RSS

Arhivele lunare: octombrie 2018

Rugăciune în imagini – To the Wonder

La mai puțin de doi ani de la The Tree of Life (Premiul Palme d’or la Cannes 2011), Terrence Malick oferă un magnific poem vizual despre neputinţa omului de a iubi în măsura iubirii divine. Dacă puternica peliculă premiată la Cannes a fost percepută ca o încercare de-a oferi o dimensiune metafizică pentru înţelegerea vieţii, cu To the Wonder cineastul american relevă o abordare mai umilă. Această nouă realizare este o reflecţie filosofică şi spirituală despre dragostea pământească şi iubirea divină. Filmul devine un poem-rugăciune, în care melancolia sună ca o pledoarie sfâşietoare. Însuşi titlul ne trimite cu gândul la ideea de credinţă şi convingeri (nu neapărat religie).

Neil (Ben Affleck) şi Marina (Olga Kurylenko) îşi descoperă dragostea într-un cadru special: Le Mont Saint-Michel. Ea este o ucrainiancă divorţată şi are o fetiţă de zece ani, iar el crede că a găsit ”femeia vieţii lui”. După ce părăsesc Franţa şi se stabilesc în Statele Unite, în Oklahoma, singurătatea o copleşeşte pe Marina. Neil nu bagă de seamă, iar femeia suferă, căutând alinarea în sfaturile unui preot catolic (uimitorul Javier Bardem), el însuşi confruntat cu dileme. După duo-ul Jessica Chastain şi Brad Pitt, regizorul american aduce în prim-plan cuplul Ben Affleck-Olga Kurylenko, ce se bucură de îndrăzneala formală. Camera de filmat devine ”plutitoare”, sedusă de neîncetata răsucire graţioasă a eroinei şi se stabilizează doar în contact cu staticul, dar expresivul, personaj masculin. Dialogurile par să dispară, lăsând loc unui câmp sonor încarcat cu numeroase voci (în franceză, engleză, rusă, spaniolă), nu neapărat legate de imaginile pe care le însoţesc. Muzica (Shostakovich, Rachmaninov şi Wagner) înnobilează acest poem cinematografic.

Marina se întoarce în Franţa împreună cu fiica ei, iar Neil se va consola cu Jane (Rachel McAdams), o mai veche cunoştinţă, regăsită din întâmplare. Marina e brună, iar Jane e blondă. Bărbatul nu ştie pe care dintre cele două femei o iubeşte cu adevărat.

Departe de orice sentimentalism ieftin, Malick oferă o perspectivă justă. Personajele sale se confruntă cu deziluziile, vorbind despre alegerile făcute în viaţă, exprimând sentimente indicibile şi angoase difuze. În mai toate filmele lui Malick, tensiunea deţine un rol major. În To the Wonder, regăsim această stare în dragostea Marinei raportată la slăbiciunile lui Neil sau în pendulările între mistic şi tentaţie ale preotului Quintana. Filmul avansează după un ritm ciclotimic, alternând bucuria extatică cu tristeţea. Fiecare moment de înălţare este urmat de-o cădere. După ce-au fost suspendaţi între cer şi pământ (în simbolicul loc – Le Mont Saint -Michel), cuplul cade din paradisul amorului şi al pasiunii către pământul lumii profane, cu tot angrenajul ei de nelinişti.

Filmul poartă “marca” de neimitat a lui Terrence Malick: imponderabilitatea camerei de filmare, lumina naturală sau surprinderea unor momente inedite ce pot transforma un peisaj hibernal într-o viziune euforică. Esenţa succesului se regăseşte în montaj, racordurile urmează o logică senzorială de mii de ori mai fluidă decât retorica tradiţională, de tip dramatic. Malick este maestrul acestui tip de limbaj, în care mişcarea, imaginea şi muzica formează o simbioză perfectă. În To the Wonder, cineastul surprinde mizeria lumii contemporane (socială, ecologică şi economică); el filmează metroul parizian, dar şi închisorile americane. Scena în care Quintana face o vizită la azilul de bătrâni apare ca o mică ”ruptură”, de tip documentar, în acest poem. Bezna ce se abate asupra filmului, compasiunea (de extracţie creştină) cu care Malick filmează acele chipuri evocă imaginile lui Walker Evans sau Dorothea Lange (realizatori ai unor celebre documentare despre America rurală din perioada interbelică).

Orice cadru din film capătă un sens atâta vreme cât este legat de existenţă şi de moarte. În modul acesta, se-ntoarce către dramă, transformând tensiunea în finitudine, utilizând un fel de ”strabism” ce pulsează în fiecare imagine. Filmele lui Terrence Malick se adaptează, mai degrabă, ritmului existenţei înseşi decât naraţiunii de tip clasic, urmărind fluxul vieţii ce merge către moarte. Estetica acestui regizor surprinde visul, sentimentul şi credinţa. Sub lumina soarelui malickian, totul străluceşte căci viaţa este filmată şi amplificată. În filmul To the Wonder, regăsim bizoni, dar şi perdele albe, iarbă, dar şi supermaket-uri, apă şi cer şi cosmosul într-un ritm elegiac. Camera de înregistrare vrea să ”atingă” tot ce vede. Orice plan de filmare se derulează precum un botez iradiat de soare. Cineastul transpune emoţiile de bază – fericirea, tristeţea, dorinţa – prin mijloace cinematografice subtile, aproape senzualiste.

Depăşind formalismul (de tip ”inginerie a mijloacelor”), To the Wonder sensibilizează spectatorul trimiţindu-l către marile interogaţii.

Regizor: Terrence Malick. Scenarist: Terrence Malick. Compozitor: Hanan Townshend. Operator: Emmanuel Lubezki. Producător: Nicolas Gonda, Sarah Green. Monteur: Christopher Roldan, Mark Yoshikawa

Distribuţia: Rachel Weisz – Dinah, Rachel McAdams -Jane, Javier Bardem -Tata Quintana, Ben Affleck – Neil, Olga Kurylenko – Marina, Barry Pepper – Tata Barry, Michael Sheen, Amanda Peet.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Uppercut emoțional – Wonder

On ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux”, grăia Vulpea din Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry, dar oamenii uită prea des esența acestei fraze. Într-o lume din ce în ce mai obsedată de „imagine”, devine tot mai greu să-ți păstrezi echilibrul, mai ales dacă ești părintele unui copil diform, care s-a născut cu o malformație a… chipului.

Sosită de peste Ocean, cu aureola de „melodramă pentru vacanța de Crăciun” (premiera în România: 29 dec. 2017), Wonder are toate datele unei lecții despre toleranță, bună înțelegere și prietenie. Inspirată din bestsellerul omonim semnat de R.J. Palacio, pelicula transpune cinematografic povestea lui August Pullman, un copil diferit, dar cu o inimă uriaşă. Pentru că s-a născut cu o malformație a feței/maladie cranio-facială, a fost ținut departe de sistemul public de educație (școlarizat acasă). Totuși, Auggie se încăpăţânează să frecventeze, în clasa a cincea, o şcoală publică, din cartierul în care locuia. Deși acasă e adorat de părinții săi și de sora mai mare, în noul mediu școlar s-a confruntat cu duritatea privirilor și cu vorbe de ocară venite din partea unora. Chiar dacă are de suferit, iar chipul poartă urmele tratamentelor îndelungate, încet-încet, cu răbdare, Auggie răzbate în  această aventură umană, ba chiar – la final –  va ajunge un fel de erou pentru colegi.

