RSS

Arhivele lunare: aprilie 2019

Lui Hitchcock, cu dragoste – „Hitchcock”

Primul lungmetraj al scenaristului Sacha Gervasi (The Terminal, R. Steven Spielberg), Hitchcock, îşi situează acţiunea în anii ’60, când marele cineast – Alfred Hitchcock – era deja pe culmile gloriei. Sacha Gervasi aduce un omagiu plin de reverenţă celui care a rămas, în istoria cinematografiei, „maestrul suspansului”. Filmul este o adaptare a cărţii Alfred Hitchcock and the Making of Psycho de Stephen Rebello şi reprezintă un veritabil tur de forţă şi echilibristică. Oscilând între biografie romanţată şi proiectare a părţii mai întunecate a cineastului, filmul este un soi de sinteză a surselor biografice, romanţate puţin, despre Alfred Hitchcock.

Astfel, îl regăsim pe celebrul cineast la apogeul carierei, după succesele cu Vertigo (1958) şi North by Northwest (1959). Hitchcock resimţea un gol şi nu găsea un subiect pentru viitorul său proiect / film. Un roman scris de Robert Bloch, despre un psihopat, i-a atras atenţia, dar nu şi producătorilor săi. În 1959, cineastul era deja instalat în SUA, dar se afla încă sub influenţa filmului franţuzesc care l-a marcat, Les Diaboliques, de Henri-Georges Clouzot (1955), după romanul scris de Pierre Boileau şi Thomas Narcejac. Alege şi el o carte horror, Psycho, povestea unui criminal în serie, Ed Gein, ce a uimit America anilor ’50. Partenerul său obişnuit, studiourile Paramount, refuză ecranizarea acestui roman. Subiectul părea prea riscant.

În aceste condiţii, viitorul sir Alfred se decide să-şi autofinaţeze proiectul, ipotecându-şi casa. Odată cu această peliculă, Hitchcock pune în joc totul, averea, reputaţia şi relaţia de cuplu. Filmul lui Sacha Gervasi sondează lumea cinematografiei americane, devoalând o parte dintre miturile despre marele Hitch. La 61 de ani, cu un buget redus şi cu o echipă restrânsă, începe filmările pentru Psycho. Cu acest film, va da lovitura ducând publicul la porţile nebuniei şi fricii. Acest magician al angoasei a demonstrat, cu minimum pe ecran, că se poate ajunge la un maximum de efecte. Psycho va avea un succes fără precedent, îmbogăţindu-l pe Hitchcock (câştigă 15 milioane de dolari, echivalentul a 150 de milioane de dolari astăzi).

Sacha Gervasi îi aduce omagiul său reverenţios celui care a inventat marketing-ul avant la lettre servind spectatorilor povestea succesului Psycho. Astfel, Hitchcock o alege pe Janet Leigh, soţia lui Tony Curtis, şi-o face dispărută în cea mai celebră scenă a duşului din istoria cinematografiei. De asemenea, spectatorul contemporan va vedea cum strigătele şi ţipetele sunt înlocuite de stridenţele viorilor lui Bernard Herrmann, compozitorul coloanei sonore originale. După acest film, a face duş nu mai avea nimic inocent. Inutil reluat, într-un remake produs în 1998, de către Gus Van Sant, şi obiect al multor dispute, capodoperă-cult, Psycho rămâne unul dintre cele mai terifiante momente ale istoriei celei de-a şaptea arte.

”Hitchcock” – Movie Poster ©️ foxsearchlight.com

Această experienţă de neegalat este punctul de plecare pentru filmul Hitchcock. Totodată, pelicula este şi o cronică a geloziei cuplului. Aflat în criză din pricina producţiei, Hitchcock întâmpina probleme şi în viaţa personală. Agreabil, intimist şi uşor didacticist, filmul lui Gervasi îl surprinde pe marele cineast printre multe semne de întrebare de natură artistică, tematică şi sexuală. Pelicula include excentricitate la vrac, nonconformismul cineastului şi puritanismul său de paradă, ce ascundea obsesii sexuale (ilustrate destul de simplist prin mângâierea fotografiilor unor actriţe blonde), amărăciunea de a o pierde pe una dintre actriţele sale dragi (Garce Kelly), homosexualitatea lui Anthony Perkins, rolul discret, dar determinant al soţiei iubitoare, precum şi suspiciunile de adulter de ambele părţi. Toate acestea sunt aşezate cu conştiinciozitate de Sacha Gervasi, cu o umilinţă asumată, pentru a lăsa talentul lui Hitchcock să uimească (încă) publicul.

