizează cu sensibilitate portretul uni copil talentat, dar greu încercat de soartă. Sudează relații de apropiere cu toți colegii din școală, iar aceștia o vor aplauda cu sârg, mai ales după demonstrațiile de vituozitate (cântă impecabil la vioară). Nu întâmplător, parcursul actoricesc al Luànei Bajrami se va continua, iar rebela va păstra și „va cânta în aceeași gamă” și în rolul din L’Heure de la sortie.

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, această bulversantă peliculă realistă rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele. Finalul trist (deportarea albanezilor) lasă, totuși, o portiță deschisă: legăturile omenești profunde se pot realiza și în condițiile unui stat foarte vigilent în materie de „acte în regulă”. Departe de toate chestiunile ce vizează direct politica sau morala, Le choix d’Adèle nu chiar o peliculă didacticistă. Cele două personaje întruchipate cu justețe de Miou-Miou și Luàna Bajrami reprezintă două tipologii aparte de revoltați social ai lumii actuale.

Miou-Miou (Adèle) & Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

 

 

Scenariul: Nadine Lermite în colaborare cu Pauline Rocafull

Regizor: Olivier Guignard

Muzica: Arland Wrigley

Distribuția:

Miou-Miou – Adèle

Luàna Bajrami – Kaniousha

Marie-Hélène Lentini – Josiane

Marc Citti – Olivier

Elina Löwensohn – Vlora

Imer Kuttlovici – Arben

Jacques Herlin – Joseph

Durata: 90 min