Wonder 1

Realizatorul, Stephen Chbosky, totodată scenaristul remarcabilului Beauty and the Beast stăpânește de minune toate tehnicile pentru a da la iveală o peliculă care să fie privită „cu ochii minții”, evitându-se „găurile” mai mici/lipsa de realism. Acest manifest pentru înțelegere  și acceptare nu numai că atinge o coardă sensibilă, ci invită la meditație despre diferențe, adevăratul handicap al propriilor noastre temeri. Deși pare dificil să aliniezi un dispozitiv încărcat cu personaje unul mai canonic decât altul, dispuse să facă un băiețel să înțeleagă că adevărata frumusețe e cea interioară, iată că Wonder găsește o cale potrivită. Probabil în asta constă paradoxul acestui film, în știința de-a etala toate automatismele, clișeele, stereotipurile și capcanele genului pentru a surprinde publicul, să îl facă să creadă că are în față o simplă poveste hollywoodiană, dar, de fapt, le sunt puse în față probleme adevărate.

Wonder 4

Cu lumina sa mai albă decât albul, Wonder face cronica de familie în care un puști „mai altfel” și familia sa perfectă se află în contradicție cu restul și izbutește. Mama a pus în plan secund o carieră de succes (ilustrator bine cotat), tatăl a preferat umorul în locul disciplinei, iar sora mai mare aproape că a fost obligată să stea în umbră, pentru ca ei – părinții – să îi acorde toată atenția frățiorului lovit de crunta maladie. Distribuția pare să fi fost una din cheile succesului. Farmecul  lui Owen Wilsen, cu tot aerul său imatur, nu poate trece neobservat, așa cum nici privirile pline de tandrețe ale Juliei Roberts sau zâmbetul Izabelei Vidovic nuanțează atmosfera. Cu toate că trebuie să stea pitit după imensa mască (zece kilograme de mulaj), Jacob Tremblay (puștiul descoperit în Room) rămâne la fel de uman și, mai ales, expresiv.

Wonder 2

Împărțit în capitole, ce reflectă punctele de vedere ale fiecărui personaj din această istorie a lui Auggie (profesorul, cel mai bun prieten, sora mai mare ș.a.m.d), filmul este o mică bijuterie de bunăvoință, în care o tematică gravă, neplăcută, e privită cu omenie și e argumentată. Raportarea la o boală gravă, necesitatea și importanța prieteniei, dar și hărțuirea în mediul școlar – toate sunt abordate cu finețe, chiar cu delicatețe. Realizatorul nu se impune ca un moralizator, nu acuză, doar încearcă să deschidă ochii și mințile pentru a putea înțelege mai ușor suferința. În acest lungmetraj, se confruntă două lumi: cea a copiilor și cea a adulților, cu scopul de-a pune în lumină importanța capitală a educației și acceptarea unor copii precum micul Auggie. Educarea atitudinii, schimbarea opticii asupra celor încadrați la categoria „diferiți” ar putea fi mesajul sosit din partea realizatorilor.

Wonder 3

Numeroasele puncte pozitive nu ne pot împiedica să observăm că scenariul se bazează pe un fel de cartolină dintr-o Americă a bunăstării, în care totul se poate rezolva simplu. În pofida bolii, Auggie a crescut într-un mediu privilegiat care i-a permis o evoluție favorabilă. În această baie de bune intenții și calde sentimente, stima de sine și gândirea pozitivă se nasc mai ușor. Nu știm cum ar fi arătat situația în cazul unei familii defavorizate (din punct de vedere economic). Abil, cineastul distilează orice detaliu în mod inteligent (teama de a nu fi respins de ceilalți fiindcă te-ai împrietenit cu „un ciudat”, solidaritatea puștilor în fața inamicului needucat și brutal – scena bătăii din tabără) și transformă Wonder într-un indispensabil „feel-good movie”.

Wonder 5

Regia: Stephen Chbosky

Scenariul: Jack Thorne, Steve Conrad, Stephen Chbosky (după romanul Wonder de R. J. Palacio)

Producători: David Hoberman, Todd Lieberman

Imaginea: Don Burgess

Montajul: Mark Livolsi

Muzica: Marcelo Zarvos

Distribuția:

Julia Roberts – Isabel Pullman

Owen Wilson – Nate Pullman

Jacob Tremblay –  August (Auggie) Pullman

Izabela Vidovic  –  Olivia (Via) Pullman

Maccie Margaret Chbosky –  Olivia (în copilărie)

Noah Jupe –  Jack Will

Danielle Rose Russell –  Miranda Navas

Nadji Jeter –  Justin

Mandy Patinkin –  Mr. Tushman

Daveed Diggs –  Mr. Browne

Durata: 113 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Uppercut emoțional – Wonder

Scris de pe octombrie 28, 2018 în Blockbuster, Cinema, Educaţie, Film, Filme de Oscar, Tipare

 

Etichete: ,

Julia, o legendă

În recenta peliculă – Wonder – luminoasa regină a starurilor joacă alături de Owen Wilson și o întrupează pe mama unui băiețel handicapat. Cu irezistibilul ei farmec natural, Julia prezintă acest nou proiect în care toleranța devine cuvântul-cheie.

Julia Roberts are o stare de spirit excelentă. În picioarele goale, cu taiorul peste o cămașă roșie, în colanți negri, cu ochelari „de tocilară” (lentile exagerat de mari), așezată pe canapea, comentează, cu o voce de majoretă, despre provocarea pe care-a primit-o  din partea copiilor care-au participat la vizionarea recentei sale pelicule, Wonder. În acest film, a întruchipat-o pe Isabel, o mamă exemplară confruntată cu handicapul băiețelului ei.

„Ați fi fost o mamă la fel de bună precum Isabel?” „Credeți că un handicap i-ar putea schimba cuiva caracterul?” Julia privește cu admirație. „Nu-i așa că puștii ăștia sunt nebuni? Chiar pun întrebări adevărate… Nu știu dacă eu eram așa de matură la vârsta lor.”

julia roberts1

Se auzea c-ar fi distantă, inaccesibilă muritorilor de rând, dar, în acea dimineață, ea s-a hotărât  să joace după o altfel de partitură și să uite că este una dintre cele mai puternice actrițe de la Hollywood (și din punct de vedere financiar, deoarece, după cel mai recent clasament Forbes, ar încasa douăsprezece milioane de dolari pe an), desemnată de cinci ori, de revista People, drept cea mai frumoasă femeie din lume și răsplătită, în 2000, cu premiul Oscar pentru rolul din Erin Brockovich. Julia: o legendă.

O fiică a Sudului

„Nu folosesc săpunul.”

În fața dumneavoastră, cel mai larg zâmbet, mare cât întreg canionul din Colorado, gata să-nghită lumea și râde zgomotos de se simte și-n oglinzile apartamentului din hotelul londonez Corinthia Hotel. „Am cincizeci de ani și nu-mi mai amintesc de momentul în care nu eram celebră”, zice ea. Nici urmă de cochetărie, nici vorbă de aroganță în aceste vorbe. Pentru ea, celebritatea înseamnă o secundă de adevăr nud, un fel de redundanță, o evidență – așa cum ai afirma că ea are ochi căprui ca aluna și un compas în loc de picioare.

„Notorietatea nu-i deranjează pe cei care o doresc. Pe mine, ea m-a eliberat. M-am eliberat de toate obligațiile.” De unde reiese și fantezia anumitor ținute ale sale: blugi găuriți, tricouri minuscule, rochii de seară asortate cu flori. „Să nu uităm că sunt o fiică a Sudului. M-am născut în Georgia, acolo un se derula și acțiunea din celebrul Gone with the Wind, nu prea departe de Nashville, capitala muzicii country. De fapt, sunt foarte legată de rădăcinile mele. Nu folosesc săpunul ca să nu poluez apa din pânza freatică, beau lapte de soia, pe care îl achiziționez de la o băcănie coreeană din Malibu și îmi place foarte mult să tricotez.” Gloria a atins-o de la o vârstă așa de fragedă, încât a ajuns – în final – vaccinată împotriva isteriei generale și contra tentațiilor vanității.