Anthony Hopkins (Alfred Hitchcock) şi Helen Mirren (Alma Reville) îşi dau replicile exact ca-ntr-un cuplu în care anii au strâns amărăciune, dar şi ataşament. Anthony Hopkins, perfect machiat şi „îngroşat” este la fel de cabotin ca şi geniul pe care îl încarnează. Pe platourile de filmare, omuleţul rubicond fantasma pe seama actriţelor blonde glaciale, dar acasă dospea filmul Psycho supravegheat de soţia roşcovană şi protectoare. Helen Mirren (premiul Oscar, în 2007, pentru rolul din The Queen) evidenţiază inteligenţa şi voinţa femeii din umbră.

Hitchcock este în elementul său, nervos, pervers şi mândru; „Spune-mi Hitch!” le cerea, pe rând, lui Antony Perkins (James D’Arcy) şi lui Janet Leigh (Scarlett Johansson) încă din prima zi de filmare. Gervasi şi scenaristul John J. McLaughlin nu se tem să afişeze, într-o notă comică, grosolănia lui Hitchcock – mănâncă direct din frigider cutii de foie gras sau urmăreşte printr-o vizetă actriţele aflate în cabinele lor. Totuşi, Gervasi a umblat doar la suprafaţă. Proiectarea părţii întunecate a personajului central într-o figură imaginară se face, aici, prin Ed Gein, criminalul în serie din cartea Psycho, care îl îngheţa pe Hitch în timpul cozeriilor cu soţia sa. Alma Reville ilustrează perfect butada :”Behind every successful man is his woman.” Femeia din spatele „marelui Alfred” îi rescrie dialogurile, îl îngrijeşte la pat când este bolnav, supraveghează echipele de filmare în studiouri şi îl ajută să monteze filmul care-i dădea atâtea bătăi de cap cineastului. Helen Mirren a făcut credibilă, pe ecran, această femeie care n-a lăsat să se vadă nicio undă de frustrare pe care ar fi încercat-o neregăsindu-se niciodată pe genericul creaţiilor soţului ei. În film, regăsim ambivalenţa în relaţii – Hitchcock în raport cu actriţele blonde (Janet Leigh şi Vera Miles), dar şi colaborarea de natură platonică a Almei cu Whitfield Cook (Danny Huston). Scriitoraşul siropos şi linguşitor voia să ajungă la Hitchcock şi se folosea de aşa-zisa colaborare cu soţia acestuia. Sarcasmul îi vine mănuşă lui Anthony Hopkins în simbioză perfectă cu bunăvoinţa lui Helen Mirren.

Helen Mirren & Anthony Hopkins, ©️ foxsearchlight.com

Subiectele sunt reale: influenţa Almei asupra procesului de creaţie şi geniul inventiv al maestrului care a deturnat (apoi s-a jucat cu ele) codurile artistice (şi juridice) ale artei sale.

Helen Mirren & Anthony Hopkins, ©️ foxsearchlight.com

Regizorul a beneficiat de aportul actriţelor Jessica Biel şi Scarlett Johansson pentru a le contura pe Vera Miles şi Janet Leigh.

Scarlett Johansson & Jessica Biel, ©️ foxsearchlight.com

Ele au găsit tonul potrivit pentru personaje, aşa cum şi James D’Arcy a găsit nuanţele pentru Anthony Perkins. Sacha Gervasi a încercat să realizeze pelicula în spiritul creator al lui Hitchcock, îmbinând obsesii, extravaganţe şi pase umoristice. Este un film biografic ce suscită adeziunea prin omagiul adus marelui Hitchcock, o „etichetă” de prestigiu. Conştient de faptul că proiectul este mult prea ambiţios, realizatorul se joacă şi oferă publicului ceea ce aşteaptă: un omagiu pentru marele cineast. Cinefilii gurmanzi, avizi de anecdote de pe platourile de filmare sau de restituiri îngrijite vor găsi, în această peliculă, o bucăţică savuroasă.

Hitchcock
Regizor: Sacha Gervasi
Scriitor: Stephen Rebello / Scenarist: John J. McLaughlin
Compozitor: Danny Elfman / Operator: Jeff Cronenweth / Producător: Alan Barnette, Joe Medjuck, Tom Pollock, Ivan Reitman, Tom Thayer / Monteur: Pamela Martin
Distribuţia: Anthony Hopkins (Alfred Hitchcock), Helen Mirren (Alma Reville), Scarlett Johansson (Janet Leigh), Jessica Biel (Vera Miles), Danny Huston (Whitfield Cook)

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit
Reclame
 
Comentarii închise la Lui Hitchcock, cu dragoste – „Hitchcock”

Scris de pe aprilie 30, 2019 în Cinema

 

Etichete:

Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

La ora nouă dimineața, Marion Cotillard ne primește la Paris, în biroul lui Guillaume Canet, partenerul său, în fața unui suc proaspăt de sfeclă. Actrița n-a prea dormit – fiica sa, în vârstă de doi ani, a împiedicat-o, dar chipul îi este radios, e acel chip expresiv pe care cineaști precum James Gray, Jacques Audiard, frații Dardenne sau Woody Allen l-au surprins pe cameră. Pe rafturi, se regăsește o multitudine de trofee, iar pe pereți, afișele filmelor în care ea a jucat și o fotografie în alb-negru, în care Marion râde, ținându-l în brațe pe Marcel, fiul său.

