Povestiri pentru seri liniștite – „Bulgăraș Pătat pleacă de acasă pe nepusă masă”

Există adulți care nu vor să-și intoxice copiii cu ciulinii, nebunaticele mătrăgune sau păpușile albastre, ci încearcă să le arate micuților că există lumi mai atractive decât cele ale căror conflicte se consumă pe ecrane (de orice tip/T.V. sau device), ci mult mai firesc, la doi pași, în grădină sau chiar în spatele blocului. Din păcate, literatura autohtonă, dedicată copiilor, este încă invadată de autori străini. Cartea, ca mijloc de educație și cultură, este fundamentală pentru dezvoltarea spiritului critic. Cunoscând îndeaproape funcția educativă a literaturii, profesoara Gabriela Tess (aka Gabriela Teșileanu) a imaginat un spațiu în care a reunit narațiunea, ilustrația și fantezia: placheta cu povestiri intitulată „Bulgăraș Pătat pleacă de acasă pe nepusă masă”.

Autoarea scrie într-un stil voios și simpatic, cu umor, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor. Dăscălița-scriitoare și-a antrenat și învățăceii în acest exercițiu al fanteziei, iar unii dintre aceștia au realizat ilustrațiile volumului (Maria-Rebecca Buruiană, Tudor-Alexandru Vlad). De altfel, legătura – născută încă din timpul activităților didactice – se regăsește în dedicația din Intro („Celor care m-au inspirat, impulsionat şi ajutat, cu drag !”).

De-a lungul celor cinci povestiri, autoarea pune în pagină răsfățate trucuri tipografice și desfășoară o gamă largă de giumbușlucuri, de la rimele interioare la veselele ilustrații: „Iar eu am mâncat o fragă şi v-am spus povestea dragă. Am încălecat pe-un băţ ca să vă dau un învăţ. M-am ascuns după o mătrăgună şi v-am urat: Ziua bună!”.

Experiențele cotidiene (din lumea celor care nu cuvântă: cățeluși, pisicuțe,iepurași, vulpi, gâște, puișori sau lupi) sau cele esențial-revelatorii ale unor eroi (de poveste: zâne bune sau zmei) se îngemănează și coexistă, fără amenințarea artificialității, beneficiind, în această cărticică, de o voioasă prezentare grafică în stil vioi-realist.

Simpatice ca subiect, povestirile sunt croite în linia tradiționalistă, dar calde și ușor ironice, într-o proză zglobie, în care simțul umorului se joacă de-a v-ați ascunselea cu morala: „Ce ne facem, frate-meu? / Uită-te în jurul tău! De-i găsi un telefon, am ac de cojocul lor! Vom suna la Pompieri şi ne-or ajuta ei.”. Desigur, narațiunile sunt duios-moralizatoare, dar deloc pe un ton didacticist.

Propozițiile scurte, alternate cu explicații, ba chiar și cu un dicționar (vocabular), îmbogățite cu detalii de mișcare se aliniază în cinci istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă. Gabriela Tess dovedește o prospețime în abordarea rolului literaturii pentru copii, în deplin acord cu toate obiectivele autorilor de cărți pentru copii: descoperirea universului unic al fiecărei cărți, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor și a personalității cititorului, dar, înainte de toate, descoperirea lecturii ca o mare plăcere. Gabriela Tess dovedește talent de povestitor, disponibilitatea pentru simțul umorului în măsură să întrețină magia lecturii atât de necesară pentru a face posibilă tranziția către alte vârste.

