Bilanț

Cităm la nesfârșit o sensibilă frază: “Speranța moare ultima.”, dar niciodată nu ne săturăm să-i absorbim înțelesurile.

Atunci când încetăm să mai sperăm, începem, de fapt, să murim câte puțin. Din păcate, ceasul nu-și întoarce curgerea spre izvoare nicicând și niciunde. Totuși, tot ce putrezește în jurul nostru nu este făcut să ne deprime, dimpotrivă – este o invitație a vieții să-i imităm gestul ei inițial – creația, nașterea, renașterea. Este o invitație la voie bună, la curaj, la faptă.

Înfrângerea nu există decât pentru acela care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere. Știm cu toții că Prometeu, Oedip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen decât al nostru. Dar, dacă s-au dat bătuți, au făcut-o pentru că nu cunoșteau nădejdea. Este o panică a disperării, o manie colectivă în fața răului, o frică sugestionată în fața neantului. Toți oamenii privesc cu spaimă întunericul, haosul. Ne este frică de Lumină pentru că Lumina înseamnă absurda rezistență împotriva oricărei eventualități, înseamnă continuă depășire, continuă viață.

Precedată de restaurarea morală a individului, bucuria programată a sărbătorilor deține o valoare cathartică. ”Primiți colindători?” (mai) întreabă cu un soi de politețe protocolară cei mai frumoși mesageri ai sărbătorilor și ai speranțelor. Ei ne confirmă Sărbătoarea ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru… nădejde.

Iată, anul 2013 “moare” ducând cu el încă o insulă din arhipelagul zbuciumatelor noastre existențe.

365 de zile și 365 de nopți în care ne-am bucurat, dar ne-am și întristat, am iubit și, poate, am fost nedreptățiți, am epuizat gama tuturor stărilor de spirit, adică am ars pe rugul înalt al vieții. Din frământările și trăirile noastre rămâne un vraf de amintiri amare, de porniri răzbunătoare, de teamă – cu care ne-am trezit în unele dimineți – de a fi oameni, de a fi supuși, câteodată, și nefericirii, de a îndura insuportabilul, despărțirea, nestatornicia, vremelnicia. Se schimbă anii și peste tot cortegiul emoțiilor și senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare este aceea de înnoire.

În pragul fiecărui An Nou, ne încearcă presimțirea – himerică uneori – că viața noastră va cunoaște prefaceri de mai bine, că vom trăi mai curat și mai frumos. Este dramul de încredere, de speranță și de curaj de care avem atâta nevoie spre a putea păși către viitor.

Să ne despărțim de anul ce tocmai se pregătește să plece, acordându-ne – încă o dată – abandonarea în speranță.

(sursa foto)
Articol publicat în revista WebCultura

 

Teroarea în imponderabilitate – Life

După Alien (R: Ridley Scott, 1979) și Gravity, Daniel Espinosa propune un altfel de survival impresionant odată cu pelicula Life. Filmul porneşte de la o reuşită ştiinţifică extraordinară: o capsulă de pe Marte este recuperată pe o staţie spaţială, iar cercetătorii descoperă că aceasta conţine prima dovadă de viaţă extraterestră. Organismul se dezvoltă neaşteptat și, într-un timp scurt, se va dovedi a fi extrem de ingenios – mai întâi în a evada din spaţiul închis unde era analizat, apoi în a ucide membrii echipajului. Life ne livrează un teribil mesaj, care, din păcate  se insinuează destul de anevoie într-o actualitate tulbure, refractară, care încearcă să strunească legile naturii.

Dacă în pelicula lui Ridley Scott, lupta cu extraterestrul era remarcabilă, de această dată, capătă originalitate, fiindcă este progresivă, ca într-un film hitchcockian care-ți șuieră pe la urechi: “cam până aici a fost totul în regulă, de acum…”. Referințelor gothice din pelicula produsă în 1979 li se substituie o introspecție de tip scientist și un soi de pozitivism care virează spre coșmar. Având în vedere acest fapt, putem considera o reușită antropomorfizarea intrusului pentru a produce tulburări precum făcea “bestia” din Alien. Daniel Espinosa manevrează emoția în altfel de registru, mizează pe straniu, misterios și surprinzător. Ca și în Gravity, acțiunea se desfășoară într-o permanentă stare de apăsare: o echipă de oameni de ştiinţă, aflaţi la bordul unei staţii orbitale internaţionale, trec brusc de la interesul pentru cercetările ştiinţifice la o spaimă viscerală când descoperă o formă de viaţă care se dezvoltă vertiginos şi care a cauzat extincţia vieţii pe planeta Marte, iar acum ameninţă atât echipa cât şi însăşi viaţa pe Pământ.

Supravieţuitorii au o misiune de o importanţă capitală: lichidarea entității (create pe ecran cu ajutorul CGI ) care pune în pericol chiar viitorul umanităţii. Și Life porneşte de la o reuşită ştiinţifică extraordinară: o capsulă de pe Marte este recuperată pe o staţie spaţială, iar cercetătorii descoperă că aceasta conţine prima dovadă de viaţă extraterestră. În ciuda faptului că “în spaţiu nu te poate auzi nimeni ţipând”, totuși,  marea diferenţă dintre Alien şi Life (semnificaţia e mai largă) este faptul că acţiunea din primul film amintit are loc la ani lumină distanță față de Terra, în vreme ce pericolul din Life are şanse mari să ajungă la sol, condamnând întreaga specie umană la (o probabilă) extincţie. Ca în orice S.F., regăsim avertismentul în subtext deoarece  Life a căutat un răspuns pentru conceptul de agresiune – “Cine-a început primul ?”, “Care l-a deranjat pe celălalt ?” .

Descoperirea unei celule în eşantioanele de sol marţian deschide drumul către o entuziasmantă (cel puţin la început) revelaţie: pe Marte a existat viaţă, iar dovada de netăgăduit se află acum în laboratorul ultrasecurizat al Staţiei. Doar că, hrănită cu glucoză şi în condiţii de viaţă optime, celula se dezvoltă rapid şi în curând spectatorii vor face cunoştinţă cu terifiantul antagonist al filmului, denumit, mult mai inofensiv decât merită: «Calvin ». Forțând mereu legile naturii e posibil să le faci să ți se-ntoarcă mai dușmănoase, tot încercând să le pătrunzi tainele. Vechea temă din Frankenstein ( romanul scris de Mary Shelley în 1818) e mereu actualizată, dar la fel  de dureroasă. I s-ar putea imputa scenariului o prea mare apropiere de jocurile video, dar șerpuirea pericolului poate justifica acestă camuflată lipsă de inspirație. Intrusul din Life seamănă izbitor cu o vorace anacondă / stea-de-mare sau cu o creatură de-ale lui H. P. Lovecraft (ilustratorul poetului american Poe), deja o referință mereu prezentă la Ridley Scott. Life are şanse să devină un succes de încasări pentru că reuşeşte să evite, totuși, confortabilele asemănări cu Alien şi Gravity şi să-şi captiveze spectatorii amatori ai genului. Faptul că rolurile principale sunt interpretate de Jake Gyllenhaal, Rebecca Ferguson, Ryan Reynolds sau starul japonez Hiroyuki Sanada este un  atu al acestui blockbuster realizat cu o relativă economie de mijloace (55M$). De asemenea, regizorul suedez foloseşte excelent efectele speciale şi coloana sonoră pentru a crea suspans şi a sublinia pericolul iminent reprezentat de fluidul «Calvin» .

Jake Gyllenhaal, Ryan Reynolds şi Rebecca Ferguson interpretează trei dintre cercetătorii implicaţi în luptă. Dr. David Jordan (Jake Gyllenhaal) menține  atitudinea distantă a unui om care a petrecut 473 de zile pe staţia orbitală. Nimeni nu-şi cunoaşte “casa” mai bine ca el. Membrii echipajului îi folosesc “casa” din spaţiu drept  bază pentru lansarea operaţiunii de descoperire a primelor dovezi de viaţă pe planeta Marte. Rebecca Ferguson o interpretează pe Dr. Miranda North o activistă de la “Centrul pentru Controlul Bolilor” şi participă în mod excepţional la această misiune. Îndatorirea ei era să-i menţină sănătoşi pe toţi membrii expediţiei şi să se asigure că aceştia se vor întoarce cu bine pe Pământ, indiferent de problemele cu care     s-ar putea confrunta în spaţiu. Specialistul Rory Adams/ “expertul de misiune”,  este interpretat   de Ryan Reynolds, care se achită onorabil în acestă nouă partitură (în care e mai mult suspendat). Întreaga echipă se luptă cu prădătorul (Alpha) glisând între tăceri apăsătoare și spaimă atroce. Departe de acel brutal “facehugging” din pelicula lui Ridley Scott, sărutul morții din Life este lent, glacial, aproape tandru. Povestea cinematografică focalizează atenția asupra potențialului pericol. Atmosfera angoasantă și twistul final îngheță speranța îndemnând la reflecție.