Motivul pentru care Marion ne-a primit este discuția despre filmul Nous finirons ensemble (premiera: 1 mai 2019), urmare a filmului Les Petits Mouchoirs de Guillaume Canet, care are o cotă de popularitate în mare creștere. Îi vom regăsi pe amicii căpitanului Ferret, François Cluzet, Benoît Magimel și Laurent Laffite. Cu toții au mai îmbătrânit în cei nouă ani de la premira din 2010, și-au schimbat viața sau partenrii. Printre ei, Marie (Marion Cotillard), cu părul decolorat (oxigenat) e printre cele mai tensionate: n-are nicio relație amoroasă, iar instinctul matern e în bernă. Nu e tocmai lejer să te reconectezi cu un personaj pierdut, dar, ca de obicei, actrița se achită onorabil de orice sarcină artistică. Nimic nu pare să-i reziste lui Marion Cotillard, actriță oscarizată, veritabil star artistic, activistă în acțiunile de protejare a mediului natural și multe alte calități. În ultimele luni, a părăsit studiorile de filmare și s-a dedicat creșterii copiilor. O paranteză revigoranată, dar nu care nu va dura mult fiindcă pe Marion Cotillard „o iubește camera de filmare”.

Madame Figaro –  Cum regăsești un personaj după nouă ani ?

Marion Cotillard –  Mi-am reluat inspirația din acea perioadă, oamenii pe care îi cunoșteam, mai mult sau mai puțin și m-am susținut pe ajutorul celorlalți. Personajul meu, Marie, a evoluat. În Les Petits Mouchoirs, avea o latură solară, chiar dacă se afla într-o formă de autodistrugere, dar soarele i-o acoperea. În intervalul 3o-40 de ani, mai toate iluziile se spulberă. Eroina e dezabuzată, de aceea și-a creat un sistem propriu de apărare pentru a nu suferi. Atrecut printr-un doliu, o ruptură și își consideră viața ca pe o acumulare de constrângeri. Drept urmare, e antrenată într-o spirală negativă și nimeni nu o împiedică. Dacă prima oară Guillaume a fost inspirat chiar de mine, de data aceasta personajul nu-mi mai seamănă. Am ales o altă cale: caut tot ce este luminos, pozitiv și liber.

Spre ce vreți să vă întreptați ?

Aș vrea să descopăr cine sunt, am nevoie să găsesc autenticitatea. Există atâtea cercetări și devine o experiență pasionantă. Fiecare trebuie să-și descopere propria cale. M-am convins de acest fapt după ce-am urmat câteva ședințe de psihanaliză. Mi-au fost relevat anumite lucruri, ședințele n-au fost inutile, dar sunt, din punctul meu de vedere, incomplete. Rezonez mai bine în munca/efortul spiritual și corporal. Cred că purtăm cu toții vechi traume și avem amprentele lor pe trupurile noastre. Ca să mă eliberez de ele, am nevoie de muncă fizică. Una dintre cele mai bune metode de eliberare emoțională de vechile traume care m-a ajutat mult a fost hipnoza (metoda EMDR), am experimentat-o și mi s-a părut revoluționară. Apoi, am regăsit și alte activități în sprijin, precum cântatul sau dansatul. Mi-am impus să cânt, să dansez și să meditez măcar o dată pe zi.

Ați identificat rădăcinile răului?

Există anumite lucruri din viața mea și sunt convinsă că purtăm în noi urmele strămoșilor noștri. Cred că atunci când cineva are o traumă, dezvoltă o patologie sau comportament care este transmis din generație în generație. Nu ne cunoașteam îndeaproape istoria familială, iar memoria celulară poartă traumele noastre. Scopul este să ne dezlegăm de ele și să acceptăm cine suntem.

Ce a însemnat copilăria pentru dumneavoastră?

Părințiii mei sunt actori. Nu am jucta niciodată împreună decât la Conservatorul din Orléans. Am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei. Am renunțat la tot, chiar și la mine însămi. Acest fapt l-a destabilizat pe tatăl meu și a condus către o relație conflictuală. Am doi frați care sunt gemeni. Găsirea locului în fața unui duo atât de puternic a fost complexă. Cred, totuși, că cel mai dificil este să-ți găsești locul în societate; asta valorează cel mai mult. Mai târziu, mi-am regăsit și frații, iar legătura a devenit una indestructibilă, acum avem o minunată relație.