Iată că, totuși, Julia Roberts știe să fie sublima „ambasadoare” a parfumului Lancôme, La vie est belle, într-o rochie-furou, cu strasuri, dar și starul luminos care sparge codurile și merge în picioarele goale pe treptele de la Cannes, în 2016, în timpul prezentării filmului realizat de Jodie Foster, Money Monster. O regină cool care știe să-și împartă, în ritm propriu, viața alături de soțul ei, Daniel Moder (operator-șef, pe care l-a întâlnit la turnarea filmului Mexican), și cei trei copii ai lor. „Nu mai mult de un film pe an. Am o familie și-o grădină de legume”, zice ea.

„Îmi plac luptătorii”

„Aleg, de obicei, filmele sau personajele ce denotă voință, rolurile feminine în care eroinele biruiesc toate dificultățile datorită tenacității. Poate unii vor zâmbi, dar cred că Pretty Woman e, în felul său, un film despre susținere. Demonstrează că și o prostituată care face trotuarul pe Hollywood Boulevard se poate salva grație inteligenței și farmecului personal. E chiar un film care demontează determinismul social. Pe de altă parte, Notting Hill, invers, desființează mitul hollywoodian povestind despre modul în care un star adulat se transformă și-și găsește fericirea alături de un tânăr librar fără un sfanț. Evident, nu fac acum referire la rolurile mele din Erin Brockovich, unde întruchipez o femeie care-a îngenuncheat o poluantă multinațională, nici despre cel din Money Monster. Îmi plac luptătorii, persoanele care-i apără pe cei oprimați și le insuflă speranță. În Wonder, filmul realizat de Stephen Chbosky, interpretez rolul lui Isabel, care trebuie să facă față unei situații dificile – fiul ei se născuse cu o malformație a feței. Isabel este o femeie modernă, sagace, realistă, o persoană adevărată care știe să lupte. Mi-ar plăcea să mă asemăn cu acest personaj.”

 

„Niciodată lumea n-a fost atât de violentă”

„Am fost uimită de primirea atât de rezervată a acestui nou film. Acesta e un film despre bunăvoință, aceea a unei mame pentru fiul ei, a unui soț pentru familia sa. Profesorii adresau elevilor lor mesaje despre toleranță. Când Isabel și-a dus prima oară băiețelul la școală, i-a șoptit, terorizată, soțului său: „Să sperăm că nu vor fi răi cu el.” Astăzi, ar trebui să nu ne mai temem de așa ceva. Și, cu toate astea, niciodată lumea n-a fost atât de violentă.”

„M-am calmat, m-am măritat”

„Sunt născută într-o familie modestă din Smyrna, la nord-vest de Atlanta, în Georgia. De mică, am muncit mult. Îmi ador profesia. Am reușit să fac cincizeci de filme în cincizeci de ani! Cariera mea e divizată în două părți. Există un „înainte” de un „după” Erin Brockovich. Înainte, eram o actriță de comedii romantice, Pretty Woman, My Best Friend’s Wedding, Notting Hill. După, m-am mai calmat, m-am căsătorit, am făcut copiii și m-am hotărât să fiu mai selectivă în alegerea rolurilor. Am învățat să aștept filmul potrivit la momentul potrivit, desigur, cu realizatorul potrivit. Îmi place foarte mult să turnez alături de prietenii mei Steven Soderbergh, George Clooney sau Owen Wilson, care-l interpretează pe soțul meu din Wonder.”

"Money Monster" Photocall - The 69th Annual Cannes Film Festival

împreună cu George Clooney (2016)

„Profesia mea trebuie să fie în acord cu viața mea personală”

„Am trei copii, sunt căsătorită de mai bine de cincisprezece ani. Toate acestea se construiesc. Nu pot să aleg între familie și profesie, încerc să le fac bine pe amândouă. Din când în când, mai trebuie să și arbitrez. Nu pot să înșir un film unul după celălalt. Nu sunt chiar așa de rezistentă. Țin neapărat ca activitatea mea profesională să fie în acord cu viața mea personală și nu invers.”

press room at the 73rd Annual Academy Awards

Los Angeles, le 25 martie 2001

La Hollywood e o perioadă așa de grea”

„Nu-mi pot încă imagina cum unii bărbați puternici pot abuza de vulnerabilitatea tinerelor actrițe. Ceea ce mă scoate din sărite e să constat că întrebarea cea mai des adresată femeilor e: „Ai fost hărțuită?” sau „Cum ai putut îndura astfel de umilință?” Dar de ce nu-i întreabă pe bărbați: „De ce v-ați purtat așa?” sau „Le-ați cerut iertare femeilor?” Eu chiar eram rezervată pentru că am avut șansa de a fi repede recunoscută/apreciată în acest mediu, am câștigat mereu bine și am fost plătită chiar mai bine decât unii bărbați. Această situație m-a ținut departe de astfel de presiuni. Ceea ce trăim noi astăzi mă duce cu gândul la o altă perioadă sumbră, cea a Mccarthy-ismului. Da, la Hollywood e o perioadă așa de grea.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard | (Madame – 22 dec. 2017)

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , ,

Liliacul înflorește și toamna – The Intern

Mădălina Dumitrache

Printre surprizele plăcute ale acestei toamne, putem semnala și revenirea la comedie a lui Nancy Meyers, după o absență de șapte ani. Pelicula The Intern (data premierei: 25 septembrie 2015) pare, totodată, menită să mai îndulcească un subiect social destul de spinos: conflictul dintre generații sau prezența vârstnicilor într-o societate modernă ahtiată după oameni activi. Filmul semnat de americanca Meyers devine o amuzantă incursiune în lumea modei, dar – în același timp – şi o abordare atemporală despre experienţă, prietenie şi despre viaţa de familie în care sunt bine puse în valoare atuurile fiecărei generații (pe principiul “Dacă tinerețea ar ști, dacă bătrânețea ar (mai) putea.”)

După succesul din The Internship (2013), unde Owen Wilson și Vince Vaughn, doi cvadragenari în șomaj, rezolvă un conflict dintre generații în lumea high-tech de la Google, Nancy Meyers se interesează și de reinserția socială a persoanelor “mai în etate”, considerate inactive de o societate populată de inși care se dau în vânt după așa-zisa cool-attitude. Având, deja, experiența succesului repurtat cu What Women Want și pletora de comedii pentru femei patruzeci-plus (Something’s Gotta Give, The Holiday, It’s Complicated, Father of the Bride) care i-au urmat, realizatoarea știe bine pe ce pedală să apese.

the intern1

Ben Whittaker (Robert de Niro), un văduv septuagenar, găsește traiul său nepotrivit cu ideile sale despre viață. Simpaticul bătrânel descoperă că pensionarea nu e chiar aşa de minunată cum își imaginase. E singur, trăiește retras, încercând să-și umple zilele cu fel de fel de activități (diminețile asezonate cu Starbucks și lasagna, yoga, lecții de mandarină,Tai chi în parc), dar simte că este timpul pentru o schimbare: “Știu că există o gaură în viața mea și am nevoie să o umplu.”Drept urmare, se prezintă la serviciul de recrutare a forței de muncă și acceptă un post de senior-stagiar/intern la un site de modă (din Brooklyn) creat și coordonat de Jules Ostin (Anne Hathaway).