Life

Regia: Daniel Espinosa
Scenariul: Rhett Reese, Paul Wernick
Imagiea : Seamus McGarvey
Decorurile: Nigel Phelps
Costumele: Jenny Beavan
Montajul: Mary Jo Markey, Frances Parker
Muzica: Jon Ekstrand
Productori: David Ellison, Dana Goldberg, Bonnie Curtis, Julie Lynn

Distribuția

Jake Gyllenhaal – Dr. David Jordan
Rebecca Ferguson – Dr. Miranda North
Ryan Reynolds – Rory Adams
Ariyon Bakare – Hugh Derry
Hiroyuki Sanada – Sho Murakama
Olga Dykhovichnaya – Ekaterina Golovkina
Durata: 104 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

 

Deșurubarea din corsaj – Corsage

Există deja numeroase biografii cinematografice recente despre eroine feminine înșurubate în patriarhat (Spencer, The Crown). Iată că cineasta austriacă Marie Kreitzer îi acordă o deosebită atenție Împărătesei Elisabeta a Austriei în pelicula Corsage lansând o privire revizionistă asupra doamnelor de la curților europene. Această nouă dramă de epocă vine în linia inițiată de Sofia Coppola, odată cu Marie-Antoinette (2006). Așadar, păstrând decoruri și costume ample, dar utilizând melodii pop din secolul al XXI-lea, limbaj ‘condimentat’ , gesturi îndrăznețe și alte asemenea, Corsage aruncă o privire asupra vieții de mai târziu a Împărătesei Elisabeta a Austriei, cunoscută și ca „Sissi” (1837-1898), interpretată de o Vicky Krieps (Insula Bergman, Phantom Thread ), actriță care vorbește cel puțin trei limbi, inclusiv maghiară, și are, de asemenea, meritul de a fi chiar producătorul executiv al acestei pelicule.

Din arhivele istorice știam deja că Împărăteasa Elisabeta a Austriei era admirată pentru frumusețea ei, iar stilul ei unic declanșase adevărate frenezii în moda vremii. Așadar, în 1877, „Sissi” împlinește 40 de ani și este forțată să se conformeze unei imagini publice care o încorsetează din ce în ce mai strâns, în toate sensurile. Practic, existența ei se reduce la un rol strict reprezentativ la Curtea imperială, deși Elisabeta și-a dorit o viață plină de activități și provocări. Curând, împărăteasa se revoltă împotriva propriei imagini hiperbolizate și își croiește un plan prin care să-și exprime adevărata identitate. Practic, în Viena anului 1877, o regăsim pe cvadragenara Elisabeta a Austriei plină de nemulțumiri: față de ea însăși, de rolul ei politic și de imaginea publică la fel de puternică precum corsetul extrem de strâns pe care îl poartă.

Sissi își înregistrează obsesiv greutatea, arde o parte din excesul de energie nervoasă pe care o are cu accese obositoare de gimnastică, călărie și scrimă, aderă la o dietă strictă din propria voință/abnegație. Într-o biografie cinematografică standard, acești factori (dintre care cei mai mulți au fost extrași printr-o documentare riguroasă) ar reprezenta o simplă tragedie despre suferințele unei femei faimoase, dar singuratice. Dar, așa cum și-a imaginat scenarista-regizoare această eroină filmată de camera lui Judith Kaufmann și întrupată de o vicleană Vicky Krieps, Corsage devine o alternativă a biografiilor cinematografice clasice. Abătându-se în mod deliberat de la detaliile de epocă, filmul pare o invitație într-o conspirație secretă pentru a ajunge să privim înapoi în timp, dar cu lentilele unui ireverențios secol al XXI-lea, cu scopul de a mai slăbi corsajul împărăteselor de odinioară.

Depășind granițele stricte ale codurilor genului: drama de epocă, Marie Kreutzer identifică în soția lui Franz Joseph o femeie cu spirit modern, dar care  se întâmplă să fie închisă într-o căsătorie din veacul al XIX-lea. Avem parte de un portret foarte diferit față de cel cu care spectatorii fuseseră învățați în filmele biografice romanțate din anii 1950 (trilogia cu Romy Schneider în rolul titular). Bunăoară, la finele anilor 1870, regăsim o Sissi plictisită și neliniștită; srălucirea de odinioară din căsnicia ei a început să se estompeze, iar copiii ei au crescut. Pentru a-și mai potoli frustrarea de a nu avea putere politică reală, Împărăteasa a început să călătorească neîncetat prin Europa, să viziteze prieteni vechi și foști iubiți, să se arunce cu entuziasm în călătorie și în alte activități atletice. Scenariul păstrează un accent temporal destul de strâns pe acești câțiva ani din viața lui Sissi. Nu reiese clar de ce tocmai această perioadă a captat atenția realizatoarei, cu excepția faptului că în această perioadă împărăteasa a început să se retragă mai mult din viața publică și a început să poarte un văl pe chip. Acestea fiind spuse, în ultimele scene, filmul chiar face o abatere melancolică de la realitatea istorică.

Drama  de epocă îndrăzneață înfățișează o împărăteasă Elisabeta a Austriei neliniștită, care face turnee în Europa, încercând să se elibereze de viața ei restrânsă la propriu și la figurat,  la Curte. Marie Kreutzer construiește un portret episodic, dar convingător, al unei femei nemulțumite, dar cu suficientă înțelepciune stoică. La fel ca și Diana, prințesa de Wales, Sissi pare să sufere de o tulburare de alimentație cauzată parțial de o lume care se tot raporta la ‘imaginea’ ei. Sissi din această peliculă este, mai degrabă depresivă decât o narcisistă sau o persoană care suferă de tulburare de personalitate. Desigur, ea se ciocnește cu soțul ei, Franz Joseph (Florian Teichtmeister) din cauza absențelor ei, cât și a infidelităților cu care se complac ambii soți. Există încă o legătură sexuală acolo (scena de dragoste din dormitor cu destule detalii ‘picante’). A fi dorită și considerată frumoasă rămâne practic singura putere pe care o are Sissi. Pe măsură ce această putere scade, găsește cu greu alte lucruri care să o înlocuiască.

Pelicula se bazează – și în cazul acesta – pe forța actriței din rolul titular. Aspectul ironic și amuzant al lui Vicky Krieps imprimă inteligență, iar prezența fizică impunătoare transmite perfect regalitatea lui Sissi. Mai puțin conturate sunt personajele secundare, cu excepția Idei Ferenczy (Jeanne Werner), sora și curteana care o sprijină (emoțional) pe Sissi.

Realizatorii (preponderent femei) își unesc forțele pentru a spune această poveste centrată pe femeie prin prisma identității feminine. Începând cu directorul de imagine, care combină lumina naturală a soarelui cu electricitatea (sfidător de ‘adăugată’ în epocă) apoi coloana sonoră semnată de Camille, ale cărei melodii contemporane, visătoare adaugă un plus de farmec. Imnurile patriotice și valsurile orchestrale vieneze la care ne-am putea aștepta într-un film despre o curte regală europeană din secolul al XIX-lea se confruntă cu acordurile ciudat de mișcătoare ale piesei „Help Me Make It Through The Night” de Kris Kristofferson și „As Tears Go By” de Marianne Faithfull. Totuși, aceste anacronisme nu sunt la fel de pronunțate și nici la fel de înțelepte precum atmosfera din Marie Antoinette de Sofia Coppola, iar povestea este mai puțin melodramatică decât un alt ​​punct de comparație, cel al lui Pablo Larraín: Jackie.  De asemenea, un rol esențial îl reprezintă costumele realizate de Monika Buttinger, ale cărei creații – în special corsetele și voalurile – sunt esențiale pentru poveste.

Se pare că Marie Kreutzer și Vicky Krieps încearcă să acorde o a doua șansă unei femei tulburate și blocate. Prin urmare, finalul este unul fictiv, care ocolește în mod inteligent drama năucitoare a asasinatului (adevărata Împărăteasă a fost ucisă în 1898 de un anarhist italian). Corsage devine portretul unei femei care se luptă să respire în interiorul corsetului, optând pentru genul de iubire care o eliberează.

Regia: Marie Kreutzer
Scenariul: Marie Kreutzer
Imaginea: Judith Kaufmann
Montajul: Ulrike Kofler
Muzica: Camille
Costume: Monika Buttinger
Distribuția:
Vicky Krieps – Împărăteasa Elisabeta a Austriei
Florian Teichtmeister – Împăratul Franz Joseph I al Austriei
Katharina Lorenz – Contesa Marie Festetics
Jeanne Werner – Ida Ferenczy
Alma Hasun – Fanny Feifalik
Durata: 112 min.
Data premierei internaționale: 20 mai 2022 (Cannes)
Data premierei în România: 2 dec. 2022

Premii, festivaluri, nominalizări:

• 2022: Cannes Film Festival: Cea mai bună actriță: Vicky Krieps – ‘Un Certain Regard’
• 2022: BFI London Film Festival: Cel mai bun film
• 2022: European Film Awards: Cea mai bună actriță: Vicky Krieps (3 nominalizări)
• 2022: Independent Spirit Awards: Nominalizare pentru Cel mai bun film străin
• 2022: Satellite Awards: Nominalizare pentru Cel mai bun film internațional & Cea mai bună actriță: Vicky Krieps

Articol publicat în revista Catchy

 

Spiritul Crăciunului – Last Christmas

Cum poți găsi un cadou muzical menit să trezească o largă paletă de emoții ? Simplu: mergi și cumperi bilete pentru intrarea la pelicula Last Christmas. Filmul dedicat Crăciunului îmbină cu dibăcie comedia și povestea crudă, într-o versiune a celebrului hit din anii ‘80. Simpatica peliculă se bazează pe talentul britanicei Emma Thompson (care o interpretează pe mama croată a eroinei), dar și pe imaginația celebrei actrițe care semnează, alături de Grag Wise, și scenariul. Bunăoară, variațiunea cinematografică se suprapune perfect cu versurile melodiei (titlul peliculei): «Last Christmas, I gave you my heart. But the very next day, you gave it away.» – probabil un frumos omagiu adus cântărețului George Michael (d. 25 decembrie 2016).