Volumul „Bulgăraș Pătat pleacă de acasă pe nepusă masă” devine un delicat artificiu ludic, livresc și copilăros, în egală măsură, și se înscrie – cu succes – în seria cărților cu adresabilitate ce poate începe cu vârsta primei vacanțe școlare și poate ajunge până la cea a bunicilor

„Bulgăraș Pătat pleacă de acasă pe nepusă masă” de Gabriela Tess / Gabriela Teșileanu – Editura  Letras, Snagov, 2020

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

Ritmuri motănesco-școlărești – „Bulgăraș Pătat merge la școala de pisoi și-l urmăm și noi”

Autorii de cărți pentru copii nu au baghete magice, nici coronițe cu nestemate, dar stăpânesc o lume fantastică: imaginația. Dintotdeauna poveștile dedicate neamului motănesc au făcut deliciul cititorilor. Bunăoară, Gabriela Tess urmărește cu minuțiozitate, cu onestitate și umor, parcursul motanului Bulgăraș, dorind să împărtășească cititorilor câte ceva din tainele universului motănesco-școlăresc. Deloc didacticist, al doilea volum semnat de autoarea pentru copii are și un format diferit de cel dintâi.

În răstimpul oferit  de la data primei apariții până la actuala plachetă de povestiri, Gabriela Tess și-a familiarizat elevii cu tehnicile narative: cum să  profileze un personaj sau cum să construiască acțiunea. Atelierele de povești, din activitatea didactică pe care o desfășoară autoarea-dăscăliță, au servit ca punct de pornire pentru acest al doilea volum. Așa se explică bogata ilustrație a cărții și generoasa dedicație de pe primele file ( «Celor care m-au inspirat, impulsionat şi ajutat: (…) cu drag! »). După răsfoirea unor pagini din scrierile simpatice, grupate în volumul sugestiv intitulat „Bulgăraș Pătat merge la școala de pisoi și-l urmăm și noi”, cu siguranță, mulți cititori vor relua traseul simpaticei feline cumințite.

Volumul este o carte-cadou, bogat ilustrată, ce conține treisprezece povestiri – într-o varinată inovatoare – și un compartiment destinat cititorilor pentru personalizarea lecturii (date ale cititorului). De pildă, în capitolele despre orele de Abcedar, scriere sau matematică, sunt subtil inserate câteva fișe de lucru, evitând astfel aerul formal-școlăresc al unor sarcini de lucru. În compania lui Bulgăraș, rezolvările – altădată anevoioase – capătă lejeritate în abordare. Meritul autoarei-dăscălițe este de a întări valoarea lecturii dinamice și de a stimula gândirea analitică prin seria de fișe abil furișate printre poznele lui Bulgăraș și ale amicilor săi. Cu vervă și rimă, Gabriela Tess scrie într-un stil voios și simpatic, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor. Cântând, cu dezinvoltură, pe toate claviaturile disponibile din registrul prozei scurte, autoarea știe când să fie ironică, lasă loc pentru întâlniri neașteptate între cele treisprezece povești: Frământări, Prima zi de școală, Ora de Abecedar, Recreația mare, Ora de scriere, La ora de mate face fiecare ce poate, Enigme școlărești, Prima vacanță, Scrisoare lui Moș Crăciun, Crăciunul, Concursul, Iepurașul de Paște, La concurs. Jocul cu limbajul (sensurile secundare ale unor cuvinte, etimologii) devine un alt pretext al unei autoare care are de spus povești cu tâlc, istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă: « – Find, ce-ai văzut prin lume călătorind? Ce fac pământenii? Cum o duc? / – Rău, Moșule. Oriunde apuc aud doar vai și doar of! Își leagănă toți capul în mâini ca pe cartof. Se plâng de boli și de nenoroc, mulți nu mai au slujbe deloc, trăiesc de azi pe mâine făcându-și griji pentru o bucată de pâine. Nicicând nu am văzut așa disperare pe pământ.» Autoarea rătăcește peste cadențele prozaice, care nu sunt defel notații cotidiene, apoi oferă teme propriu-zise micilor școlari cititori.