THE INTERN

Așa cum îl știm pe Robert De Niro, simpatic precum era încă din filmele lui Brian De Palma, devine un veritabil patriah, în stilul de odinoară a lui Spencer Tracy. Așadar, îl vom revedea pe Robert de Niro, în costumul bunicului de șaptezeci de ani, reintegrat într-o antrepriză contemporană, care-i propune un stagiu. Ideea confruntării personajului lui De Niro cu noua tehnologie (ce lesne poate provoca vertijuri) este și o bună ocazie de-a face inventarul „chestiilor” la modă: cel mai recent Apple, Instagram, Skype și omniprezentul telefon mobil.

the intern2

Acest veteran al muncii (meticulos și răbdător) va învăța să-și facă un cont pe rețeaua de socializare Facebook, grație mai junei sale patroane, interpretată de Anne Hathaway. Fosta working-girl din The Devil Wears Prada devine, aici, un frenetic rechin de companie, așa cum fusese autoritara ei directoare (Meryl Streep). Actrița regăsește universul aseptic în care culorile modei estompează traiul familial (își neglijează fiica – adorabila JoJo Kushner – precum și pe consortul ei – Anders Holm). În afara faptului că este o comedie de situație (bazată pe opoziția dintre generații), The Intern este și un imn dedicat complicității și bunăvoinței, pe fundal contemporan. Cu o privire paternală asumată, fără autoparodiere, De Niro glisează, în mod progresiv, între pozițiile de înger păzitor și mentor/confident, reînvățând-o pe tânăra sa parteneră de joc valorile autentice ale unei familii și gestionarea timpului, care pare a fi esențială. Undeva, filmul ar putea părea retrograd fiindcă reamintește faptul că orice femeie care vrea să obțină succes în mediul de afaceri are nevoie de un tată calin, care să o susțină. Chiar dacă scenariul pare cusut cu ață albă, alchimia dintre cei doi eroi, deveniți BFF (best friends forever) trece ecranul și face digerabil discursul (seria de monologuri) de fond.

the intern3

Cu siguranță, Nancy Meyers știe să se adreseze publicului său și va omagia – subtil – farmecul desuet, mai ales într-o societate obsedată de liftinguri și de tehnologii inovative. Ca de obicei, este pricepută în a crea medii populate cu personaje – adesea clișeice – care să atragă atenția, fără să plictisească. Coloana sonoră se pliează perfect pe gusturile multigeneraționale, reunindu-i pe Ray Charles, Astrud Gilberto și Gene Kelly alături de Meghan Trainor și Kendrick Lamar. Cineasta aliniază simplitatea unei comedii în fața presiunii de-a rămâne veșnic tânăr, stimulând publicul la reflecție și la o atititudine mai relaxată în raport cu un proces firesc: îmbătrânirea (“Experience never gets old”).

Regizor: Nancy Meyers
Scenarist: Nancy Meyers
Operator: Stephen Goldblatt
Producător: Nancy Meyers
Producător executiv: Celia D. Costas
Monteur: Robert Leighton

Distribuţia:
Anne Hathaway (Jules Ostin)
Robert De Niro (Ben Whittaker)
Nat Wolff (Justin)
Rene Russo (Fiona)
Adam DeVine (Jason)
Anders Holm (Matt)
Andrew Rannells (Cameron)
Christine Evangelista (Mia)
Peter Vack (Robby)
Drena De Niro (Managerul hotelului)

Durata: 121 minute

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Liliacul înflorește și toamna – The Intern

Scris de pe octombrie 26, 2018 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Infinitele nuanțe ale geniului – The Man Who Knew Infinity

În ultima vreme, lumea cinematografiei și-a îndreptat atenția spre ființele de geniu care-au contribuit la progresele științei pentru binele omenirii. Pe această linie, se înscriu recentele producții de la Hollywood, The Theory of Everything, The Imitation Game sau Steve Jobs, care-au adus nominalizări, pentru interpreții principali, la Premiile Oscar: Eddie Redmayne, Benedict Cumberbatch și Michael Fassbender. Producătorii din “Uzina de Vise” au continuat lista cu The Man Who Knew Infinity (2016).

Așadar, este timpul ca Dev Patel, talentatul actor din pelicula lui Danny Boyle, Slumdog Millionare, să dea viață, pe ecran, matematicianului Srinivasa Ramanujan. Drama biografică, realizată de Matt Brown, prezintă contribuția acestui matematician de geniu la evoluția calculului matematic superior, el fiind cel care-a găsit “Integrala divină”.

Filmele de la Hollywood umanizează eroii cunoscuți de spectatori doar din enciclopedii sau dicționare și prezintă unele aspecte, mai puțin confortabile, din viața intimă: manifestări ale sclerozei, homosexualitate sau crizele din pragul alienării. Nu lipsesc – nici aici – femeile care, potrivit legendei, stau în spatele succesului acestor mari bărbați și îndură supliciul alături de geniile de lângă ele, conștiente de importanța lor. În prezentarea indianului care-a făcut ca în anul 2012, Google Doodle să celebreze 125 de ani de la nașterea sa, povestea cinematografică nu ocolește divergențele dintre lumea vestică și cea orientală și propune mai multă înțelegere, deschidere și toleranță.

Mai întâi, ne este prezentat, în 1913, într-un templu din Madras (astăzi, Chennai, India), tânărul Ramanujan scriind de zor, aproape ca un posedat, șiruri numerice. În pofida reținerilor șefului său britanic, Sir Francis Spring (Stephen Fry), junele indian îl contactează pe matematicianul G. H. Hardy, de la Colegiul Trinity, Cambridge. Srinivasa Ramanujan, căsătorit cu o frumoasă indiancă, dar prea puțin îndrăgită de soacra (Arundhati Nag) posesivă (matriarhatul funcționa perfect), se vede nevoit să străbată mii de kilometri pentru a ajunge în Anglia, la Cambridge, să-și vadă visul împlinit: de-a publica lucrările matematice (partițiile infinitului). Băiatul, care a crescut în sărăcie, reușește să fie admis la renumita Universitate și – îndrumat de profesorul său, G. H. Hardy (Jeremy Irons) – devine un pionier  al teoriilor matematice, considerat mai târziu unul dintre cei mai străluciți matematicieni ai secolului al XX-lea.

Pivotul narativ îl constituie copleșitoarea muncă a acestui tânăr indian, obstrucționat de barierele culturale, etnice ale lumii din timpul Primul Război Mondial, condamnat să suporte suferințele cauzate de distanță și  de aroganță. După prima scrisoare primită de la Ramanujan, sarcasticul profesor G.H. Hardy binevoiește să-i acorde o șansă. Deși inițial i se părea totul o glumă, la insistențele colegului său, John Littlewood (Toby Jones), se preocupă de evoluția talentatului indian (Littlewood:“Don’t be intimidated. Great knowledge comes from the humblest of origins”.) Superioritatea afișată (uzuală, mai ales în acea formă de academism) și tachinările matematicianului cu clasă nu îl dezarmează pe Ramanujan, dimpotrivă îl ambiționează.

Duoul actoricesc de calibru, Irons-Patel, redă complicata relație ce se stabilește între doi oameni fundamnetali opuși, dar pe care îi unește o mare pasiune: matematicile superioare (Hardy:“We are merely explorers of infinity, in the pursuit of perfection”). Personajul interpretat de Patel capătă credibilitate și primește simpatia publicului fiindcă actorul știe să evidențieze resorturile care îl motivau pe erou să treacă peste obstacole și să își urmeze – cu o obsesivă stare de urgență – dorința de-a arăta ce poate. Partea  cea mai dificilă îi este rezervată lui Jeremy Irons, care a ilustrat, cu măiestrie, mentorul care-a modelat spontaneitatea și intuiția de geniu a stăruitorului tânăr. Confruntat el însuși cu rigurozitatea lumii academice, cu ironiile și chiar aluziile referitoare la viața lui dedicată exclusiv matematicii, neavând și o viață privată (soție, copii), venite chiar din partea celui pe care îl îndruma, Hardy îl acceptă pe incomodul outsider sub protectoratul său. Războiul rupe multe dintre legăturile abia sudate și produce încurcături.