Dumneavoastră, fata care nu se simțea bine în pielea ei, ați nimerit într-o profesiune dintre cele mai destabilizante posibil …

Da, judecata altora este cea de care mă temeam cel mai mult. Am ales o meserie în care există competiție, o meserie în care trebuie să-ți găsești propriul loc fiind judecat cvasi-permanent. Totuși, astăzi, îi mulțumesc vieții pentru că m-a făcut să mă confrunt cu ceea ce mă speria cel mai mult. Odată cu pelicula Taxi, am cunoscut succesul și popularitatea derutantă. N-am trăit-o  prea rău pentru că a fost satisfăcută nevoia mea de recunoaștere. Satisfacerea creativității a sosit mai târziu, odată cu filmul lui Jean-Pierre Jeunet, Un long dimanche de fiançaillesDin acest punct, totul a devenit diferit, s-a lărgit câmpul posibilităților.

Ați avut modele în copilărie ?

Mai degrabă care mă bulversau. De exemplu, o adoram pe Catherine Deneuve. Acasă, cu toții o veneram pe Greta Garbo, iar mama ne-o arăta în Queen Christina și Camille, filme înregistrate pe casete video. La fel, m-a marcat ultima scenă din The Great Dictator, cu Paulette Godard, o actriță uimitoare, foarte sensibilă.

Astăzi, dumneavoastră aparțineți cinematografiei hollywoodiene …

Sunt o norocoasă pentru că lucrez în Franța, o țară a cinemaului. Dar sunt norocoasă și pentru că e țara de adopție în care revin cu regularitate. Este adevărat că am luat o pauză pentru creșterea copiilor, dar și pentru mine. Am muncit enorm și aveam nevoie de această pauză. În momentul în care nu aveam chef să intru pe platoul de filmare, simțeam că îmi trădez pasiunea și aș fi luat și locul altcuiva. N-am mai turnat un film de aproape un an, dar îmi doresc să revin.

Ce altceva vă mai doriți?

Am produs un documnetar, Bigger Than Us de Flore Vasseur, care urmărește tineri activiști în lumea întreagă. Îmi place foarte mult să fiu în această poziție. Această provocare îmi face plăcere. Există o similitudine cu profesia mea de actriță: în poziții diferite, punem totul în mișcare pentru ca realizatorul să își concretizeze visul. Un alt lucru care mi-a devenit mai clar este faptul că trebuie să împărtășesc viziunea mea. Nu știu sigur sub ce formă, dar știu că trebuie să mă exprim și în alt mod decât ca actriță. Evident, îmi pun întrebări: ceea ce vreau să exprim e atât de percutant pentru a fi livrat? Dar la un moment dat, prea multe întrebări ne împiedică să progresăm. În cel mai rău caz, mă plâng, dar nu e așa de rău. Simt că viața este o permanentă mișcare, că locul fiecăruia e variabil, iar eu accept acest dat. Sunt femeie, actriță, dar niciun statut nu este „sigilat” pentru totdeauna. Și asta face aventura omenească atât de frumoasă: viața este plină de surprize.

În ce mod resimte cetățeanul din dvs. actuala criză?

Diferența dintre nevoile unei populații și modul în care este condusă este uneori deconcertantă. Oamenii au nevoie și merită să aibă încredere; inteligența, sensibilitatea și creativitatea francezilor reprezintă o bogăție incomensurabilă. Suntem deasupra problemelor ecologice, economice și sociale, dacă ni se oferă și mijloacele necesare. Oricine se simte nedreptățit se răzvrătește. Aici, dar și în orice alt loc din lume, vedem oameni care vor să spună și să trăiască o altă poveste. Tineretul se ridică și aduce cu el oameni mai puțin tineri, care sunt de partea lor, alte forțe sunt puse în mișcare. În acest sens, ultimul marș pentru climat m-a emoționat: suflul tinerilor era așa de puternic. Este evident că nu putem continua astfel, să fim conduși de bani, să distrugem ceea ce ne face să trăim și să alimentăm un sistem care ne trage în jos. Acești tineri, care și-au văzut părinții și bunicii trudind, fără a fi fericiți, refuză aceeași soartă. Totuși eu sunt optimistă. Guvernanții vor trebui să-i urmeze, deoarece oamenii modifică deja evoluția societății.

Festivalul de la Cannes se apropie și, odată cu el, se reaprind discuțiile despre paritate.  S-a vorbit deja prea mult ?

Niciodată nu va fi destul! Se vor opri atunci când o femeie va primi un salariu egal cu cel al unui bărbat. Mi se pare deja o nebunie că încă luptăm pentru asta și în 2019. Este rușinos și absurd. Nu pentru că avem complexe și modalități diferite de abordare, ci nu avem aceleași capacități și aceleași drepturi legitime pentru aceleași oportunități.

*Traducere și adaptare după interviul realizat de Richard Gianorio [Le 25 avril 2019 @ MadameLeFigaro.fr]

Photo by Jan Welters

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”

Scris de pe aprilie 29, 2019 în Cinema, Feminin

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Lumina Sfântă

E primăvară iar şi aripi proaspete leagănă ornicul vremii deasupra speranţelor noastre. Muguri cruzi, muguri calzi înţeapă aerul de April. Cu sufletul hoinărind prin livezile năpădite de flori şi parfumuri de-nceput, n-ai cum să te laşi doborât de melancolii păguboase, resemnare, disperare sau apatie. E primăvară iar şi căutăm din nou drumul speranţei!