Alături de Bulgăraș Pătat, Lizzie, Gringo, șoricei, alte vietăți și Andrei, cititorii sunt invitați în universul școlar tradițional, activându-și gândirea critică, dar și pofta de lectură. Povestirile, unele – adevărate fabule postmoderne – aduc a fotografii naive, ce (sur) „prind” obiecte, lucruri, stări familiare, domestice, dar și situații clasicizate (cursuri, concursuri, serbări), iar desenele/ilustrațiile întăresc acest demers. Universul domestic se suprapune cu cel școlăresc făcând, astfel, mult mai agreabile temele/sarcinile de lucru bine camuflate printre atâtea expresii agreabile: «Bulgăraș completă fără zăbavă  și duse la juriu fișa grozavă. Își dăduse seama că ocaua, și urzica, și fetica, se completează cu ”mica”. Pe mama o strigi mămică, iar ea-ți zice ”Bombonică”. Peste tot de ”mică”-i vorba, ce atâta încurcare? E clar pentru fiecare.»

Sub savoarea ludicului,  Gabriela Tess dovedește că are ritm, viziune și stârnește pofta de a citi. Inventiv, cu o puternică tușă originală, volumul „Bulgăraș Pătat merge la școala de pisoi și-l urmăm și noi” este un motiv substanțial pentru a savura aventurile simpaticului motan.

Gabriela Tess – „Bulgăraș Pătat merge la școala de pisoi și-l urmăm și noi” © Editura Letras / http://www.letras.ro

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 

Destinul îmblânzit – „Silence”

Martin Scorsese își invită spectatorii în inima tenebrelor. Silence este o profundă reflecție asupra credinței, dar și o magistrală lecție de cinema, pledând pentru înțelepciune în pofida oricărei dâre de prozelitism deplasat. Scenariul a fost scris de Scorsese, împreună cu Jay Cocks, şi are la bază romanul publicat în 1966 de Shusaka Endo/Endō Shūsaku (japonez convertit la creștinism). Acesta pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Cineastul italo-american își ține sub  tăcere / Silence ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson.

Andrew Garfield & Adam Driver © Paramount Pictures

Recenta producție este povestea pusă într-un context istoric insolit: doi misionari (preoți iezuiți) portughezi pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi catolicismul, dar și în căutarea mentorului lor dispărut (Părintele Ferreira). Europenii (spaniolii  și portughezii) descoperiseră acolo un ținut nesigur, în care creștinismul fusese declarat ilegal. De aceea, acțiunea lor devine o probă extrem de periculoasă. În Japonia medievală, elita samurailor ducea o luptă de eradicare a creştinismului, prigonind toți adepții/«kirishitan» care erau vânaţi şi torturaţi, forţaţi să renunţe la credinţă sau ucişi în chinuri greu de imaginat astăzi. Tema este pasionantă, ne menține țintuiți în fotolii timp de multe ceasuri într-o urmărire, cu sufletul la gură, a europenilor care-au încercat mondializarea unui  cult.

Silence își trage forța dintr-o inedită uniune între tenebre și lumină, un “big-bang” ivit din șocul cultural care duce la contradicții și rezistență. Într-o epocă cvasibiblică, lupta dintre proaspăt-creștinii și cruzii niponi se desfășoară pe teritoriul mâlos din Țara Soarelui Răsare. Deși abia fuseseră convertiți de misionarii de la Vatican, locuitorii sunt umiliți, torturați cu scopul de a-i face să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, apostat, care-a fost copleșit de torturi până a cedat negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei.

Liam Neeson © Paramount Pictures

Subiectul acestui thriller original în care cuvintele, gândurile și deciziile sunt grave ne îndeamnă la reflecție. Vizibil șocat de atrocitățile comise în numele credinței – masacrarea creștinilor, războaiele, terorismul – cineastul substituie epocii noastre barbare o perioadă a imperialismului creștin printre barbarii japonezi. Desigur, religia catolică e prezentată în toată generozitatea și bunătatea, când populația din satele nipone  e scoasă din tenebrele ignoranței grație luminii credinței.