Astfel, Ramanujan își neglijează sănătatea (vegetarian fiind avea mari probleme cu alimentația din Regat), îndură cu greu lipsa scrisorilor soției (din egoism sau alte rațiuni, mama lui le făcea “pierdute”); la rândul ei, Janaki (Devika Bhise) se crede dată uitării și se retrage la familia ei. Drama apare odată cu îmbolnăvirea lui Ramanujan, tuberculoza îl va ține departe de tot ceea ce îndrăgea. Suportul lui Hardy dă roade, astfel, tânărul își vede visul împlinit, izbutind să ofere și o demonstrație științifică pentru ceea ce găsise doar intuitiv (calcule). Folosirea minții, în defavoarea inimii, i-a folosit, dar, din păcate, pentru puțin timp, fiindcă – reîntors în India, alături de Janaki, proaspătul membru al Academiei Regale britanice – va claca în fața nemiloasei boli. La doar un an de la traversarea oceanului, la vârsta de 32 de ani, matematicianul moare.

Remarcabila performanță actoricească a lui Dev Patel a conturat perfect modulațiile reușitelor sale artistice și-a elucidat enigma unui om timid, introvertit și profund religios, dar și un matematician genial, care-a renunțat la soție, mamă, tradiții, viață…doar pentru a-și urma visul. (“I have nothing – do you know what I’ve given up to be here”). Noblețea sufletească a brahmanului – care și-a urmat credința supremă – este evidențiată și în relația cu Hardy   (Srinivasa Ramanujan: “I owe you so much”. G.H. Hardy: “No, no, no. It’s I who owe you”.)

În această ecuație, într-o stranie colaborare, Hardy-Ramanujan apar ca doi desăvârșiți artiști în forme matematice. Scena (cu umbrela de ploaie – a lui Hardy – pe o vreme însorită) în care Ramanujan pare că îl convinge pe ateul Hardy de existența lui Dumnezeu ilustrează avantajul acestei relații complementare, iar compozițiile rolurilor denotă măiestria actorilor interpreți.

Cei doi talentați actori umanizează o poveste uimitoare, fac abordabilă matematica și ne îndeamnă să fim mai îngăduitori cu scorțoasa lume din mediul academic. The Man Who Knew Infinity este o peliculă clasică, în maniera serialelor de duminiă, care validează talentul unor mari actori, ilustrează noblețea sufletului unor oameni remarcabili și invită privitorul să urmeze infinita cale a destinului. Acest nou Good Will Hunting, cu aer colonial, convinge și invită la înțelegere.

The Man Who Knew Infinity

Regie: Matt Brown
Scenariu: Matt Brown, Robert Kanigel
Operator: Larry Smith
Producător: Matt Brown Jon Katz Edward R. Pressman Sofia Sondervan Joe Thomas
Dev Patel – Srinivasa Ramanujan

Distribuția

Jeremy Irons – G.H. Hardy
Toby Jones – Littlewood
Stephen Fry – Sir Francis Spring
Jeremy Northam – Bertrand Russell
Kevin McNally – Major McMahon
Shazad Latif – Chandra Mahalanobis
Pádraic Delaney – Beglan
Devika Bhise – Janaki

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

În pași de dans cu Istoria – Royal Fashion

Căci regalitatea asta presupune: o înălţare, o înnobilare, o scoatere din mulţime, spune Dan Puric, scenarist şi regizor al spectacolului. În termenii vieţii, femeia pe care o iubim este regina noastră. Ea ne înalţă dincolo de obişnuitul trăit până s-o cunoaştem. La fel, bărbatul iubit de femeie este regele ei. Dragostea, deci, nu este nici pe departe o stare democratică, ci o stare aristocratic (…) «Ca şi în alte spectacole ale mele, încerc să pun stavilă prostului gust, nu cumva să mai înainteze către România… România şi-a ars fluturii valorilor şi-i arde fără milă şi azi. De asta am făcut acest spectacol, ca să sting lumina ucigaşă şi să deschid fereastra ca să intre soarele. «Royal Fashion» este o pledoarie pentru Frumos şi Măreţie, pentru un model care te obligă să te-nalţi, să părăseşti cantitatea şi să ai privilegiul existenţei calitative.”

Mereu vulnerabil, suspendat între universul creației și cel al materialității, Artistul își poartă cu vioiciune măștile printre semenii săi. Cuvintele, cu sensurile adeseori tulburi, ar produce încurcături, de aceea expresia spiritualizată a privirilor calme şi meditative ale actorului ajută spectatorul să pătrundă meandrele Istoriei illustrate de sensibilitatea Artistului. Așadar, spectacolul Royal Fashion devine o fereastră deschisă prin care lumea se vede altfel.

Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri, echipa coordonată de Dan Puric umple spațiul cu o energie debordantă, expunând metafore vivante organizate sub mulineta sa estetică, în care mixează clasicul și postmodernul într-un original mashup. Iscusitul regizor a mizat pe tonalitatea umoristică a abordării evenimentelor istorice, dar fără să rateze punctele-cheie (proiecțiile video din debut – familiile monarhice europene – își regăsesc justificarea într-o ciclicitate bine-gândită, la final). Montarea mizează pe farmecul poveştii împletite cu muzică, dans (Coregrafie: Lelia Marcu) şi gestică; manifestarea sincretismului se observă în interacţiunea costumului (Costume: Doina Levintza) şi muzicii, mimicii, gestului, recuzitei şi butaforiei (Scenografie: Corina Grămoşteanu) cu valoare metaforică (crinolină- colivie, boschet– cuibușor pentru hârjoneli erotice, ramă- iatac – oglindă, mască de bal – Soare cu lumințe/beculețe, aparat foto-mitralieră). Astfel, printr-un rapid tur al Europei (focus Europa Occidentală, cu un scurt popas în Rusia) spectatorii recunosc preocuparea pentru mentalităţi şi tipologii, dintre care s-a detaşat mereu un personaj: clasicul/eleganța. Frumuseţea plastică a scenografiei şi a costumelor se prelungeşte sonor în acordurile muzicii devenite paracomentariu estetic (selectiv, amintim creații ale unor celebri compozitori: Antonio Vivaldi, Luigi Boccherini, Piotr Ceaikovski, Dmitri Șostakovic).

Eleganţa poate fi un lux interior, o combinaţie de rafinament, seducţie şi rigoare înţeleasă ca formă a respectului de sine şi a respectului faţă de ceilalţi. În demersul său artistic, folosește

o cronologie subiectivă, prin care momente importante din evoluția umanității sunt astăzi re-evaluate. Bunăoară, se schimbă valorile, se schimbă şi imaginile. Rând pe rând, actorii din Compania Passe Partout Dan Puric re-compun scene din istoria moravurilor, desenând cu umor amorul curtenesc/fin’amor, cu toate hibele sale, camuflate de intervențiile shabby-chic (actorii parodiază cavalerismul medieval în ritm de step, afișând, apoi pancarte cu anglicisme «Horse», «Chevalier», în timp ce “domnițele” suspină galant în fața armurilor greoaie).