Planetele “se aliniază” și în acest Last Christmas, fiindcă Emilia Clarke (Game of Thrones), Henry Golding (A Simple Favor, Crazy Rich Asians), Michelle Yeoh și Emma Thompson  sunt protagoniștii acestei noi comedii romantic, în regia lui Paul Feig (A Simple Favor, Spy, Bridesmaids), inspirată de melodia lui George Michael, după un scenariu de Emma Thompson (Sense and Sensibility, Bridget Jones’s Baby).

Așadar, Kate (Emilia Clarke) bântuie, ca o năucă, printr-o metropolă sclipitoare (Londra), pe fondul colindelor de Crăciun. Fiindcă își câștigă traiul din jobul de elf(ă) într-un magazin cu tematică de sezon, tânăra devine un mănunchi de decizii neinspirate. Hazardul îl aduce în fața ei pe Tom (Henry Golding), care “pare prea bun ca să fie adevărat când intră în viața ei”. În pofida insertului de inspirație socială, Last Christmas păstrează, totuși, magia Crăciunului într-o feerie londoneză.

În tonalitățile armonioase ale melodiei lui George Michael/Wham!, tentele acidulate se strecoară în acest film atipic/«fan film» despre muzică și magia unei mari sărbători. Cu aerul de gafeuză de profesie, frumușica Kate (Emilia Clarke) aleargă non-stop de la o audiție la alta, căutând gazde temporare (amici generoși), deși are un trecut care atârnă destul de greu pentru o ființă așa de fragilă.

Kate provine dintr-o familie de imigranți și are și o condiție medicală deosebită. În pofida egocentrismului pe care i-l reproșează sora ei, o avocată de succes, Kate (Emilia Clarke) ne    face să empatizăm cu această simpatică eroină. Și, pentru că trebuia să existe și un personaj care să funcționeze drept “vocea rațiunii”, a fost născocit Tom (Henry Golding).

În contextul Brexitului sau a multor acte de rasism, Paul Feig știe să mențină trează atenția spectatorului care poate ațipi la poveștile despre magia Crăciunului. Prin urmare, există și  twistul necesar într-o comedie romantică croită după tiparul unei actualități pline de dinamism. Orizontul moral se articulează clar în acest film care are ambiția de a conferi și un climat social în care domnesc precaritatea și xenofobia (de altfel, un reportaj pentru televiziune menționează Brexitul).

În descendența filmelor britanice despre Crăciun (“moștenire” de la Charles Dickens), Last Christmas mixează perspectiva morală și pictura realistă (grăitoare sunt secvențele despre situația imigranților croați și condiția de ființă «fără adăpost» a lui Kate/Katharina – numele real al eroinei). Sub aerul candid, se derulează – totuși – o dramă: “Cine sunt eu?” îl întreabă Kate pe Tom. Căutarea de sine devine problema de fond a eroinei. O tinerică care hălăduie pe străzile luminoase ale Londrei sau se aciuează prin casele amicilor ori în casa din copilărie, care își uită situația medicală îmbibându-și visurile în alcool, luând totul în glumă – nu pare defel serioasă. Exista, deci, nevoia acelui personaj – “ilustrul necunoscut” – care să îi accepte unicitatea acestei fete disperate. «Crăciunul trecut, ți-am dăruit inima mea.» – acesta devine laitmotivul peliculei, chiar dacă există și acel twist necesar pentru o comedie romantică menită să cultive spiritul Crăciunului (miracolul). Melodia e revelatoare: din primele cadre ale filmului, o regăsim pe puștoaica/Kate intonând de zor, alături de alți tineri din fosta Iugoslavie, cuvintele programatice ale hitului formației Wham!, sub privirile surorii mai mari și ale părinților.

În acel context cvasi-deprimant (relațiile conflictuale din sfera familială, amicală, profesională și civilă), Kate îl va întâlni pe trentagenarul elegant care o va învăța cum «să deschidă ochii», fie și după ce se curăță de “norocul” lăsat din cer de un porumbel. După ce fusese catalogată, succesiv, în funcție de indivizii cu care interacționa, drept “nesuferită”, “egoistă”,“geloasă” sau “nepăsătoare”, tânăra se va regăsi pe sine. În buna tradiție a comediilor romantice, parcursul moral al eroinei o va conduce spre reconcilierea cu cei din jurul său.

În concluzie, cineastul Feig a fost sigur de reușită când le-a înmânat partiturile actorilor din distribuție și echipei “banderola” din hârtie creponată inscripționată cu Heal the Pain /«Calmează durerea ». Prin urmare, spectatorul nu se va lăsa copleșit de comunitatea improvizată a celor fără adăpost, de reuniunie și problemele imigranților, deoarece Paul Feig este un cineast discret, dar perfecționist. Maestru al comediilor populare, regizorul amestecă, cu bună știință, genurile cinematografice (într-un fel de crossover), cu scopul de a oferi o comedie aptă să mulțumească atât femeile, cât și bărbații. Contrar schemelor clasice ale comediilor romantice, Last Christmas mizează pe dimensiunea miraculoasă din miezul tuturor poveștilor de Crăciun (moștenite din textele victoriene). Dacă montajul desenează un raport de cauzalitate între idilă și îndrăzneala progresivă a legăturilor interumane, versantul fantastic unește intențiile  cineastului. Chiar dacă trădează schema clasică a comediilor romantice de odinioară, presară puțin «realism magic», originala peliculă omagiază muzica de bună calitate și spiritul Crăciunului.

Regia: Paul Feig

Scenariul: Bryony Kimmings, Greg Wise și Emma Thompson

Imaginea: John Schwartzman

Decorurile: Gary Freeman

Costumele : Renee Ehrlich Kalfus

Montajul: Brent White

Muzica: Theodore Shapiro

Distribuția:

Emilia Clarke – Kate

Henry Golding – Tom

Emma Thompson – Petra

Michelle Yeoh – Santa

Durata: 1h43

Articol publicat în revista Catchy

 

UN MANIFEST ARTISTIC ANTI-RĂZBOI – „GUERNICA”/„GERNIKA”

În actualul context geopolitic, filmele despre război par să aibă mai multă relevanță. Așa se face că o peliculă realizată în 2016, Guernica, despre un război născocit, parcă, în imaginația lui Kafka, transmite mai multă emoție și ne amintește că Războiul Civil spaniol, care a menţinut timp de trei ani o stare de teroare, distrugeri şi persecuţii, rămâne încă o cicatrice adâncă în istoria Europei. Guernica, un bombardament celebru din istoria Spaniei, care i-a inspirat pe Salvador Dalí, Pablo Piccasso şi Joan Miró, demonstrează că nici sovieticii nu au fost mai grozavi decât naziștii.

În ciuda faptului că a fost realizat de regizorul spaniol Koldo Serra dintr-o poveste și un scenariu scris de doi scriitori spanioli despre atacurile asupra unui mic sat din Spania, în timpul Războiului lor Civil din 1937, filmul Guernica (2016) pare să fi fost făcut pentru un public vorbitor de engleză. Filmul este, în principal, vorbit în engleză, iar protagonistul este un jurnalist american. Din fericire, o mare parte din abordarea restului filmului pare mai europeană, deși, pe alocuri, pare că ar fi fost construit à la Hollywood, mai ales că intriga este aproape la fel cu cea din Pearl Harbor. Odată cu noul context geopolitic european, temele filmului capătă relevanță modernă. Este o sarcină dificilă să iei un singur eveniment și să încerci să formezi o întreagă narațiune din el, iar Guernica este capabil să realizeze acest lucru mult mai fluid decât încercările cu bugete mult mai mari. Chiar și cu unele elemente romantice previzibile, care oferă filmului mult prea multe asemănări cu acele filme cu buget mai mare, Guernica convinge spectatorii că bombardarea orașului spaniol seamănă cu atacurile de la Pearl Harbor.

James D’Arcy & María Valverde / ‘Guernica’© IMDb

Așadar, scenariul se bazează pe o poveste plasată în Bilbao, la începutul Războiului Civil din Spania. Personajul principal este Henry, un corespondent american, cunoscut pentru talentul său și pentru căutarea constantă a adevărului. Totuși, Henry a devenit recent cinic și oportunist, interesat doar de imaginea și prestigiul său. Jurnalistul cinic newyorkez, Henry Howell (James D’Arcy), a renunțat să mai încerce să raporteze despre Războiul Civil Spaniol din cauza regulilor de cenzură ale Republicii. Henry renunță să devină ipocrit și să falsifice știrile, în ciuda obiecțiilor din partea fotografului său idealist (Ingrid García Jonsson), până când un cenzor al biroului de presă local pe nume Teresa (María Valverde) surprinde o eroare într-una dintre lucrările sale. Deși Teresa este implicată romantic într-o relație cu consilierul rus al Republicii, Vasyl (Jack Davenport), o legătură amoroasă se dezvoltă rapid între ea și Howell. Încet-încet, între cei doi se naște o mare poveste de dragoste, pe vreme ce lumea din jurul lor se prăbușește, până la bombardamentul de la Guernica din 26 aprilie 1937. Narațiunea cinematografică a pornit de la grozăvia acestui eveniment din istoria recentă a omenirii, dar și de la povestea jurnalistului american ajuns în Spania Războiului Civil. Personajul ziaristului se bazează pe George Steer, un reporter britanic, care a acoperit știrile despre războiul și bombardamentele spaniole pentru presa din Marea Britanie, precum și pe anumite date din biografia lui Ernest Hemingway și Robert Capa. Bunăoară, pelicula îmbină realitatea cu ficțiunea, preluând o mare parte din experiențele protagonistului din scrierea lui George Lowther Steer.