De mai bine de două mii de ani, sărbătoarea Învierii se aşteaptă împodobită de mâinile curate ale celor care o văd ca pe o speranţă a renaşterii şi înălţării spre o altă Lumină. Religia, dar, mai ales, creştinismul, este un mod de viaţă – un fel de-a fi în Univers, un fel de-a vedea Natura şi pe aproapele tău; ea dă sens şi profunzime existenţei, oferă nesperate şi înviorătoare răspunsuri. Dintotdeauna, la români, Paştele a semnificat sărbătoarea Învierii, dar a fost şi metafora mirifică a descătuşării de moarte. Sfânta taină a Învierii devine însemnul – cu aură divină-, triumfului unui adevăr de credinţă, de existenţă umană. Paştele rămâne, pentru că a fost şi va fi, sărbătoarea de suflet a românilor ortodocşi, rămâne simbolul sfânt al descătuşării şi al credinţei în mai Bine şi mai Frumos.

Reperele nerătăcitoare ale spiritualităţii creştin-ortodoxe nu se constituie în dovezi evidente ale existenţei lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu stă sub semnul “dovezilor”. Pentru acela care crede în Dumnezeu şi în Sfânta Lumină (de la Ierusalim) este un semn al faptului că Cel de Sus nu stă departe de noi, ci ne veghează şi ne poartă de grijă atâta vreme cât nu ne rupem de Adevăr. “(…) Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea”. (1 Corinteni 13,)

În lumea de astăzi, uşor se poate sesiza o greşită “ierarhizare” sufletească. Au fost date uitării iubirea aproapelui, cinstea, sinceritatea, dragostea curată (fără meschinării şi interese ascunse), respectul faţă de părinţi; lumea a uitat cinstirea înaintaşilor şi smerenia în faţa icoanei sfinte.

Sărbătoarea Învierii este încărcată de semnificaţii, dă omului încredere şi speranţă: încă nu suntem singuri şi neocrotiţi în faţa sorţii. Speranţa şi viaţa nu se termină aici, existenţa spiritului este veşnică. Sărbătoarea Învierii are darul de-a sădi şi de-a (re)deştepta în fiecare dintre noi Iubirea, Cinstea, Adevărul, Binele, Iertarea. Nimic din ceea ce are frumos şi înălţător omenescul nu-i este străin credinţei.

Jertfa de sine a Mântuitorului este cea mai înaltă şi mai emoţionantă pildă din câte se pot oferi omului. Exemplaritatea absolută: ispăşind prin Sine, Mântuitorul ispăşeşte pentru om şi în locul omului. Ridicându-se pe cruce, Hristos se ridică în noi, jertfa Lui este preţul credinţei noastre, iar Învierea Lui este leagănul etern al speranţei omeneşti într-o altfel de lume, mai bună şi mai drept aşezată. Respectând legile universale, rămânem în acord cu Natura din care facem parte. Să luăm exemplul ei! Să vedem în explozia de viaţă şi de puritate a Naturii, în bucuria şi frenezia de viaţă pe care Domnul le dăruieşte – în aceste clipe -, tuturor vieţuitoarelor, calea izbăvirii noastre, şansa unică de-a deveni ori redeveni Oameni.

La sărbătoarea Învierii, când Lumina Sfântă biruieşte întunericul, sufletul îşi află din nou nădejdea că dincolo de viaţă este VIAŢĂ.

Să luăm, dară, Lumină!

lumanare

 

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Potpuriu de Nu-mă-uita – „The Vow”

Paige şi Leo sunt doi tineri frumoşi, boemi care duc o minunată viaţă de cuplu în Chicago. Totul este idilic, cei doi artişti trăiesc idealul de viaţă boem-burghez, având cariere promiţătoare. El conduce propria companie de înregistrări. Ea a abandonat studiile de drept, urmează cursuri la Chicago Art Institut şi este sculptoriţă. Datele par a fi desprinse din poveştile de dragoste Harlequin. Viaţa celor doi hipsteri curge normal până când un accident de maşină le schimbă destinele. Nefericitul eveniment, petrecut într-un Chicago înzăpezit, curmă fericirea tinerilor.

Povestea din acest film s-a născut dintr-un caz real, dar, deşi este inspirat din realitate, filmul realizat de scenaristul-regizor Michael Sucsy nu prezintă multe repere ale vieţii socio-economice din perioada aceea, ci se concentrează mai mult pe povestea celor doi protagonişti.