Cu ironie fină și subtilitate, moravurile sunt re-evaluate de Ileana Olteanu, Dragoș Huluba, Violeta Totir,  Ștefan Ruxanda, Lelia Marcu, Andreea Căpraru, Adriana Nicolae, Adrian Nour, Ion Parea, Paul Cimpoieru, Silviu Oltean, Tony Dumitrescu, Silviu Man, acompaniați de grația și eleganța balerinelor Andreea Soare, Sabina Chirilă, Teodora Munteanu, Teodora Velescu, Teodora Carpati, Silvia Godeanu, Daniela Godeanu și de uimitorul solist Ionuț Diniță; eleganţa presupune o sumă de calităţi – graţie, rafinament, bun-gust, absenţa ostentaţiei/aroganţei, echilibru, proporţie, stil, inteligenţă, detaşare, seninătate – toate laolaltă se regăsesc din plin în această meșteșugită montare. Coregrafia şi mişcarea scenică (Mișcare scenică: Nadejda Dimitriu) contribuie la dezlănţuirea de energii a unei echipe de artişti bine închegate. Dar, eleganţa fără o permanentă rafinare moare precum o plantă neudată. Prin urmare, directorul de scenă introduce  o tușă ironic- caustică, în acord cu momentul istoric dat. Parisul geometriei clasice (grădinile clasice, organizate cu rigoare) sau Londra edwardiană primesc contrapuncte ale invaziei “barbarilor” (fie că sunt cei din contemporanieitate, fie sunt cei din manualele de Istorie canonizate).

De un haz sănătos este apariția femeii de serviciu (Nadia Dimitriu) care lucrează- dansează în fața unei vitrine ce adăpostește grațioase manechine. Plină de naturaleţe, fără stridenţe recalibrează tempoul care aluneca spre un paseism desuet. Pe aceeași linie se înscrie simpaticul intermezzo amoros dintre muncitorul în salopetă și vajnica sa companioană (șarjă parodică pentru logo-ul   de la Mosfilm) descarcă multe energii. Cuplul Nadia Dimitriu-Silviu Oltean parodiază, cu mult farmec, schimbarea de raporturi yin si yang ad-hoc, în care bărbatul seceră, abil, puternica femeie care îl amenința cu ciocanul, deși coafura ei (coc) atârna într-un  cui supradimensionat. În contrabalans, asistăm la un discret menuet à la Boccherini, grație balerinilor din echipă. Apoi, Istoria nu e un tărâm uşor, kitsch-ul e o draperie, iar turismul o faţadă. Mărturiile Istoriei devin pretxt pentru etalarea succesului. Cinismul neîndurător al banului rămâne, totuşi, suveran. În acest paradis al succesului facil, unde totul e permis şi nimic nu pare să lipsească, tehnologia îşi are preţul şi prestaţia ei. Tabloul scenic în care hoardele de vizitatori contemporani cotropesc muzeele e de un haz la graniță cu tristețea iremediabilă. Simpaticul ghid, ipostaziat  de Dragoș Huluba, trebuie să reziste în fața năvălirilor turiștilor veniți doar ca să bifeze și să se pozeze (nu lipsesc celebrele selfie cu exponatele). Prestația fetiței abulice (poartă căști și nu scoate nasul din ecranul unui smartphone) ilustrează perfect motivația multor turiști din zilele noastre (Euforia perpetuă de aici a dus, probabil, la situaţia în care niciun american de condiție medie nu mai citeşte astăzi Shakespeare).

Noblețea cuceritorului de teritorii pe hartă nu eludează harta sentimentelor, prin urmare Napoleon îi “dedică” împărătesei Josephine întregul glob și …inima. Șarmantul duo Ileana Olteanu- Dragoș Huluba reface puzzle-ul acestei geografii speciale, etalând eșarfe-în-dar/state ocupate, spre deliciul publicului amator de secvențe shabby-chic.Un loc aparte în economia spectacolului îi revine memorabilei scene în care se ciocnesc civilizații. Eleganţa sobră din sala de repetiții de balet clasic intră în conflict deschis cu o generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Adrian Nour exploatează valenţele talentului său – reliefând goliciunea unui idol (cocainoman/hype, tattoo & electro) al vremurilor moderne sau contemporane (jonglează cu terminologia “F**k & Oh, my God!”). Candoare şi vulgaritate se lasă analizate în lumina reflectoarelor (Light design: Sorin Vintilă), iar semnele globalizării sunt prezente în toate momentele spectacolului. Axul emoțional al reprezentației îl constituie re-compunerea tabloului dedicat familiei Țarului Nicolae al II-lea. Noblețea simplității aristocraților albi emoționează spectatorul care asistă la o dureroasă reconstituire. Familia Romanovilor  devine un stol de pescăruși, pe nava Istoriei, mitraliați de barbarii roșii. Imensa cortină sângerie invadează spațiul de joc, iar grupul de actori/familia Țarului e acoperit de confettile stacojii.  Doar acordurile imnului din fundalul sonor amplifică și dezlănțuie furtuna de emoție care inundă toată sală.

Că eleganţa este modul rafinat, rasat, elevat, inteligent şi natural deopotrivă de a căuta, găsi şi administra plăcerea ne demonstrează întreaga echipă coordonată, cu har, de neobositul director de scenă, Dan Puric, care-a lansat către spectatori întrebări despre “societatea spectacolului”. Viziunea regizoral-scenografică asupra textului a Artistului Dan Puric şi-a găsit echivalenţe scenice expresive cu ajutorul unui colectiv actoricesc plin de entuziasm, permiţând evadarea, preţ de o oră şi patruzeci de minute, din realitatea aflată sub dictatura mass-media/mainstream, şi, în acelaşi timp, un serios avertisment asupra pierderii reperelor.

Royal Fashion

Regie: Dan Puric
Costume: Doina Levintza
Scenografie: Corina Grămoşteanu
Coregrafie: Lelia Marcu
Light design: Sorin Vintilă
Asistent regie: Dragoș Huluba
Mișcare scenică: Nadejda Dimitriu
Coproducție Compania Passe Partout Dan Puric și Teatrul Național I.L. Caragiale din București
(Pantomimă, muzică și dans)

Distribuție:
Ileana Olteanu
Violeta Huluba
Nadejda Dimitriu
Lelia Marcu
Adriana Nicolae
Dragoș Huluba
Ion Parea
Adrian Nour
Ștefan Ruxanda
Silviu Oltean
Vadim Rusu
Petru Voicu
Florin Roșu
Toni Dumitrescu
Sebastian Petrovici
Daniela Niculae
Veronica Stoian

Balet:
Andreea Soare
Sabina Chirilă
Teodora Munteanu
Teodora Velescu
Teodora Karpatti
Silvia Bodeanu
Daniela Bodeanu
Ionuț Diniță

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la În pași de dans cu Istoria – Royal Fashion

Scris de pe octombrie 21, 2018 în Cultură, Modernitate, Morală, Moravuri, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , ,

Farmecul replicilor – After all, tomorrow is another day

Primită cu ostilitate, apariţia sunetului în cinema şi, implicit a replicii, i-a făcut pe marii creatori ai artei a şaptea să protesteze: „E locul să ne temem că pe ecran precizia exprimării verbale ar putea izgoni poezia, aşa cum izgoneşte şi atmosfera de vis”, scria René Clair în 1929. Cât despre Chaplin, poziţia lui a fost de un radicalism impresionant: „Filmele vorbite? Puteţi fi siguri că le detest! Distrug arta cea mai veche a omenirii, arta pantomimei. Nimicesc marea frumuseţe a tăcerii”. Cu toată vehemenţa de la început, marele mim, Charlot, a acceptat şi el să glăsuiască, până la urmă, pe ecran. Multe s-au petrecut de atunci în cinema, iar pericolul teatrului filmat a fost ocolit de cei care au ştiut să dea imaginii ce-i al imaginii.