Yoshi Oida & Andrew Garfield © Paramount Pictures

Cu un fel de maniheism (asumat) la vedere, Scorsese expune  paradoxurile gândirii religioase, confruntând dogmele, arătând contradicții și – mai ales – indicând relativitatea cultelor și-a culturilor. Indirect, invită spectatorii la întoarcerea spre intim, către respectul față de celălalt/diferit și pledează pentru pluralism în această perioadă în care se reîncearcă impunerea unor ierarhii (a cultelor).

Din acest voiaj ezoteric și metafizic, se naște o stare de apăsare, dar sentimentele fiecărui spectator sunt prezervate. Pe fundalul cinemaului total, maestrul artei narative de tip vizual își surprinde din nou fanii, iar noii săi “recruți” sunt Andrew Garfield și Adam Driver, respectând toate rigorile cinematografice scorsesiene, așa cum făceau, la vremea lor, DiCaprio sau De Niro. Cel mai “pop-corn” cineast al introspecției renunță la grandilocvența formală: la planurile accelerante, la travellingurile amețitoare și reduce efectul muzicii dintr-o nevoie agresivă de realism. Căile autoflagelării țin acum de tăcere și de frumusețile interiorizate. Cineastul italo-american a ajuns la un alt nivel al maturității artistice, acela în care cinemaul nu se definește doar prin stilul propriu, ci și prin maniera în care ne învață să trăim și să acceptăm imperfecțiunea. A ierta înseamnă a trăi cu conștiința păcatului/greșelii, dar și cu speranță în evoluție. Adoptând tăcerea în detrimentul retoricii și argumentelor, părintele Rodrigues și-a exprimat credința, apoi a s-a adaptat vieții locale (prin extensie, America – imperialismul cultural prin limba engleză și convențiile hollywoodiene).

Yoshi Oida, Shin’ya Tsukamoto, Andrew Garfield, Adam Driver Photo: Kerry Brown © Paramount Pictures

Silence devine un anti-western, apostat de stil, încrăcat de slăbiciune, dar o demonstrație de forță. Reprezintă victoria unei credințe care-a eșuat să se impună prin intransigența retorică, dar a recucerit prin căile liniștite, integrând inima în credința pură (fostul preot va arde, după obiceiurile nipone, într-un imens butoi din lemn, dar ținând în mâinile sale un minuscul crucifix, abil sculptat ca să evite suspiciunile japonezilor). După un inedit traseu moral, rebusul metafizic își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea filmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

Martin Scorsese @ ”Silence” (2016) © Paramount Pictures

Silence

Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Jay Cocks, Martin Scorsese (după romanul Silence de Shûsako Endô)
Imaginea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Dante Ferretti
Costumele: Dante Ferretti
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Kim Allen Kluge, Kathryn Kluge
Producători : Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich, Irwin Winkler, Vittorio Cecchi Gori

Distribuția: Andrew Garfield – Părintele Sebastião Rodrigues
Adam Driver – Părintele Francisco Garupe
Liam Neeson – Părintele Cristóvão Ferreira
Tadanobu Asano – Interpretul
Ciarán Hinds – Părintele Alessandro Valignano
Yôsuke Kubozuka – Kichijiro
Yoshi Oida – Ichizo
Shinya Tsukamoto – Mokichi
Durata: 2h41

Premii, festivaluri, nominalizări

– Chicago Film Critics Association Awards 2016 – Nominalizări: Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks)
– Indiewire Critics’ Poll 2016 – Nominalizări: Cel mai bun regizor (Martin Scorsese)
– International Cinephile Society Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor (Andrew Garfield), Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– London Critics Circle Film Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor britanic/Actorul Anului (Andrew Garfield)
– Academy Awards, USA 2017 (Oscar) – Nominalizare: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– AFI Awards, USA 2017 – Câștigător la categoria “Filmul Anului”
– Gold Derby Awards 2017 – Nominalizări: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– International Online Cinema Awards (INOCA) 2017 – Nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)

(Via WebCultura)

Mădălina Dumitrache Editor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

Simfonia durerii la Casa Albă – Jackie

Cu toate că există tone de materiale (articole și cărți publicate, înregistrări video, filme artistice) despre viața acestei doamne, se pare că misterul încă plutește în preajma celei care-a rămas în memoria colectivă cunoscută drept „Jackie”. Admirată pentru eleganța și pentru cultura sa, Jacqueline Bouvier Kennedy, Prima Doamnă a Statelor Unite, în 1963, scrie o nouă pagină în istorie, odată cu prezentarea versiunii cinematografice, Jackie – primul lungmetraj în limba engleză al cineastului din Chile.