Ca și în cazul celebrei pelicule Pearl Harbor, pur și simplu nu este suficient să realizezi o romanță pe fundal de război până când nu au loc atacurile reale. Elementele romantice preiau din slăbiciunea narativă. În timp ce îndrăgostiții de pe ecran împărtășesc suficientă chimie pentru ca emoțiile lor să devină credibile, atunci când pericolul amenință să-i separe, evenimentele din viața reală nu rămân deloc în umbră.

Oroarea acestui atac, ca un preludiu al celui de-al Doilea Război Mondial, e folosită de Koldo Serra, regizorul basc, ca un avertisment pentru spectatorii contemporani. Cineastul mărturisea: „Este ceva care cu greu a fost abordat. În străinătate, când încercam să vindem filmul, am fost surprinși să aflăm că oamenii cunosc pictura [Picasso], dar nu știu povestea din spatele său”. Deși o mare parte din Guernica se concentrează pe romantism, drama se dezvoltă – inevitabil – spre bombardamentul în sine, care este transmis într-o manieră brutală. Filmul rămâne un veritabil manifest anti-război și o frumoasă pledoarie pentru iubirea sinceră.

Regia: Koldo Serra

Scenariul: Barney Cohen și Carlos Clavijo

Montajul: Unax Mendia

Imaginea: Jose Manuel Jiménez

Muzica: Fernando Velázquez

Distribuția:

James D’Arcy – Henry

María Valverde – Teresa

Jack Davenport – Vasyl

Ingrid García Jonsson – Marta

Álex García – Marco

Durata:110 min.

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

Top zece filme (anul 2022)

Fiecare an ar trebui să fie unul grozav pentru filme, așadar, găsirea a zece pelicule pe care să le îndrăgești nu ar fi tocmai o problemă. 2022 a fost un an mai ‘rodnic’. Regizorii, eliberați – în cele din urmă – de unele constrângeri și de anxietățile producției de filme de la începutul pandemiei, au experimentat o explozie colectivă de energie și imaginație. Sau, probabil, ne-am trezit noi în sfârșit din leneveala ‘hibernării’ din epoca pandemiei și părem mai deschiși către posibilitățile filmelor comparativ cu ce fusesem înainte? Nu există un răspuns clar la aceste întrebări, dar asta nu diminuează splendoarea ‘recoltei’ de filme din acest an. Iată zece dintre preferatele noastre pentru anul 2022.

•   The Worst Person in the World /Verdens verste menneske (Regia: Joachim Trier/Premiera în România: 04.02.2022)

O comedie romantică în competiție la Cannes? De ce nu! Cu The Worst Person in the World, norvegianul Joachim Trier povestește despre contradicțiile noii generații, prin iubirile zădărnicite ale eroinei, interpretate de revelația Festivalului de Film, de la Cannes, 2021, Renate Reinsve. Cu eleganța sa caracteristică, Joachim Trier compune o uimitoare comedie satirică, romantică și melancolică. Cu aparența unui film care „nu spune nimic”, The Worst Person in the World devine o comedie romantică de o uluitoare modernitate, o peliculă  atât emoționantă, cât și în ton cu vremurile. Joachim Trier își încheie „Trilogia Oslo” cu portretul unei femei, dar și al unei generații. În egală măsură, amuzant, emoționant, alunecând între registre cu o fluiditate admirabilă, sub aerul fals al unei comedii romantice, filmul dinamitează poruncile «de a intra  într-o relație», de a creiona portretul unei generații („millenials”) narând despre nemulțumiri cronice.

Prin The Worst Person in the World, Joachim Trier a păstrat tot ce este mai bun din Noul Val: prospețimea, acea voce din off, detaliile care au dat lovitura, modul special  de a arăta un oraș sub toate aspectele sale. Simți timpul care trece picătură cu picătură, erorile sunt șterse una după alta. Sunt surprinse tulburări, răsturnări, care totuși nu șterg niciodată vârtejurile de bucurie prin care trece personajul. Spectatorii rămân suspendați, scăpând fără tragere de inimă din film, ca după o noapte lungă de beție, pe fundalul melodiilor  ce amintesc de o dragoste la prima vedere și conferă mereu curajul unui nou început.

*[Palmares: 2 nominalizări Oscar, 2 nominalizări BAFTA, un premiu şi o nominalizare Cannes, 2 nominalizări Academia Europeana de Film]

• Drive My Car (Regia: Ryūsuke Hamaguchi)

Alternativa ideală la blockbuster-urile americane? Noul film al lui Ryūsuke Hamaguchi se deschide cu o magnifică scenă crepusculară, în care silueta unei femei se dezvăluie contra luminii. Vocea femeii va bântui pelicula Drive My Car: este cea a lui Oto, o scenaristă de televiziune, căsătorită cu un regizor și actor, Yusuke Kafuku, care va lucra la o adaptare după piesa lui Cehov. Ceea ce este pe deplin convingător în Drive My Car se datorează astfel convergenței, oarecum ideale, dintre evoluția scenariului și fluctuațiile, uneori foarte fine, ale punerii în scenă. Pelicula are o mare densitate, multe dispozitive scenice se succed, iar o mare galerie de personaje dezvoltă (timp de trei ore) relații complexe. Pe măsură ce avansează, filmul trasează alte linii. Fără șocuri, fără frânări bruște: totul este remarcabil de fluid, iar emoția ajunge să ne copleșească într-un ultim act amețitor. Drive My Car este și o lucrare de rară inteligență și sensibilitate asupra creației artistice sau a modului în care arta se naște și se dezvoltă prin ascultarea celorlalți și/sau abandonarea totală a inconștientului.

*[Palmares: Un premiu şi 3 nominalizări Oscar, un premiu Globul de Aur, 3 nominalizări BAFTA, 3 premii şi o nominalizare Cannes]

• Persuasion (Regia: Carrie Cracknell, Data premierei: 15 iulie 2022 @ Netflix)

Fermecătoarea Dakota Johnson zâmbește într-o nouă adaptare Netflix a romantismului reaprins din ultimul roman al celebrei scriitoare Jane Austen. Pentru această poveste romanțioasă, filmul convoacă întâlnirile așteptate pentru o „dramă de epocă”, cu buget mare. Așadar, există conace extravagante, costume de brocart și priveliști magnifice. Pentru fanii romanului lui Austen, este greu de imaginat că versiunea regizoarei Carrie Cracknell oferă un sentiment de ușurință sau evadare. Jane Austen a influențat Bridget Jones’s Diary/„Jurnalul lui Bridget Jones”, iar acum Bridget însăși pare să fi influențat complet portretul lui Anne Elliot al senzualei Dakota Johnson. Se bea mult vin roșu direct din sticlă, eroina plânge în cadă și stă întinsă în pat, povestind necazurile ei romantice, cu o inteligență familiară și eliberatoare. Ea sparge, de asemenea, în mod repetat, al patrulea perete, adresându-se direct spectatorului. În pofida multor capcane luxuriante, pe care le cauți & găsești într-o adaptare cinematografică, Austen există aici, în timp ce povestea călătorește de la impunătoarea Kellynch Hall la zona rurală pitorească din Uppercross, la stâncile dramatice din Lyme, la casele șic din Bath. Iluminarea este rece și misterioasă noaptea, strălucitoare și plină de promisiuni în timpul zilei. (Joe Anderson, ale cărui filme anterioare includ filmul The Old Man and the Gun al lui David Lowery, furnizează imaginea de vis.) Vrei rochii lungi, umflate în briza plajei, le ai, și asta este aproape suficient.

• Anatomy of a Scandal (Regia: S. J. Clarkson, Premiera internațională 15.04.2022)

Consimțământul și privilegiul sunt două situații care se află în centrul seriei Anatomy of a Scandal. Noua producție de la Netflix, Anatomy of a Scandal, produsă de David E. Kelley (Big Little Lies) adresează întrebări incomode și cere spectatorului să arunce o privire asupra evenimentului central – „violul”. Venind dinspre David E. Kelley, care a fost apreciat pentru adaptările de carte pentru micul ecran (cum ar fi miniseria Big Little Lies) și Melissa James Gibson, seria se bazează pe un roman al jurnalistei britanice Sarah Vaughan, care a fost publicat după ce mișcarea #MeToo a ajuns și la Westminster. Așadar, Vaughan și-a valorificat experiența de reporter politic pentru a scrie un thriller politic în era post#MeToo.

Fiind, în egală măsură, un amestec de thriller erotic, dramă în sala de judecată, expunere a problemelor sociale, Anatomy of a Scandal indică în clar abuzurile de putere, care pot fi sexy sau pot fi oribile, dar nu ar trebui să fie niciodată ambele.

•  Ticket to Paradise (Regia: Ol Parker, Premiera în România 16.09.2022)

După succesul din Money Monster (2016), Julia Roberts și George Clooney s-au reîntâlnit, pe marele ecran, într-o spumoasă comedie, care te agață chiar de la titlu: Ticket to Paradise (Bilet pentru Paradis). Bunăoară, cele două vedete apar acum în postura de părinți divorțați, care își unesc forțele, fără prea multă tragere de inimă, ca să poată sabota nunta fiicei lor, eveniment ce are loc în Bali. Certurile vor ceda în favoarea camaraderiei, pe măsură ce spectatorii vor asista la furtul de bijuterii, dansurile în stare de ebrietate și chiar la atacul delfinilor. Realizatorii au mizat, din start, pe «distribuția stelară». Nu putem omite faptul că regizorul Ol Parker este deja recunoscut în materie de comedii, a semnat Mamma Mia! Here We Go Again și The Best Exotic Marigold Hotel. Așadar, veteranii comediilor romantice, Julia Roberts și George Clooney (deținători ai unor premii Oscar) sunt înconjurați de prezențe notabile precum Kaitlyn Dever (din Booksmart și Dear Evan Hansen) în rolul junei amorezate, Lily, cât și actorul francez, Lucas Bravo, din faimoasa serie Emily in Paris. De asemenea, filmul beneficiază de un scenariu spumos. Ticket to Paradise marchează o binemeritată revenire la arta tradițională a comediilor romantice de succes, dar marchează și întoarcerea la o formulă cu dialoguri clare și observații inteligente.