Şi, totuşi, replica îşi are farmecul ei pe ecran. Cine nu savurează dialogurile filmelor semnate de Woody Allen, Mel Brooks sau ale maeştrilor acestora, fraţii Marx? Există filme din care reţinem, înainte de orice, o replică. Asociate chipului unui actor, unei idei sau unei stări, aceste cuvinte fac parte din memoria noastră cinefilă. Să ne amintim câteva dintre ele.

„Încă n-ai auzit nimic!”, iată o propoziţie ce trebuie privită şi citită cu respect: este prima replică sonoră din istoria filmului. A avut onoarea să o rostească Al. Jolson în The Jazz Singer, în memorabilul an 1927. Oricum ar fi sunat, ea nu putea lipsi din acest florilegiu de fraze celebre ale ecranului. Dar, dacă ne gândim bine, prima replică sonoră e şi una cu tâlc. Într-adevăr, nimeni nu auzise încă vreuna în sala de cinema, dacă facem abstracţie de muzica de acompaniament. Tâlcul dă miez dialogului, şi iată că el era prezent încă de la prima replică audibilă.

În celebrul său film, Intolerance, Griffith introducea o imagine ce nu ţinea de niciuna dintre cele patru povestiri componente: o mamă legănându-şi copilul. Inscripţia lămuritoare vorbea despre o legănare fără sfârşit, trimiţând cu gândul la omul dintotdeauna. „Out of the cradle, endlessy rocking” crea un efect de distanţare, de momentană eliberare a spectatorului din tulburarea produsă de spectacol, şi el parcă fără de sfârşit, al intoleranţei. Este primul laitmotiv din istoria cinematografului.

Deşi mai rar utilizat, laitmotivul a dat câteva fraze memorabile, unii cinefili ajungând chiar să le folosească în limbajul de toată ziua: „N-ai văzut nimic la Hiroshima” (Hiroshima mon amour) – pentru „n-ai priceput nimic din ce ai văzut”. Celebră a rămas replica „Play it again, Sam!” (Casablanca) sau „What’s a nice kid like you doing in a place like this?” (Alice in Wonderland, versiunea Disney).

„A fost odată ca niciodată”, tradiţionala formulă cu care încep basmele populare, poate fi, la fel de bine, o frază de început de film, dacă autorii ţin să ne prevină că vom avea de-a face cu o pură născocire. Există cineaşti care preferă să îşi pună publicul în temă, prin cuvinte, încă de la primele fotograme.

Inscripţia explicativă există de pe vremea filmului mut. The Kid a lui Chaplin, de exemplu, debuta în acest mod: „Un film cu un zâmbet şi, poate, cu o lacrimă„. Griffith anunţa culoarea orientală în tragicul Broken Blossoms or The Yellow Man and the Girl prin fraza: „o poveste aflată de la clopotele templului, ce bat la răsăritul soarelui în faţa imaginii lui Buddha.
Bineînţeles, inscripţia poate anunţa şi că filmul se ocupă de situaţii şi personaje reale, o formulă des utilizată fiind aceea din Butch Cassidy and the Sundance Kid – „Aproape tot ce veţi vedea acum s-a petrecut cu adevărat.” Informaţia se poate reduce la o localizare în timp şi spaţiu gen „Anglia, 1851” – pentru The Woman In White, sau la o dată devenită istorică – „1789”. Cu „17 iunie, 1972” – data izbucnirii scandalului Watergate, începe filmul All the President’s Men.
Atenţie mare trebuie acordată localizărilor prea amănunţite, prea precise; întotdeauna ele au „un dedesubt”. În Psycho, „Phoenix, Arizona. Vineri, 11 decembrie, ora 2 şi 43 de minute p.m.” – unde clou-ul constă în aceea că scena de dragoste la care asistăm are loc în timpul pauzei de prânz a funcţionarilor, de unde şi graba eroinei etc.

Punerea în temă poate fi rostită de o voce neutră sau de vocea unuia dintre personajele filmului. Să ne amintim de primul minut din Rebecca: imagini din natură, muzică; din afara cadrului, Joan Fontaine spune: „Azi-noapte, am visat că sunt din nou la Manderley…” – memorabila frază cu care începe (şi) cartea. Pentru variaţie, „povestitorul” poate fi un mort – ca în Sunset Boulevard sau nenăscut, ca în The First Time, realizat de Frank Tashlin în 1952. În general, realizatorii care cultivă procedeul anunţului-avertisment încearcă să fie cât mai spirituali. Un debut care înveseleşte, promite, nu-i aşa? Registrul variază după puteri, de la glumă la paradox. Totul e ca spectatorul să fie puţin surprins. Come Clean (1931) începe cu tradiţionala formulă de sfârşit de basm: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, oare?”. Nu s-a aflat încă dacă recurgerea la fraze introductive denotă o aplicare literară a cineaştilor sau o incapacitate a lor.

Dar, mai greu decât ultima vorbă din film e mult mai dificil de scris cea de început. Misiunea ei este una foarte importantă. Ea poate prevesti sau declanşa deznodământul, poate comenta, completa, sublinia sensul acestuia.

În Rebecca: „Nu e aurora boreală, e Menderley!”, deci (de) acolo se întâmplă ceva rău şi, într-adevăr, Manderley e în flăcări, iar oribila guvernantă îţi găseşte sfârşitul meritat.

În King Kong: „Frumoasa e cea care a ucis Bestia„, deci atotputernica maimuţă a fost înfrântă numai pentru că a avut o slăbiciune. A murit din dragoste.
În Guess Who’s Coming to Dinner: „Ei, Tillie, când dracu’ ne aşezăm la masă?„, deci putem răsufla uşuraţi. Tatăl a cedat, îşi lasă fiica să se mărite cu un negru şi îşi varsă nervii pe mamă.

scarlett after all
Este aproape inutil să menţionăm titlul filmului (Gone with the Wind) pentru replica: „Şi mâine este o zi„, deci un licăr de speranţă că într-o bună zi, Scarlett şi Rhett.

scarlet-tomorrow

Cuvântul îşi ia revanşa asupra imaginii atunci când replica finală devine ea însăşi deznodământ. După ce am asistat, în Psycho, la o serie de crime comise într-un motel de doamna Bates (fără a reuşi a o vedea la faţă), crime ale căror urme fiul acesteia s-a grăbit să le şteargă, deplângând cruzimea mamei, am aflat, stupefiaţi, că doamna Bates nu mai trăieşte de mult. Ne-am îngrozit, apoi, descoperind în subsolul casei că mama e acolo, împăiată, criminalul fiind tânărul care acţiona deghizat cu o rochie de femeie şi cu o perucă pe cap. A fost prins şi se află, singur, într-o încăpere de la poliţie. Un psiholog le demonstra celorlalte personaje că este vorba de un caz de asumare a unei duble personalităţi; Bates considerându-se alternativ când el, când mama sa.

Revenim la nefericit care dârdâia sub o pătură. Monologhează, cu o voce subţire de femeie. „E trist când o mamă trebuie să rostească ea acele cuvinte ce-l vor condamna pe propriul fiu şi, deci, îl vor izola de lume, aşa cum ar fi trebuit eu să fac, acum mulţi ani. Întotdeauna a fost un copil rău. Şi a ajuns să le spună că eu aş fi cea care le-a omorât pe fete, şi bătrânul acela ca şi cum eu puteam face altceva decât să stau şi să mă uit, la fel ca păsările lui împăiate. Cred că sunt supravegheată foarte bine, am să le arăt eu ce fel de om sunt (ochii săi de nebun fixează o muscă ce i s-a aşezat pe mână). N-am să gonesc musca, mă vor vedea şi vor înţelege şi vor spune, Cum aşa? Femeia asta nu e în stare să facă rău nici măcar unei muşte!”. Personalitatea autoritară a mamei a pus complet stăpânire pe fiul nebun. Imaginea nu este decât ilustrativă, cuvintele sunt cele ce fac finalul cumplit.