Acțiunea a fost plasată în noiembrie 1963, după ce John F. Kennedy, al 35-lea președinte al S.U.A., fusese asasinat în Dallas. Martoră încremenită a morții violente a soțului său, confruntată cu dramatismul evenimentelor  de după acel tragic sfârșit, văduva fostului Președinte american încearcă să ridice vălul. Cineastul Pablo Larraín o surprinde pe Jackie Kennedy (Natalie Portman) imediat, înainte și după uciderea soțului ei, Președintele John F. Kennedy,  într-o inedită, dureroasă formulă de film biografic. Printre numeroase flashback-uri și re-vitalizări ale peliculelor de arhivă, spectatorul este invitat să descopere intimitatea unei soții după o mare suferință. Așadar, un reporter (Billy Crudup) este acceptat în casa tinerei văduve pentru a primi unele răspunsuri legate de întrebările despre viața de Primă Doamnă, apoi de văduvă a lui JFK (interpretat în film de actorul danez Caspar Phillipson). Chipul înăsprit de durere al eroinei este mai mereu surprins în prim-plan, iar perplexitatea jurnalistului face ca permanenta glisare între trecut-prezent, zâmbet-plânset, bucurie-groază ajută spectatorul să pătrundă grozăvia acelor momente. Chiar de la primele întrebări, Jackie știe să puncteze și să-și etaleze forța (aproape brutal cu replica: „Are you giving me professional advice?”).

Utilizând tehnici multiple, realizatorii ne arată cum poate fi văzută Jackie la faimoasa White House / Casa Albă, în acea surprinzătoare transmisie televizată, în care tânăra Doamnă deschidea larg porțile reședinței prezidențiale, urmărită fiind de milioane de cetățeni americani („A Tour of the White House”, CBS, 1962). Apoi, la doar câteva minute distanță, dispar imaginile galvanizate și reapare figura cernită a fostei First Lady care exprimă oroarea retrăită prin povestirea clipelor de coșmar petrecute în mașina care îl transporta pe fostul Președinte împușcat în cap. O vedem pe Jackie cum îl însoțea, în acel taior roz Chanel împroșcat cu sânge, devenită un fel de spectru al durerii îngrozitoare.

Poziția cineastului Pablo Larraín (No), față de personajul Jackie, se poate citi printre rânduri în replicile rostite pe ecran de expresiva Natalie Portman: „I lost track somewhere what was real, what was performance.” Talentata actriță a redat, evidențiat, dicția – în mod vădit pronunțată à la Marilyn Monroe (overdeliberate finishing-school) – din acel tur televizat de la Casa Albă.  Totuși, când vorbea cu reporterul sau cu Robert Kennedy (Peter Sarsgaard), vocea mult-prea-studiată (antrenată de Tanya Blumstein) a lui Natalie Portman sună artificial. În pofida acestui mic detaliu, uimitoarea Jackie-Portman este briliantă: armonizează timiditatea cu stilul, fiecare dintre calități recalibrându-se în această surprinzătoare combinație. Apropierea de reala Jacqueline Bouvier Kennedy se face firesc prin distribuirea acestei actrițe poliglote, care posedă datele fizice în concordanță cu portretul din epocă, făcând aproape inutile tehnicile de machiaj, dar și distincția izvorâtă din cultura acestei fine actrițe. De asemenea, artista evidențiază faptul că femeia/Jackie înțelesese însemnătatea Casei Albe pentru sine. În marea tradiție a americanilor care-au studiat literatura europeană, Jackie simțea nevoia să demonstreze elitelor de pe bătrânul continent că și în America se poate face în mod serios cultură. Chiar acel dureros moment al înmormântării s-a constituit într-o procesiune solemn, de răbdare în suferință, cu demnitate și forță.