Rachel-McAdams-Channing & Tatum (În medalion, cuplul real care a inspirat povestea de pe ecran)

Leo se recuperează destul de repede, pe când Paige se cufundă într-o comă temporară. Revenirea ei din această stare aduce, însă, o altă problemă: amnezia temporară. Aflat pe marginea patului ei de spital, Leo este luat drept medic de tânăra amnezică. Paige a uitat „toată fericirea” ca în cântecul lui Mort Shuman.

Tandemul actoricesc Channing Tatum (Leo) – Rachel McAdams (Paige) te poate face să lăcrimezi, mai ales dacă ne reamintim performanţa de interpretare a tinerei canadience, Rachel McAdams, din pelicula The Notebook (2004, R. Nick Cassavetes). La trezirea din comă, Paige este mirată să afle că preşedintele ţării este senatorul Obama. Tânăra nu-şi mai aminteşte ultimii cinci ani din viaţa ei, o perioadă plină de schimbări semnificative. Ea se crede logodită cu Jeremy (Scott Speedman), omul de afaceri încă îndrăgostit de ea şi i se pare dificil să îl accepte pe Leo, cu stilul său boem de viaţă. Revenirea ei la tutela parentală, în perioada amneziei, a făcut să reapară Paige – burgheza pasionată de drept, care credea că dragostea nu poate ţine de foame. Paige se trezeşte, practic, cu un an înainte de a-l cunoaşte pe Leo, înainte de a deveni un spirit liber, boem, artist. Decis să reia totul de la zero, Leo încearcă să o recucerească, dar cursa aceasta este dificilă pentru că nu o mai regăseşte pe fata de dinainte. Ajunge în faţa unei mari dileme: o mare dragoste se poate naşte de două ori?

Iubirea este rezultatul unei combinaţii favorabile între sincronizare şi invariabila legătură cu o persoană anume. The Vow creează un teren de joc formidabil în care se confruntă pasiunea şi aversiunea. Michael Sucsy trage sforile în aşa fel încât să resusciteze o dragoste aflată în colaps. Deşi nu ajunge la performanţa din Random Harvest (1942, R. Mervyn LeRoy) o capodoperă despre dragoste şi amnezie, filmul din 2012 încearcă să afle dacă iubirea rămâne neschimbată indiferent de circumstanţe, dacă îşi păstrează esenţa chiar dacă fundalul este schimbat.

Dincolo de baza solidă, The Vow examinează condiţiile obiective pentru a defini dragostea, ca într-un laborator ştiinţific. De asemenea, filmul lui Sucsy atacă şi problematica liberului arbitru, atingând coarda sensibilă a publicului feminin. Bazându-se exclusiv pe distribuţie, filmul poate părea un potpuriu de Nu-mă-uita, cu flashback-uri siropoase, cu multe clişee. Tânăra Rachel McAdams se simte în largul ei cu acest gen de partitură, iar actorul Channing Tatum este adorabil în amorul său disperat. Deşi este un actor decorativ (ex-model-stripper) acumulează capital de simpatie din partea spectatoarelor dornice să vadă şi altceva decât Russell Brand, Seth Rogen sau Adam Sandler. În film, nu există glumiţe pigmentate cu aluzii la sex à la Jennifer Aniston sau Cameron Diaz, doar unele accente de dramă old-fashioned.

Rachel-McAdams-Channing & Tatum @”The-Vow” – Copyright Sony Pictures Entertainment

Pelicula The Vow poate fi un antidot pentru cinismul care ne copleşeşte în comediile americane actuale, încercând astfel să întărească ideea că dragostea nu a dispărut definitiv.

Regizor: Michael Sucsy
Scenarist: Jason Katims, Abby Kohn, Marc Silverstein, Michael Sucsy
Compozitor: Michael Brook, Rachel Portman
Operator: Rogier Stoffers
Producător: Gary Barber, Roger Birnbaum, Jonathan Glickman, Paul Taublieb
Monteur: Melissa Kent, Nancy Richardson
Distribuţia: Rachel McAdams (Paige), Channing Tatum (Leo), Scott Speedman (Jeremy), Jeananne Goossen (Sonia), Jessica Lange (Rita Thornton), Sam Neill (Bill Thornton), Tatiana Maslany (Lily)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Potpuriu de Nu-mă-uita – „The Vow”

Scris de pe aprilie 27, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete:

Regina muzicii pop la curtea Angliei – „W. E.”

Cinema-ul nu este chiar un hobby pentru Madonna, care a avut două mariaje cu realizatori de filme: Sean Penn şi Guy Ritchie. Cântăreaţa a jucat în Desperately Seeking Susan (1985), Shanghai Surprise (1986), Who’s That Girl (1987), Evita (1996); de asemenea, a produs şi filme documentare: I’m Going to Tell You a Secret, In Bed with Madonna, I Am Because We Are.