• Don’t Worry Darling (Regia:Olivia Wilde, Premiera în România 23.09.2022)

Al doilea film al Oliviei Wilde are o distribuție plină de stele, condusă de Florence Pugh, Chris Pine și Harry Styles; conține un scenariu și o poveste originale. Este un film strălucitor, cu buget mare și reprezintă una dintre puținele lansări pe care Warner Bros le-a făcut în 2022. Are, practic, cam toate datele pentru a fi considerat un succes cinematografic major. Totuși, ceva nu e deloc în regulă aici. Florence Pugh o interpretează pe Alice, o tânără din ce în ce mai nemulțumită de viața ei idilică, în stilul anilor 1950, alături de soțul ei, Jack. Proiectul Victory, condus într-o manieră de cult de către charismaticul Chis Pine/Frank, îi angajează pe toți tinerii bărbați din acea parte din California, lăsându-și soțiile acasă să facă cumpărături, să gătească, dar să nu pună întrebări. Filmul Oliviei Wilde este luxuriant, stilizat și colorat, cu mașini, rochii și case de culoarea bomboanelor. Wilde încearcă să construiască o viziune a unei Americi dispărute de mult făcând o declarație despre o „perioadă a feminismului care s-a încheiat cu aproximativ 40 de ani în urmă”. Conceptul și regia sunt îndrăznețe, dar scenariul lui Wilde este încărcat cu clișee de thriller psihologic – lampa cu gaz a soțului, vecinul dizident pe care nimeni nu-l crede, secvențele de vis ale înecului – toate au mai fost făcute înainte. Cu toate acestea, meșteșugul expus este impecabil, de la imaginea strălucitoare realizată de Matthew Libatique (colaboratorul obișnuit al lui Darren Aronofsky) la designul de producție impecabil a lui Katie Byron, până la costumele de nerăbdare de la Arianne Phillips. Atât echipa tehnică, cât și cea artistică au făcut ca Don’t Worry Darling să fie vizionat în mod constant.

• Top Gun: Maverick (Regia: Joseph Kosinski, Premiera în România: 27.05.2022)

Acțiunea se petrece la distanță de 30 de ani față de primul Top Gun. Bunăoară, la mai bine de trei decenii după ce a fost unul dintre cei mai străluciți studenți, Pete „Maverick” Mitchell trebuie să se întoarcă la Top Gun School pentru a pregăti noi recruți pentru o misiune sinucigașă. Deși a ajuns la cincizeci de ani, Maverick a refuzat întotdeauna să urce în ierarhia militară, preferând să rămână un pilot de testare activ și să continue să trăiască senzații tari. Maverick va trebui să-și înfrunte trecutul în timp ce își va da seama că tinerețea veșnică nu există. Secretul acestei reveniri neașteptate: un scenariu cu siguranță simplu, dar inteligent, care vorbește despre continuitate, prietenie, doliu și care îl confruntă pe Tom Cruise cu propria sa îmbătrânire. Tom Cruise are ocazia să-și confrunte propria poziție și să-și formuleze întrebări despre locul său într-o industrie cinematografică în plină transformare. Lăsând deoparte acestea, Top Gun Maverick rămâne, înainte de toate, un blockbuster extraordinar de văzut pe un ecran foarte, foarte mare.

• The Wonder (Regia: Sebastián Lelio, Premiera internațională: 16.11.2022 @ Netflix)

Filmul are la bază colaborarea dintre regizorul Sebastián Lelio și scenarista Alice Birch, care a adaptat lucrarea Emmei Donoghue, din 2016. Acțiunea se desfășoară în 1862. Lib este o asistentă engleză chemată peste mare, în Irlanda, pentru a verifica ‘un miracol’. O fetiță de unsprezece ani, Anna O’Donnell (Kíla Lord Cassidy), trăiește fără mâncare timp de patru luni. Practic, Anna O’Donnell (Kíla Lord Cassidy) supraviețuiește fără mâncare de patru luni. Indiferent de faptul că se dezvăluie ca un thriller pentru a construi pe această întâmplare neîncrezătoare, The Wonder este mai puțin interesată să afle adevărul Annei. Regizorul s-a axat pe interpretarea modernă a diviziunii dintre faptă și credință, dogmă și prgmatism, ca face ca pelicula să devină o tulburătoare dramă cu ardere lentă.Deși The Wonder începe și se termină cu o meta-rezoluție, care este persuasivă, regizorul rămâne ferm interesat de dificultatea poveștii. Cea mai mare parte a acțiunii, cu excepția acelei ultime reprize realizate rafinat, rămâne internă. The Wonder este genul de film care ne măgulește pentru că ne lasă impresia că suntem mai deștepți decât majoritatea personajelor sale, dacă nu chiar la fel de deștepți precum regizorul.

• Un beau matin / One fine Morning (Regia: Mia Hansen-Løve, Premiera internațională 20.05.2022)

Mia Hansen-Løve reușește să surprindă într-un mod original cotidianul. Al nouălea lungmetraj al regizoroarei franceze  devine o privire tandră și plină de bucurie asupra sfârșiturilor și începuturilor. Léa Seydoux o întrupează pe Sandra, o traducătoare care își pierde încet-încet tatăl, din cauza unei boli degenerative. În toată durerea și frustrările morbide și amuzante, ea începe o poveste de dragoste cu un bărbat căsătorit, care a fost cândva prieten cu soțul ei. Departe de orice accent melodramtic, cum ar putea părea la prima vedere, Hansen-Løve împletește lejer aceste două narațiuni, ajungând ușor la o concluzie care, într-un mod amabil și sobru, reafirmă grația și frumusețea vieții. Este o plăcere să o urmărim pe Lea Seydoux în acest  sensibil film cu accente naturaliste, mai ales că o schimbare de ritm e mereu binevenită. În egală măsură, însorită și tristă, One Fine Morning este o contrabalansare minunată pentru dramele (europene) despre oamenii vârstnici care dispar.

• Lady Chatterley’s Lover (Regia: Laure de Clermont-Tonnerre, Data premierei: 2 decembrie 2022@ Netflix)

Într-o perioadă în care interzicerea unor cărți revine, s-ar putea considera un moment potrivit pentru a vedea o nouă ecranizare după unul dintre cele mai notoriu suprimate romane ale secolului al XX-lea: Lady Chatterley’s Lover. Cartea lui DH Lawrence, terminată cu câțiva ani înainte de moartea sa, în 1930, a fost publicată legal în Marea Britanie fără cenzură abia în 1960. „Actuala eră este în esență o epocă tragică, așa că refuzăm să o luăm în mod tragic”, ne anunță o replică din deschidere. Așadar, contextul actual e unul propice pentru o nouă recitire a romanului lui DH Lawrence: «politica sexuală» a devenit un teren atât de contestat și se pare că ne îndreptăm către «o nouă ordine mondială». Cartea lui Lawrence a fost adaptată pentru ecranele mari și mici de multe ori, cu diferite grade de succes. Acum, putem adăuga și versiunea vaporoasă de la Netflix, realizată de Laure de Clermont-Tonnerre, care împarte în egală măsură diferența dintre plăcerea interzisă și diferențele de clasă, mai ales la britanici. Este o poveste de dragoste”, decide în cele din urmă doamna Bolton, iar adaptarea realizată de Laure Clermont-Tonnerre subliniază romantismul cărții lui Lawrence, peste radicalismul viziunii sale. Da, există o ‘infidelitate vaporoasă’, dar centrul de greutate (care s-a pierdut în scandalul de decenii care a urmat în jurul cărții) rămâne integrarea corpului și a minții, ca o modalitate de a ne reconecta la cele mai pure impulsuri și, în acest sens, poate vindeca întreaga lume. Lawrence a păstrat influențele de la autori precum Thomas Hardy și Walt Whitman. Bineînțeles, la final, motivul pentru care cartea lui a scandalizat generațiile a fost ‘acel sex palpitant și pulsat’, a tuturor acelor organe în creștere, a orgasmelor edenice, plus câteva libertăți lingvistice (‘f ’folosite ca verbe, nu adjective – o distincție crucială). Eroina este cea care are ultimul cuvânt, transformând drama în ceva romantic: „A renunțat la tot pentru el: titlul, averea, poziția ei în lume”. Ce nu este de iubit? Recenta adaptare pentru ecran rămâne fidelă romanului, dar – totodată – dezvăluie cât de ‘domesticit’ a devenit acesta în timp. Acum, romanul din 1928 devine o poveste despre spiritul uman care se recuperează după un cataclism mondial. Filmul strălucește și respiră, lăsând spațiu pentru descoperire.

Articol publicat în revista Catchy

 

Euforia lunii Decembrie

Euforia lunii decembrie este, desigur, efectul eforturilor producătorilor de toate felurile de a-și comercializa cât mai profitabil marfa și serviciile. Totodată este și un efect al dorinței creștinilor consumiști de a converti sacrul la o bucurie mai lumească, mai palpabilă, la îndemână pentru, aproape, oricine. Este bucuria aceea pe care Charles Dickens o surprinde cât se poate de exact în Poveste de Crăciun, cea a dăruirii, împărtășirii și a iubirii de semeni.