Departe de a fi o biografie siropoasă, plină de glamour și artificii, Jackie dezvăluie și o mică parte din mecanismele Puterii (Jackie îi mărturisește reporterului că acea comparație cu legendarul  rege Arthur, folosită de administrația americană în campania electorală – melodia Camelot  – din musicalul interpretat de Richard Burton) desemna un ideal, dar era și marketing. Realizatorul chilian și-a imaginat și a oferit privitorilor scene în care femeia /„First Lady”care îi fusese alături și la greu, dar mai ales la rău, lui JFK, trăia spaima coșmarului de după asasinat; de aceea, parada de rochii de gală, alternând cu nenumărate serii de cocktailuri de vodcă și calmante nu surprinde pe nimeni și pare chiar firească. Așa cum și acele moment în care jurnalistul o întrerupe sau în care încearcă să îi modifice discursul (notițele verificate și corectate ulterior de fosta jurnalistă Jacqueline Bouvier Kennedy) dau o notă de firesc asupra unui altfel de moment din intimitatea fostei Prime Doamne. Clipele cruciale din istoria personală, care pentru  o perioadă, s-a confundat cu Marea Istorie, se derulează punctând – ca într-un film cu valențe psihologice – groaza și trauma femeii „Jackie”. În acest fel, Larraín contrabalansează imaginea acelei Jackie care-a simbolizat, pentru milioane de femei de pe planetă, proiecția unui ideal (soție, văduvă, mamă îndurerată încercând să-și țină departe de moarte propriii copii, așa cum a salvat numeroase aparențe, mascând infidelitatea faimosului ei soț). Camera de filmare o urmărește îndeaproape pe fragila și delicata ființă care a suportat grozăvia trecerii bruște de la mărire la decădere, fără să lase măcar o dată impresia că ar fi lipsită de putere.

 

Coloana sonoră, realizată de Mica Levi, atenționează spectatorul încă de la primele acorduri-bocet că eroina avută în prim-plan se află într-o dezordine emoțională. Muzica marchează diferența dintre un banal film documentar și cel realizat de Pablo Larraín, care i-a conferit lui Jackie o „voce” unică. Concordanța dintre imagini, ilustrație sonoră și interpretarea artistică dau veridicitate și plasticitate peliculei, iar eroina își poate etala nenumăratele ei fațete, ca într-un veritabil caleidoscop emoțional. Obiectele, veșmintele, clădirile care o împresoară o sperie, dar nu o dărâmă, Jackie se re-compune și renaște precum legendara pasăre Phoenix. Lovită crunt de soartă, dar conștientă că va deveni o figură mitică (lungile confesiuni făcute preotului interpretat de regretatul John Hurt ne îndreptățesc să credem) Jackie / Jacqueline Bouvier Kennedy, de sub vălul cernit, își asumă numeroase riscuri și antipatii, își dezvăluie și partea vulnerabilă a naturii sale, dar nu se lasă învinsă. Jackie rămâne versiunea, plină de pathos, a unui cineast care-a realizat o adevărată „simfonie a durerii” la Casa Albă.