În calitate de regizor, Material Girl – Madonna aduce în prim-plan puterea de seducţie feminină, moda, bijuteriile, ambiţia, scandalurile amoroase şi viaţa în high-life odată cu pelicula W.E. din 2011.În comunicatul de presă, Madonna explică fascinaţia sa dintotdeauna pentru biografiile femeilor puternice, dar în mod special pentru Wallis Simpson, cea care l-a determinat pe regele Edward al VIII-lea să abdice de la tron pentru a se căsători cu ea. Cântăreaţa pop consideră pasiunea dintre cei doi „cea mai mare poveste de iubire din secolul al XX-lea”. Însuşi titlul filmului face referire directă la iniţialele celor doi protagonişti W. (Wallis) & E. (Edward).

Pentru scenariu a făcut apel la Alek Keshihian cu care a colaborat şi la In Bed with Madonna. Filmul W.E. arată perspectiva asupra unei filosofii de viaţă pe care a îmbrăţişat-o regele Edward al VIII-lea, oferind, astfel, un punct de vedere simetric cu cel din The King’s Speech (2010), în care e prezentată petrspectiva celuilalt frate. Edward a renunţat la tron la câteva luni după începutul domniei sale, în preajma celui de-al doilea război mondial, lăsând fratelui său, George al VI-lea, coroana. La rândul ei, americanca Wallis Simpson a divorţat a doua oară, oferindu-şi viaţa personală „furaj” pentru jurnaliştii de cancan şi a purtat stigmatul de „aventurieră care şi-a separat regele de poporul său” până la finele vieţii.

W.E. Movie Poster © IMDb

Cu siguranţă, Madonna nu a încercat să creeze doar o dramă istorică, ci a realizat un film în care sunt surprinse obiecte-fetiş, atitudini, culori şi atmosferă a unei epoci. Acest gen de peliculă poate seduce prin sinceritate. Ca să îi ofere puţină amploare – căci doar celebritatea lui Wallis Simpson şi a universului ei este prea puţin – Madonna se foloseşte de un soi de „dublu” al acestei femei atât de speciale. Tânăra Wally este o admiratoare a casei Windsor şi merge să-l întâlnească pe celebrul magnat Mahomed al Fayed, care a cumpărat obiectele ce aparţinuseră ducesei. Practic, puţin adevăr se insinuează într-un mod agreabil în această viziune adesea idealizată. Tânăra americancă, nefericită în căsnicie şi suferind de o depresie severă încearcă să uite dezastrul din existenţa sa petrecându-şi vremea printre obiectele de lux expuse în New York şi redescoperind detaliile faimoasei poveşti de iubire.

Nu se pomeneşte mai nimic despre prieteniile naziste ale lui Wallis Simpson, pelicula insistă doar pe frumuseţea şi carisma americancei. Alegerea actriţei din rolul principal, incredibila Andrea Riseborough, a fost o reuşită. Nu însă acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre „dublul” lui Wallis, actriţa care a întrupat-o pe Wally, Abbie Cornish, pare lipsită de suflu în partitura americancei nefericite în mariaj, obsedată de sinuosul destin al lui Wallis.

Andrea Riseborough & James D’Arcy © IMDb

În loc să se concentreze doar pe povestea cuplului principal, Wallis şi Edward, ca în orice film biografic, Madonna complică situaţia, aducând sub observaţie şi o poveste contemporană new-yorkeză. Astfel, tânăra Wally Winthrop(Abbie Cornish) îşi reanalizează mariajul în perioada în care se lasă fermecată de expoziţia cu obiectele ce aparţinuseră ducesei de Windsor. În acest mod, povestea dintre Wallis şi Edward se narează, în paralel, cu cea a lui Wally şi a Evgeni, doi solitari ce se întâlnesc la licitaţia din 1998 cu obiectele casei Windsor. Dar aceste flashback-uri îngreunează filmul, ducând uşor-uşor către plictiseală. Tehnica abordată de Madonna aici este departe de reuşita din The Hours, în care proiecţiile Virginiei Woolf din viaţa celor trei femei care-i citeau opera (de-a lungul a mai multor perioade) au avut mai multă profunzime şi bogăţie psihologică. Regina muzicii pop a încercat să ofere prea mult, dar a tăiat din emoţie, deşi din punct de vedere estetic, filmul este onest.

Realizatoarea a folosit, mai degrabă, nişte trucuri decât geniu creativ dacă ne gândim la gros-planurile fotografiilor şi diversitatea suporturilor de 35 mm, 16 mm şi Super 8. De asemenea, se poate lesne observa atenţia realizatoarei pentru imagine, reconstituirea epocii prin decoruri, costume şi bijuterii. Cu toate acestea, un film nu este un shooting pentru revista Vogue sau altă revistă glossy. Madonna nu dovedeşte, nici de data aceasta, fler în a-şi alege un subiect pe măsură şi nu se poate compara cu alte actriţe care au trecut cu succes în spatele camerelor de filmat (Barbra Streisand de exemplu a ştiut să-şi găsească un loc în filmul muzical şi în comedia romantică). Totuşi, producătorul Harvei Weinstein a avut încredere în ea, mai mult în „numele” ei, reducând totul la o chestiune de marketing când a dat undă verde acestui proiect al Madonnei.

În genericul de final se află ceea ce filmul are mai bun: cântecul Masterpiece, frumoasa baladă recompensată cu un Glob de Aur. Din păcate, coloana sonoră nu a imprimat acestei pelicule anvergura unei capodopere. Neobosita Madonna a încercat să evite convenţiile din filmele biografice şi a introdus povestea „la dublu”. Influenţată, formal, de filmul In the Mood for Love al lui Wong Kar-wai, regina muzicii pop nu face dovada aceleiaşi inspiraţii ca a regizorului chinez.

Regie: Madonna
Scenariu: Madonna, Alek Keshishian
Distribuţie:
Wallis Simpson: Andrea Riseborough
Wally Winthrop: Abbie Cornish
Edward: James D’Arcy
Evgeni: Oscar Isaac

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Regina muzicii pop la curtea Angliei – „W. E.”

Scris de pe aprilie 26, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete:

Brăţara de aur

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea

Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.

Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea   m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.” Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).

Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.

Bratara de aur

Actrița Felicity Jones în rolul Catherine Morland din serialul ”Northanger Abbey” realizat de Jon Jones © Granada Productions

De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală. Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.

Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Brăţara de aur

Scris de pe aprilie 23, 2019 în Înţelepciune, Creştinism, Educaţie, Eseu, Lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

“Cum vă place” cu Jacques Melancolicul

“În puţul adânc de-a mea melancolie/Nu contenesc să scot apa Speranţei/Din ea îmi fac cerneală ca să scriu/Şi-atunci când scriu eu inima-mi cernesc/Norocul vine să îmi rupă foaia/Şi aruncă totul cu mare felonie,/În puţul adânc de-a mea melancolie.” (Charles d’Orléans)

Jacques

Pădurea, ca tot jocul esenţei şi al aparenţei, al măştilor şi al motivului “lumii ca scenă“, toate de factură barocă, e deopotrivă un spaţiu al descompunerii. Singurul personaj care surprinde această dimensiune a temei, cu rădăcini în Eclesiast, e Jaques Melancolicul. Toate replicile lui sunt scrise cu cerneala invizibilă a melancoliei. Aidoma lui Odiseu, Jacques Melancolicul şi-a astupat urechile cu dopurile de ceară pentru a nu mai auzi acel ducdame, cântecul cu care vechii greci îi invocau pe nebuni într-un cerc. Nu întâmplător acest personaj are acces la timp, de vreme ce e singurul care îl întâlneşte pe nebunul cu ceasornic, ce-i aminteşte de celebrul topos fugit irreparabile tempus.

A Scene From ‘As You Like It’ Rosalind Celia And Jacques In The Forest Of Arden A Scene from ‘As You Like It’: Rosalind, Celia and Jacques in The Forest of Arden, 1864 Buckley, John Edmund (1820-84) – Private Collection/Photo Christie’s Images © The Bridgeman Art Library

Jacques este singurul om din codrul Ardeni capabil să “audă” timpul, timpul care în afara pădurii curge normal. Melancolia lui Jacques e deopotrivă scăpărătoare şi scormonitoare. El a învăţat, ca orice intelectual, lecţia trupului nostru trecător prin lume şi serveşte drept învăţător atât regilor uzurpaţi, cât şi predicatorilor care se îndrăgostesc, ca întotdeauna la Shakespeare, anapoda. Jacques Melancolicul e un fost călător, un om ros de curiozitate, care se închide în grota lui, căutând liniştea meditaţiei. El îi serveşte mai curând pe cei învinşi, rămânând în acest timp, «clovnul tragic», «paiaţa absolută», «actorul total» care transformă viaţa într-o imensă scenă. Sminteala lui e mult prea profundă, el trăieşte o criză metafizică, comparabilă, poate, cu cea a omului modern, e un spirit înrudit cu mult-prea-nefericitul prinţ al Danemarcei.

Jacques prezintă, în mod clar, filosofia postmodernă, prin viziunea lui asupra lumii – este cinic, istovit şi batjocoritor. Îi ia peste picior pe toţi cei care caută numai lucruri pozitive. Singura lui speranţă este propria-i definiţie a înţelegerii rosturilor. Trăieşte într-o tensiune constantă pentru că ştie că melancolia pură nu-i o soluţie, dar nici optimismul nu-l poate accepta.

Cu mult timp înainte de Nietzsche şi Sartre, Shakespeare a creat deja, prin Jacques, un arhetip al omului postmodern – disperat şi sfâşiat de contradicţii.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la “Cum vă place” cu Jacques Melancolicul

Scris de pe aprilie 23, 2019 în Înţelepciune, Cultură, Cărţi, Eseu, Fugit Irreparabile Tempus

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web