În 1823, un profesor de literatură, Clement Clarke Moore, scria poemul The Night Before Christmas cu scopul de a-și distra copii. Desenatorul Thomas Nast, angajat al revistei Harper’s Weekly, îi desăvârșește portretul personajului central din poem – un bătrân rotofei, cu mantia roșie, în blăniță și săniuța trasă de reni. Cu timpul, imaginea va deveni un adevărat brand al sărbătorilor de Crăciun. Publicitatea și moda ilustratelor de Crăciun vor contribui mult la răspândirea imaginii standard a noului Moș Crăciun de tip american, mai ales compania de băuturi Coca-Cola. Astfel, Moș Crăciun va exista pentru toate vârstele, suplinind nevoia fiecăruia de miraculos și oferind oamenilor o cale mai ușoară de-a avea acces la fenomenul religios.

”Main Street @ Christmas,”December 1, 1944 ©️ AllPosters.com

Acumularea materială, apetitul pentru obiecte, este atât de evident în perioadele de sărbătoare, când magazinele devin locul de viață pentru majoritatea oamenilor, locul de întâlnire, de plăceri și des-frânare, de încântare, în care narcisismul și hedonismul au ca simptom adăugat “febra”. Imaginarul care domină lumea de astăzi este unul de tip marfă, în care fiecare individ se preferă pe sine, lumea fiindu-i disponibilă oricând și oriunde, la picioarele lui. În astfel de perioade, copilul învață de mic că el este un individ-doritor, că el se mișcă într-o lume a doleanțelor.

Dacă se spune că suntem ceea ce mâncăm, ceea ce bem etc., cel mai intim adevăr despre noi este că suntem ceea ce dorim, indiferent dacă universul dorințelor noastre este populat de persoane, obiecte, experiențe, stiluri de viață, cu toate expresiile pe care acesta le îmbracă. Confortul psihologic și imediatețea realizării dorințelor noastre nu lasă loc decât pentru dreptul la plăcere. Societatea se organizează în jurul dorințelor noastre și răspunde dorințelor noastre “personalizate”. Pentru orice doleanță de copil sau de adult, de femeie sau de bărbat etc., cineva gândește, creează, se specializează. Pentru fiecare “target comercial” cineva își pregătește “sulița”. Lumea serviciilor “în slujba” ta sau a mea se extinde mereu. Crăciunul este, fără îndoială, un eveniment scos din spațiul privat, el a devenit un eveniment public, un spectacol. Imediat apare și întrebarea: “Și ce e rău în asta?” sau “Și ce dacă contagiunea socială face ca mimetismul să troneze în lumea dorințelor, când strada devine casă și anturajul tinerilor ține loc de familie?” Totul se explică…

Poezia iernii? Ar putea fi neprihănirea omătului, care s-așterne purificator peste această lume încărcată de păcatele anului ce tocmai se sfârșește. Ar putea fi și vindcarea de regrete și gânduri pizmașe. Suntem bogați sufletește pe cât de intense în trăiri ne sunt amintirile. Iarna camuflează singurătăți viscolite și-nchideri în sine. Dunga plumburie a zării ascunde plecări și părăsiri, nopți lungi ca așteptarea unui tren întârziat pe un peron de gară. Totuși, chiar și așteptarea, care uneori se lasă așa de greu consumată, înseamnă tot trecere și numărătoare inversă.

Vom căuta în noi forța de a ne reîncrede unii în ceilalți și de a ne izbăvi prin iubire în anul ce va veni. Iarna, stările opuse coincid. Sevele se închid în rădăcini, pregătind miracolul învierii de mai târziu. Bucurie zămislită sub masca tristeții, dogoarea fiorilor de gheață. De fapt, iarna nu-i un anotimp, ci o stare de spirit, o dimensiune a spiritului uman – neprihană și întoarcere în sine ca într-o cristelniţă din care nu poți ieși decât purificat.

Începe încă o iarnă răzvrătită ca zăpezile de altădată asupra fantasmelor amintirii. Alte nopți în mătase albă, alte zile grele de culori se vor aduna peste sufletele noastre, ca reluarea unei existențe deja trăite. Ne pregătim iarăși să mai trecem un prag și nu suntem mai bătrâni, ci doar am mai adăugat o fărâmă de bogăție inimilor noastre. Să lăsăm loc, încă o dată, speranței. Un decalog al zilei de mâine pe care nu am avut curajul să îl rostim, iese în lumina răvășită și alungată de teamă: să fii curat la gânduri, la vorbe și, mai ales, la fapte, să nu urăști, să te bucuri de fiecare clipă trăită și… să iubești. În realitate, nu a alege este greu, ci a accepta să ne împărțim fericirea cu ceilalți.

Începutul sfârșitului de an răstălmăcește sensul destinului ce ne-a fost dat. De aceea, ce n-am împlinit vom avea ocazia de a încerca să izbutim, pe cine am îndurerat (din întâmplare) vom putea să bucurăm. Cine ne-a amăgit va avea șansa să se reabiliteze. Numai clipa pierdută nu se va mai întoarce, fiindcă ea, clipa, suverana destinului, e cea care ne pierde. Pentru că nimic nu-i definitiv pierdut dinainte și pentru că nimic nu se mai poate recâștiga, să reînvățăm drumul speranței.

La urma-urmei, și “filosofiile” despre viață se pot schimba odată cu viața însăși.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Portretul redefinit al îndrăgostiților – Lady Chatterley’s Lover

Într-o perioadă în care interzicerea unor cărți revine, s-ar putea considera un moment potrivit pentru a vedea o nouă ecranizare după unul dintre cele mai notoriu suprimate romane ale secolului al XX-lea: Lady Chatterley’s Lover. Cartea lui DH Lawrence, terminată cu câțiva ani înainte de moartea sa, în 1930, a fost publicată legal în Marea Britanie fără cenzură abia în 1960. „Actuala eră este în esență o epocă tragică, așa că refuzăm să o luăm în mod tragic”, ne anunță o replică din deschidere. Așadar, contextul actual e unul propice pentru o nouă recitire a romanului lui DH Lawrence: «politica sexuală» a devenit un teren atât de contestat și se pare că ne îndreptăm către «o nouă ordine mondială».

Oricum ar fi astăzi privit, în paginile romanului există prezentări ale relațiilor sexuale, realizate cu o candoare descriptivă și o perspectivă psihologică care au șocat cenzorii și generațiile de cititori. Au urmat numeroase adaptări cinematografice, evident, cu toate clasificările de rigoare (avertismente sau restricții de vârstă): un «senzual» film din 1981, cu Sylvia Kristel în rol principal, o mini-serie BBC din 1993, cât și filmul de artă (liric), în limba franceză (din 2007), al lui Pascal Ferran . Practic, cartea lui Lawrence a fost adaptată pentru ecranele mari și mici de multe ori, cu diferite grade de succes. Acum, putem adăuga și versiunea vaporoasă de la Netflix, realizată de Laure de Clermont-Tonnerre, care împarte în egală măsură diferența dintre plăcerea interzisă și diferențele de clasă, mai ales la britanici.

Bunăoară, Emma Corrin, recent Prințesa Diana din sezonul 4 din The Crown (dacă tot vorbim despre producțiile Netflix), interpretează (din nou) o tânără independentă prinsă într-o căsnicie rece, aristocratică. Începutul e optimist – Clifford Chatterley (un Matthew Duckett bine pus la punct) o consideră pe noua sa mireasă, Constance Reid, o ființă bună, mai ales progresistă. De asemenea, el este stăpânul unei mari proprietăți din apropierea unui sat minier din Midlands și are titlul nobiliar de baronet. Chiar în ziua căsătoriei, Connie i se confesează surorii sale, Hilda (Faye Marsay), mărturisindu-și mulțumirea în raport cu această uniune.

Aflat într-o permisie, tânărul aristocrat poartă încă uniforma militară. Conflictul invadează momentele de intimitate – „Nu pot să nu mă gândesc să mă întorc pe front”, spune Clifford în noaptea nunții. Când se întoarce din Primul Război Mondial, paralizat de la brâu în jos, el și Connie se mută la Wragby, domeniul familiei, și încearcă să se adapteze la greutățile neprevăzute. Connie este acum mai degrabă o îngrijitoare decât o soție. Clifford scrie un roman — Connie corectează manuscrisul — și apoi își îndreaptă atenția către gestionarea terenului și modernizarea minelor. Soția sa, fiica unui artist itinerant, obișnuită cu viața culturală și ieșirile mondene, lâncezește în mediul rural și, în final, cedează sub povara îngrijirii lui Clifford. Totuși, în această perioadă, îl întâlnește pe Oliver Mellors (Jack O’Connell), paznicul proaspăt angajat la Wragby, care abia ce s-a întors din război să crească fazani și… să-l citească pe James Joyce. Apoi, cu abia o jumătate de duzină de cuvinte rostite între ei, cei doi se cuplează. El nu este agresorul sau inițiatorul. Ea este. El este mai conștient de diferența de clasă decât ea. El o numește „m’lady” pe un ton de respect profund și îi este greu să renunțe la asta după ce au fost intimi. Conștientizarea clasei este înrădăcinată în el.

Relația care se aprinde între Oliver și Connie transgresează granițele de clasă și normele de cuviință, prima mai izbitor decât a doua. În fapt, adulterul fusese ideea lui Clifford la început, deși nu și-l imaginase vreodată tocmai pe acest paznic partenerul pentru focoasa lui soață. Dornic de un moștenitor, care să ducă mai departe numele Chatterley, Clifford propusese doar o întâlnire ‘discretă’, fără niciun fel de complicații, dar cu un bărbat de rang adecvat. Ideea o șochează pe Connie și, deși nu este cu adevărat catalizatorul pentru ceea ce se întâmplă cu Oliver, îi creează – totuși – un vag sentiment de permisivitate, ca o suflare de oxigen care ajută o scânteie de atracție să ia foc.

