Cenzura invidiei

Rostim, adeseori, cu înţelegerea care graţiază generos: “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!”.

Statistic vorbind, deriva morală de fiecare zi nu constă într-o acumulare galopantă de “păcate strigătoare la cer”. Greșelile capitale tind, adesea, să se înscrie mai curând în sfera patologicului decât în aceea a vinovăției morale obişnuite. Crima lui Raskolnikov pluteşte undeva între morbid şi religios, de aceea abia dacă poate fi măsurată cu instrumentele propriu-zise ale eticii.

Mult mai grăitoare, din perspectivă etică, ar putea fi considerate personajele imorale ale lui Gogol. Monstruozitatea incoloră a sufletelor lor adormite le încadrează la categoria demonismului plat. Acesta este teritoriul cu adevărat revelator al eticului: somnolenţa diurnă, cuminţenia irespirabilă a atitudinii, cenuşiul valorilor. Liniştit în banalitatea sa, invulnerabil din perspectiva “marii morale”, omul mediocru e depozitarul cel mai perfid al mizeriei morale. Şi, paradoxal, el poate exista în fiecare dintre noi, sustrăgându-ne oricărui proces prin tocmai crasa lui inexpresivitate.

Dostoievski, după modelul divinităţii, acordă o şansă păcătosului, făcând astfel să învingă încă o dată binele omenesc. În Crimă şi pedeapsă ne-a impresionat în mod special pasajul care expune ritualul redempţiunii ucigaşului: “Du-te acum (îl sfătuieşte Sonia pe Raskolnikov), chiar în clipa asta, la o răscruce de drumuri, închină-te adânc, sărută întâi pământul acesta pe care l-ai pângărit, apoi închină-te în cele patru zări, în faţa lumii întregi, şi spune tare să audă toţi: «Eu am ucis!» atunci, Dumnezeu are să-ţi redea viaţa.”

Ce-ar putea să stea la polul opus păcatului greu al crimei?

Desigur, prietenia, probabil cel mai omenesc şi mai nobil sentiment; în consecinţă, un afect demn de a fi etalat cu o bogăţie care nu se cuvine ascunsă. Datorăm prietenilor, dăruiţi de Dumnezeu, care sunt “rudele noastre de suflet”, bucuriile, ca respiraţie a solidarităţii profund omeneşti.

Cultivarea onestă a prieteniei adevărate constituie cel mai autentic mod de viaţă, adică existența omului eliberat de prostie şi de păcate. Zenon avea dreptate când spunea: “Un prieten este un alt tu însuți.” Oripilaţi de cenzura aprigă a invidiei, care şuieră pe la colţuri “să moară şi capra vecinului” şi care loveşte, ca un ucigaş nebun (pe la spate)… căutăm prietenia.

Vai de invidioşi! Până nu e prea târziu, până nu se scutură de tot darul vieţii acesteia, să meargă la o răscruce de drumuri, închina-se-vor în cele patru zări.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Reţetar

Trăim căutând mereu teme şi reţete care să facă din existenţa noastră o victorie fără sfârşit.

Succesul devine, astfel, singura formă în care ne putem imagina Paradisul, sumă a plenitudinii şi-a Binelui continuu. Dar acest Eden accesibil, văzut ca o reuniune de Vip-uri care-au găsit “formula câştigătoare” se dovedeşte a fi ispita cea mai banală. Orice reţetă verificată reprezintă o limită, o soluţie parţială, care ne înscrie într-o serie.

Adaptându-ne numai după reţete, viaţa noastră ar deveni un surogat, am trăi de fapt viaţa altora. Nu  ar mai fi vorba de afirmarea fiinţei noastre irepetabile, dacă izbânda proprie ne-ar fi condiţionată de supunerea la nişte tipare comune.

Dacă există o taină a reuşitei, ea ţine tocmai de căutarea adevărului interior, urmat cu credinţă şi cu simţul riscului asumat. “Nu ştiu care este treapta de valori pe care ne va aşeza timpul, dar ştiu că noi amândoi, avem de spus ceva ce n-a fost spus”.

Cum am putea învăţa să ne iubim pe noi înşine nu numai atunci când ne comportăm “perfect”,  izbutind să ne iertăm greşelile atunci când nu ne ridicăm la nivelul speranţelor noastre sau admiţând că nu avem nevoie să ne iertăm pentru că greşelile noastre sunt un semn al naturii noastre umane?

E foarte uşor să spui altcuiva că ar trebui să se preţuiască mai mult, dar aşa de greu de pus în practică. Poate nu ar fi rău să ne întrebăm, mai întâi, cine suntem de fapt şi-apoi să ne întrebăm ce-am vrea să facem cu adevărat. Abia după aceea,  să vină momentul deciziei în care-ţi pui în practică dorinţele.

Celebritatea ar fi un exemplu evident în care unele persoane se conformează cu imaginea pe care alţii o produc despre sine. Aceast “trandafir spinos” (celebritatea) a spulberat multe personalităţi, căci  s-au împrăştiat în toate direcţiile din care veneau solicitările. În asemenea cazuri – în condiţiile în care oamenii se uită la tine –  îţi trebuie mare forţă să rămâi tu însuţi/ însăţi.Totdeauna vom fi puţin codependenţi, uşor apăsaţi dacă cineva nu ne poate suferi şi vom fi flataţi dacă cei din jur ne admiră.

Ceea ce ar trebui să urmărim e să nu ne lăsăm dominaţi de aprobarea sau dezaprobarea celor din jur. Trebuie să acţioneze fiecare în funcţie de motivaţia personală (interioară) şi să nu reacţioneze la ceea ce spun ceilalţi. Într-o lume perfectă, relaţiile dintre oameni ar funcţiona pe măsură, dacă fiecare şi-ar lua în serios partea sa de interdependenţă.

Siguranţa noastră în lume vine dintr-un fel de umor ce ne ajută să ne suportăm condiţia. Dacă privim situaţia noastră cu detaşare, descoperim cu toţii că stăm pe o sferă – unii pe picioarele lor, alţii cu capul în jos – iar sfera se-nvârteşte în jurul ei însăşi şi, în acelaşi timp, în jurul Soarelui.

 

Articol publicat în revista WebCultura