Articol publicat în revista Catchy

Distribuția:

Natalie Portman – Jacqueline Kennedy

Peter Sarsgaard  – Robert Kennedy

Greta Gerwig  – Pamela Turnure

Billy Crudup  – The Journalist (Jurnalistul)

John Hurt  – The Priest (Preotul)

Max Casella  – Jack Valenti

Sunnie Pelant  – Caroline Kennedy

Beth Grant  –  Ladybird Johnson

Regia: Pablo Larraín

Scenariul: Noah Oppenheim

Imaginea: Stéphane Fontaine

Montajul: Sebastián Sepúlveda

Muzica: Mica Levi

Durata: 100 min

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria	Rezultatul
Cea mai bună actriță în rol principal – Natalie Portman	Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Mica Levi	Nominalizat
Cele mai bune costume – Madeline Fontaine	Nominalizat

Premii Globul de Aur, 2017

Categoria	Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Natalie Portman	Nominalizat

Premii BAFTA, 2017

Categoria	Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Natalie Portman	Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună muzică originală de film – Mica Levi	Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Madeline Fontaine	Nominalizat

Premii Veneția, 2016

Categoria	Rezultatul
Leul de Aur – Pablo Larraín	Nominalizat
Osella de Aur pentru cel mai bun scenariu – Noah Oppenheim	Câștigător

 

Tronul singurătății – The Girl King

Personaj eminamente romanesc – Kristina, regina Suediei – a inspirat deja cineaști precum Rouben Mamoulian (Queen Christina, 1933) cel care a distribuit-o în acest rol pe suedeza Grata Garbo, rol care i-a marcat întreaga carieră artistică. Șapte decenii mai târziu, realizatorul finlandez, Mika Kaurismäki, nu se lasă intimidat de limitele impuse de epocă și abordează această figură istorică subversivă (crescută/educată precum un băiat de un tată disperat să aibă un moștenitor).

Prin urmare, tânăra de viță nobilă se opune războiului religios și se lasă cucerită de ideile iluministe din opera lui Descartes. Filmul The Girl King este unul clasic, biografie istorică “în costume”, și încearcă să portretizeze, cu  realism, fascinanta personalitate a unei femei atipice, un spirit îndrăzneț și luptător. Mika Kaurismäki reconstituie, cu meticulozitate istorică (scenariul e semnat de canadianul Michel Marc Bouchard), piesele din acest puzzle șarmant. La zeci de ani distanță, după memorabila interpretare realizată de Greta Garbo, tânăra sa compatrioată, Malin Buska, încearcă să-i confere complexitate și anvergură acestui dificil rol.

Crescută în strictețea normelor și a tradițiilor luterane, Kristina întâmpină dificultăți când dorește să transforme Suedia într-un stat modern. Încăpățânată și educată rigid de afabilul cancelar Oxensteima (Michael Nyqvist), tânăra regină devine incomodă pentru multă lume. În perioada cunoscută “Războiul de treizeci de ani”, când protestanții se împotriveau catolicilor, suverana primește cu totul altă educație decât cea potrivită unei viitoare  Doamne, dar în concordanță cu ceea ce familia sa ar fi sperat să devină “suveranul” Suediei. Așadar, în anul 1632, la vârsta de şase ani, Kristina Vasa devine prima regină nativă a Suediei. Beneficiază de educaţia luterană conservatoare şi este crescută ca “un prinţ”.

La optsprezece ani, în anul 1644, o cunoaște pe contesa Ebba Sparre (Sarah Gadon), viitoarea ei damă de companie. Idealul tinerei suverane   este de a moderniza ţara şi de a pune capăt interminabilului război. Urcarea pe tronul Suediei o aruncă în angrenajul puterii, într-o curte regală dominată de bărbaţi și de intrigi. Curtenii sunt încredinţaţi că rostul reginei este de a se căsători şi de a aduce pe lume un moştenitor, destin  pe care Kristina îl refuză, alegând să-şi concentreze acţiunile pe modernizarea Suediei. Deşi pretendenţii nu întârzie să apară, printre care îl regăsim inclusiv vărul ei primar (Francois Arnaud), regina este atrasă doar de frumoasa şi eleganta contesă Ebba Sparre. Prinsă la mijloc, între raţiune şi pasiune, Kristina trebuie să aleagă între ţară, religie şi viaţa trăită “aşa cum şi-o doreşte”.