Pentru Lawrence, pofta era puternică – chiar copleșitoare – dar niciodată simplă, o forță care putea depăși rațiunea și convenția socială, dar care era plină de sens și posibilități constructive. Laure de Clermont-Tonnerre, care a colaborat pentru scenariu cu David Magee, lasă la vedere multă senzualitate, iar cei doi protagoniști: Emma Corrin și Jack O’Connell generează o intensitate ce trece dincolo de oftatul și zvârcolirea, care treceau drept lucruri ‘fierbinți’ în majoritatea filmelor mainstream. Ubicuitatea trupurilor goale de pe ecran a eliminat puterea unor astfel de imagini de a șoca și, de asemenea, de a «însemna orice».

Adevărata dramă din Lady Chatterley’s Lover se află acum în altă parte: în sistemele de putere care îi prind în capcană pe Oliver și Constance și în rebeliunea îndrăgostiților împotriva lor. Oliver, în ciuda recordului său militar (a părăsit armata cu gradul de locotenent) și a inteligenței sale, este blocat în rolul deferent al ‘servitorului’. Connie, cu tot talentul și ingeniozitatea ei, nu are nicio identitate socială dincolo de statutul marital: «Lady Chatterley». Dar atât ea, cât și Oliver se înțeleg perfect, fiind oameni liberi. Sexul devine o afirmare a acestei libertăți, dar cheia care le descuie cuștile nu este atât sexul, cât refuzul rușinii. Chiar și în pădurile și pajiștile sălbatice din jurul castelului de la Wragby, romanța lor nu poate scăpa de ochii mulțimii. Îngrijitoarea lui Clifford, doamna Bolton (Joely Richardson, care a interpretat-o ​​pe Lady Chatterley în mini-seria BBC), este una dintre acele persoane care ‘nu pierde nimic’. În curând, bârfa și scandalul amenință idila erotică. Muzica semnată de Isabelle Summers sporește emoțiile în loc să le sublinieze.

„Este o poveste de dragoste”, decide în cele din urmă doamna Bolton, iar adaptarea realizată de Laure Clermont-Tonnerre subliniază romantismul cărții lui Lawrence, peste radicalismul viziunii sale. Da, există o ‘infidelitate vaporoasă’, dar centrul de greutate (care s-a pierdut în scandalul de decenii care a urmat în jurul cărții) rămâne integrarea corpului și a minții, ca o modalitate de a ne reconecta la cele mai pure impulsuri și, în acest sens, poate vindeca întreaga lume. Lawrence a păstrat influențele de la autori precum Thomas Hardy și Walt Whitman. Bineînțeles, la final, motivul pentru care cartea lui a scandalizat generațiile a fost ‘acel sex palpitant și pulsat’, a tuturor acelor organe în creștere, a orgasmelor edenice, plus câteva libertăți lingvistice (‘f ’folosite ca verbe, nu adjective – o distincție crucială). Eroina este cea care are ultimul cuvânt, transformând drama în ceva romantic: „A renunțat la tot pentru el: titlul, averea, poziția ei în lume”. Ce nu este de iubit?

Recenta adaptare pentru ecran rămâne fidelă romanului, dar – totodată – dezvăluie cât de ‘domesticit’ a devenit acesta în timp. Acum, romanul din 1928 devine o poveste despre spiritul uman care se recuperează după un cataclism mondial.Filmul strălucește și respiră, lăsând spațiu pentru descoperire.

Regia: Laure de Clermont-Tonnerre
Scenariul: David Magee după romanul Lady Chatterley’s Lover de D. H. Lawrence
Imaginea: Benoît Delhomme
Montajul: Géraldine Mangenot
Muzica: Isabella Summers
Distribuția:
Emma Corrin – Lady Chatterley
Jack O’Connell – Oliver Mellors
Matthew Duckett – Sir Clifford Chatterley
Joely Richardson – Doamna Bolton
Faye Marsay – Hilda
Data premierei: 2 decembrie 2022
Durata: 127 min.

Articol publicat în revista Catchy

 

Nicole Kidman: “Mi-ar plăcea să las imaginea unei femei care a fost capabilă de a iubi”

Cea mai celebră actriță australiană a fost invitată recent, la Printemps Haussmann, să inaugureze vitrinele pregătite pentru Crăciun. Cu această ocazie, s-a închegat o mică discuție cu starul australian despre eleganță, horticultură și… Isabelle Huppert.

De sub cupola Art deco a marelui magazin din Paris, care pare o adevărată catedrală, s-a ivit făptura cu un ten translucid, cu ochii precum albastrul lagunei, cu o voce  dulce, având o alură virginală. În ținuta sa, cu o fustă-creion, de un verde smarald care-i conferă aspectul unui trandafir, Nicole Kidman este ireal de mare. Prea mare, prea diafană, prea inaccesibilă pare o apariție boticelliană (Annunciazione di Cestello), purtându-și buclele blonde, picioarele interminabile, înveșmântată în muselină de-un albastru celest. Vorbește șoptit, ca la o confesiune, povestește cu prudență și ironie, te hipnotizează cu privirea și-și lasă la vedere cerceii în formă de scorpion, care coboară spre gâtul ei lung.

Nicole Kidman poartă o bluză din voal albastru și o fustă-creion din bumbac verde, Fendi, a fost coafată de John Nollet și machiată de Christophe Danchaud

Și-asta ca să-ți amintești că în spatele acestui aer angelic se ascunde chiar eroina enigmatică din Eyes Wide Shut de Stanley Kubrick sau ucigașa din To Die For de Gus Van Sant? Nu știi dacă Miss Kidman, la cei cincizeci de ani și-un Oscar, e înger sau demon. Îți amintești doar că la momentul în care i s-a conferit o stea pe celebra „Hollywood Walk of Fame”, a rostit o replică devenită celebră: „Niciodată nu m-a încântat ideea că, peste ani, oamenii vor călca peste mine.” Ea pare să nu-și amintească  de replica aceasta, dar surâde ca o madonă, cu ochii plecați, așa cum face un copil care a pus mâinile pe borcanul de dulceață.

Fendi: o pasiune pentru Karl

Fendi, partener al casei Printemps Haussmann pentru sărbătorile de la sfârșitul anului, prezintă o vitrină de Crăciun cu tema călătoriei și cu un pop-up store feeric, situat în atriumul/curtea iterioară (a) marelui magazin.

„De ceva timp, am devenit o bună amică a casei și, de ceva mai mult timp, a directorului casei de creație, genialul Karl Lagerfeld, care prelungește viața acestei mărci mitice cu fabuloasele sale colecții, veșmintele luxoase, în care el știe să îmbine texturile, asimetria rochiilor, bluzele cu volane precum cea pe care eu o port astăzi, lejere, feminine, sexy, confortabile. Fendi este dintre puținii care știu să combine blana, lâna, antilopa sau crocodilul. Acest dezmăț din materiale este inedit. Și, ceea ce mă atrage, este relația privilegiată pe care casa a întreținut-o cu cinemaul italian, când Fendi  îmbrăca starurile de la Cinecittà, Sophia Loren sau Silvana Mangano.”

Moda: „Este indispensabilă fiindcă e un mijloc de amuzament. Să schimbi look-ul, identitatea și starea. Îmi place să port veșminte frumoase. Pentru mine, acestea sunt opere de artă. Am o deosebită afecțiune și admirație pentru designeri precum Raf Simons, Calvin Klein și, bineînțeles, Karl. Reprezintă, pentru mine, artiștii, artizani ai posterității. Nu-mi place cuvântul empowerment, pe care îl utilizăm mereu când vrem să le sugerăm femeilor să se afirme.

O femeie nu are nevoie de nimeni ca să știe ce imagine vrea să aibă. Ea știe întotdeauna să se îmbrace pentru orice situație: când merge să se angajeze, când vrea să obțină un rol sau când  vrea să seducă.”

Modele ale stilului

„Desigur, Katharine Hepburn în The Philadelphia Story de George Cukor, cu rochiile sale din muselină și pantofii cu strasuri. De asemenea, e Catherine Deneuve în Belle de jour, cu hainele sale clasice de burgheză rătăcită. Cred că o astfel de imagine e imbatabilă.”

 Obiectele de bază

„Tricoul și un jeans. Totuși, fiicelor mele nu le place când sunt îmbrăcată simplu. Când mă duc să le iau de la școală, trebuie să fiu înveșmântată precum o doamnă, cu fustă, pantofi cu toc înalt și bine cizelată (machiată & coafată). Fetițele mele sunt foarte, foarte… fetițe. Ele îndrăgesc rochiile, pantofii cu paiete și tutu-urile. Duminica, când mergem la liturghie, ele se gătesc ca în gravurile de modă.”

Nashville

„Când l-am întâlnit pe soțul meu, Keith Urban, nu aveam casă, nu aveam vreo ancoră. Nimic nu mă reținea nicăieri. Atunci, el mi-a spus: Să mergem în Nashville, e orașul meu. Acolo, muncesc eu. I-am răspuns că mi-a găsit acea home sweet home în care mi-ar plăcea să merg cu plăcere. Și iată. Trăiesc în Tennessee. Aici sunt râuri, lacuri și păduri în care să ne plimbăm cu copiii noștri. Avem și o grădină de legume. Anul viitor, intenționez să obțin o diplomă în horticultură. Mama mea se ocupa de grădinărit. În copilărie, o vedeam adesea întorcându-se din bush-ul australian, plină de julituri pe brațe și pe picioare, dar încărcată cu ciupercile pe care le culesese. Era radioasă. De la ea am învățat că pădurea este locul în care îți poți găsi pacea. De fapt, fericirea rezidă în culesul florilor din grădină, alături de copii, la sfârșitul zilei și să te lași îmbătat de parfumul de iasomie.”