Când autorii unui film scriu scenariul cu gândul la un anumit actor, asta înseamnă că ei mizează pe anumite calităţi ale acestuia pentru ca publicul să reacţioneze conform cu aşteptările realizatorilor. Aşa se face că, fără a se repeta pe sine, anumiţi actori au ajuns să îşi pună în valoare o trăsătură sau alta şi prin replici, atunci când le veneau mănuşă.

Rămân mereu vii în mintea spectatorilor replicile din Some Like It Hot, „Nimeni nu e perfect!” (Joe E. Brown), din Terminator 2, am reţinut cu toţii „Hasta la vista, baby!” sau „În dragoste, să nu spui niciodată îmi pare rău!” (Ali Mac Graw în Love Story) aşa cum nimeni nu va o uita pe Vivien Leigh, în finalul din Gone with the Wind, „Şi mâine e o zi„.

În ceea ce priveşte suculenţa dialogurilor, îndeobşte, „partea leului” le-a revenit bărbaţilor. Căci personajele masculine sunt cele cărora li s-au încredinţat dintotdeauna replicile cele mai îndrăzneţe, în idei sau în exprimare. Multă vreme, femeilor cerându-li-se să fie „la locul lor”, anticonformismul în gândire, ori cuvântul dur, violent, nu au caracterizat deloc personajul feminin. Singura actriţă căreia nu i-a păsat de tabù-uri a fost Mae West, o femeie plină de umor, care îşi permitea să introducă în dialoguri ambiguităţi cu efect picant. De pildă:
„- Dumnezeule, ce superbe diamante!
– Dumnezeu n-are absolut nicio legătură cu ele, fetiţo!”.

Aspiraţia filosofică a comediilor cu Charlot se exteriorizează verbal în Monsieur Verdoux: „Războaiele, conflictele, toate sunt afaceri. Omori pe cineva, eşti un ticălos. Omori milioane, eşti erou. Numerele sanctifică„.

Memorabil este şi Humphrey Bogart, a cărui sensibilitate disimulată în cinism o putem depista în The Maltese Falcon: „Nu am crezut în povestea dumneavoastră, domnişoară O’Shaughnessy, am crezut în cei 200 de dolari pe care mi i-aţi dat. Ne-aţi plătit prea mult ca să fie adevărată, dar destul ca să ne convină”.

Violenţa dormitând în trupul masiv al lui Charles Laughton se manifestă adesea prin ieşiri grosolane gen: „Ce sunt eu, rege sau taur comunal?” din The Private Life of Henry VIII.

Lui Georges Sanders, în schimb, etichetat drept „om subţire”, îi reveneau răutăţi din cele mai perfide, precum cea din The Picture of Dorian Gray: „Vă cer scuze, sir Thomas, pentru inteligenţa observaţiilor mele. Am uitat că sunteţi membru al Parlamentului”.

Într-o serie de producţii americane din anii ’40, filme poliţiste şi de spionaj, bântuia un actor de culoare distribuit în rolul unui servitor mereu timorat. Se numea Moreland Mantan şi, dacă mai este pomenit şi astăzi, e numai graţie unei replici, pe care o rostea ori de câte ori încremenea de spaimă, un fel de formulă magică, menită să îi permită să o ia la sănătoasa: „Picioare, faceţi-vă datoria!”

Uneori, deci, câteva cuvinte (puţine – concizia e de aur în cinematograf!) pot să „facă masă”, ca în electricitate, cu personajul. Exemplul tipic: „Numele meu este Bond. James Bond.” Un film în care sună aceste replici poate fi văzut şi fără generic, căci înţelegem imediat cu cine avem de-a face.

Şi filmele de groază au replici celebre. Mai întotdeauna există în ele un „dedesubt”, aducător de o savoare gustată mai ales de fanii genului. Cele mai spirituale sau poetice replici pot fi aflate – de ce oare? – în filmele cu vampiri.

Primul Dracula sonorBela Lugosi (1931) rostea memorabila frază: „Nu obişnuiesc să beau vin„. Normal, vampirul nu bea decât sânge. Astfel îşi păstrează energia de-a lungul veacurilor. De unde şi admiraţia sa, exprimată în acelaşi film, faţă de muritorul care îl înfruntă: „Pentru cineva care nu a trăit nici măcar o singură viaţă, sunteţi foarte inteligent, domnule Van Helsing!”.

Apetenţa la poezie se manifestă încă de la primul mare film cu Dracula, Nosferatu (1923). E noapte şi în jurul sinistrului castel urlă lupii. Nosferatu: „Ascultă-i, sunt copiii nopţii. Ce muzică!”. Sau celebra frază: „De cum am trecut graniţa, fantomele mi-au ieşit în întâmpinare”, ce va fi reluată de vocea lui Eddie Constantine, în filmul lui Godard, Allemagne 90 neuf zéro.

De departe, cele mai celebre replici din filme îi aparţin inconfundabilului Woody Allen, replici aflate mereu între paradox şi autoderiziune. Eroul allenian este, cu consecvenţă, un alter-ego al autorului care, inspirându-se făţiş din viaţa sa personală, se autoironizează. El a înţeles că a râde de tine însuţi este un mod de a dezamorsa sarcasmul, atrăgând simpatia prin compasiune. Cultul paradoxului şi expresia aforistică sunt însuşiri care definesc, alături de referinţele culturale dezinvolte, dialogurile din filmele sale. Allen face adesea trimiteri la marile personalităţi ale literaturii şi filosofiei punând citatele din operele lor într-un context de pragmatism tipic american, obţinând astfel efecte hilare. Umorul său nu se bizuie atât pe elementul vizual, cât pe cel verbal. Este meritul regizorului-scenarist că a reuşit să facă din această limită o calitate a stilului său.

Replicile din filmele lui Woody Allen pot alcătui o antologie umoristică de irezistibilă savoare. Iată numai câteva dintre ele: „A face dragoste cu tine este o experienţă kafkiană” (din Annie Hall), „O jumătate din armată îl susţine pe dictator, iar cealaltă jumătate pe rebeli” (Bananas), „M-aş defini ca un teolog existenţial sau ateu. Cred în inteligenţa universului, cu excepţia unor zone din New Jersey” (Sleeper), „E atât de pesimist, încât devine futil” (Interiors), „Am întâlnit bărbatul ideal. Bineînţeles că e imaginar, dar nu poţi avea totul.” (The Purple Rose of Cairo).

Încă de la apariţia sa, cinematograful a fost considerat un mediu mai degrabă vizual decât verbal. Acest fapt a fost rezumat de replica lui John Ford (1964): „When a motion picture is at its best, it is long on action and short on dialogue„.

De atunci, însă, lucrurile par a fi reevaluate, iar dialogurile încep a fi „puse la locul lor” în economia unui film. Teoria dramei demonstrează că, adesea, dialogul are o contribuţie esenţială în evoluţia şi impactul unui film. Replicile celebre din filme demonstrează, încă o dată, forţa cuvântului şi în cea de-a şaptea artă.

Articol publicat în revista LiterNet

 
Scrie un comentariu

Scris de pe octombrie 20, 2018 în Cinema, Cultură, Eseu, Film

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web