În 1649, când împlinise deja douăzeci și trei de ani, toată lumea se aștepta să aducă pe lume un moștenitor, dar suverana Suediei era captivată de dialogurile cu René Descartes (Patrick Bauchau), inflamată de o contesă și deloc atinsă de gândul procreării. Liberă, sfidând toate convențiile, tânăra femeie preferă, în egală măsură, să citească opere raționaliste și să își împartă budoarul cu frumoasa contesă blondă. Nu este greu de ghicit de ce Mika Kaurismäki a fost atras de această personalitate ieșită din comun, avangardistă, confruntată cu presiunile politice și religioase. Cineastul oferă o peliculă de un naturalism auster, ce amintește vag de biografiile (istorice) cu tentă didacticistă, în dorința de-a ilustra ambiguitatea inerentă unui asemenea personaj.

The Girl King e un film ilustrat în manieră academică. Încă de la primele scene în care micuța Kristina îl va succeda pe tatăl ei la tron, identificăm maniera în care Mika Kaurismäki a ales să-și caracterizeze personajul: ca într-o fișă biografică/wiki ce rezumă momentele-cheie ale acestei personalități. Așadar, ca într-un manual de istorie, citit în diagonală, o vedem pe copila de spiță regească antrenându-se de zor, apoi citind scrierile lui Descartes. Portretul reginei se rezumă la anticonformismul acesteia și la intrigile de la Curte, dar lasă mult spațiu pentru detaliile amorului safic.

Deși a primit un fel de card pentru succes, odată cu acest rol, tânăra actriță suedeză, Malin Buska (premiaită, în 2015, la Montreal World Film Festival), înfruntă un scenariu incomod (împănat cu replici precum:“By Christ’s balls, I don’t like to be kept waiting!”, “Like Luther, I want to spend the night with the devil!), alături de o distribuție internațională și oferă replicile în limba engleză (cu accent). Scenele care animă această producție greoaie sunt duelurile verbale dintre Kristina  și mama ei – Maria Eleonore de Brandenburg – (interpretată de formidabila Martina Gedeck) și aparițiile filosofului francez (teoriile “convingătoare”/naturaliste despre sublimarea dorinței și definirea sufletului).

Așa cum apare și în titlul filmului, regina întrupată de Malin Buska e un “perpetuu adolescent”, o ființă ruptă de realitatea/nevoile din țara sa (contactul cu țăranii e bulversat de scena de amor cu blondina de la Curte). Kristina abdică și îi cedează tronul vărului ei, apoi părăsește țara pentru a-și petrece restul zilelor la Vatican. Acest twist final împiedică și mai mult înțelegerea deplină a complicatei eroine de pe ecran. Rămân memorabile imaginile cu peisajele hibernale desprinse, parcă, din picturile lui Bruegel, minunatele costume realizate de Marjatta Nissinen și incredibilele decoruri create de Petri Neuvonen și Markku Pätilä.

Lăudabilă rămâne și intenția lui Kaurismäki de a-i face dreptate acestei figuri istorice, dar rezultatul nu pare a fi atins, pelicula semănând, mai degrabă, cu o melodramă biografică.

The Girl King

Regia: Mika Kaurismäki
Scenariul: Michel Marc Bouchard
Imaginea: Guy Dufaux
Decorurile: Petri Neuvonen, Markku Pätilä
Costumele: Marjatta Nissinen
Sunetul: Joonas Jyrälä, Michel B. Bordeleau, Stéphane Bergeron, Isabelle Lussier
Montajul: Hans Funck
Muzica: Anssi Tikanmäki

Distribuția:

Malin Buska – Kristina, regina Suediei
Sarah Gadon – Contesa Ebba Sparre
Michael Nyqvist – Cancelarul Axel Oxenstierna
Hippolyte Girardot – Ambasadorul Pierre Hector Chanut
Lucas Bryant – Johan Oxenstierna
Martina Gedeck – Maria Eleonore de Brandenburg
Jannis Niewöhner – contele Jakob de La Gardie
Patrick Bauchau – René Descartes

Durata: 106min

Articol publicat în revista WebCultura