Photo by Dave J Hogan/Getty Images

Îndrăzneala

„Este pofta. Înseamnă cheful de-a construi, de-a evolua și chiar de-a te pune în pericol. De asemenea, înseamnă să accepți să fii vulnerabil ca să poți depăși o stare. Eu cred că am făcut dovada cutezanței mele, realizând anumite filme, așa cum sunt cele recente, turnate alături de cineastul grec Yórgos Lánthimos, The Killing of a Sacred Deer sau Destroyer, un thriller de Karyn Kusama.”

Eternitatea

„Mi-ar plăcea să las imaginea unei femei care a fost capabilă de a iubi – familia sa, meseria și viitorul său. Să știi să iubești înseamnă cel mai mult. Să fii pasionată este indispensabil în viața personală, dar și în cea profesională. Și nu e deloc ușor, fiindcă trebuie să știi să accepți și eșecul și decepția și chiar să pierzi ființe dragi. Deși sunt fragilă, sunt rezistentă la șocuri. E forța mea. Când mă simt mâhnită, o sun pe sora mea, Antonia, pe care o și văd apoi. Ea locuiește în Singapore, alături de cei șase copii. Îmi las capul pe umărul ei și mă simt foarte bine. Această osmoză e naturală. Vine din faptul că am dormit în același pat, că ne-am jucat împreună, ne-am pierdut tatăl împreună și, atunci când mama era bolnavă, tot împreună ne-am ocupat de ea. Ne susținem reciproc. Tocmai și-a obținut, prin corespondență, diploma de avocat. Mi-a spus că și-ar dori să ajute lumea.”

Eleganța

„Fără îndoială, este cel mai greu să o exprimi. Tocmai am zărit o femeie mergând pe stradă. Purta un mantou de culoarea mierii și o eșarfă ocru care flutura. Probabil că eleganța înseamnă să știi să pui lucrurile laolaltă ca să obții armonie. Ca într-un tablou impresionist în care rozaliul care însoțește verdele conferă lumină într-un apus. Acea femeie mergea plină de siguranță și lejeritate, în egală măsură, era o imagine a libertății absolute. Și, de asemenea, a eleganței.”

Isabelle Huppert

„Tocmai am primit de la ea un email, în care-mi spunea că ar fi bucuroasă să lucrăm împreună. Pentru mine, e ca o soră. Este frumoasă, complexă, pasională și mereu în formă. Dar trebuie să știi să o tratezi cu delicatețe.”

Angajamente

„Mi-am dăruit vocea și timpul Unifem, cu scopul de a opri violența împotriva femeilor. Mama a fost o feministă și mi-a explicat că e nevoie ca femeile să se considere atât inamici, cât și aliați. Am ascultat, acum cincisprezece ani, un program la BBC, în care se discuta despre fondurile pentru dezvoltarea Cambodgiei (femeile erau instruite în vederea obținerii unei calificări, ca să renunțe la prostituție). Mi-am depus toată energia și am organizat gale de caritate, am strâns bani pentru a acorda o șansă tuturor femeilor din lumea întreagă și pentru a le ajuta să-și recapete demnitatea. Aceasta mi-a dat sentimentul că am un loc al meu în lume.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard din revista Madame (Le Figaro -25 nov 2017)

Articol publicat în revista Catchy.

 

RIGOAREA PRIVIRII ANALITICE – „CLIPA CA IMAGINE. TEATRU ȘI FOTOGRAFIE”

Dincolo de toate delimitările și subtilitățile terminologice, realitatea arată că, în continuare, există o piață de carte despre teatru (artele spectacolului). Editura Nemira a lansat (și) o serie de autor – Octavian Saiu – și a câștigat o poziție avantajoasă în domeniu (edituri care exploatează cu succes aceeași nișă culturală). Așadar, există o piață de carte autentică. Deși granițele sunt fragile, eseistica se armonizează perfect cu rigoarea științifică. Octavian Saiu posedă știința de a face să dispară urmele discursului erudit din care provine o parte a inspirației sale. Cu sensibilitatea unui teoretician (ultra)avizat al teatrului glosează și incită la o reflecție proaspătă cu privire la puterea imaginilor. Bergsonian, își justifică alegerea și de astă-dată: „Fotografiile imaginare devin sursa unei istorii a teatrului rescrise cu fiecare amintire pe care o trăim.”

Lăsând deoparte fecunditatea publicistică (are peste zece volume publicate, deși are vârsta de doar 45 de ani), dincolo de notorietatea și influența dobândite (prin funcții, premii ori apariții în Festivalurile de gen), la Octavian Saiu impresionează modul în care își înscenează demersurile analitice. Criticul- cadru didactic universitar se arată conștient de limitele, dar și de privilegiile poziției sale actuale. Bunăoară, consolidează prin orice volum nou-apărut un micro-studiu cu valențe de panoramare. În această manieră, evidențiind ideile substanțiale, el realizează o istorie a avatarurilor umanului, aflate sub zodia Teatrului. Fragilitatea clipei, în sens goethean, îl determină să facă recurs la memoria afectivă: „Înrudite prin cultul vizualului, teatrul şi fotografia au vocaţia clipei care rămâne. În feluri diferite. Prin forţa unui spectacol de a se încrusta parcă pentru totdeauna în memoria noastră afectivă, prin iluzia că o fotografie îşi asigură eternitatea, ne răzbunăm câte puţin vremelnicia. De la epoca primelor forme de ritual şi până la era lui «homo selfius» fiinţa umană a avut nevoie de ispita timpului oprit în loc.”

„Clipa ca imagine” de Octavian Saiu Editura: Nemira © Nemira

Așadar, Octavian Saiu  îi invocă pe Henri Cartier-Bresson, Richard Avedon, Annie Leibovitz, dar și pe Giorgio Strehler, Robert Wilson, Silviu Purcărete, cu toții deveniți «maeștri ai privirii». Despre ei, despre alţi artiști, despre teatralitatea fotografiei şi magia fotografică a teatrului este vorba în această carte. Elocvența rafinată se regăsește în cuvântul viu și în dinamismul frazei, căci Octavian Saiu are capacitatea de a decanta esențele care vibrează sub veșmintele vizualului. Compartimentată în două secțiuni – puse în oglindă/„Fotografie și teatru”, „Teatru și fotografie” – cartea se parcurge ușor și plăcut.  Volumul este o pledoarie pentru o abordare pluridisciplinară, care să combine perspective ale Teatrului, Filmului și Fotografiei. Lucrarea ne oferă o incitantă incursiune în istoria artelor vizuale și atrage atenția asupra fragilității clipei. În prima parte, intitulată „Fotografie și teatru”, știe când să fie ironic, lasă loc pentru reflecție și aducere-aminte având obiectivul îndreptat către memorie, imaginație, teatralitate, dar și către teatrul de război sau tragediile lumii contemprane. Apoi, cu abilitate, repoziționează perspectiva abordării și abordează binomul – în a doua parte – dinspre lumea dinamismului („Teatru și fotografie”).  Așa cum spunea Claudel, fiecare cititor posedă acel animus și acel anima, intelectul și imaginația. Cea de-a doua secțiune devine, așadar, un amestec subtil între detalii din istoria teatrului și comentarii de natură semiotică. Autorul dă semnificație gestus-ului ca fotogramă, corpului omenesc, performance-ului ca artă, Photoshop-ului, dar învie și amintirea operelor unor artiști precum Bertold Brecht, Antonin Artaud, Jerzy Grotowski, Peter Brook, David Esrig, Radu Penciulescu, Max Reinhardt, Ariane Mnouchkine, Lucian Pintilie, Robert Lepage, Katie Mitchell, Thomas Ostermeier, Krystian Lupa, Tadeusz Kantor.

Această analiză comparativă vizează rolul fotografiei atât în teatru, cinema, cât și în modă sau viața cotidiană. Un merit important  al cărții este acela că argumentele sunt susținute (și) pe baza studiilor de antropologie culturală. Datorită acestui mod de abordare pluralist, identificăm noi raportări conceptuale la artă: privirea și spectacolul artistic, cinematografia și fotografia artistică. Observațiile circumscrise imaginii ating, adesea, și noile ‘mitologii’ ale lumii contemprane (vezi paginile dedicate divertismentului de cafenea, vogue în dansul contemporan,  paparazzo/Lady Di, Photoshop ș.a.).

Octavian Saiu se referă în mod direct la nuanță, o anumită corespondență devine vizibilă între ceea ce se prezintă și ceea ce se trăiește, un du-te-vino între obiectul și subiectul reprezentării. Pentru spațiul cultural românesc, volumul poate avea valoarea unui corectiv: într-o lume în care artistul vizual privește (încă) cu neîncredere virtuțile verbalizării, textele reunite în acest opus constituie argumentul contemporan ce reamintește că teoria era cândva o variantă a privirii. Nici privirea nu e doar simpla vedere, e pătrundere, «vederea cu mintea» (Pliniu), adică teorie. Sub penelul acestuia autor, profund fascinat de teatru, cu practică dublă (teoretician-scriitor, scriitor-teoretician), adevărurile imaginii se dezvăluie și invită la  reflecție.

„Clipa ca imagine” de Octavian Saiu

Editura: Nemira

Colecţia: Yorick

ISBN: 978-606-43-0166-6
Nr pagini: 224
Anul apariției:  dec. 2018

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit